x5x3xr
O noua stare de lucruri
inca din secolul al III-lea d.C. si mai ales din timpul Principatului lui Aurelian s-a pregatit tranzitia spre o „noua stare de lucruri", nouus status rerum. Aceasta mutatie profunda s-a declansat in timpul domniei lui Diocletian si s-a desavarsit sub urmasii lui, prin excelenta sub Constantin si Constantiu. Dominatul a luat locul Principatului si s-a pus in opera Imperiul tarziu, calificat candva de savantii francezi ca „le Bas-Empire". Desigur, ruptura dintre Principat si Dominat nu a fost totala. Dominatul a conservat ambiguitati ale sistemului politic augusteic. Iar Diocletian s-a inscris intr-o continuitate a nenumaratelor reforme operate de principii illyro-romani. Fara indoiala insa ca discontinuitatea a prevalat fata de continuitate.
Noul status rerum a afectat toate domeniile vietii si gandirii cetatenilor romani. Au suferit modificari radicale nu numai structura politica, ordinea statala ori mentalul Imperiului, climatul, discursul si structura mentalitatilor, ci si economia, viata sociala si cea cotidiana. Crestinismul a sfarsit prin a deveni principala, aproape unica religie a Imperiului. Totodata s-au dezvoltat masiv invatamantul, cultura, literatura, in cadrul renasterii constantino-theodosiene. In special a fost impus, in economie, in viata sociala, in existenta romanilor, un dirigism statal excesiv. S-a urmarit jugularea fortelor centrifugale din Imperiu si fixarea masei de contribuabili, de platitori de impozite. Ca o cauza si concomitent efect al acestui dirigism s-a propagat in profunzime birocratia. Dirigismul avea nevoie de birocratie, iar birocratia genera necontenit dirigism. Totodata birocratia a prilejuit un functionarism pletoric. Atunci si acum functionarismul stimula birocratia, iar birocratia impulsiona functionarismul. In ultima instanta, ambele au pricinuit coruptie si dezordine. Totdeauna aspiratia exagerata spre ordine, spre control riguros, da nastere de fapt la dezordine. Toate masurile adoptate in vederea salvgardarii, chiar regenerarii Imperiului, au dat roade utile numai pret de un secol sau de o perioada oarecum mai lunga. Ele s-au convertit in paleative si s-au transformat din fenomene cu efect pozitiv, benefic, in factori destabilizatori. Imperiul a fost sacralizat, convertit in organizare totalitara a puterii, care a luat locul autoritarismului utilizat sub Principat. Restaurarea autoritatii statului a sfarsit prin a conduce in disolutia lui. De fapt nu au putut fi jugulate sau macar diminuate nici luptele pentru puterea imperiala si nici invaziile barbare.

S-a incercat integrarea masiva a Barbarilor in Imperiu, la toate nivele, inclusiv la cel al posturilor de comanda. Pe termen lung a esuat si strategia integrarii Barbarilor, chiar daca li s-au inculcat religia si parametri ai vietii politice si ai civilizatiei greco-romane. Dupa 375 d.C. se manifesta cu pregnanta o recrudescenta a incursiunilor si invaziilor barbare, care au destabilizat in adancime Imperiul. Pana la urma Imperiul a fost salvat in Orient pentru inca o mie de ani. Pe de alta parte, cel putin in secolul al IV-lea, s-a obtinut redresarea, chiar expansiunea fortelor civilizatorii ale Imperiului si inflorirea spectaculoasa a culturii. Ideea de romanitate, de univers politic si mental unitar, guvernat de homo Rotnanus, a subsistat si nu si-a pierdut cu totul capacitatea de a trimite noi reverberatii. Chiar dupa divizarea in practica din 364 d.C. a Imperiului intre doua jumatati, guvernate de imparati diferiti, unul in vest, celalalt in est, s-a incercat de mai multe ori reunificarea, pusa de altfel in practica pentru cateva saptamani sau luni, in 378, in 394, chiar in 425. Iar disparitia imperiului occidental, in 480 d.C, a fost apreciata de unii contemporani ai evenimentului ca infaptuirea definitiva a reunificarii statului roman. Au supravietuit, cum reliefa Andre Chastagnol, ideea de Roma, perceptia unei civilizatii unice, de la Atlantic la Eufrat, de la Rin la desertul saharian, contrapusa anumitor Barbari, care trebuiau intr-un fel incorporati ei. Incontestabil, noul status rerum nu a putut de fapt salvgarda Imperiul in jumatatea sa vestica. De altminteri, in secolul al V-lea d.C, viata urbana, municipala, a fost grav avariata, pana la anihilare, in orice caz supusa unei degringolade manifeste. Oricum Dominatul a „propulsat" o ruptura, a faurit, cum au scos in evidenta Andre Chastagnol si Marcel Le Glay, intre multi altii, o „lume noua"1.
Diocletian si tetrarhia
Gaius Valerius Diocles se nascuse probabil la 22 decembrie 245, intr-o familie de conditie foarte modesta din Dalmatia. Este de asemenea probabil ca el isi incepuse cariera militara ca simplu soldat, pentru a ajunge comandant al unui corp special de garda imperiala (un fel de serviciu de paza si protectie), fiind „sef al domesticilor", domesticos regens. La Nicomedia, unde se afla statul major imperial, el l-a omorat pe Aper, prefectul pretorienilor, la randul lui ucigas al principelui Numerianus si, la 20 noiembrie 284, cum atesta un papir (T.C. Skeat, Two Papyri from Panopolis, London, 1964), a fost proclamat Augustus de catre militari, sub numele de Gaius Valerius Aurelius Diocletianus. Situatia Imperiului era din nou dificila, insa Diocletian, noul imparat, a stiut s-o redreseze si sa lichideze focarele destabilizarii statului. In Occident, mai ales in Gallii, existenta normala a cetatenilor era perturbata de talhariile bagauzilor, mai activi ca oricand si decisi sa conteste atat ordinea sociala, cat si puterea romana. Iar imparatul Carinus se afla angajat intr-un conflict militar, care avea loc in Orient. Cete germanice treceau Rinul si Dunarea, invadand Imperiul, pe cand beduinii din desertul Siriei intre-prindeau razii primejdioase. Diocletian, in vederea jugularii incursiunilor si rascoalelor de la granitele si chiar din interiorul Imperiului, a recurs la serviciile unui general pannonian, Marcus Aurelius Valerius Maximianus, nascut intr-o familie de tarani saraci din Pannonia, in apropiere de Sirmium, si care, dupa ce incepuse si el viata militara ca simplu soldat, urcase treptele ierarhiei militare sub Aurelian si Probus. Comanda flotei romane din Marea Manecii si supravegherea tarmurilor provinciilor din zona respectiva reveneau unui alt militar, celto-roman de origine, Marcus Aurelius Musaeus Valerius Carausius, care, foarte repede, a controlat Britannia si nord-estul Galliilor, cu pretentii secesioniste destul de clare. Maximian a trecut repede la lichidarea diverselor miscari si incursiuni straine primejdioase, ca supraveghetor al granitelor occidentale ale Imperiului. De altfel, in martie - aprilie 285 sau in noiembrie din acelasi an, Diocletian i-a
incredintat practic guvernarea intregului Occident roman si titlul de Caesar. Totodata, in primavara sau vara anului 285 d.C, Diocletian insusi l-a zdrobit si lichidat pe Carinus in batalia de la Margus. insa in august ori in septembrie 286, Maximian a fost ridicat la rangul de co-imparat autentic, de august, Augustus, investit cu imperium, putere tribuniciana si pontificat maxim. in Panegiricul sau, Mamertinus arata ca Diocletian pastra o anumita preeminenta, intrucat asuma epitetul de „iupiterian", Iouius, in timp ce Maximian il adopta pe cel de „herculean", Herculius. Adresandu-se lui Maximian, panegiristul ii reliefeaza ca toate bunurile cerului si pamantului provin de la Iupiter, stapanul cerului, in vreme ce Hercule a fost pacificatorul pamantului. Diocletian va lua cele mai nobile initiative, iar Maximian le va pune in practica (Mamertin., Panegirice latine, 2, 11, 6). De fapt, gestiunea Occidentului, mai cu seama a frontierelor lui, era oficial conferita lui Maximian. Noul august al Occidentului a respins pe Rin atacurile alamanilor, burgunzilor, francilor si herulilor si a reprimat miscarea bagauzilor, intre 286 si 288. Pe de alta parte, el a consolidat limes-u african. Probleme complicate le-a ridicat Carausius. Cu dibacie, acesta a dobandit sprijinul provincialilor si a declansat oficial in 287 d.C. o uzurpare a puterii imperiale. El s-a proclamat august. Diocletian a fost constrans sa-i recunoasca autoritatea, probabil in 290. in 293 sau 294 d.C. Carausius a putut fi infrant de Constantius Chlorus. El s-a refugiat in Britannia ramasa sub controlul sau. Dar in cadrul unei lovituri de palat, un functionar de finante l-a asasinat. Acesta era Allectus, care la randul sau a preluat puterea in Britannia secesionista, cu titlul autoacordat de august. Abia in 296 d.C. si acesta a fost zdrobit la Londinium (azi Londra) de catre armata lui Constantius Chlorus, debarcata in insula. S-a pus astfel capat independentei secesioniste de facto a Britanniei, care dura de aproape un deceniu.
intr-adevar, Diocletian faurise sistemul politic al tetrarhiei imperiale. Acest sistem se axa pe impartirea gestionarii Imperiului intre doi augiisti, Diocletian si Maximian -primul guvernand Orientul, celalalt Occidentul - secondati de doi cezari, investiti de asemenea cu un imperium si o putere tribuniciana. Cei doi cezari sunt Gaius Flauius Valerius Constantius Chlorus, nascut in Illyria, si Gaius Valerius Maximianus Galerius. Ambii proveneau, ca si augiistii, din Balcani, din Illyricum ori din Serdica, si se nascusera prin 250 d.C, in familii modeste. Parcursesera si ei o cariera militara inceputa de la nivelul inferior spre a ajunge in varful ierarhiei. Tetrarhii erau asadar expresia fortelor patriotice din Balcani, centripete. Alcatuirea tetrarhiei a avut loc in 293 i.C. Constantius Chlorus a fost in mod sigur desemnat cezar la 1 martie 293; Galerius a devenit tetrarh la aceeasi data ori la 21 mai din acelasi an, poate sub presiunea amenintarilor prilejuite de ambitiile persilor. Constantius Chlorus actiona indeosebi in Gallii, Hispanii si in Britannia. Tetrarhii domnesc prin gratia lui Iupiter si a lui Hercule, fiind mostenitorii lor, puterilor si virtutilor acestora, zei si creatori de zei (C.I.L., 3, 710 = I.L.S., 629). Augustii sunt generati de zei, pentru a fauri la randul lor alti zei, cei doi cezari. Diocletian, care isi pastreaza preeminenta ca un fel de august maxim, Augustus maximus, si Galerius sunt „iupiterienii", Iouii, iar Maximian si Constantius Chlorus devin „herculeeni", Herculii. Intre ei urmeaza sa guverneze concordia, intrucat formau impreuna „casa divina", domus diuina. De altfel tetrarhii, indeobste augustii, au aparut ca descendenti ai lui Iupiter si Hercule. William Seston aprecia ca se afla in cauza o „epifanie", o „manifestare" a prezentei divine, legate nu de persoana suveranilor, ci de functia indeplinita de ei. Unii cercetatori socotesc chiar ca ei s-ar fi multumit sa emearga ca ocrotiti, alesi ai divinitatilor. Fiecare tetrarh dispunea de curtea sa, de birourile sale.
Maximian si-a stabilit resedinta la Mediolanum, iar Diocletian s-a instalat la Nicomedia. Roma ramanea numai metropola simbolica a Imperiului. Totalitarismul era ostentativ afirmat. Nu numai prin marcarea ascendentei divine a tetrarhilor. Diocletian si-a desemnat cei trei colaboratori fara sa consulte nici senatul, nici armata. S-a multumit doar sa-i prezinte solemn militarilor. Criteriul competentei, si nu al ereditatii de facto, prezida configurarea tetrarhiei. La origine, ei nu faceau parte din aceeasi familie. Totusi Diocletian i-a impus lui Maximian cele doua gentilicii ale sale, Aurelius si Valerius, si l-a considerat ca frate. Constantius Chlorus a fost adoptat de Maximian si s-a casatorit cu fiica vitrega a augustului, dupa ce o repudiase pe Flavia Iulia Helena, sau Elena, mama viitorului imparat Constantin. La randul sau, Galerius s-a casatorit cu Valeria, fiica lui Diocletian. Se faurea astfel un colegiu imperial, intemeiat pe competenta, dar se omagia vechea cutuma a ereditatii imperiale. Functia imperiala era investita cu o esenta divina, iar suveranii dobandeau o putere ostentativ absoluta, totalitara. Principatul luase sfarsit. Rolul armatei era substantial diminuat. Ea devenea numai martorul transmiterii puterii, deoarece numirea succesorilor la Imperiu" revenea augiistilorin functiune. Exemplul Sassanizilor persi era urmat in chip manifest. in timp ce monarhii persi dobandeau nimbul gloriei acordate de Ahura-Mazda, care, teoretic, ii desemnase ca „divini", fara a fi zei propriu-zisi, imparatii romani devin purtatorii luminii stralucitoare. Ei beneficiaza de un protocol riguros care ii indeparteaza de profani (Aur. Vict., Caes., 39, 4). Fiecare august este oficial declarat „pios", pius, „fericit", felix, „neinvins", inuictus, consul, parinte al patriei, proconsul. Titulatura cezarilor omite epitetele de pius, felix, inuictus, parinte al patriei si proconsul. Toti tetrarhii participa la victoriile Imperiului si se bucura de protectia divina. „Constitutiile" imperiale sunt ale colegiului tetrarhilor, desi numai augustii legifereaza si Diocletian alege consulii. Corespunde infiintarea tetrarhiei unei ideologii adanc cumpanite de catre Diocletian, cum opina O. Seeck, sau numai anumitor nevoi pragmatice, unui empirism, impus suveranului, atribuit lui de catre William Seston? Dupa parerea noastra, considerentele ideologice nu exclud pe cele pragmatice si nici invers, desigur. Ele sunt complementare, interfereaza la originea crearii tetrarhiei. Diocletian nu era un militar frust, cum il prezinta unii. Constituirea tetrarhiei nu reprezinta decat varful unui iceberg, adica al unui sistem de reforme, puse in opera de acest august. Reforme care afectau viata religioasa, economica, social-politica si culturala a Imperiului. Diocletian si-a dat seama ca salvarea, intarirea Imperiului, lichidarea uzurparilor, secesiunilor, incursiunilor barbare necesita o putere imperiala care cu greu mai putea fi unica si care trebuia sa canalizeze tendintele centrifugale pentru a le anihila capacitatea de a determina dislocarea statului imperial. Pe de alta parte, este adevarat ca tetrarhia a luat nastere sub impactul unor presiuni stringente si ca s-a realizat progresiv. Este foarte posibil ca, in 284 d.C, Diocletian sa fi vrut sa conduca singur Imperiul. Abia ulterior a inteles ca avea nevoie de secondanti, de un sistem politic integrat renovarii si consolidarii Imperiului, eluctarii fortelor ostile, nocive lui. S-a ajuns oricum la o structura cristalizata a puterii imperiale. Cezarii trebuiau sa devina augusti, cand acestia din urma incetau sa-si mai exercite autoritatea, in orice caz tetrarhia nu urma sa disloce puterea imperiala si unitatea teritoriala a statului. Tetrarhii isi imparteau diverse misiuni si gestionau felurite zone dintr-un stat care ramanea unitar. De altfel panegiristii vremii si alte marturii, precum arcul de la Thessalonica (azi Salonic), grupurile statuare, lucrate in porfiriu, de la Venetia, situeaza tetrarhii la acelasi nivel si ii impodobesc cu aceleasi insemne. Se incerca de fapt o abila articulare a misiunilor imperiale. in pofida ceremonialului de sorginte orientala si a puterii despotice, care ii reveneau, cvartetul tetrarhilor amintea de colegiile traditional romane ale vechilor magistrati. Inovatia se imbina cu traditia. De altfel, se pare ca, inca din 300 d.C, se decisese ca augustii sa nu-si exercite suveranitatea pana la moarte, ci sa abdice la un moment dat, in favoarea cezarilor, promovati augiisti si obligati sa desemneze noi cezari, pe baza competentei. Se gandise oare Diocletian la o asemenea solutie inca din 287 d.C?
Tetrarhii au trebuit sa continue operatiile militare de consolidare a frontierelor, lansate inca din 285 d.C. in Africa romana, Maximian a inabusit revolta unor triburi, zdrobite in 298. Pe Dunare, Diocletian si Galerius, in 297, impusesera pacea sarmatilor, carpilor si bastamilor. Mai complicate s-au invederat a fi operatiile din Orient. Aici romanii s-au confruntat cu veleitatile exorbitante si intrigile politice suscitate de noul Mare Rege persan, Narses, care se considera adevaratul succesor al lui Shapur (Sapor). Tronul Sassanizilor fusese succesiv ocupat, spre sfarsitul secolului al III-lea d.C, de Vahram II si de Vahram III, ca din 293 d.C, sa-i revina lui Narses. Acesta i-a incitat la raiduri primejdioase pe saraceni (negustori, jefuitori si beduini luptatori, apartinand unui trib de Mesopotamia convertit la maniheism). Ei au tulburat Siria, indeosebi desertul, cum am semnalat mai sus. in special persii au incurajat puternicele insurectii secesioniste in Egipt. Sudul provinciei era expus, de mai multa vreme, raidurilor nomazilor nubieni, adesea salutati acolo ca eliberatori, dupa ce se produsese sfarsitul Palmyrei si declinul comertului oriental, la care se adaugau o inflatie galopanta si o fiscalitate devenita agresiva, incepand din 297. in anii 297-298, rascoala taraneasca a sprijinit uzurparea secesionista lansata de un anumit Domitius Domitianus, asistat de Achilleus, un conector, probabil de origine saracena. Rebeliunea a cuprins intregul Egipt, inclusiv Alexandria, unde au fost masacrati functionari romani. Domitian insusi a zdrobit razvratirea in 298 d.C. A trebuit sa abandoneze tinuturi din sud si sa divizeze Egiptul in trei provincii. Diocletian a statornicit un limes, care se intindea din Egipt pana la frontiera persana, focalizat pe o aparare dinamica, in profunzime, cu unitati mobile, forturi si fortarete, axate pe o sosea strategica principala, strata Diodetiana, care mergea de la Circensium si Eufrat, la Palmyra si Damasc. Pana la urma s-a produs si confruntarea directa cu persii. Diocletian incheiase un tratat cu Vahram II, care prevedea instalarea ca rege al Armeniei a lui Tiridates III, aliat si vasal Romei, de fapt crestinat. in nordul Mesopotamiei frontiera romana a fost impinsa pana la Tigru. Dar, in 297 d.C, profitand de uzurparea din Egipt, Narses, sustinut de saraceni, a atacat in profunzime Imperiul. Prin surprindere, cavaleria persilor a ocupat iute Armenia, Osrhoene si o parte din Siria, pana in imprejurimile Antiochiei. Galerius a alergat in goana de la Dunare, unde exterminase pe carpi. Campania sa rapida in Osrhoene s-a soldat cu un esec, dar, cateva luni mai tarziu, ofensiva a fost reluata, cu ajutorul trupelor illyro-romane si unor contingente sarmate. Galerius a strabatut Armenia si l-a infrant pe Narses. A coborat apoi in Mesopotamia, a ocupat Nisibis si a ajuns pana la Ctesiphon. in 298, persii au trebuit sa accepte o pace care reda lui Tiridate Armenia. Regele Iberiei accepta suzeranitatea romana. in Mesopotamia, frontiera a depasit Tigru, prin anexarea a cinci teritorii transtigritane, plasate sub autoritatea unor satrapi armeni, strict controlati de romani. La sud, granita a reluat traseul lui Septimius Severus, de la Singara la Circensium (de pe Eufrat). Era victoria cea mai relevanta obtinuta asupra persilor, de la instaurarea monarhiei sassanide. Tetrarhia a reiesit intarita si si-a ingaduit reforme esentiale. Multiplicarea functionarismului impulsionase o inflatie care a determinat, in 301 d.C, un edict privind preturi maximale si un mercurial. Fortele militare au fost augmentate si restructurate. Se realizase o noua organizare teritoriala a Imperiului. Administratia centrala, fiscalitatea si finantele fusesera de asemenea reformate. Sub presiunea lui Galerius, pagan anticrestin fanatizat, intre 23 februarie 303 si februarie 304 d.C, prin patru edicte, a fost intreprinsa ultima si cea mai sistematica persecutare a crestinilor, stipulata de puterea centrala si, in principiu, generalizata. Iar la 20 noiembrie 303, in plina reprimare a crestinilor, pentru a celebra si victoria asupra persilor, s-au organizat ceremonii fastuoase, la care au luat parte personal toti tetrarhii. Pe langa triumful asupra Sassanizilor, Diocletian a sarbatorit douazeci de ani de domnie, Vicennalia, insotite de celebrarea celor zece ani ai cezariatului secondatilor, Decennalia. S-au oferit multimii banchete si jocuri somptuoase. in mai 304, au fost sarbatorite si Vicennalia ale lui Maximian.
Presat de proaspatul invingator Galerius, slabit de boala si de batranete, la Nicomedia Diocletian a abdicat. Totodata, practic a obligat si pe Maximian sa procedeze la fel, la Mediolanum. Evenimentul s-a produs la 1 mai 305 d.C. (Eutr., 9, 27). Galerius si Constantius Chlorus au devenit augusti. Diocletian si Maximian deveneau augusti onorifici sau „mai varstnici", seniores Augusti. Diocletian se retrage, ca simplu particular, in somptuosul sau palat de la Salona, din Dalmatia. A asistat aici, pana la moarte, survenita intre 313 si 316 d.C, la destructurarea si disparitia tetrarhiei. A refuzat insa, cu obstinatie, sa reintre in tetrarhie, desi a mai intervenit in conflictele militare interne, subsecvente abdicarii sale. intr-adevar destabilizarea tetrarhiei a succedat rapid abdicarii lui Diocletian. Acesta incercase zadarnic sa stopeze ambitiile tetrarhilor si generalilor Imperiului. Setea de putere si reaparitia tendintelor centrifugale erau prea puternice. Noua armata, creata de catre Diocletian, comitatus, in loc sa vegheze asupra frontierelor imperiale, a caror liniste si siguranta fusese asigurata de prima tetrarhie, a fost tarata in lungi si istovitoare lupte pentru dobandirea puterii supreme. Diocletian sperase zadarnic ca sistemul tetraxhic sa-i supravietuiasca: doi imparati „mai mari" maiores, detinatori ai puterii supreme, qui summam rerum teneant, si doi „mai mici, care sa le fie de ajutor", duo minores, qui sint adiurnento (Ps. Lact., 18, 5). Dupa douazeci de ani, noii augusti ar fi trebuit sa abdice in favoarea cezarilor, care, deveniti augusti, urmau sa-si desemneze noi cezari. imprejurarile istorice au evoluat insa in alta directie. Desi, in 305 d.C, in virtutea principiului meritului ca principal criteriu de acces la tetrarhie, au fost indepartati de la cezariat fiii ai lui Maximian si lui Constantius Chlorus. Doi ofiteri illyro-romani au devenit cezari. Ambii erau protejatii lui Galerius, devenit principal tetrarh (Constantius Chlorus era bolnav). Ne referim in primul rand la Gaius Valerius Galerius Maximinus Daia, provenit tot dintr-o familie de tarani din Illyricum si de fapt nepot al lui Galerius, declarat „iupiterian", Iouius. Si in al doilea rand la Flauius Valerius Severus, prieten de petreceri al lui Galerius, promovat „herculean", Herculius. Statutul celei de a doua tetrarhii s-a deteriorat brusc, cand, la 25 iulie 306, a decedat Constantius Chlorus; trupele romane din Britannia l-au aclamat ca imparat pe fiul acestuia, Flauius Valerius Constantinus, nascut aproximativ la 280. Constantin s-a multumit cu titlul de cezar, care i-a fost recunoscut de Galerius, in vreme ce Severus a fost promovat august. Constantin era menit sa controleze Britannia si Galliile. Criteriul dinastic revenea din nou la suprafata si in forta. Clanul lui Maximian a inteles sa se reclame de asemenea de la o ereditate defacto. La 28 octombrie 306, bazandu-se pe pretorieni si pe plebea din Capitala, nemultumita ca era supusa de catre Galerius achitarii impozitului capiratiei, Maxentiu provoaca o rascoala si se declara la Roma deocamdata „principe", princeps, titlu caduc, dar inca popular in mediile sociale traditionaliste. Ca sa salveze tetrarhia, Galerins trimite impotriva lui Marcus Aurelius Valerius Maxentius, ruda sa, pe augustul Severus. Hispaniile si Africa recunosc insa autoritatea lui Maxentiu. in septembrie 307, Severus este invins. Trupele sale il parasesc si el este ucis. De altfel, inca de la 25 decembrie 307, Constantin se va proclama august. Totusi Galerius incerca zadarnic sa salveze tetrarhia. Maxentiu se proclama de asemenea august. Maximian isi paraseste, la randul sau, retragerea din Lucania si reia augustatul activ. El ii ofera mana fiicei sale nevarstnice, Fausta, lui Constantin, transformat in aliatul sau. Se ajunge astfel Ia patru augusti, Galerius, Maximian, Constantin, Maxentiu, si la un singur cezar, Maximinus Daia. Galerius face apel la Diocletian, care accepta sa devina consul si participa in noiembrie 308 la reuniunea de la Carnuntum, impreuna cu Maximian si Galerius. Maxentiu a fost declarat uzurpator, insa tetrarhia nu a putut fi salvata. Desi Maximian a abdicat pentru a doua oara. Galerius si Maximinus Daia au ramas tetrarhi ca august si cezar in Orient. Constantin a fost recunoscut cezar in Occident, unde a fost promovat ca august un ofiter illyro-roman, ales de uaienus, Licimus Flavius (ulterior devenit Valerius Licinianus). Dar Maxentiu rezista in Italia. Afnca facuse secesiune, pentru ca vicarul Domitius Alexander se razvratise impotriva lui Maxentiu. Atat Constantin, cat si Maximinus Daia erau nemultumiti. Tetrarhia suferise prea minte entorse: de pilda, Licinius devenise august, fara sa fi trecut prin stadiul intermediar de cezar. Galerius a cedat recunoscand ca „fii de augusti" pe Maximinus Daia si pe Constantin. Dar Maximian si-a reluat din nou titlul de august, incat, in 310 d.C, s-a ajuns la sapte augusti, deoarece Galerius recunoscuse ca augusti pe Constantin si pe Maximinus Daia. insa Maximian, asediat in Massilia de propriul sau ginere Constantin, s-a sinucis in 310. Iar Galerius a murit la 5 mai 311, dupa ce constatase, cu proprii ochi, prabusirea totala a sistemului tetrarhic si transformarea Imperiului intr-un teren de batalii nesfarsite si de aliante - care se faceau si se desfaceau necontenit - intre competitori numerosi la puterea suprema, ca in cele mai negre zile ale anarhiei militare din secolul precedent. Fortele lui Maxentiu recuperasera Africa, unde il lichidasera pe Domitius Alexander si pradasera fara mila Cartagina.
Subsistau patru augusti ambitiosi: Constantin si Maxentiu in Occident, Licinius si Maximinus Daia in Orient. Maximinus Daia controla Asia Mica, Siria si Egiptul, pe cand Licinius stapanea Balcanii; Maxentiu domnea in Italia si Africa, iar Constantin precumpanea in Gallu, Hispanii si in Britannia. Situatia lui Maxentiu era dificila. El incercase in zadar sa multumeasca pe toata lumea. Galerius nu ii recunoscuse niciodata legitimitatea puterii exercitate de el. Se lansase la Roma intr-o politica de prestigiu si in constructii costisitoare: ridicase o importanta basilica in Forul republican si un templu al fiului sau Romulus, care fusese divinizat. Abil, Constantin isi asigurase sprijinul lui Licinius. Concomitent, Maxentiu incerca sa se alieze cu Maximinus Daia. inca din 310, Constantin arborase prioritatea absoluta a principiului ereditatii. Abandonase total ideologia herculeana, protectia lui Hercule si a lui Iupiter. Adoptase mistica solara apolliniana. Deci a lui Apollo - Sol Inuictus, care ii asigura sustinerea numerosilor adepti ai mithraismului si ai cultelor solare si conota aspiratia spre un imperiu universal. Pe de alta parte, Constantin se reclama astfel nu numai de la Aurelian, de la tatal sau Constantius Chlorus, ci si de la Claudius II Goticul, proclamat ca stramos al sau. Profita de nemultumirile puternice de la Roma, unde penuria alimentara pricinuise o rascoala populara, dificil inabusita de pretoneni. 6.000 de persoane pierisera in cursul reprimarii razmeritei. Pe de alta parte, competitorii la purpura incercau sa atraga de partea lor pe crestinii relativ numerosi. insusi Galerius, de fapt inamic inversunat al crestinismului, promulgase la 30 aprilie 311 un edict de toleranta a crestinismului, cel dintai de la cel al lui Gallienus.
Constantin a trecut Alpii in fruntea unei forte militare putin numeroase, insa performante si motivate. EI repurtase doua victorii importante in nordul Italiei asupra trupelor lui Maxentiu. A urmat un mars fortat spre Capitala. Superstitios, Maxentiu tinea seama de un oracol care ii interzicea sa iasa dintr-o Roma ocrotita de incinta lui Aurelian, pe care o consolidase. in cele din urma, el l-a infruntat pe Constantin la podul Milvius, situat la nord de Roma. A fost complet zdrobit in 28 octombrie 312 d.C, ziua in care isi sarbatorea asumarea purpurei imperiale. Maxentiu s-a inecat in apele Tibrului. Constantin marcase pe stindardele sale un semn, ulterior considerat crestin, insa care, pentru moment, comporta doar o valoare magica. invingatorul a fost primit in triumf in Roma, unde a abolit actele lui Maxentiu, i-a distrus statuile si a desfiintat cohortele pretoriene. Senatul, de care nimeni nu se mai interesase, a fost convocat si l-a declarat pe Constantin „cel dintai august", primus Augustus. Constantin s-a autodesemnat consul pentru 313 d.C, impreuna cu Maximinus Daia. Totusi el s-a intalnit cu Licinius si s-a aliat oficial cu acesta. Maximinus Daia a invadat teritoriile lui Licinius, insa a fost biruit in Tracia, in batalia de la Campus Ergenus, la 30 aprilie 313. Maximinus Daia a murit in august 313, in Asia Mica, ucis de o boala necrutatoare. Imperiul a fost impartit intre Constantin si Licinius. Tetrarhia murise si nimeni nu a mai incercat s-o reinvie2.
Constantin
S-a ajuns astfel la substituirea tetrarhiei printr-o diarhie, alcatuita din doi imparati-augiisti: Licinius in Orient, Constantin, ulterior sanctificat ca Sfantul Constantin si definit de Ion Bamea si Octavian Uiescu drept Constantin cel Mare, in Occident. Victoria lui Constantin ilustra triumful ereditatii defacto, pe care in van se straduise s-o estompeze Diocletian. Cum am semnalat mai sus. De altfel, se va ajunge la domniile unor imparati copii. Acest fapt nu trebuie sa ne surprinda. intrucat, in epoca noastra, se tinde spre ereditatea puterii supreme nu numai in republici dictatoriale, ci si in tari democratice. Spre a nu ne mai referi la faptul ca, daca un „presedinte" de republica africana este ucis, fiul acestuia se grabeste sa preia intreaga putere.
Constantin era in acelasi timp asemanator si foarte diferit de Diocletian. Nu ne referim numai la conceptiile religioase, violent anticrestine, ale lui Diocletian si, dimpotriva, favorabile Dreptei Credinte ale lui Constantin, care va sfarsi prin a o adopta. Baza religioasa a Imperiului s-a schimbat radical. Le erau insa comune tenacitatea si curajul. Amandoi au fost deosebit de harnici, decisi sa salveze, sa reformeze si sa consolideze Imperiul. Amandoi s-au deplasat intens in interiorul teritoriilor romane, au ostenit fara incetare, au combatut nemilos adversarii interni si externi. Nu mai mentionam perceptia diferita cu privire la ereditatea puterii imperiale. Constantin s-a straduit sa faureasca o noua dinastie, in vreme ce Diocletian fusese ostil ereditatii. Pe de alta parte, ambii imparati au promovat un amalgam iscusit de pragmatism si de considerente doctrinare.
Diarhia Constantin-Licinius a inceput prin a proclama ostentativ toleranta religioasa. A fost confirmat, completat, dezvoltat edictul de toleranta a lui Galerius, semnat de Constantin si de Licinius, dar respins violent de Maxentiu, pagan convins si anticrestin fervent. in februarie 313 d.C, Constantin si Licinius s-au intalnit la Mediolanum (azi Milano), unde se celebra casatoria dintre Licimus si Constantia, fiica a lui Constantius Chlorus si a Theodorei. Monede si medalioane ale momentului istoric respectiv comemorau intalnirea celor doi augiisti. Pe un medalion din Hispanii, Constantin apare asociat personificarii zeului „Soare", Sol. insa aceasta intalnire a ramas celebra indeosebi datorita asa-numitului „edict" de la Mediolanum sau Milano. Se pare ca de fapt nu a existat niciodata un asemenea edict, ci o intelegere a celor doi augiisti, tradusa printr-o circulara, pusa in opera de un rescript al lui Licinius, publicat la Nicomedia in 13 iunie 313 d.C. si cunoscut datorita marturiei lui Lactantiu. Initiatorul acestei circulare fusese insa Constantin, a carui mama, Sfanta Elena, dupa legenda la origine slujitoare intr-o carciuma, era filocrestina. Ea se va boteza ulterior. Circulara anunta guvernatorului provinciei ca au fost suprimate toate clauzele restrictive ale edictului lui Galerius. imparatii acordau crestinilor si adeptilor altor culte religioase libertatea de a practica religia pe care o alesesera. Nici un cult religios nu mai putea fi persecutat. Se ordona restituirea gratuita si neintarziata comunitatii crestinilor, corpus christianorum, a tuturor locasurilor de cult confiscate, chiar daca ajunsesera in proprietate privata. Cei ce le cumparasera urmau sa fie despagubiti de stat. Ordinea publica trebuia restabilita si circulara urma sa fie adusa la cunostinta tuturor locuitorilor. Textul grec al acestei circulare apare la Eusebios din Cesareea, unde, in Palestina, fusese afisata hotararea lui Licinius, fireste propagata in intreg Orientul (Ps. Lact., 48; Eus., 10, 5, l-4). Si Maximinus Daia, inainte de a muri, daduse o circulara similara (Eus., 9, 10, 7-l1). in Occident, nu a existat un rescript asemanator, intrucat aici nu fusese publicat edictul lui Galerius, care continuse prevederi restrictive. Trei scrisori ale lui Constantin, chiar anterioare intalnirii de la Mediolanum, ordonau restituirea bunurilor Bisericii, scuteau clericii de impozite si anuntau retribuirea baneasca a eclesiastilor (Eus., 10, 5-7). Se proclama astfel asa-numita „pace constantiniana". Conventia de la Mediolanum modifica radical strategia religioasa a Imperiului. Libertatea absoluta a tuturor cultelor constituia o inovatie, desi indeobste Imperiul fusese relativ tolerant fata de felurite culte, cu exceptia, politic determinata, a mozaismului si a crestinismului. Cicero reliefase totusi candva ca legea interzicea zeii noi ori straini, daca nu erau recunoscuti ca liciti de senat (Leg., 2, 8).
Ce a determinat noua strategie religioasa a lui Constantin? Pragmatismul sau, care constatase esecul persecutiei lui Diocletian, de altfel foarte slab puse in aplicare in Occident? Dorinta de a-si asigura sprijinul crestinilor, deveniti numerosi, mai ales in Orient? Sau o simpatie sincera fata de crestinism? S-ar putea ca toate aceste explicatii sa fie complementare. Este adevarat ca, intrat in Roma, Constantin nu a mers pe Capitoliu. Insa el era adeptul unui monoteism solar. De altfel, cu prilejul decenaliilor din 315 d.C, cand s-au celebrat zece ani de la proclamarea lui Constantin ca imparat, pe arcul triumfal, ridicat la Roma, Constantin apare cu o coroana de raze pe crestet, ca ocrotit si reprezentant pe pamant al lui Sol Inuictus. Inscriptia aceluiasi arc triumfal nu mentioneaza nici pe Sol si nici pe Dumnezeu, ci numai „divinitatea", diuinitas (C.I.L., 6, 1139 = I.L.S., 694), substanta divina suprema, preconizata de neoplatonicieni. Lactantiu si o biografie greaca a lui Constantin consemneaza legende tulburatoare. in ajunul bataliei de la podul Milvius, intr-un vis, imparatul ar fi fost prevenit sa inscrie pe stindardele soldatilor sai „semnul ceresc al lui Dumnezeu", celeste signum Dei. Efectiv el ar fi inscris pe scuturi monograma cu numele Mantuitorului in greaca, traversata de I cu capatul curbat (Ps. Lact., 44, 5). Sau, in mijlocul zilei, ar fi aparut pe cer o cruce luminoasa cu inscriptia „prin aceasta vei birui", touto nika. Noaptea, Isus i-ar fi ordonat lui Constantin sa confectioneze un steag cu semnul vazut si cu inscrierea numelui lui Cristos, sub forma literelor chi-rho (X-P, Vita Constantini, 1, 28-31). S-ar putea totusi sa se afle in cauza o transfigurare crestina a unei legende pagane, referitoare la o revelatie avuta de Constantin in templul lui Apollo din Gallia (Panegyrici Latin., 1, 21). Am reliefat mai sus ca de fapt acest semn comporta numai o valoare magica. Ca atatia imparati ai secolului al III-lea d.C, Constantin era un adept al cultului solar. in definitiv, revelatia, mai sus consemnata, traita de Constantin in 310, in templul solar al lui Apollo Grannus, ii prevestise imparatului treizeci de ani de domnie. Iar in panegiricul citat imediat mai sus, pronuntat in iulie 310 d.C, Constantin era proclamat si desemnat de catre Sol ca detinator pentru vesnicie al puterii imperiale. Totusi imparatii, confruntati cu esecul persecutiilor, incepusera sa se intrebe daca zeul crestinilor nu exista cu adevarat.
De asemenea se intrebau daca, astfel cum reliefeaza Jean-Pierre Martin, nu era mai intelept sa fie utilizat in favoarea lor. Nu era oare mai bine ca Dumnezeu sa fie inclus printre zeitatile ocrotitoare ale Imperiului? Ceea ce demonstreaza ca procentajul atribuit crestinilor de Jean-Pierre Martin, de 4% dintre locuitorii Imperiului, la sfarsitul secolului al III-lea d.C, este sensibil subevaluat. Crestinii erau mai numerosi. Altfel imparatii nu ar fi incercat sa-i integreze mecanismelor statului roman.
in orice caz Constantin nu s-a crestinat in 313 d.C. El se comporta fata de divinitatea crestina ca si fata de alti zei protectori, mai ales fata de „Soare". De altfel, simbolurile solare sunt foarte numeroase pe monedele anterioare anului 323 d.C. S-ar zice ca imparatul Constantin, pana in 324 d.C, s-a straduit sa pastreze echilibrul intre crestini si pagani. Revelatoare sunt in acest sens monede descoperite la Pavia. Pe una dintre ele, din 313 d.C, Constantin este figurat ca asociat al „Soarelui". Legenda este concludenta, „Neinvinsul Constantin", INVICTVS CONSTANTINVS. O alta moneda, din 315, il asociaza pe suveran monogramei crestine si comporta legenda IMP(erator) CONSTANTINVS P F AVG(ustus). Constantin intelegea sa se amestece in viata Bisericii crestine, oficial recunoscute, dupa cum controla si organiza toate comunitatile religioase ale Imperiului. Cu atat mai mult cu cat ierarhizarea comunitatii crestine era calchiata dupa modelul organizarii administrative a lumii romane. Fara a fi crestin, Constantin actiona in functionarea Bisericii. Abia ulterior, dupa 320 si indeosebi dupa 324, Constantin a inclinat balanta in favoarea crestinismului. A sfarsit prin a se converti si a initia construirea unui stat roman crestin. Strategia religioasa constantiniana, asumata dupa 324-325 d.C, a cantarit decisiv in asigurarea victoriei finale a crestinismului.
Dupa intalnirea si conventia de la Mediolanum, Constantin a alergat spre frontiera renana. Razboaiele civile dintre tetrarhi incurajasera, in chip manifest, incursiunile Barbarilor. Trei fronturi au reclamat eforturi intense. in primul rand cel al Rinului, unde in 313, ca si, anterior, in 306 si 309, Constantin a combatut energic pe franci si pe ala-mani. Au fost capturate capetenii barbare si multi luptatori, care au fost dati prada fiarelor din amfiteatrele romane. Constantin a construit un pod peste Rin, spre a desfasura mai usor represalii. Ulterior, un fiu al lui Constantin a continuat operatii militare, care au asigurat, pe termen mediu, fruntariile Galliilor. in al doilea rand, incepand din 333, s-au degradat relatiile cu persii, linistiti mult timp dupa infrangerile suferite sub Diocletian. Din 310 d.C, Mare Rege era Shapur II, la data respectiva inca un copil. In 334, persii au rasturnat de la domnie pe regele Armeniei, Tiran, fidel Romei, si au ocupat statul lui. Or pacea de la Nisibis, din 298, prevazuse suzeranitatea romana asupra
Armeniei, care trebuia guvernata de un rege impus de romani. Nepotul lui Constantin, Hannibalianus, a intreprins operatii militare in Armenia anilor 335-336. Pe de alta parte, persii incepusera sa persecute pe crestini, al caror ocrotitor era pretutindeni Constantin, imparatul pregatea un fel de cruciada impotriva persilor, dar moartea l-a rapit din mijlocul pregatirilor acestei mari expeditii, la care urmau sa participe si episcopi. Al treilea front se afla pe Dunare. Cum am aratat in capitolul anterior, retragerea aureliana din Dacia traiana nu a exclus pastrarea la nord de fluviu, a unor capete de pod, care s-au mentinut cel putin pana la mijlocul secolului al IV-lea d.C. Teritoriile fostelor provincii transdanubiene, care au fost ocupate de Barbari, cu exceptia Banatului, pana la mijlocul secolului al IV-lea, se aflau astfel sub supravegherea Imperiului. Numeroase asemenea centre romane fortificate erau amplasate pe malul stang al Dunarii, in Banat si pana la varsarea Oltului in marele fluviu european. Ne referim la Diema, Drobeta, Sucidava etc, puse sub stapanire romana. Iar o inscriptie din Dobrogea, de la Adamclisi, Tropaeum Traiani sau Ciuitas Tropaeensium proslavea, in 313-314 d.C, pe imparatii Constantin si Licinius, care refacusera fortificatiile asezarii. Ulterior, numele lui Licinius a fost martelat (C.I.L., 3, 13734 = I.L.S., 8938). De altfel diarhii au sporit fortele militare, sistemul defensiv si infrastructura rutiera de pe malul drept al Dunarii, in 315, Constantin a respins gotii, care patrunsesera in Imperiu. Iar in 316, el s-a instalat la Sirmium. in 322 d.C, Sfantul Constantin a zdrobit pe iazygi, sarmatii de vest, care atacasera Pannonia, si i-a urmarit pana in Banat, unde isi stabilisera salasurile. in randurile sarmatilor patrunsese religia crestina. Profitand de un nou conflict, izbucnit intre diarhi, vizigotii sau thervingii, sub comanda „regelui" Rausimodus, au atacat masiv Imperiul. Au aflat sprijin printre unii localnici care au fost arsi de vii de autoritatile imperiale (Cod. Th., 7, 1, 1). Din Thessalonica, Constantin i-a urmarit pana la poalele Carpatilor, dincolo de Dunare. Rausimodus a fost ucis, gotii decimati; supravietuitorii au fost luati prizonieri. Alti goti, cum vom vedea, vor incerca sa-l sprijine pe Licinius. in 328, ramas singur imparat, Constantin a construit un pod peste Dunare (Aur. Vict., Epit., 17; 41, 48), la Sucidava (azi Celeiu-Corabia) si a ridicat cetatea Daphne. in 332 d.C, gotii, infranti, au pierdut 100.000 de oameni si au incheiat un tratat (foedus) cu romanii, pe care l-au respectat pana in 364, cand l-au sprijinit pe uzurpatorul Procopius. Dar in 334, gotii au atacat pe sarmati. Acestia s-au refugiat in Imperiu, unde Constantin a primit pe 300.000 dintre ei si le-a repartizat pamanturi in Balcani si in Gallii. A primit pe teritoriile romane si vandali, presati de asemenea de gotii foarte numerosi. Se raspandise practica adapostirii in Imperiu a semintiilor barbare. Podul de peste Dunare, intre cetatile Oescus (azi Ghighi, in Bulgaria) si Sucidava, era o constructie monumentala, din care mai ramasesera vestigii, la sfarsitul secolului al XVII-lea. Arheologii nostri au dezvelit ruinele podului, inclusiv portalul lui. Inaugurarea podului a prilejuit emiterea unui medalion din bronz, care amintea de intreprinderile lui Traian. Acest pod se inscria intr-o politica de recucerire a Daciei traiane. Un vechi drum roman a fost refacut la nord de Dunare. Mergea pana la un mare val de pamant, asa-numita Brazda a lui Novac, care pornea de la Drobeta, trecea prin Craiova si se oprea la castrul de la Pietroasele, din judetul Buzau. Cetatea Daphne sau CON-STANTINIANA DAPHNE, cum o numesc medalii comemorative, strajuia de asemenea teritoriile nord-dunarene anexate Imperiului de catre Constantin. Ca si castrul de la Pietroasele. incat Constantin a alipit Imperiului teritorii care nu fusesera niciodata romane, cel putin de la moartea lui Traian. Cu judiciozitate asadar Constantin a fost considerat un alt Traian. Persistenta populatiei daco-romane de la nordul Dunarii a fost simtitor incurajata si romanizarea ei incheiata. Ca si crestinarea ei, consolidata. intre timp, Constantin il eliminase pe Licinius si restabilise un stat monarhic carmuit de un singur suveran.
Tensiunile dintre diarhi s-au ivit si acumulat repede. Dupa intelegerea de la Mediolanum, Constantin s-a instalat in Treveri (azi Trier). El a decis sa-l promoveze ca cezar pe Bassianus, sotul sorei sale vitrege, Anastasia, si bun prieten cu Licinius. Acesta urma sa gestioneze Italia si alte provincii occidentale, pe cand Licinius ii cedase Pannonia. Se faurea un fel de zona tampon. Intrigile de curte au despartit insa pe diarhi. Bassianus a complotat in favoarea lui Licinius, incat a fost executat la ordinul lui Constantin. S-a ajuns astfel la un „razboi cald" intre diarhi, survenit in toamna anului 316 d.C, mai degraba decat in 314. Armata lui Constantin l-a infrant pe Licinius la Cibalae (in Pannonia, la 60 km de Sirmium) si ulterior, intr-o batalie dificila, la Campus Ardiensis, langa Adrianopol. S-a incheiat pace intre diarhi. Licinius i-a cedat lui Constantin majoritatea peninsulei balcanice, iar Constantin a renuntat la calitatea de august maxim. Fiecare diarh putea legifera liber in „partea Imperiului", pars Imperii, pe care o gestiona. La 1 martie 317 au fost desemnati drept cezari fiii ne varstnici, copii, ai diarhilor: Flavius Iulius Crispus si Flavius Claudius Constantinus, feciorii lui Constantin, ca si Valerius Licinianus Licinius, fiul diarhului Orientului. Cu toate acestea intre diarhi au emers noi tensiuni. Perceptia moderna a lui Licinius a fost viciata de litigiile lui cu Sfantul Constantin. in realitate, se pare ca Licinius a dus o eficienta politica economica in Orient si ca nu a fost un tiran brutal, incult, sangeros. Cu toate ca a lichidat fara crutare pe toti descendentii si rudele tetrarhilor, care se aflau in partea Imperiului care ii revenea. Se baza in special pe prefectul pretorienilor Iulius Iulianus, laudat ulterior chiar de Constantin. Pe Licinius il contrariau insa simpatiile numerosilor crestini din Orient fata de Constantin. El insusi era pagan convins, adept al monoteismului solar. Licinius a inceput prin a nu interveni deloc in problemele interne ale Bisericii. Totusi, incepand din 320 d.C, a indepartat pe crestini de la curtea imperiala, din comandamentele militare si din administratia centrala. A tolerat masurile represive, persecutorii, ale unor functionari ai sai anticrestini. A interzis intrunirile sinoadelor Bisericii. Cultul crestin trebuia celebrat in afara oraselor, iar functionarii imperiali erau obligati sa jertfeasca zeilor. Diarhii au inceput sa-si dispute consulatele, fiecare confiscandu-le in favoarea sa. O noua campanie lansata de Constantin pe teritoriile lui Licinius a condus, dupa esecul tratativelor, la un razboi decisiv, care nu a echivalat cu o cruciada. Fiecare diarh conta pe o armata terestra de aproximativ 150.000 de soldati si pe flote eficace. Licinius era sprijinit si de gotii capeteniei Alica. Dupa o victorie repurtata la 3 iulie 324 la Adrianopol, fortele Iui Constantin au zdrobit decisiv in 18 septembrie din acelasi an trupele lui Licinius si Martianus, desemnat de augustul Orientului ca succesor al lui Constantin, la Chrysopolis, pe tarmul Bosforului. Licinius si Martianus au fost crutati, insa obligati la domiciliu fortat. Licinius continua insa sa intretina relatii secrete cu gotii (Exc, 21; 27; Zosim, 2, 22-28). in cele din urma, atat el, cat si Licinianus, fiul lui, precum si Martianus, au fost executati. Un alt fiu al lui Licinius, nelegitim, a fost transformat in sclav si ucis in 336, intr-o tesatorie din Hispanii. Constantin isi apara implacabil puterea si putea fi foarte crud, sub impactul paranoiei. Cezarita nu il ocolea nici pe el.

Prin eliminarea lui Licinius, Constantin a ramas suveran unic al Imperiului. El a desemnat pretutindeni crestini in functiile inalte ale administrarii statului. Functionarilor pagani li s-a interzis sa sacrifice zeilor. Constantin a intervenit hotarator in gestionarea Bisericii', puse la grea incercare de erezii, in special de arianism, spre care insusi Constantin a inclinat, incepand din 327 d.C. in 326 d.C, emerg monede comportand efigii nimbate ale lui Constantin, care, probabil, era si el obsedat, ca atatia alti imparati, de memoria lui Alexandru. Tot in 326 d.C, Constantin a poruncit moartea fiului sau mai mare, Crispus, acuzat de adulter si obligat sa se otraveasca. Aceeasi soarta au avut-o Fausta, sotia imparatului si fiica lui Maximian, inecata intr-o baie fierbinte. Constantin nu ierta pe nimeni.
Pentru ispasire, Constantin a trimis-o in Palestina, in special la Ierusalim, pe Sfanta Elena, care va deceda in 327 d.C. I s-a ridicat o statuie in noul oras Constantinopol. in 335, Constantin a decis „impartirea" Imperiului, dupa moartea sa, intre cei trei fii ai sai, Constantin II, Constantius si Constans, carora le-a adaugat doi nepoti, copiii fratelui sau vitreg (Dalmatius), Dalmatius II si Hannibalianus. in 336, Constantin si-a celebrat treizeci de ani de domnie, tricennalia, dar, in anul urmator, cum am semnalat mai sus, a murit. L-a botezat, pe patul de moarte - caci nu se crestinase oficial -, episcopul arian Eusebius din Nicomedia. Fiii si nepotii sai erau cezari, dar situatia succesiunii nu era clara.

indeosebi dupa 330 d.C. si anterior, Constantin a operat reforme fundamentale ale statului roman. Nu in ultimul rand, Constantin a pus bazele unei noi dinastii imperiale, cea de a doua familie a Flavienilor, Flauii. El a continuat, aprofundat, impins mult mai departe decat Diocletian, transformarea profunda a Imperiului. Astfel puterea suveranilor a devenit un Dominat totalitar, radical diferit de ceea ce fusese Principatul. A reformat curtea imperiala si a perfectionat eticheta de sorginte elenistico-orientala, care domnea aici. S-a modificat integral administratia centrala. Corpul pretorienilor a fost suprimat, dar prefectura pretoriului a dobandit o alta utilizare. intreaga administratie a provinciilor a continuat sa se modifice. S-a operat o reforma a armatei. O noua strategie fiscala a luat fiinta. Dreptul a suferit mutatii cardinale. Prin excelenta dirigis-mul statal, economic si social, a fost amplificat pana la nivelul unor parametri surprinzatori. S-a tins spre „inghetarea" conditiei sociale a locuitorilor, din motive pragmatice si ideologice, pendinte de ierarhizarea totalitara a societatii. Concomitent, acest imparat este unul dintre marii constructori ai Imperiului, la Roma si in provincii.
Pentru ca numele lui Constantin este mai ales legat de mareata edificare a unei a doua capitale a Imperiului, „cealalta Roma (din doua"), altera Roma, la care aspirasera atatia alti imparati. intr-adevar Constantin a construit Constantinopolul. Aceasta „a doua Roma" sau „noua Roma", in greceste deutera Rame ori nea Rame, s-a inaltat pe ruinele cetatii Bizant, Byzantium sau Byzantion, care fusese fidela lui Licinius, incat zidurile ii fusesera daramate, iar principalii locuitori expulzati. Fostul Bizant detinea o pozitie strategico-geografica de invidiat. Nu numai ca putea contrabalansa Roma, devenind polul politico-administrativ-cultural al Rasaritului Imperiului (Zosim, 2, 30, 1), dar controla toate legaturile terestre si maritime dintre Europa si Asia, calea pe ape intre Mediterana si Marea Neagra, toate drumurile dintre stramtori si Asia Mica, Siria, Mesopotamia, Pont, dintre Bosfor si zonele centrale si occidentale ale Imperiului (Zosim, 2, 30, 2-3). Pe de alta parte, situl Cornului de aur era magnific si lesne de aparat printr-o incinta fortificata, menita sa-l izoleze de interiorul provinciilor invecinate.
Iar Barbarii de la Dunare si persii ramaneau primejdiosi, pe cand granita renana parea acum sigura. Concomitent, Bizantul se afla departe de aristocratia romana inca fidela religiei si traditiilor strabune, funciarmente ostila strategiei politice a imparatului. Constantin refuzase sa urce pe Capitoliu nu numai dupa victoria asupra lui Maxentiu, ci si in 315 si 326. Intre 320 si 326, survenise un conflict acut intre Constantin si aristocratia senatoriala pagana. in 325, Constantin a instalat la Roma primul prefect crestin al Orasului, Acilius Severus. Ulterior, conflictul s-a calmat, insa Roma nu putea fi acea capitala crestina a Imperiului pe care tindea s-o doreasca imparatul. Pe deasupra, ca si Alexandru, Constantin voia o capitala a sa, care sa inaugureze o noua varsta de aur. incat, la mai putin de doua luni dupa victoria obtinuta asupra lui Licinius, la 8 noiembrie 324, Constantin a pus temelia unui nou oras gigantic, care se va numi „orasul lui Constantin", Constantinopolis. Atunci a fost consacrat solul viitoarei metropole. Inaugurarea oficiala a Constantinopolului a avut loc la 11 mai 330, cand au fost instalate aici autoritatile politice, insa lucrarile de constructii s-au prelungit pana in 336 si chiar ulterior. in 330, populatia noului oras, sub presiunea imparatului, sporise considerabil. Marii arendasi ereditari, detinatori ai unor pamanturi imperiale din Asia Mica, au fost constransi sa-si cladeasca locuinte in noul oras. in vederea stimularii inaltarii de case private, s-a asigurat celor ce le construiau repede dreptul de a beneficia necontenit de distributii gratuite de paine. Din fonduri publice au fost ridicate locuinte pentru unii senatori instalati in Constantinopol (Zosim, 2, 31, 3).
Inaugurarea noii capitale a prilejuit somptuoase ceremonii crestine si pagane. intr-o magnifica procesiune, a fost purtata, pe un car, statuia de lemn aurita a imparatului, tinand in mana dreapta o figurina care reprezenta pe Tyche, divinitatea pagana, protectoare a orasului. Constantin se prezenta poporului cu diadema pe crestet. Pe care o purtase pentru prima oara in 325, la uicena-lia. in Forul principal, inca de la 20 noiembrie 328, in varful unei coloane de porfir, a fost asezata statuia din bronz aurit a suveranului figurat ca zeu solar, cu o cununa de raze pe crestet. O alta coloana de porfir, din mijlocul pietei centrale, purta statuia Sfintei Elena. intr-adevar, aceasta metropola in mare parte crestina asumase rituri, simboluri si alte elemente pagane. Riturile traditionale au fost respectate cu ocazia intemeierii orasului. Monedele emise arunci nu comportau nici un simbol crestin. Templele vechiului Bizant nu au fost distruse. Chiar noile biserici incorporau conotatii neoplatoniciene, cand se numeau Sfanta Sofia, adica intelepciunea, Sfanta Irina, adica Pacea, ca ecouri ale Altarului Pacii al lui August, de la Roma. Dar caracterul crestin al orasului s-a potentat progresiv. De altfel noua Roma putea aparea ca o Plotinopolis, datorita Sfintei Sofia si Sfintei Irina sau Eirene; cu toate ca in noua metropola nu s-a construit un templu pentru Tyche, Constantinopolul si-a apropiat epitetul de „infloritoarea", Flora ori Anthousa. Nu au existat in noua capitala un templu al lui Iupiter Capitolinul si nici un altar al zeitei Vesta sau un colegiu al sacerdotilor, care sa chezasuiasca locuitorilor favoarea divinitatilor traditionale.
Constantin s-a straduit sa confere noii metropole un statut similar ori aproape similar celui detinut de Roma. Constantinopolul a beneficiat de „dreptul italic", ius italicum, in virtutea caruia locuitorii sai erau scutiti de impozitul direct, capitatia. Acestora li s-au acordat distributii frumentare, jocuri si spectacole de hipodrom. A fost constituit un senat al Constantinopolului, ai carui membri proveneau fie de la Roma, fie din randurile demnitarilor orientali. Desi senatorii din Constantinopol erau clari, si nu clarissimi, precum cei de la Roma. Nu s-a infiintat un post de prefect al Orasului;
Constantinopolul urma sa fie gestionat de un proconsul. De altminteri, noua Roma a fost conceputa ca o copie a celei vechi. Orasul, candva reconstruit de Septimius Severus, a fost sensibil marit. Un maret zid de incinta apara orasul si istmul in care se afla, de la Marea Neagra la Marea Marmara (Zosim, 2, 30, 4). Constantinopolul a fost ridicat tot pe sapte coline si impartit in patrusprezece regiuni administrative. Dispunea de un Capitoliu, de un Praetorium, de o „cale sacra", uia sacra, de un for principal si de altele secundare. Palatul imperial si hipodromul au fost structurate dupa modelul celor de la Roma. in hipodrom, a fost incorporat sanctuarul Dioscurilor (Zosim, 2, 31, 1). Constantin a inceput construirea bisericii Apostolilor, alaturi de care si-a pregatit mausoleul. Forul principal avea o forma circulara si era inconjurat de patru porticuri etajate si de vaste pasaje boltite, din marmora (Zosim, 2, 30,4; 31, 2). Pietele si marile edificii publice din Constantinopol au fost ornate de monumente si obiecte de arta confiscate altor orase. incepand din 330 d.C, Constantin s-a stabilit la Constantinopol, de unde a promulgat aproape toate masurile sale legislative. Orasul dispunea si de o universitate, ai carei profesori erau numiti de imparat. Acesta a incercat sa imprime Constantinopolului un caracter latin; insa majoritatea locuitorilor vorbeau limba greaca. Desi in oras s-au instalat numerosi refugiati din Balcani si din alte zone ale Imperiului, unde se desfasurau incursiunile barbare. Constantinopolul a devenit repede un important centru industrial. inca din 324, a luat aici nastere un important atelier monetar deservit de lucratori proveniti din Aquileia.
Cele mai importante realizari ale lui Constantin au fost asadar lansarea procesului de crestinare a Imperiului, reformarea profunda a acestuia, din pacate intr-o directie totalitara si dirigista, fundarea Constantinopolului. Desi probabil ca imparatul nu a inteles pe deplin semnificatia acestei intemeieri, consecinta ei s-a tradus in desavarsirea bipolarizarii nu numai culturale, ci si mental-politice a Imperiului. Se deschidea calea divizarii lui definitive. Desigur, printre infaptuirile lui Constantin, se inscrie si faurirea celei de a doua dinastii flaviene. Crestinarea Imperiului, inzestrarea lui cu o Biserica puternica din punct de vedere material, alianta intre o monarhie teocratica, sacralizata, si Biserica, intre „tron" si altar, vor marca decisiv evolutia statului roman in secolul al IV-lea d.C. si in veacurile urmatoare. Desi detasat greu de monoteismul solar si de un anturaj neoplatonician, Constantin a sfarsit prin a-si asuma o vocatie crestina misionara, cu toate ca ezitanta intre o doctrina niceeana, initiata sub egida sa, si arianism. Arienii acceptau mai usor perceperea lui Constantin, impusa de el dupa 326, nu ca a unui slujitor al lui Cristos, ci a unui Demiurg, a unei Providente, a imaginii terestre a Mantuitorului. Desigur, autorii literari pagani l-au blamat cu asprime si au afirmat ca el ar fi ruinat statul (Zosim, 2, 30-39). Fara indoiala, Constantin a fost un ambitios, un vanitos pana la exces, uneori crud si lipsit de scrupule, dispus sa-si ucida fiul si sotia, un pasionat, care, cum arata Paul Petit, a provocat reactie emotionala in jurul sau. A avut insa idei indraznete; si, ca si Iulian mai tarziu, a stiut sa-si domine anturajul, colaboratorii. Constantin a actionat intr-un chip personal intr-o vreme cand serviciile curtii imperiale practic stapaneau monarhii. Mai presus de orice, a asigurat victoria finala a crestinismului3.
Urmasii lui Constantin. Constantiu
Una dintre tintele privilegiate ale lui Constantin cel Mare fusese faurirea celei de a doua dinastii flaviene. El nu si-a dat seama ori nu a vrut sa-si dea seama ca intre fiii si rudele sale se va dezlantui o apriga, o sangeroasa competitie pentru purpura imperiala, care va implica conflicte violente, deplasari de forte militare importante, uzurpari provenite chiar din exteriorul dinastiei. Cu atat mai mult cu cat in afara de Constantin cel Mare nimeni nu era august. infruntarile brutale au readus „la ordinea zilei" momentele foarte tensionate ale tetrarhiei, subsecvente abdicarii lui Diocletian, sau chiar secventele istorice ale anarhiei militare din timpul crizei din secolul al III-lea d.C. intr-adevar descendentii lui Constantius Chlorus erau numerosi. Din casatoria sa cu Elena se nascuse Constantin, insurat la randul lui cu Minervina si cu Fausta. Unicul fiu avut de Constantin si Minervina fusese Crispus, ucis de tatal sau. Din casatoria cu Fausta rezultasera trei fii si o fiica: Constantin II, nascut in 316, Constantiu II, nascut in 317 si Constans, nascut in 325, alaturi de Constantia, care avusese ca fiu pe Hannibalianus. Dar Constantin avusese si frati, proveniti din matrimoniile tatalui sau cu Theodora: Dalmatius, tatal lui Dalmatius II, Iulius Constantius (insurat cu Galla, care ii daduse ca fiu pe Gallus, si cu Basilina, mama lui Iulian, nascut in 331), un alt Hannibalianus si Constantia, nevasta lui Licinius. Pret de cateva luni Imperiul nu a avut nici un august, ca si cand defunctul imparat ar fi fost inca in viata. Aproximativ patru luni s-au tesut tot felul de intrigi de palat, care au sfarsit printr-un masacru familial, ce prefigura Imperiul bizantin. Nu stim exact daca acest masacru a precedat ori a succedat impartirii augustatului intre cei trei fii ai lui Constantin si ai Faustei. Este probabil ca o seditiune militara, din umbra manipulata de Constantiu, aflat la Constantinopol, a avut loc inainte de acordul celor trei fii ai Sfantului Constantin. Oricum au fost masacrati, in chip crud, cei doi Dalmatius, fratele si nepotul lui Constantin, Iulius Constantius si alte rude ale Flavienilor. Nu au fost crutati decat fiii inca nevarstnici ai lui Iulius Constantius, nepoti ai lui Constantin, Gallus si Iulian. in orice caz, la 9 septembrie 337, la Viminacium, s-a produs impartirea diocezelor Imperiului. S-a creat astfel un colegiu de augusti, sub autoritatea morala exercitata de catre Constantin II sau Flauius Claudius Constantinus, primul nascut al imparatului decedat. El urma sa gestioneze Occidentul, indeosebi Galliile, Hispaniile si Britannia, avand resedinta in Treveri. Constantin II exercita tutela asupra fratelui sau, in varsta de doisprezece-treisprezece ani, Constans sau Flauius Iulius Constans, caruia i se atribuisera Italia, Africa si Illyricum. Constantiu II sau Flauius Iulius Constantius va gestiona Orientul, pe care deja il controla, si dioceza Traciei. intr-un fel unitatea Imperiului era prezervata. De altfel fiecare dintre frati nadajduia ca in viitor va ajunge imparat unic, precum Constantin cel Mare.
Dar intre adolescentul Constans si Constantin II s-au ivit puternice neintelegeri. incat Constantin II a patruns cu trupele sale in Italia, unde Constans isi impusese autoritatea. A cazut insa intr-o ambuscada langa Aquileia si a fost ucis. Imperiul a fost impartit intre Constans, gestionarul Occidentului, si Constantiu II, stapanul Orientului. O noua intalnire, desfasurata tot in Viminacium, la 4 aprilie 340, a consfintit aceasta noua diarhie. Echilibrul a fost mentinut pret de zece ani. Desi Constans milita fervent pentru doctrina religioasa niceeana, pe cand Constantiu favoriza arianismul. Constans a trebuit sa combata cu vigoare Barbarii, pe Rin si pe Dunare. Totusi, incepand din 342 d.C, el a autorizat instalarea masiva a unor semintii barbare pe teritoriul Imperiului. De fapt el era sfasiat intre pasiunile sale pederaste si fervoarea religioasa. Constans a persecutat pe iudei si pe donatisti. A interzis sacrificiile pagane (Cod. Th., 16, 10, 2). Pe de o parte se vadea excesiv de generos cu amantii sai, iar, pe de alta, impunea o politica fiscala austera, ca si o disciplina militara foarte severa. incat, la 18 ianuarie 350 d.C, o conspiratie de stat major determina uzurparea si proclamarea ca imparat, in Gallia, a unui general competent, dar semi-barbar, fiu al unei femei france, sub numele de Flavius Magnus Magnentius. Constans fuge in Hispania, unde este ucis de emisarii lui Magnentius. Acesta din urma este rapid recunoscut ca imparat in Gallii, Hispanii, Africa romana si chiar in Cyrenaica. Esueaza tentative de uz