O dezbatere sustinuta s-a angajat in ultimele decenii, pe plan european -; chiar cu cateva interventii de peste Ocean -; in incercarea de a defini specificul unor concepte complexe, ca de ex. acelea de Europa centrala sau Europa sud-estica. E o dezbatere pluriculturala multidisciplinara, pasionand istorici, politologi si literati, trezind nostalgii si vocatii. Ea ar trebui sa ne intereseze cat mai indeaproape si pe noi, deoarece in mod cert ne aflam intr-unul din cele doua spatii mentionate, sau in ambele, si nu ar fi deloc lipsita de sens clarificarea locului pe care l-am ocupat si il ocupam. In functie de el, privindu-l din punct de vedere geografic, istoric si cultural, putem contura mai deslusit individualitatea noastra ca popor, in relatie cu ambianta sa, si incerca scrutarea unui viitor context zonal sau european. h4j22jf
Cu toate acestea participarea romaneasca la dezbatere a fost mai putin substantiala decat a reprezentantilor gandirii istorico-politice din tarile invecinate, sau ai celei purtatoare de peceti cu valabilitate mondiala.
Prezenta palida la o dezbatere de asemenea amploare e datorata mai ales reticentei extreme a regimului politic din Romania, dintre 1945-1989, fata de problemele teoretice ale dezvoltarii istorico-sociale (cele reale si profunde, iar nu cele confectionate din prejudecati si banalitati repetate „ad nauseam”). Istoriografiei si cugetarii politice le-a fost sever restransa libertatea aducerii acestora, chiar si numai aluziv, la ordinea zilei. Ramai in schimb uimit sa constati in ce spirit deschis, „european”, se scria la Budapesta, Praga sau Varsovia despre raporturile tarilor respective cu o Europa prezenta sau viitoare, aceasta din urma privita cu nedisimulata indiferenta fata de dogma stereotipa a socialismului ce avea sa fie neaparat victorios la o anume scadenta finala.
Una din formulele schitate in cadrul dezbaterii, afirmata cu insistenta si larg comentata in ciuda inconsistentei sale, tradand amatorismul subiectiv al autorului, a fost aceea a trasarii, spre a configura o viitoare Europa, a unei limite functionale intre zona confesionala ortodoxa si cea catolic-protestanta.
Formula care, in primul rand, avea pretentia sa defineasca, dupa acest criteriu considerat dominant, sud- estul Europei si Europa centrala. Ea nu tinea seama de faptul ca in timpurile moderne a scazut relevanta confesionalului, ca element definitoriu al unei situatii istorico-politice in ansamblu. Aducea o justificare naiva a faramitarii Iugoslaviei (cel putin asa au inteles-o multi …) si era deranjanta pentru noi, deoarece aseza hotarul dintre Europa centrala si sud-estica pe culmea Carpatilor, adica prin mijlocul statului si al fiintei etnice a poporului roman. Ea mai lasa libera si interpretarea, insidioasa, ca diferentele confesionale din interiorul natiunii romane ar putea sa insemne o separatie structurala, profunda. Multi s-au speriat si s-au inchinat, ca in fata cine stie carui oracol la aceasta afisare inconstienta si infatuata de ignoranta in materie, calitate care, in lumea de azi, se numara printre garantiile celebritatii.
E momentul sa introducem niste noi termeni in aceasta ecuatie -; si in altele -; prin care unii contesta, indirect, identitatea unitara a poporului roman si validitatea comunitatii sale de destin. Formulele acestea, care se vor a fi istorico-filosofico-politice, sufera de ceea ce s-ar numi, in anumite conditii, „desertaciunea sintezelor”.

Adica desprinderea de concretul faptelor si simplificarea acestuia in scheme care, tocmai datorita simplitatii lor construite, au darul sa atraga, fiind intelese de publicul neavizat in moduri diverse, confuze, alarmiste. Ele ascund, cu inconstienta sau cu dibacie, sub valul obiectivitatii de suprafata, teze dictate de interese politice, deci straine de stiinta.
Identitatea unui popor, considerata in complexitatea ei, nu este statica, imuabila, ci se formeaza, se dezvolta si chiar se modifica intrucatva, pe parcursul evolutiei sale istorice. Ea este produsul constient sau acumularea subconstienta a unor factori subiectivi si obiectivi care intervin in existenta sa, intr-o etapa data. Au fost deosebiri intre felul in care romanii gandeau despre sine si se reprezentau pe ei insisi in vremea lui Mircea cel Batran sau a lui Mihai Viteazul, a Scolii Ardelene sau a revolutiei din 1848, in momentele Unirii din 1918 sau pe baricadele din decembrie 1989. Dand un continut bogat catorva note cu totul generale, sentimentele dominante in fiecare din aceste etape istorice au definit o configuratie specifica a identitatii colective romanesti, valabila pentru o perioada de timp.
Sustinem deci ca formulele de stridenta sinteza -; la care am facut aluzie -; sunt arbitrare. In evul mediu romanii au fost, indiscutabil, integrati spiritualitatii bizantin-ortodoxe si spatiului geopolitic sud-est european. In epocile moderna si contemporana, categoric nu; incepand cu intelectualitatea, romanii s-au atasat, dupa 1821, cu repeziciune si in mare masura, culturii occidentale si central-europene. Ei privesc inspre Roma, Viena, Paris si Berlin, se inscriu intr-un spatiu cultural nou, mai larg decat cel anterior, circumscris de Constantinopol si Muntele Athos, cultivat in prezent numai intr-un segment al orizontului lor mental.
In ultima si definitiva instanta, identitatea unui popor este statornicita de ceea ce se simte si declara el ca este si nu de ceea ce afirma altii despre el, privindu-l de la distanta, adesea prin lentile deformate sau opace, confectionate de mass-media.
Sa recunoastem insa ca starea de spirit identitara este altfel simtita pe trepte diferite de scara sociala si de instructiune. Aceasta nu doar la noi, ci la toate popoarele. Chiar si numai la nivelul elitelor, constiinta identitatii colective, apartenenta la ea, este variabila. O diferentiaza mai cu seama impactul conditiilor materiale nefavorabile, ca unul din factorii principali ai disolutiei sale. Spectacol dureros: zeci de mii, poate sute de mii de cetateni sunt gata astazi sa abandoneze comunitatea nationala si sa plece oriunde cred ca ar putea dobandi alta conditie de existenta, ba chiar alta identitate individuala ori de grup. Concluzie ingrijoratoare: identitatea nationala, constiinta ei, nu este variabila numai in timp, in spatiu si pe ierarhia sociala, ci ea este mult mai fragila decat ne place sa credem. Fundamentarea ei pe apelul la trecutul istoric, la dulceata limbii, la frumusetea plaiurilor carpatine, la sacralitatea mormintelor si jertfelor inaintasilor, a credintei stramosesti, nu rezista indeajuns confruntarii cu realitatile dure ale vietii, sau cu ispitele opulentei. A rezistat la generatiile care, in trecut, nu aveau nici o alta iesire si, dupa parjolul navalirilor, se intorceau din refugiul codrilor si luau cu indarjire viata de la capat, lasandu-ne astfel mostenire tara de acum. Multi din posesorii ei de pana mai deunazi sunt gata insa sa riste orice, sa uite totul, pentru o stare materiala mai buna decat aceea dintr-o patrie socotita de ei ca ingrata.

Prin constatarile de mai sus nu vrem, in ciuda aparentei, sa alunecam pe panta lamentarilor si autoincriminarilor, pe care se aluneca frecvent la noi. Intr-adevar situandu-se la antipodul credinciosilor incorigibili in virtutile de veci ale poporului roman, sunt suparator de numerosi si aceia care-l vad prada tuturor defectelor si fac din „Ca la noi, la nimenea!” o sentinta emblematica a netrebniciei noastre. Nu mai vorbim de unii, deveniti „mari ganditori” ai vremilor de acum, drept rasplata pentru ca s-au complacut in a zugravi destinul istoric al poporului lor cu expresiile cele mai triviale din cate pot iesi dintr-un creier acultural si subuman.
Vom spune numai, cu ingrijorare si durere, ca fenomenul declinului constiintei identitatii comunitare este si unul de declin al crezului intr-un destin colectiv. Unul e conditionat de celalalt. Nu poti aspira sa devii ceva, cand tu insuti nu mai stii, nu mai vrei sa stii cine esti.
Fara a sugera cumva o consolare, vom observa si ca fenomenul nu e generat doar de o debilitare organica a mentalitatii noastre colective, nu e alimentat de vreo maladie insidioasa care, netratata corespunzator, ar tinde sa se cronicizeze. El este efectul unui context politico-social universal, dirijat si impus.
Identitatea si constiinta nationala, sloganurile care, odinioara, inarticulau credinta in destinul solid, ascendent, al acestor valori sufletesti sunt aduse in prag de grea cumpana de o noua conceptie. Teoretic si practic, ca isi face loc in regia si in scenografia tragicomediei reprezentate de natiunile si statele lumii contemporane, in ultima editie a acesteia.
De la Revolutia franceza pana la al doilea razboi mondial istoria a fost fascinata de excelenta ideii si a fiintei statului national, independent, suveran si unitar. Infaptuirea lui era considerata panaceul pentru tamaduirea focarelor de infectie conflictuala din societate. Interesul statelor se putea afla in opozitie, dar se credea ca ele sunt conciliabile in cadru negociat, sau in al institutiilor internationale destinate a facilita dialogul si a pronunta arbitrajele obiective.
Din ajunul celui de-al doilea razboi mondial acest edificiu, in care unii din arhitectii sai n-au crezut cu sinceritate si cu convingere, a primit o lovitura dupa alta, prin brutale agresiuni armate. Atunci cand a parut ca el se va reconstitui de printre ruinele sale, un cumul succesiv de consensuri de inspiratie hitlerista, sovietica si occidentala a rezultat in rostirea unui „macte”1 asupra institutiei statelor nationale. S-a apreciat ca slabiciunea acestora, usurinta cu care se prabusisera sub loviturile din afara fusesera raspunzatoare pentru instabilitatea sistemului politic international interbelic. Victimele erau, asadar, cei vinovati …
Constituirea supraputerilor, practica mentinerii pacii prin eficienta potentiala a unor „forte de descurajare”, prin sinistrul „echilibru nuclear”, au impartit lumea in arhicunoscutele blocuri politico-militare, in interiorul carora micile state de sine-statatoare (formal) erau aliniate si disciplinate, de bunavoie sau cu sila. S-a creat, sub imperiul spaimei universale, o inegalitate flagranta de autoritate si putere intre state, majoritatea fiind adusa in dependenta de grupul restrans al „celor mari”.2
Relaxarea, in ultimul deceniu, a sistemului pacii bazate pe echilibrul de forte n-a condus insa la parasirea conceptiei ca pluralismul suveranitatilor de mici state independente este generatorul tensiunilor periculoase pentru pacea lumii, sau cel putin incomode pentru linistea superputerilor.

In consecinta, cu ajustari, sistemul fortelor dominante e mentinut in vigoare. Se vegheaza dindaratul unui armament naucitor si se aroga dreptul la interventie pentru mentinerea unei ordini gandite dupa un model prestabilit in spatele unor usi capitonate.
Respinsa imediat cu indignare, s-a vehiculat nu prea demult teoria suveranitatii limitate. In august 1968, cehii si slovacii i-au experimentat semnificatia. Privind lucrurile drept in fata, ne vom da seama ca ea nu este abandonata, ci reactualizata cu alte motivatii, de alti „sponsori”. S-a instituit in lume un for decizional, inzestrat cu mijloace irezistibile de a-si impune parerile, care decreteaza pentru unele tari (mai ales pentru unele …) ce si cum e bine sa faca, daca e potrivit ca inauntrul lor unele grupuri sa se agite sau, dimpotriva, sa stea cuminti, in ce masura si prin ce masuri un stat e liber sa-si apere ordinea interna si sa-si gestioneze economia, ce politica trebuie sa duca fata de minoritati marginalizate (adesea recalcitrante la integrarea socio-profesionala …), fata de copiii handicapati, cata cenusa sa-si puna pe cap pentru incidentele poluante de mediu, cu cine sa voteze cetatenii sai si cu cine nu, s.a.m.d.
Daca acest for decizional si-ar dovedi infailibilitatea in toate cele de mai sus si in altele multe, impotriva lui nu s-ar putea ridica obiectii. Realitatea aparenta este insa aceea ca el, precum toti oamenii si toate lucrarile omenesti, este supus greselilor, si ca remediile pe care le impune agraveaza maladii preexistente si deschide noi rani in corpul social. Fiindca asa cum stiinta medicala nu se poate baza exclusiv pe chirurgie, oricat de avansata este aceasta ramura a ei, nici politica umanitara (sau dorita a fi astfel …) nu se poate folosi numai de metode radicale. Medicul intelept mai asculta si ceea ce-i marturiseste bolnavul si alege ce e bun din declaratiile acestuia. Deocamdata, orice am comenta noi -; nu avem cum schimba tipul de echilibru mondial care s-a instaurat

de curand.
Suntem natiuni mici, state mici si slabe, constranse sa ne miscam intr-un cadru prescris. Independenta si suveranitatea sunt ambitii catalogate ca desuete si reprosabile. Cei grabiti sa se puna bine cu „lumea buna” batjocoresc inutilul sentiment al patriotismului, ori, mai subtili, se interogheaza asupra sensului acestui straniu cuvant, pe care se prefac a nu-l mai pricepe, fiind prea vulgar pentru gustul lor.
Luata cu asalt din diferite directii, de mai aproape si mai de departe, identitatea colectiva se clatina si ea, intr-o nefasta faza de tranzitie, in care, printre altele, e propagat indiferentismul fata de valorile aferente sentimentului numit candva „dragoste de tara”.
Identitatea e in criza, iar destinul incert. Nu in sensul iminentei unei prabusiri (desi nimic nu e imposibil), ci in al drumului pe care-l va urma, al evantaiului de valori pentru care va opta si al scopului in jurul caruia va cauta sa catalizeze energiile comune.
Pe vremuri, un destin de ordin national „se asuma eroic”. Cei de azi, trebuie sa fim pregatiti sa-l asumam cu avertizat realism. Dar niciodata cu definitiva resemnare, daca s-ar intampla sa constatam ca el s-ar cauta a fi indreptat spre anihilarea imperativelor celor mai din adancuri ale fiintei noastre ca popor, ca subiect creator de cultura, in ingemanarea traditiei proprii cu universalitatea.