Imprejurarile suprimarii bisericii greco-catolice prin sirul de actiuni dintre octombrie-decembrie 1948 nu sunt inca elucidate pe de-a-ntregul. Ele se vor lamuri numai daca vor fi scoase vreodata la lumina documentele provenite de la institutiile statului, sau de la alte instante, in care, in perioada premergatoare lui decembrie 1948, au fost consemnate schimbarile de pareri si propuneri urmate de masurile privitoare la soarta ce se rezerva bisericii unite. d4h23hu

Ni se pare improbabil sa se faca o asemenea ampla dezvaluire. E verosimil ca multe din aceste documente au fost distruse, iar impotriva publicarii celor care eventual se mai pastreaza sunt coalizate destule interese.
De aceea, in explicarea faptelor respective suntem redusi la informatiile tendentioase, compuse de la nivel oficial, pentru inselarea opiniei publice, si la deductii rezultate din citirea acestora printre randuri. Astfel de deductii nu inseamna, fireste, certitudini, dar ele ne pot totusi apropia de adevar.
Cercetarea informatiilor ce apar in presa vremii, incepand cu anul 1945, este instructiva, intrucat, asa cum se stie, dupa preluarea puterii de catre partidul comunist toate stirile au ajuns sub controlul puterii si tot ce se publica servea unor scopuri ale ei. Catva timp, opinia publica n-a sesizat acest fapt, dar astazi, oricine isi da seama de semnificatiile minutios gandite ale celor mai mici amanunte inserate in presa.
Inca la inceputul lunii ianuarie 1945 era sustinuta justetea unui decret al regimului antonescian, criticat de catre greco-catolici. Decretul in cauza stipulase ca in cazul trecerii unei comunitati la o alta confesiune, intregul ei patrimoniu avea sa treaca, impreuna cu ea, in beneficiul noii confesiuni. Este semnificativ faptul ca in timp ce tot ce se facuse de catre guvernarea antonesciana era taxat drept criminal, nul si neavenit, tocmai acest decret se bucura, in ianuarie 1945, de o apreciere semi-oficiala.
Pentru a-i apara validitatea se recurgea si la digresiuni -; graitoare si ele, ca metoda -; constand in atacuri impotriva „catolicismului latifundiar si incarcat de privilegii in dauna oropsitului << neam schismatic >> de valahi.”1
Articolul incheie vorbind de „beneficiarii acestui nazism milenar” acatolicii, N. N.i care nu vor sa li se reduca nimic din privilegii. „Dar azi … deodata cu zorile unei ere cu adevarat democratice, trebuie sa se purceada la o egalitate si in acest sector … Epoca de dreptate si egalitate care incepe, sa ne aduca o egalitate sincera si in situatiile materiale ale confesiunilor” a„Telegraful Roman”, nr. 93/1945, nr. 1, p. 3i.
Propaganda pregatitoare a loviturii impotriva bisericii unite a continuat prin doua procedee corelate: primul, indirect, dar nu fara rost in piesa, a constat in acele declaratii elogioase la adresa URSS prin care se reliefa comunitatea de credinta religioasa intre poporul roman si cel rus, aceasta fiind un factor de apropiere politica, mai ales fiindca -; dupa cum constata un remarcabil ganditor al ortodoxiei -; biserica se bucura in URSS de un „regim de libertate”, fapt constatat de respectiva si respectabila persoana in cadrul unei calatorii de documentare la fata locului. a„Telegraful Roman”, nr. 93/1945, nr. 24-25, din 17 iunie, p. 1-3 sub semnatura lui Dumitru Staniloaiei.
Al doilea procedeu a fost cel direct, al intensificarii atacurilor frontale la adresa Sfantului Scaun si a Unitilor. Iata unele exemple: „Cine nu stie ca putin ani inaintea razboiului, papa a lansat o categorica enciclica impotriva comunismului. Nu mai departe decat acum cateva zile, Radio Moscova a indreptat o aspra filipica impotriva Vaticanului, pentru atitudinea lui profascista si pentru faptul ca in cuprinsul lui se pun la cale toate actiunile contrare spiritului democratic in mers.” a„Telegraful Roman”, nr. 93/1945, nr. 4, p. 1.i.
Un alt exemplu: „Unitii … au pierdut forta armata (?). Le-a ramas numai veninul minciunii. Dar va veni vremea cand nu-l vor mai avea nici pe acela. Caci neamul acesta bland si omenos nu va putea rabda multa vreme astfel de simbriasi in sanul lui … Ii va lepada de la sine si se va aduna intr-o singura turma sub cupola de lumina si adevar a Bisericii Ortodoxe Romane. Securea e la radacina, ca sa curete poporul romanesc de vascul strein ce-i falsifica sufletul.” aIbidem, nr. 7 din 11 februarie 1945, p. 1.i.
Mai departe: in martie 1945 s-a publicat in presa un lung sir de atacuri impotriva Unirii si a credintei greco-catolice, precum si un articol aparte care afirma in incheiere ca daca Micu Klein ar trai, el „ar porni in fruntea poporului si preotimii sa ingenuncheze iarasi sub bolta de lumina a ortodoxiei romanesti, la altarul neamului. Si asa, sa fim iarasi una, peste toate vijeliile istoriei si peste toate incercarile vietii.”
Si e citata apoi o cuvantare mai veche, din 1928, a mitropolitului Nicolae Balan care spusese despre uniti ca: „voi … cu biserica voastra … nu sunteti decat un incident trecator in lunga istorie a poporului roman.”

a„Telegraful Roman”, nr. 93/1945, nr. 12-13, pp. 1, 3-5, 7i.
Aceste atacuri prevesteau trecerea la actiune impotriva bisericii greco-catolice si ele ar fi trebuit sa o puna in garda inca de atunci. In loc de aceasta, din partea ei s-au lansat apeluri la unire religioasa sub faldurile catolicismului. Chemarile acestea au iritat teribil pe cei ce erau invitati sa le dea curs, au servit spre a fi intepretate drept o provocare si o instigatie pornita din afara.
Pe neasteptate, lucrurile au parut insa a se linisti, si timp cam de doi ani nu se mai intalnesc asemenea atacuri directe. O explicatie ipotetica, a acestei schimbari ar fi ca intreaga actiune de suprimare a greco- catolicismului din Europa rasariteana a fost gandita si ordonata de Moscova, executata fiind de organele de stat in subordine, dupa o punere in scena care se repeta de la un loc la altul. La aceasta au aderat de buna voie, s-au lasat inselate, ori au fost silite sa participe institutii si persoane din biserica ortodoxa, din intreg teritoriul de obedienta comunista.
Regimul moscovit, cand isi propunea mai multe acte reprobabile, in diferite locuri, le desfasura pe rand, desi dupa un plan aproape identic, socotind asta drept o proba de subtila strategie.
Cel de suprimare a greco-catolicismului a avut doua obiective: biserica ucraineana si biserica romaneasca din Ardeal. Propaganda violenta din 1945 pare sa arate ca, initial, actiunea trebuia sa loveasca in unitii din Romania. Dar Kremlinul a apreciat, probabil, ca in 1945 regimul comunist din Romania, abia instaurat, nu era inca suficient consolidat pentru a fi sigur de succes intr-o eventuala confruntare interna. Si, mai ales, el avea nevoie de recunoastere internationala, ceea ce, inseland copios puterile occidentale, si lasandu-se acestea copios inselate, s-a si intamplat, insa numai peste vreun an si jumatate.
S-a preferat asadar de catre strategii de la Kremlin sa dea prima lovitura in Ucraina de Vest, unde organele represive sovietice erau mult mai acasa. E probabil ca incetarea sau slabirea temporara a campaniei anticatolice in Romania a fost o masura tactica, in asteptarea de a se consuma agresiunea impotriva unitilor ucraineni. Ea trebuia neaparat savarsita in 1946, fiindca atunci se implineau 350 de ani de la unirea religioasa de la Brest, iar stalinismul agrea asemenea aniversari pentru a-si pune in aplicare felurite uneltiri, crezand ca astfel manipularea opiniei publice devine mai credibila.

Este edificatoare urmarirea scenariului dupa care a decurs suprimarea bisericii unite ucrainene. La 20

februarie 1946 un grup de clerici din randurile acesteia (sau pretinsi astfel …) au prezentat mitropoliei Kievului un act prin care se exprima dorinta intoarcerii la ortodoxie. Dandu-se curs neintarziat acestei „dorinte”, in zilele de 8-10 martie s-a organizat la Lvov (Lemberg) un mare sobor care a hotarat sa-i reprimeasca intru credinta pravoslavnica pe fratii ce rataceau de 350 de ani in bezna catolicismului. Cand au aflat ca li se implineste dorinta, acestia au varsat, acolo pe loc, lacrimi de bucurie. Hotararea soborului a fost acceptata si inarticulata de mitropolia Kievului, iar guvernul sovietic al Ucrainei a adoptat justele masuri administrative cerute de imprejurari.

Articolul care relateaza evenimentul se incheia astfel: „Va avea oare parte si poporul nostru de o asemenea bucurie? Convingerea noastra este ca da, chiar daca ar fi sa asteptam pana la 7 octombrie 1948, cand se implinesc 250 de ani de la actul unirii de la Balgrad.”

Ce concluzie se poate trage din succesiunea rapida a evenimentelor descrise? Se observa limpede ca in

Ucraina s-a petrecut, punct cu punct, scenariul care avea sa fie jucat in Transilvania, intre octombrie-decembrie
1948, si pe care articolul de mai sus il prezicea fara nici o jena. Asemanarea pana in amanunte ne determina sa afirmam ca ambele actiuni au avut o sursa comuna, si aceasta se identifica in ordinele guvernului sovietic. Daca n-ar fi fost initiate dupa acelasi plan si coordonate de un centru unic, ele n-ar fi putut realiza o asemenea coincidenta in vorbe, in inscenari si in fapte.
Dupa consumarea tragediei unitilor ucraineni, considerata, desigur, un mare succes, propaganda pregatitoare suprimarii bisericii unite din Ardeal a fost reluata. Venea randul celui de-al doilea „dusman” …
In aprilie 1948 a aparut o rau prevestitoare modificare a legii cultelor, prin care se instituia obligativitatea inventarierii tuturor bunurilor mobile si imobile ce constituiau patrimoniul fiecarui cult in parte. Datele trebuiau comunicate degraba Ministerului Cultelor, pentru ca acesta sa-si poata exercita „dreptul de verificare si control.” a„Telegraful Roman”, nr. 96/1948, nr. 3-4, din 16 aprilie 1948, p. 2i.
Ofensiva propriu-zisa a fost declansata de mitropolitul Nicolae Blan, prin cuvantarea rostita la Blaj, la centenarul revolutiei de la 1848. In urma acesteia, ceea ce era in pregatire devenea evident. Mitropolitul vorbise in termeni categorici de necesitatea unitatii bisericesti, declarandu-o un imperativ al deplinei unitati nationale.2 El argumentase, falacios, ca Habsburgii, nemaiavand putere asupra noastra aCe descoperire, in anul 1948! … N.N.i, nu ne mai pot impiedica de a ne readuce iarasi pe toti la un loc.
Si incheia cu chemarea: „Intoarceti-va acasa!”, care avea sa devina sloganul mereu repetat in acele luni si zile de trista aducere aminte, pe cand cuvantarea in intregime a fost popularizata si elogiata ca fiind „pe linia de cugetare si simtire a conducatorilor revolutionari de la 1848 si a zecilor de mii de tarani romani” … a„Telegraful Roman”, nr. 96/1948, nr. 9-10, p. 3-4i.
Un discurs si mai categoric a rostit patriarhul Iustinian Marina, cu prilejul instalarii sale, in iunie 1948. El a vorbit, cu un vocabular intru totul imprumutat cliseelor propagandei comuniste, de „ultimele zvarcoliri ale cezaro-papismului, instrument al noilor imperialisti, de a mentine dezbinarea intre frati, de a folosi clerul bisericii greco-catolice ca instrument de slujire a scopului lor de dominatie, aacest cler fiindi singura lor nadejde, intrucat poporul greco-catolic este alaturi de intregul nostru neam”. Patriarhul exulta, amintind abdicarea „ultimului stalp

al cezaro-papismului si imperialismului in aceste locuri, ultimul Hohenzollern” …… a„Telegraful Roman”, nr.

96/1948, nr. 11-12, p. 2i.

In august 1948 a urmat denuntarea Concordatului cu Roma, apoi noua lege a cultelor, despre care ziarul

„Telegraful roman” afirma ca n-a mai fost elaborata si promulgata in conditii umilitoare, ci in deplina libertate fata de o satrapie ca acea a Vaticanului”. a96/1948, nr. 21-22, p. 1i. In fine, legea invatamantului, in comentariul careia aceeasi foaie accepta suprimarea scolilor confesionale, laicizarea invatamantului, deplasarea accentului pe invatamantul de tip practic, prin care se vor mai pune limite celui teoretic, fabricant de „ciupercarie intelectuala”. Se accepta de asemenea incetarea predarii religiei in scoli, mai ales ca -; spune articolul respectiv -; „asa cum se preda, era si inutila”. a96/1948, nr. 23-24, din 5 septembrie 1948, p. 1i
Prin randurile de fata, avand in aparenta accente aspre, n-am voit sa acuzam pe nimeni pentru cele petrecute, in afara de regimul stalinist si de acolitii sai de atunci din fruntea statului roman. Am constatat, am consemnat si interpretat fara prejudecati datele ce au ajuns la cunostinta publica, intr-o versiune inspirata de oficialitati, intre anii 1945-1948.
Nu voim sa acuzam pe nimeni, deoarece avem convingerea ca trebuie sa ne apropiem de depasirea resentimentelor acumulate in trecut, oricate urme dureroase au lasat acestea.

Dupa cum a reiesit mai sus, biserica ortodoxa -; prin unele persoane - a acceptat si salutat actul din
19483; in parte a fost indusa in eroare pentru a socoti ca savarseste un lucru de folos credintei sale si neamului; la aceasta pozitie au impins-o atat propaganda obtuza si prelungita din interiorul ei timp de peste doua secole, cat si aceea, nu lipsita de rafinament, in care ea s-a lasat prinsa de autoritatea statului, dirijata de diabolica masinarie ideologica sovietica, in anii 1945-1948. In fine, o parte iarasi insemnata a aceleiasi biserici a fost silita prin diferite metode, de aceiasi factori, sa accepte rolul nefast pe care l-a jucat.
Crezand in implinirea dezideratului -; legitim din punctul ei de vedere -; al restabilirii unitatii religioase a romanilor, ierarhia superioara a bisericii ortodoxe s-a complacut in iluzia ca intreaga actiune se va desfasura fara framantari prea mari. Nu s-a asteptat la amploarea si la darzenia rezistentei si nici la reactia de extrema brutalitate a autoritatilor statului. A fost impinsa astfel a se asocia acesteia, prinsa fiind in cursa unui joc din care nu mai putea iesi fara mare primejdie, fiindca, dupa normele regimului, cel ce dadea inapoi, sau schita un gest de indulgenta pentru un acuzat, era de indata asimilat cu acesta.
Din punctul de vedere a ceea ce ar fi trebuit sa fie solidaritatea crestina, pasirea ierarhiei ortodoxe impotriva unei alte biserici crestine a fost o eroare de principiu.
Asa cum au fost instrumentate si cum au decurs, evenimentele din octombrie-decembrie 1948 au avut semnificatia cea mai grava nu doar in tragedia bisericii greco-catolice. Ele au constituit o tragedie nationala, care n-a lovit numai in victime ci, intr-un anume fel si in executanti si beneficiari.