s4b6bp
Poemul lui Manilius
Viata poetului Manilius este complet necunoscuta. Se presupune indeobste ca se nascuse in Italia si ca a dus o existenta retrasa la Roma, departe de misiunile publice si de viata politica, in pofida accentelor adulatorii la adresa imparatilor, care apar in opera lui. Nici numele nu este sigur, deoarece manuscrisele il numesc nu numai Manilius, ci si Manlius sau altfel. De asemenea, ele ii atribuie doua prenume diferite. in orice caz, Manilius este autorul unui poem, in cinci carti, intitulat „Carti do astronomie" sau .Astronomicele", in latineste Astronomicon libri sau Astronomica. De fapt, numai cartea intai trateaza probleme de astronomie, nasterea cosmosului, aspectul constelatiilor etc. Caci celelalte carti abordeaza dimensiunile astrologiei. Astfel, cartea a doua cuprinde o descriptie a firmamentului astrologie, a astrelor diurne sau nocturne, mobile sau imobile, masculine sau feminine. Poetul subliniaza ca astrele dirijeaza soarta omului; in vreme ce cartea a treia infatiseaza zodiacul si modalitatile de a stabili horoscopul. in cartea a patra, Manilius abordeaza presupusa influenta zodiacala asupra caracterului si atitudinilor oamenilor, iar in cartea a cincea ofera o descriptie a constelatiilor extrazodiacale si a inrauririi exercitate de ele asupra tipurilor umane caracterologice. Unii cercetatori considera ca poemul trebuie sa fi continut o alta carte sau chiar mai multe, care s-ar fi pierdut. Dar este de crezut ca Manilius n-a alcatuit decat cinci carti. El a trebuit sa-si opreasca redactarea operei in anul 16 d.C, din pricina masurilor aspre, adoptate de imparatul Tiberiu impotriva astrologilor. Poemul a fost definitivat sub Tiberiu, caruia ii este dedicat, dar a fost cu siguranta inceput in vremea lui August, dupa zdrobirea legiunilor romane ale lui Varus, in anul 9 d.C, mentionata de Manilius (1, vv. 874-875). Treptat insa poetul nu se mai refera la August, pe cand zodia balantei, cea a lui Tiberiu, trece pe primul plan (mai ales in ultimele doua carti)1.
Un anti-Lucretiu
Astronomicele constituie un poem, care se inscrie in specia poeziei didactice sau didascalice. De altfel, poetul atrage atentia asupra obiectivelor urmarite de el in prooemiile sau introducerile fiecarei carti, dintre care cel mai relevant este prooemiul cartii intai. Si alte pasaje din poem incorporeaza digresiuni, harazite unor aluzii politice ori anumitor reflectii personale ale autorului. Materialul fiecarei carti este incadrat intre un prooemiu si un epilog. De fapt Manilius rupe cu traditia poetica a invocatiei muzelor si, cum am aratat mai sus, isi dedica opera imparatului Tiberiu (1, vv. 7-l0). El ne apare constient de semnificatia acestei invocatii, deocamdata limitata la poezia didascalica, si crede in noutatea materiei sale, astrele care calauzesc existenta umana. Manilius contrapune aceasta materie subiectelor poemelor traditionale spre a critica poezia mitologizanta prin excelenta (1, w. l-6). De altfel, el reitereaza mefienta fata de poezia anterioara, nutrita de fictiuni (4, vv. 436-443). Din primul prooemiu, Manilius isi propune cu pasiune sa realizeze impletirea intre poezie si studiul concret al naturii, care inchipuia, in ochii sai, functia astrelor: „Ma inchin la doua temple, impresurat de o vapaie indoita, poezia si realitatile" (1, vv. 2l-22).
in mare masura, Manilius adopta ca model opera lucretiana, dar pentru a i se opune, pentru a se manifesta ca un anti-Lucretiu. Ca si Lucretiu, autorul Astronomicelor am remarcat ca se proclama un inovator si incepe fiecare carte cu un prooemiu. De asemeaea, intocmai ca celebrul sau antecesor, Manilius celebreaza forta spiritului uman si valoarea deosebita a cunoasterii (4, vv. 387-408): „ratiunea invinge toate" (4, v. 930). Ca si marele poet epicureu, Manilius crede cu pasiune in conceptiile profesate si asuma un veritabil misionarism. Ca si Lucretiu, autorul Astronomicelor insera in poem digresiuni si descriptii, care sa insufleteasca doctrina arida, iar episodul Andromedei si al lui Perseu (5, vv. 538-631) aminteste de cel lucretian al sacrificiului Ifigeniei. Dar el nu-si poate vibra trairile ca Lucretiu si mai ales nu reproba oamenii pentru ca s-ar lasa coplesiti de superstitii absurde si de mirajul bogatiilor. Manilius blameaza indeosebi eforturile celor ce vor sa-si modifice propria conditie, caci viata muritorilor este stabilita de destin (4, w. 14-22). El adopta stoicismul posidonian, credinta intr-un destin riguros, increderea in relatia obligatorie dintre soarta indivizilor sau popoarelor si mersul astrelor. Deci el opune liberului arbitru epicureic, al lui Lucretiu, determinismul stoic al lui Posidonius. Nu lipsesc din mentalitatea maniliana conotatiile de sorginte orientala. incat, ca un anti-Lucretiu, autorul Astronomicelor se ridica impotriva conceptiei despre lume a precursorului sau si isi propune sa-l combata, sa-l zdrobeasca pe poetul epicureic, chiar pe terenul acestuia si folosind armele lui. De fapt, Manilius penduleaza intre glorificarea ratiunii, ratio, si cea a destinului, fatum.
De altfel Manilius cunoaste profund Georgicele vergiliene. Partii finale a cartii intai din Georgice, consacrate descriptiei prodigiilor, legate de moartea lui Caesar, ii corespunde tema dezastrului suferit de Varus (1, vv. 892 si urm.). Numeroase reminiscente vergiliene atesta raporturile lui Manilius cu traditia didascalica. Totusi, am observat ca, pe multiple planuri, Manilius isi propune reinnoirea tiparelor didacticiste. Maniiius se indatoreaza nu numai fata de Posidonius si Asklepiades din Myrlea, sau fata de Vergiliu, ci si fata de Varro, Ovidiu si astrologii romani. isi insuseste, de asemenea, idei platoniciene si neopitagoreice. Dar, in ultima instanta, Astronomicele constituie o replica stoica si astrologica data marelui poem lucretian, de sorginte epicureica. O replica sau mai degraba o sfidare.
Arta lui Maniiius
in centrul preocuparilor maniliene se afla omul si soarta iui. Antropologia ocupa o pozitie preponderenta in Astronomice. De altfel, poetul atesta o buna cunoastere a psihologiei umane, a diferentelor de caracter, si preconizeaza moralizarea in numele responsabilitatii individuale, pe care fatalismul astrologie n-ar exclude-o, dupa parerea lui. Totodata, cu toata adularea imparatilor si proclamarea adeziunii integrale la politica si la ideile Principatului, Maniiius strecoara in discursul sau poetic o umbra de amaraciune: studiul astrologiei ii serveste sa consoleze si sa se autoconsoleze3.
Discursul poetic al lui Maniiius este foarte arid. Totusi poetul se straduieste sa-si imDogateasca imagistica prin recursul la mituri, la legendele privitoare la zei si la eroii transformati in astre, la „anecdote" organic captivante. Cum am aratat mai sus, el utilizeaza descriptii si digresiuni, inclusiv referitoare la o viata si personaje cotidiene. Poezia maniliana ramane insa mai ales abstrusa si cereorala. Emerg in Astronomice pasaje bogate in substanta imagistica fecunda in efecte artistice; totusi, in general, discursul manilian se invedereaza a fi greoi, arid, fasf;1ios. Maniiius acumuleaza adverbe si conjunctii, face apel la o scriitura alambicata, emfatica si retorica, abundenta in platitudini; se straduieste sa fractioneze desfasurarea normala a frazei. Poetul utilizeaza structuri aspre, cuvinte insolite, forme arhaizante, stranii si enigmatice, indeosebi in primele carti, caci finalt, AstronomicelorIlustreaza un stil mai clar. Maniiius privilegiaza paralelismele si antit-zele, dar si aliteratiile. Cautarea febrila a variatiei stilistice denota adeziunea poetului la stilul nou, pe atunci inca in formare. El practica un hexametru dactilic curgaic", armonios structurat. Totusi, din punct de vedere artistic, sfidarea lansata de Maniiius fascinantului demers lucretian a esuat complet4.
Poemul Aetna
Poezia didascalica raspundea, desigur, unui activ orizont de asteptare. insusi Germanicus, nepot de sange si fiu adoptiv al lui Tiberiu, a alcatuit „Fenomenele", Phaenomena, in doua carti. Acest poem a constituit mai degraba o echivalenta latina decat o traducere a operei lui Aratus. Ca scriitor, Germanicus a mai scris comedii in limba greaca.
in manifeste raporturi de intertextualitate cu Maniiius, mai tarziu, probabil in epoca lui Nero, a fost redactat in 646 de hexametri dactilici poemul didascalic „Etna", Aetna. Acest poem a fost atribuit lui Vergiliu si altor poeti ai „secolului" lui August, dar factura lui stilistica si ideatica pledeaza pentru o datare mai tardiva. Opinam ca Aetna este opera lui Lucilius, guvernator al Siciiiei sub Nero si prieten-corespondent al lui Seneca.
Eruptiile vulcanice in general si mai cu seama cele ale muntelui Etna, in maruntaiele caruia erau situate cuptoarele zeului Vulcan, i-au impresionat totdeauna pe antici. Lucilius incearca sa raspunda acestei preocupari si utilizeaza ca izvoare textele stoice ale lui Posidonius si Asclepiodot, insa si cele ale lui Heraclit, Democrit si Seneca. El descrie muntele Etna si imprejurimile lui, eruptia vulcanica, in diferitele ei etape, si mai ales cauta febril cauzele. il preocupa cauzele producerii eruptiei, diminuarii, accelerarii sau incetarii ei. Raspunsurile sunt naive, caci Lucilius crede ca eruptia Etnei era pricinuita de curentii de aer din interiorul muntelui (vv. 315-325; 356-359).
Dar important ni se pare faptul ca, dupa ce reproba, ca si Manilius, poezia mitologizanta si miturile (w. 9-28; 74-77), autorul acestui poem exprima pasionat dorinta de cunoastere a adevarului, reiterata frecvent (vv. 9l-93; 219-229; 357-358). Asemenea idei erau insistent propovaduite de Seneca si circulau in cercul acestuia, in care Lucilius detinea un statut privilegiat. Stoicismul lui Lucilius nu era ostil ideilor epicureice, pe care le accepta uneori. Autorul Etnei reia, de fapt, anumite explicatii lucretiene ale eruptiilor vulcanice si seismelor. De asemenea el denunta agronomia. Lucilius afiseaza un dispret evident fata de prosperitatea agricola, incat Aetna comporta anumite conotatii demne de a fi socotite ca adevarate .Anti-Geo/g/ce"5.
Discursul poetului se infatiseaza ca arid si bogat in descriptii si digresiuni. Prolifereaza comparatiile, anaforele si aliteratiile si domina un ton retoric, care reliefeaza obedienta poetului fata de stilul nou. Ni se pare evident ca Aetna constituie un produs al noii miscari literare.
in aceeasi epoca, Vagellius a consacrat un poem exaltarii aventurii extraordinare a lui Phaeton. El a eroizat curajul lui Phaeton ca simbol al virtutii, care aspira spre cele mai inalte culmi.
Fedru si aparitia fabulei
Creatorul, inuentor, al fabulei ca specie a literaturii latine a fost Fedru. Termenul latin de fabula, ca si echivalentul lui grecesc apologos desemnau mai ales o naratie care comporta dialoguri intre personaje. Sensul initial al acestui cuvant latinesc fusese acela de „conversatie", fapt care explica specializarea lui cu intelesul de „piesa de teatru". De unde si sintagmele mentionate in alte capitole fabula togata si fabula palliata. Fabula, in acceptie moderna, adica fabula-apolog (numita uneori de romani fabella, adica povestioara), constituia o specie de literatura narativa minora. La Roma, o fabula incorpora in medie cincisprezece-douazeci de versuri, care cuprindeau o scurta naratie - aproape de dimensiunile epigramei - si o „morala", o concluzie uneori implicita, dar mai ales explicita. Aceasta concluzie conferea speciei literare respective un caracter manifest didacticist. Sau altfel spus, fabula pendula intre povestirea fantastica si cea didascalica.
Fabule izolate aparusera in literatura greaca in operele lui Hesiod si Arhiloh. Anterior fabula se dezvoltase in Orient, mai cu seama in India. in mediul cultural elenic, circula o culegere de fabule, de scurte povestiri in proza, scenarii populate de animale, care erau atribuite unui autor legendar, cunoscut sub numele de Esop. Acest scriitor ar fi trait in secolul al Vl-lea i.C. Aceste fabule relatau indeobste un conflict dintre cei puternici si cei slabi si comportau o morala practica, intemeiata pe bunul simt, si nu pe predicarea virtutii. La Roma, inaintea lui Fedru, aparusera fabule izolate, care erau inserate in ansambluri mai ample, adica in saturele literare ale lui Ennius, Lucilius si mai ales ale lui Horatiu. Acesta din urma narase cu umor povestea soarecelui de la oras si a celui de la tara ASat, 2, 6 vv. 80-l17). La Roma, ca si in Grecia, fabula era rezervata invatamantului elementar. Copiii se exercitau parafrazand in versuri fabule in proza sau invers, trecand in versuri texte redactate in proza6.
Biografia lui Fedru
Numele latin al lui Fedru a fost, probabil, Gaius lulius Phaeder. Ceea ce indica apartenenta sa la categoria libertilor, care adoptau de regula prenumele si numele gentilic al stapanului si transformau in supranume, cognomen, numele pe care il purtasera ca sclavi. Datele despre viata lui Fedru, consemnate chiar de fabulele lui, sunt putin numeroase si nesigure. Astfel, nu stim ia ce data s-a nascut: poate pe la 15 i.C. Cum ne reliefeaza prenumele si gentilicul fabulistului, ca si titlul operei, „Fabulele esopice ale lui Fedru, libert al lui August", Phaedri Augusti liberii Fabuiae Aesopiae, Fedru fusese sclav imperial, eliberat candva de August insusi. Fabulistul era destul de instruit, cunostea atat literatura latina, cat si cea greaca si dezvoltarea artelor plastice antice. Dar ca sclav - si in copilarie - el trebuie sa fi fost supus unor frustrari cumplite, sa fi nutrit resentimente puternice, care se reflecta in fabulele sale. Sub Tiberiu, Fedru l-a persiflat necrutator pe Seian, atotputernic favorit al imparatului si prefect al pretorienilor. Acesta, daca ar fi sa-l credem pe fabulist, i-a intentat un proces, in care a fost in acelasi timp acuzator, martor si judecator (2, epil., vv; 17-20; 3, pr., w. 38 si urm.). incat Fedru a fost condamnat, probabil, la exil.
intors la Roma, dupa moartea lui Seian, fabulistul continua sa-si publice opera si duce o existenta relativ calma. El dedica fabulele din cartile 3-5 unor personaje foarte influente, liberti ai imparatilor Gaius-Caligula si Claudiu, dar are totusi dusmani inversunati, critici ai operei sale, pe care ii ataca in unele din versurile alcatuite in aceasta vreme. Nu se stie cu exactitate cand a murit Fedru. Unii cercetatori cred ca s-a stins din viata in timpul domniei lui Nero, dar este probabil ca a murit in jurul anilor 50-53 d.C.
Opera
Discursul poetic al lui Fedru s-a cristalizat in 135 de poeme. Fabulele lui Fedru sunt grupate in cinci carti, care cuprind respectiv 31, 8, 19, 26 si 10 fabule, la care se adauga cate un prolog si un epilog la fiecare dintre ele. Distributia inegala a fabulelor intre aceste cinci carti atesta ca un numar destul de mare de poeme ale lui Fedru s-au pierdut. Ni s-au conservat mai ales fabulele cele mai simple si mai scolare. De fapt, la poemele din cele cinci carti s-au adaugat, in secolul al XV-lea, alte 31 de fabule, descoperite de italianul Niccola Perotti. Acesta a intocmit o culegere de fabule ale lui Fedru si Avianus. Fabulele consemnate de Perotti sunt cunoscute de filologi sub numele de .Apendicele Perottin", Appendix Perrotina. Ele au fost probabil desprinse candva din manuscrisele care pastrau diviziunea in cinci carti, de altfel foarte veche, deoarece este consemnata de Avianus. incat fabulele perottine trebuie sa fi provenit din cartile 2-5.
Poetul era trac de origine si se numise initial Gaidreas. Ei insusi ne evidentiaza ca provenea din Macedonia, adica din regiunea muntoasa a Pieriei (3, pr., v. 17). Numele sau trac fusese elenizat in Phaidros si ulterior, adaptat in latineste sub forma de Phaeder, mai Ssgraba decat Phaedrus. in opera sa si intr-o epigrama a lui Martial AEpigr., 3, 20, v. 9) apare numai forma de genitiv, adica Phaedri, Abia Avianus, fabulist din secolul al IV-lea d.C, consemneaza ca forma de nominativ Phaedrus. Dar inscriptiile latinesti includ ca forma de nominativ Phaeder (CIL, 3, 5802; 8562; 9958; 24057; 9, 466; 14,1232). Mai mult decat atat, se semnaleaza ca un fiu si o fiica consacra o inscriptie tumulara tatalui lor, numit chiar Gaius lulius Phaeder (CIL, 6, 2031). incat poetul trebuie sa se fi numit efectiv Phaeder si nu Phaedrus. De altfel, Martial este singurul autor care mentioneaza ca fabulist pe Fedru. Cand se refera la fabula, autori ca Seneca, Quintilian, Aulus Gellius si chiar tardivul Macrobiu ignora pur si simplu existenta lui Fedru.

Se propune, dupa tematica lor, structurarea fabulelor in patru categorii: 1. fabule propriu-zise, scurte, esopice prin excelenta ca Lupul si mielul (1,1), Vulpea si corbul (1,13), Vulpea si barza (1, 26) etc, 2. fabule mitologice sau cu implicatii filosofice, ca Pedepsele din Infern (A., 5), lunona, Venus si gaina (A., 9), Copacii sub protectia zeilor A3,17) 3. apologuri, fabule cu oameni in loc de animale, anecdote destul de dezvoltate, autentice nuvele, consacrate faptelor diverse, ca Din cizmar medic (1, 14), Tiberiu Caesar si sclavul pazitor al atriului (2, 5), Poetul sau Testamentul explicat de Esop (4, 5), Vaduva si soldatul (A., 13); 4. apostrofe destinate criticilor invidiosi ai autorului, detractorilor lui, avarilor etc, ca Fedru sau impotriva celor cu gust dificil (4, 7), Fedru sau Invidia (4, 22)7.
Universul lui Fedru

O fabula a lui Fedru comporta in general o naratiune, mythos inHjreceste, adevarat scenariu, si o morala, o invatatura. indeobste fabula debuteaza cu o maxima moralizatoare, un promyihium, prezentat sau urmat de formule fixe (de tipul „aceasta fabula arata..."). ii succed o introducere si un nucleu narativ, deci o naratiune, narratio, dupa care se situeaza replica finala. Aceasta din urma este adesea rostita de un personaj, aparut spre finalul naratiunii, care poate debita un precept sau o maxima morala, adica un epimythium. Astfel, replica finala este incisiva si se converteste in veritabila concluzie a poemului.
Principalul izvor de inspiratie a fost Esop, cum subliniaza insusi Fedru (1, vv. l-2). Dar s-a remarcat ca numai o treime din totalul fabulelor, adica 47 din 135 de poeme, trateaza subiecte imprumutate din Esop. Originalitatea lui Fedru nu rezida insa numai in inventarea unor subiecte inedite, consacrate fie lumii animalelor, fie celei a oamenilor. Chiar materia fabulelor pur esopice este profund modificata. in vreme ce fabula lui Esop era o „snoava", vehiculata prin timpuri si contexte sociale felurite, cea a lui Fedru apare ca profund ancorata in problematica epocii, in Roma secolului I d.C, ale carei moravuri, fapte politice si personaje sunt inserate masiv in textura poemelor. in sfarsit, Fedru este partial original si pentru ca transfera materia discursului esopic din proza in limbajul versurilor. Desi este adevarat ca Fedru recurge la cel mai simplu si mai prozaic metru, adica la senarul iambic. De altfel, poetul afirma, in epilogul cartii a doua, intentia de a face sa rivalizeze Roma cu Grecia, in domeniul fabulei. Ca si alti autori latini, Fedru dorea sa naturalizeze la Roma o specie literara pe care o ilustrasera grecii. Totusi el urmarea si travestirea adresei satirice a poeziei sale8. De altfel, se poate constata o evolutie a atitudinii poetului fata de Esop. Astfel, dupa ce declarase, in versurile mai sus citate din prologul cartii intai, ca nu facuse decat sa transpuna in versuri iambice temele esopice, ulterior Fedru afirma ca fabulele sale sunt esopice si nu ale lui Esop, pentru ca adaugase multe elemente noi lumii fabulistului grec. S-a folosit de un gen literar vechi pentru a introduce, in tiparele acestuia, realitati noi (4, pr., w. 1l-l3). Iar in ultima carte de fabule, poetul sustine ca numele lui Esop figureaza in opera sa spre a-i conferi prestigiu, dupa exemplul artistilor plastici, care pun nume celebre pe operele lor moderne, ca sa le sporeasca valoarea (5, pr., w. l-7).
Poetica lui Fedru este programatic si foarte clar dezvaluita de prologurile si epilogurile cartilor de fabule. Mobilele sale ar fi mai ales sa incite la ras si sa instruiasca prin pilde edificatoare, exemplo monere: „Ce merit are cartea?... Vrea sa-ndrepte// Prin ras si prin povete intelepte" (1, pr., vv. 3-4, trad. de Aurel Tita si Gheorghe Moraru). Ulterior, Fedru precizeaza ca telul fabulelor este indreptarea greselilor comise de muritori, vrajindu-i prin farmecul lor (2, pr., w. l-7). El considera fabula ca o specie literara serioasa si sustine ca nu doreste sa intruneasca aplauzelor celor inculti (4, pr., v. 20). Astfel, fabulistul atrage atentia asupra faptului ca si-a codificat mesajul si invita cititorii sa-l decodeze. De asemenea, subliniaza ca se exprima concentrat si preconizeaza concizia, breuitas, care adera perfect la tonul didascalic, pe care l-a asumat (2, pr., vv. 1l-l2; 3, epil., v. 8; 4, epil., v. 7).
De fapt, universul imaginar al fabulelor lui Fedru este impregnat de o filosofie populara, intemeiata pe o etica simpla, eclectica, abundenta in locuri comune, pe care o stimulase de multa vreme diatriba cinico-stoica. De altfel, Fedru consemneaza numele lui Socrate si atesta cunoasterea unor anecdote si asertiuni socratice9. Lumea lui Fedru nu se reduce insa la inregistrarea unor realitati socio-politice si la reprobarea defectelor morale. Acest univers este convertit in structura literara si depaseste simpla colectie a defectelor si a viciosilor, sub influenta sentimentelor fabulistului, simpatiei lui emotionante fata de toti cei nedreptatiti si slabi. Relevanta este in acest sens prima sa fabula, Lupul si mielul, Lupus et agnus, care denota si totodata conoteaza indignarea resimtita de poet fata de lipsa de scrupule si de omenie, mila incercata fata de oprimatul lipsit de aparare si naiv. Spre deosebire de alti liberti, Fedru nu-si uita obarsia, intuieste si descrie comedia umana in perspectiva originii sale modeste, sufera si se bucura alaturi de toti cei napastuiti, protesteaza impotriva agresiunii. De fapt, reprobarea asupririi de toate tipurile, mai ales morala, constituie etimonul, motivul generator al discursului fabulistului, cu indrituire caracterizat ca un „poet al plebei"10.
S-a sustinut, de catre savantul danez Mortens Noejgaard, ca Fedru transfigureaza conflictul esopic, pentru a-i conferi ambivalenta, care sa traduca nu numai o realitate fizica, ci si un sistem moral. Astfel, acest conflict ar implica doua opozitii fundamentale: antiteza, de tip esopic, intre cel puternic si cel slab, de fapt un conflict „fizic", si antinomia, de tip etic, intre un personaj rau si o fiinta inocenta, asadar un conflict „moral", deoarece personajul rau putea fi atat slab, cat si puternic. Dar cei puternici, potentes, sunt totdeauna inclinati sa-i persecute pe cei slabi. Caracteristica este in acest sens fabula Caprita, vaca, oaia si leul, care incepe programatic: „Devalmasia cu cei tari nu-i buna,// Cum fabula, de jos o sa va spuna" (1, 5, w. l-2, trad. de Aurel Tita si Gheorghe Moraru). Si, intr-adevar, nucleul narativ ne arata cum leul priveaza pe aliatii lui mai slabi de rezultatele unei vanatori si cum, sub diferite pretexte, isi insuseste toata prada. Dar Fedru considera inutila si chiar condamnabila orice revolta impotriva conditiei sociale date. Astfel, intr-o fabula-apolog, insusi Esop convinge pe un sclav, fugit de la stapanul lui, care il tortura, sa se intoarca acasa si sa indure resemnat toate persecutiile (A., 19). Fedru ajunge chiar sa sustina ca statutul social si uman modest este de preferat puterii si functiilor de conducere, caci ofera un adapost sigur (4, 6). insa de cele mai multe ori, Fedru adopta mai degraba postura unui povestitor agreabil, care exprima o „contestatie" anarhizanta a ordinii umane, pentru a sfarsi prin a se consola si a se resemna sa accepte in ultima instanta ,.establishment"-ul11.

Totusi, cum am aratat de fapt, in cartea intai de fabule, care i-a pricinuit exilul, poetul ataca violent in poeme cu cheie pe Tiberiu si indeosebi pe Seian*. Pe de alta parte, chiar si mai tarziu, intr-o fabula celebra, lupul intra intr-o controversa cu un caine si dispretuieste starea de sclavie in care se afla acesta (3, 7). De fapt, Fedru face aluzie la o celebra discutie, survenita in anul 16 d.C, intre doi frati: capetenia germanica Hermann, numit de romani Arminius, brav luptator pentru libertatea semintiei lui, si Flavius, trecut de partea Romei. Conotatiile acestei fabule sunt
* Broastele cer lui lupiter un rege si le este trimisa o grinda, firesc imobila si apatica, adica Tiberiu. insa pentru ca ele protestau, lupiter le expediaza un alt carmuitor, sub forma unei naparci, care este desigur Seian. Acest sarpe inghite toate broastele (1, 2).

complexe, caci nu numai ca fabulistul elogiaza fierbinte libertatea (3, 7, v. 1), ci alude la statutul injositor impus de romani popoarelor pe care le supusesera. Desi patriot roman, Fedru ramasese intrucatva atasat de obarsia sa tracica. Totusi, in majoritatea fabulelor sale, Fedru prefera sa nu critice indivizi sau stari politice concrete, ci sa reprobe tipuri si categorii umane. El denunta impostura si sarlatania (1,14), vanitatea gaunoasa (5, 7), nechibzuinta (1, 20), fanfaronada etc.
Strategia literara
Fedru avea incredere in talentul sau artistic si, ca atatia poeti romani, utiliza armele autoelogiului (4, epil. vv. 5-6). in realitate, valoarea artistica a fabulelor lui Fedru este foarte modesta. Poetul nu practica indeobste o adevarata analiza psihologica. El nu dezvaluie transformarea sentimentelor acestor personaje, evolutia lor gradata. Personajele sunt rigid construite, imobile, fixate in gestul de a revela o concluzie moralizatoare. Animalele sunt evocate in postura lor traditionala, esopica si retorico-scolastica: mielul e timid, lupul abuziv si lacom, vulpea sireata, asinul fanfaron si josnic etc. Fedru nu izbuteste sa transfere naratiile sale, din dimensiunile simbolico-conventionale ale vietii autentice, pe taramurile unei „realitati" fictionale, intrinsec constituite. Relevanta este si comparatia dintre fabula Vaduva si soldatul (A., 13) si celebra anecdota, cu acelasi subiect, pe care o realizeaza Petroniu in povestirea aventurii matroanei din Efes (Satyr., 11l-l12). Naratia lui Fedru se releva monocroma, incapabila sa sugereze evolutia caracterelor, pe cand Petroniu straluceste prin fabulatia bogata, efectele acumulate, progresiunea psihologica. De asemenea, fabulistul nu simte natura, nu vibreaza inaintea farmecului ei. El nu atesta gratia fabulelor lui Esop si umorul lui Horatiu.
Fara indoiala, Fedru era predispus la schematismul simplist de catre vocatia didascalica a discursului sau poetic. Pe de alta parte, cum am mai aratat, ni s-au conservat indeobste cele mai scolare dintre fabulele sale. insa poetul se emotioneaza sincer, cand evoca umilintele indurate de cei slabi. Nucleele narative se convertesc in mici scenarii, iar dialogul dintre personaje, schitat in stil direct, comporta uneori o oarecare vivacitate. Cand fabula lui Fedru devine naratie cu subiect istoric, cum se intampla uneori, ca in anecdota referitoare la Pompei si la soldatul care i-a jefuit bagajele (A., 9), discursul poetului devine mai lung, mai bogat in detalii, amintind de saturele lui Horatiu.
Tendinta lui Fedru spre concizie a fost pusa in legatura cu stilul nou. Totusi, scriitura alegoriilor fabulistului este austera, chiar arida, adesea stangace, lipsita de pitoresc si tributara, in chip manifest, primului clasicism latin, inca puternic in vremea alcatuirii fabulelor lui Fedru. Ne aflam insa in fata unui clasicism nereusit din punct de vedere stilistic. Sunt foarte rari tropii, reprezentati mai ales de anumite epitete. Limba este clasica, dar invedereaza predilectia pentru substituirea termenilor concreti prin cuvinte abstracte. Metrica este impecabila, insa senarul iambic era concomitent simplu, prozaic si colocvial. El era versul folosit in mimi de Laberius si Publilius Syrus, dar si de dramaturgi romani, care il utilizasera in scenele vorbite pe tonul conversatiei normale12.
Receptarea lui Fedru
Valoarea artistica scazuta si clasicismul prea uscat al fabulelor lui Fedru au determinat, cum am aratat mai sus, ignorarea lor, probabil voluntara, de multi autori antici. Mai tarziu, in evul mediu, unele fabule se studiau in scoli, din pricina adresei lor satirico-moralizatoare. Anumite fabule au fost prelucrate in proza, iar descoperirea efectuata de Perotti a stimulat interesul pentru poemele lui Fedru. Raporturi complexe de intertextualitate s-au statornicit intre fabulele lui Fedru si operele lui La Fontaine, Florian, Lessing, Kralov. in ce priveste fabulele lui la Fontaine, se poate constata, in opera celebrului autor francez, scriitura variata, suplete stilistica, umor si, desigur, sentimentul naturii si al pitorescului, pe care nu le intalnim in discursul poetic al lui Fedru. in schimb, La Fontaine converteste scenariile sale in dialoguri elegante, purtate de gentilomi.
in literatura romana, teme tratate de Fedru emerg, filtrate de intermediul lui La Fontaine si al altor fabulisti europeni, in scrierife lui Gheorghe Asachi, Al. Donici si, mai ales, ale lui Grigore Alexandrescu. Aurel Tita si Gheorghe Moraru au publicat traduceri ale ansamblului fabulelor lui Fedru, in 1966 si, mai recent, in 1981 (in „Biblioteca pentru toti").

Calpurnius Siculus si alte egloge
Arcadia lirica, in versiune vergiliana, a obsedat pe unii dintre poetii secolului I d.C. Ne referim mai ales la poetul bucolic Titus Calpurnius Siculus, libert si protejat al familiei Calpurnilor si poate de origine hispanica. Si el trebuie sa fi fost supus unor frustrari puternice, depasite numai cu ajutorul complex pe care i l-a acordat ginta Calpurnilor. in pofida controverselor si ipotezelor ingenioase cu privire la datarea vietii si activitatii sale, acest poet trebuie sa fi scris sapte egloge sau bucolice, intre 54 si 58 d.C.13. De altfel Calpurnius Siculus transfera Arcadia intr-o Sicilie imaginara.
Cadrul tematic este cel traditional, adica acela al intrecerilor de cant, practicate de niste pastori. Desigur, este vorba de poeme „mascate", abundente in aluzii la personaje si evenimente contemporane. Intertextualitatea cu eglogele vergiliene este subliniata intr-un fel chiar de autor. Personajul Corydon, sub care se travesteste Calpurnius, se declara urmas direct al pastorului Tityrus, adica al lui Vergiliu insusi (Egl., 4, vv. 62-72). Calpurnius Siculus restituie, de fapt, observarea vietii rurale si ne plimba pe meleagurile rusticitatii meridionale, unde vedem vinul nou care spumega, vacile ce se culca la umbra, copacul acoperind izvorul de la picioarele lui, contrastele vergiliene intre soare si umbra, intre caldura torida a verii si racoarea apelor etc. Calpurnius Siculus este un poet eminamente solar. De altfel in acest cadru bucolic pastorii, care isi vazusera respinsa iubirea, isi deapana elegiile sau sustin adevarate turniruri muzical-poetice. Deosebit de interesanta se invedereaza egloga a cincea, care se singularizeaza, in discursul liric calpumian, pentru ca echivaleaza cu o Georgica miniaturizata: batranul Micon da indrumari agricole competente fiului sau Canthus, ii indica ingrijirile care trebuie date oilor dupa tuns si ce trebuie facut in staule. De altfel Calpurnius Siculus a ramas indatorat nu numai fata de Bucolicele si Georgicele vergiliene, ci si fata de Eneida pentru a potenta romanizarea speciei lirice bucolice si a o lega mai strans de vremea sa.
Dar cum travesteste el realitatile romane? Si cat de autentice sunt trairile calpurniene ale vietii rurale? Raspunsul la a doua intrebare ni se pare simplu de dat. Daca lasam deoparte mica Georgica mai sus evocata, unde aceste trairi sunt genuine, in celelalte egloge universul pastoral imaginar se prezinta conventional si comporta numeroase anacronisme. Iubirile pastorale, durerile, geloziile si sperantele, gesturile si faptele devin in ultima instanta citadine, chiar rafinate, isi dilueaza substanta taraneasca. Se configureaza un Roccoco ante litteram. Sentimentul viu al prieteniei, increderea in resursele naturii ilustreaza adeziunea poetului la epicureismul preconizat in cercul Calpurnilor. Multi pastori camufleaza personaje ale Romei, a carei viata galanta este de fapt abordata de Calpurnius Siculus. Iar atunci cand, prin intermediul lui Corydon, poetul cere personajului Meliboeus sa-l introduca la curtea imperiala, adica in egloga intai, Calpurnius Siculus are in vedere pe protectorul sau, Calpurnius Piso, inca in relatii excelente cu Nero. Si, de fapt, Calpurnius Siculus introduce efectiv tema orasului mare in poezia pastorala. De altminteri, numai patru egloge sunt „bucolici pure", merae bucolicae, deoarece celelalte trei, adica intai, a patra si a saptea, comporta o manifesta inspiratie politica, sunt puse in serviciul Imperiului si al lui Nero, contin accente encomiastice la adresa regimului, chiar mai insistente decat in alte opere literare ale vremii.
Calpurnius Siculus este adeptul clasicismului epocii, care dobandise unele trasaturi barochizante. Stilul poetului este marcat nu numai de experienta vergiliana, ci si de lirismul lui Propertiu si lui Ovidiu14. Nu lipseste o anumita gratie rafinata in aceasta poezie calpurniana a galanteriei.
Dar opinam ca i se poate atribui lui Calpurnius Siculus si un poem straniu, „Elogiul lui Piso", Laus Pisonis, care glorifica meritele lui Calpurnius Piso, in aproape 300 de versuri. Poemul pare anterior eglogelor, scrise spre sfarsitul domniei lui Claudiu, insa atesta aceeasi optiune pentru o scriitura clasicizanta, pana la un punct concesiva fata de tendintele epocii. Laus Pisonis nu comporta „farmecul" suav al bucolicelor calpurniene, insa incorporeaza o ardoare sincera, capabila sa depaseasca uneori tiparele encomiastice conventionale'5.
in biblioteca din Einsideln s-au descoperit doua egloge, conservate fragmentar si alcatuite probabil nu de unul, ci de doi autori necunoscuti. Filologii le cunosc sub numele de „Poemele Einsidlensice", Carmina Einsidlensia. Ele sunt inspirate de nazuinta de a-l imita pe Calpurnius Siculus si chiar pe Vergiliu sau Ovidiu. Prima egloga pare alcatuita la sfarsitul anului 64 sau la inceputul anului urmator si comporta aluzii la reconstruirea Romei (Carrn. Eins., 1, vv. 38-41). devastata de incendiul teribil, produs in 64 d.C. in vreme ce a doua egloga a putut fi scrisa in 65 sau in 66 d.C.16. Ambele poeme implica o deghizare pastorala chiar mai transparenta decat cea a eglogelor calpurniene. Peisajul pastoral se infatiseaza ca foarte conventional, pentru a include un cant in serviciul Imperiului. Imitatorii se exprima intr-un limbaj clasicizant si rigid, care nu poate egala gratia intrucatva mai delicata a modelului calpurnian.

Caesius Bassus si alti poeti
Informatiile noastre despre poezia secolului I d.C. consemneaza numele a diversi poeti lirici, epici, chiar satirici, din operele carora nu s-au pastrat decat foarte putine fragmente sau chiar nimic. Nero insusi a fost un poet de valoare medie, din opera caruia s-a conservat cei putin un vers, alambicat compus. Dintre acesti poeti se poate detasa totusi Caesius Bassus, elogiat de altfel de contemporanul sau Persius (Sat, 6, vv. 2-6). Poetul a frecventat foarte probabil cercul cultural-politic stoic al iui Cornutus. Se pare ca acest poet al anilor 60 d.C. ar fi scris doua tratate teoretice, consacrate versificatiei, care nu ni s-au pastrat: „Despre metri", De metris, si un altul consacrat exclusiv iambului. in aceste lucrari, Caesius Bassus sustinea ca toti metrii ar proveni din hexametrul dactilic si din trimetrul iambic. insa Caesius Bassus a scris si o culegere de poeme „Liricele", Lyrica sau „Carti de lirice", Lyricorum iibri, din care ni s-au conservat putine fragmente. Cel mai lung dintre ele comporta o rugaciune lirica, adresata zeului Bacchus. Poetul invoca trecerea menadelor si lui Bacchus: „linistit te apropii de altare// Bacche, Bacche, Bacche". Se pare ca Caesius Bassus privilegia peisajul campenesc si imagistica rapida, versul scurt, rafinat, care sa regaseasca, in pofida cautarilor savante, ritmuri italice spontane. Desi precursor al neotericilor secolului al ll-lea d.C, Caesius Bassus a aderat la stilul nou, mai pregnant decat Manilius si in opozitie cu poezia clasicizanta imbratisata de Fedru si de Calpurnius Siculus17.

Tragicii minori si Octavia
in timpul Imperiului timpuriu, mai ales in secolul I d.C, s-a desfasurat o bogata activitate tragediografica, reflex manifest al predilectiei romanilor pentru teatru. Din pacate, din aceste tragedii, cu o singura exceptie, nu ni s-au pastrat textele, incat nu dispunem decat de numele autorilor si de informatii razlete despre viata lor. insa titlurile tragediilor evidentiaza o preferinta accentuata pentru mitul Atrizilor.
Dar cine sunt acesti tragediografi? Mamercus Aemilius Scaurus - autor al tragediilor Atreus si Agamemnon, obligat sa se sinucida, deoarece piesele sale faceau aluzii critice la imparatul Tiberiu ATAC, Ann., 6, 29, 3) -, Publius Pomponius Secundus - poet reputat (QUINT., Inst. Or., 10, 1, 98; TAC, Dial., 13,3; Ann., 5,8) - caruia i se atribuia, pe langa Atreus, si o tragedie pretexta etc. Cel mai important dintre acesti tragediografi minori a fost insa Curiatius Maternus. Acest personaj al Dialogului despre oratori taciteic se bucura de o reputatie deosebita (TAC, Dial., 11,l-3). Din informatiile furnizate mai ales de Tacit, rezulta ca Maternus alcatuise tragedii cu subiect grecesc, precum Medea, Agamemnon si Thyestes, ca si pretexte (Nero, unde era atacat mai ales Vatinius, favorit al ultimului lulio-Claudian, Domitius si Cato, elogiu vibrant adus lui Cato din Utica).
in schimb, ni s-a pastrat tragedia Octaviei, sotia lui Nero, deci Octauia. Interesul principal al acestei tragedii rezida in faptul ca ea constituie singura pretexta romana, conservata pana in zilele noastre. Aceasta tragedie comporta numeroase enigme. Este ea oare o tragedie scrisa de Seneca, deoarece figureaza in manuscrisele care contin teatrul acestuia? Iar daca raspunsul este negativ, cine si la ce data a alcatuit-o? Putini cercetatori au atribuit-o lui Seneca, deoarece filosoful din Corduba n-ar fi putut sa-l reprobe vehement pe Nero, in timpul vietii acestuia. De altfel, desi autorul Octaviei se inspira din dialogul De clementia si din alte lucrari ale cordubanului apar diferente intre conceptiile personajului Seneca si ideile autentice ale fostului consilier al iui Nero. Pe deasupra, Octavia comporta aluzii clare la moartea Poppeei, a doua sotie a imparatului, si chiar a lui Nero insusi, survenita dupa sinuciderea obligata a lui Seneca. Diversi cercetatori au plimbat datarea tragediei prin cele mai felurite epoci si au atribuit-o diferitilor scriitori. Pare insa aproape sigur ca Octavia a fost alcatuita la sfarsitul anului 68 d.C. sau chiar la inceputul celui urmator, in orice caz sub domnia lui Galba, de un entuziast promotor al memoriei Annaeilor, mai degraba de catre Annaeus Cornutus decat de Lucilius, pritenul si corespondentul lui Seneca18.
in aceasta tragedie, Pseudo-Seneca (nume conventional al autorului ei) infatiseaza repudierea Octaviei, in urma intrigilor tesute de Poppeea, care ii va lua locul, in ciuda sfaturilor moderatoare ale lui Seneca. Ideile acestuia din urma sunt pasionat difuzate in corpul tragediei. Dar Pseudo-Seneca se inversuneaza impotriva intregii dinastii iulio-claudiene. Visurile, fantasmele, fantomele lugubre si frustrarile ocupa un loc important in discursul tragediografului. Cele doua rivale, la statutul de sotie a imparatului, isi contrapun nu numai interesele, ci si visele. Onirismul Octaviei, o anumita violenta, ca si alte elemente atesta adeziune ferma, curajoasa, la poetica stilului nou, la contestarea tiparelor tragediei clasicizante. De aceea, personajele apar pe scena mai ales pentru a debita monologuri. Sunt putin numeroase dialogurile intre eroii si antieroii tragediei. Inovatiile se afirma chiar mai pregnant decat in teatrul senecan. Astfel, corul emerge scindat, caci e transformat in doua personaje colective, antitetice: corul partizanilor Octaviei si cel al suporterilor Poppeei. La randul sau, este dedublat personajul doicii, nutrix, sfatuitoare traditionala a eroinei tragice. Octavia si Poppeea sunt asistate fiecare de catre o doica. Limba tragediei este manifest tributara tendintelor stilului nou. Pseudo-Seneca nu atesta talentul literar al lui Seneca. Octavia a fost insa totdeauna receptata cu interes in literatura universala. in Romania, ea a fost tradusa de Ion Acsan, in volumul Terentiu-Seneca, publicat la Bucuresti, 1965, in colectia „Biblioteca pentru toti"19.