Valerius Flaccus

Reacjia clasicizanta fata de stilul nou s-a manifestat sub Flavieni cu deosebita vigoare, asumand uneori chiar accente de agresivitate, in domeniul poeziei epice. Autori ca Valerius Flaccus, Silius Italicus si chiar Statius au militat energic sub flamura celui de-al doilea clasicism. Ei au incercat, indeobste fara sa reuseasca pe plan artistic, sa recupereze limbajul mitului si simbolurilor, sa alunge pe cel al semnelor din epopee. Artificiosul i-a pandit insa la fiecare pas. Valerius Flaccus, in paralela cu pledoariile si lectiile clasicizante ale lui Quintilian, a elaborat minutios o epopee de tip homerico-vergilian, indreptata spre combaterea tiparelor structurate de Lucan. Acest poet a invocat, de altfel adeseori, ajutorul Muzei. d3e24eh
Manuscrisele operei lui Valerius Flaccus ii atribuie un nume mai lung, Gaius Valerius Flaccus Setinus. Se pare ca poetul era originar din localitatea Setia (azi Sezza). A trait probabil intre 45 si 90 sau 91 d.C, deoarece Quintilian il mentioneazaca mort de curand AInst. Or., 10, 1, 90). Poetul insusi declara ca a facut parte dintr-un colegiu sacerdotal roman (1, w. 5-6). Se formase probabil in cercurile clasicizante de la curtea lui Nero si din preajma Calpurniilor, dar si-a inceput activitatea literara prin anii 72-73 d.C.
Opera lui Valerius Flaccus consta intr-o epopee in opt carti, „Argonauticele", Argonautica, axata pe un subiect mitologic foarte traditional. Este aproape sigur ca Valerius Flaccus si-a conceput poemul in douasprezece carti. insa sfarsitul epopeii a putut sa se piarda in cursul zbuciumatei istorii a textelor latinesti (de altfel, nici cartea a opta nu ni s-a pastrat integral). Este, totusi, mai probabil ca poetul insusi n-a izbutit sa-si termine opera inainte de moarte1. De fapt, Valerius Flaccus scria foarte incet si isi recita periodic, in public, fragmente din textul redactat. Astfel, prooemiul epopeii, inchinat lui Vespasian, a fost alcatuit la putina vreme dupa cucerirea Ierusalimului de catre romani, in anul 70 d.C, pe cand, in anul eruptiei Vezuviului, poetul lucra abia la cartea a patra. Ca modele, Valerius Flaccus a utilizat poemul lui Apollonios din Rodos, consacrat legendei argonautilor, de care insa s-a distantat cateodata, dar si operele poetilor romani din „secolul" lui August, indeosebi ale lui Vergiliu, Horatiu si Ovidiu. Dar Vaierius Flaccus nu recupereaza fervoarea vibranta a arhetipului vergilian2.
in forma actuala, Argonauticele cuprind doua mari compartimente. Prima sectiune, care se
intinde pana la cartea a cincea, nareaza pregatirile de plecare si calatoria pe mare, spre Colchida caucaziana, a 55 de eroi, asa-numitii argonauti, pe care ii conducea lason si ii ocroteau Minerva si lunona. Peregrinarile lor, in cautarea lanii de aur, prefigureaza cautarea Graalului. A doua si ultima sectiune infatiseaza sederea argonautilor in Colchida, de unde iau lana de aur a unui berbec sacru, cu ajutorul Medeei, fiica lui Aeetes, regele tarii respective. Medeea, care se indragostise de lason, pleaca pe mare impreuna cu argonautii. Poemul se incheie la gurile Dunarii, unde Absyrtus, fratele Medeei, ii cere lui lason sa-i restituie sora. lason nu se poate hotari intre dragostea si obligatiile contractate fata de Medeea, pe de o parte, si insistentele prietenilor sai, pe de alta, care sprijineau solicitarile lui Absyrtus.
Constituie Argonauticele o epopee de valoare artistica inalta? In pofida eforturilor pasionate, intreprinse de „aparatorii" moderni ai lui Valerius Flaccus, raspundem mai degraba negativ la aceasta intrebare. Zeii intervin permanent in desfasurarea intrigii poemului si, de fapt, motiveaza actiunea epica, dar Olimpul lui Valerius Flaccus este artificial si lupiter apare in posturi ridicole. Dedicatia este, de altfel, dubla, adica adresata, in congruenta cu tiparele homerico-vergiliene, unui zeu, de fapt, Febus Apollo, insa si, cum am aratat mai sus, imparatului Vespasian. Totusi, daca nararea calatoriei pana in Colchida este lunga si plictisitoare, aventurile argonautilor in Caucaz sunt figurate mai dinamic, iar psihicul Medeei emerge in contururi interesante. O anumita dimensiune „romanesca" este implicata de dragostea dintre Medeea si lason. Domina pretutindeni figurarea aventurilor exotice si violente, un patetism lugubru si nu lipsesc anumite ecouri ale expe¬rientelor realizate de stilul nou. Argonauticele sunt scrise intr-un hexametru elegant construit si intr-o limba foarte clasicizanta, unde pot fi decelate chiar stileme arhaizante. Valerius Flaccus se opune destul de limpede conceptiei callirnahiene despre poezie3. Se intampla insa ca Valerius Flaccus, sub incidenta performantelor stilului nou, sa caute efectul de soc, epitete si metafore expresive. In ansamblu, el se dovedeste a fi cel mai fidel adept al poeticii clasicizante dintre exponentii eposului celui de-al doilea clasicism. Pasaje interesante pentru istoria antica a patriei noastre au fost traduse in antologii specializate in aceasta directie.
Sifius Itaficus
Opera lui Silius Itaiicus se dovedeste mai putin performanta, din punct de vedere artistic, decat Argonauticele lui Valerius Flaccus. Cum remarca malitios savantul italian Ettore Paratore, principalul defect al lui Silius Itaiicus a fost acela de a scrie versuri4. De fapt, dupa exemplul si, poate, la indemnul lui Nero, Silius Itaiicus a vrut sa-l combata pe Lucan chiar pe propriul lui teren, adica acela al eposului cu subiect roman sau istorico-cetatenesc, unde a incercat - fara sa reuseasca - sa consacre triumful tiparelor homerico-vergiliene, structurilor traditionale, intentional contrapuse demersului initiat de stilul nou. El a vrut sa asocieze mitul cu istoria.
Tiberius Catius Silius Italicus, mai degraba campanian sau italic din centrul peninsulei decat hispano-roman, a beneficiat de o viata lunga, care s-a intins intre 25 sau 35 d.C. si 101 d.C. Existenta lui ne este bine cunoscuta, datorita marturiilor furnizate de autori ca Martial, Tacit, mai ales Pliniu cel Tanar (Ep., 3, 7). in realitate, Silius Italicus a dus o existenta marcata de un oportunism politic cat se poate de manifest. L-a slujit pe Nero ca orator, delator si chiar consul, in 68 d.C. Sub Vespasian, a fost proconsul al provinciei Asia. Dar, ulterior, tot in vremea Flavienilor, pe care i-a adulat cu fervoare, s-a retras in Campania, unde a intretinut un adevarat cult al lui Vergiliu. Chinuit de o tumoare maligna, s-a lasat sa moara de foame, la o varsta inaintata.
Cam prin 25 d.C, a inceput sa scrie epopeea „Punicele", Punica, in saptesprezece carti*. in cursul poemului, Silius Italicus face aluzie la imparatul Nerva (Pun., 14, v 686). Oricum, in forma actuala, epopeea prezinta cel de-al doilea razboi punic, asediul Saguntului, de catre Hannibal (219 I.C.), si victoria romana decisiva de la Zarna (202 I.C.). Structura epopeii reliefeaza preocuparea de a concilia intre ei pe Vergiliu si pe Titus Livius, principalul izvor al Punicelor. Desi Silius Italicus trebuie sa fi consultat si alti istoriografi romani, ca Fabius Pictor, Valerius Antias etc.
Mai ales Silius Italicus si-a propus sa celebreze suprematia Italiei, ascensiunea poporului roman si misiunea lui providentiala. Eroii romani sunt structurati dupa modelul lui Enea, iar conducatorii cartaginezi incheie un adevarat pact cu fortele tenebrelor. Razboaiele punice sunt convertite intr-un conflict intre Bine si Rau, Dreptate si Nedreptate. Nu lipseste nici adresa politica de actualitate: intocmai ca la Vergiliu, lupiter profetizeaza zeitei Venus un viitor glorios. Totusi, nu August urmeaza sa-l implineasca, ci Flavienii, Vespasian, Titus si Domitian (Pun., 3, vv. 593 si urm.) Retetele vergiliene sunt aplicate cu un zel demn de o cauza mai buna. Cauzalitatea razboiului punic este cautata exclusiv in lumea zeilor, iar mania lunonei impotriva romanilor constituie forta motrice a intregii trame epice. Numeroase episoade sunt inspirate clar din Eneida si din poezia homerica. Nedibacia artistica a lui Silius Italicus apare insa cu deosebita pregnanta. incat Punicele devin o caricatura a Eneidei. Compozitia Punicelor este confuza, atestand lipsa simtului proportiilor. Abunda lungile digresiuni si actiunea epica se desfasoara greoi, plictisitor. Hexametrul dactilic este, totusi, bine construit, incat versificatia ne apare cursiva si animata de tendinta catre o anumita uniformitate. Limba Punicelor este, desigur, clasica. Totusi se pot detecta vestigii ale lecturii Pharsaliei, in pofida ostilitatii vadite de Silius Italicus esteticii lui Lucan. Ca elev al retorilor, Silius Italicus aglomereaza comparatiile si practica un metaforism excesiv. Dilemele personajelor sunt cele dezvoltate adesea in exercitiile efectuate in scolile retorilor5. Unele fragmente din epopeea acestui netalentat continuator al lui Vergiliu au fost traduse in romaneste si incluse in diverse antologii, mai ales atunci cand prezinta contingente cu istoria antica a Romaniei.
Iliada latina
Este foarte posibil ca Silius Italicus sa fi scris candva si un alt poem, „Iliada latina", Ilias Latina, caci acrostihurile ITALICVS... SCRIPSIT apar la inceputul si la sfarsitul acestui poem, autentic epiliu narativ, care rezuma in 1070 de versuri intreaga Iliada homerica. Primele 537 de stihuri comenteaza primele cinci carti ale epopeii homerice, in timp ce restul Iliadei latine corespunde urmatoarelor nouasprezece carti ale marelui poem grec. Desigur, numeroase scene de batalie si
" Este posibil ca Silius Italicus sa fi conceput epopeea sa in optsprezece carti. Boala si moartea l-au putut impiedica sa alcatuiasca ultima carte. Epopeea contine aproximativ 12.000 de versuri. episoade celebre sunt complet omise. Se insista, in schimb, asupra rolului jucat de zei in actiunea epica. Iliada latina a fost cu siguranta scrisa inainte de 62 d.C, caci, spre sfarsitul poemului, autorul face elogiul lulio-Claudienilor si, implicit, al lui Nero insusi (vv. 399-905): legendarul Enea isi realizase performantele spre a permite candva gloria lulio-Claudienilor. Mediocritatea artistica a acestui poem clasicizant, dar marcat de callimahism, pledeaza pentru atribuirea sa lui Silius Italicus6.
Statius. Viata si opera epica
Nu putem enunta o judecata tot atat de severa asupra valorii literare a operei lui Statius, cel de-al treilea poet clasicizant din epoca Flavienilor.
De fapt, Publius Papinius Statius a fost un poet profesionist, care s-a nascut in sudul Italiei, la Neapolis, intre anii 40 si 45 d.C., si a murit, probabil, in 96 d.C, in orasul natal. Era fiul unui cunoscut profesor de elocinta si poet, decedat curand dupa eruptia Vezuviului (STAT., Silu., 5, 3). La Neapolis (Silu., 5, 3, vv. 112 si urm.) si la Roma, unde s-a mutat dupa 72 d.C, Statius a obtinut importante succese si premii, cu prilejul diverselor concursuri de poezie. Totusi, dupa infrangerea suferita la concursurile literare capitoline, Statius s-a intors dezamagit si bolnav la Neapolis. A militat insa toata viata in cohorta poetilor clasicizanti, care ii slujeau pe Flavieni.
Statius a alcatuit o opera bogata din care s-au pierdut unele lucrari, precum Agaue, libret de pantomima, sau epopeea consacrata razboiului purtat de Domitian impotriva unor semintii germanice in anul 83 d.C. Ni s-au conservat doua epopei, cu subiect mitologic, scrise in hexametri dactilici. Ne referim la „Tebaida", Thebais, in douasprezece carti, si la „Ahileida", Achilleis, poem la care poetul lucra in ultimii ani de viata. Ahileida era inceputa in 95 d.C. (Silu., 4, 4, vv. 94), insa boala sau moartea l-a obligat pe Statius s-o lase neterminata, adica intrerupta la versul 167 al cartii a doua.
Tebaida a fost scrisa si recitata pe fragmente, intre 80 si 92 d.C. in aceasta epopee, Statius nareaza razboiul legendar purtat de cei sapte impotriva Tebei. in conformitate cu tiparele homerico-vergiliene, poetul isi divide materia in sase carti .pacifice", urmate de alte sase „razboinice"7. Prima sectiune infatiseaza pregatirea campaniei duse impotriva Tebei si a lui Eteocle, de catre fratele lui, Polinice, de asemenea fiu al lui Oedip. Partea a doua este consacrata luptelor din jurul Tebei, in care pier ambii fii ai lui Oedip si ai locastei. in ultima carte, Teseu, in fruntea armatei atice, soseste la Teba si ucide pe Creon, unchiul celor doi frati ucisi, pentru a permite ingroparea celor cazuti in razboiul fratricid si reconcilierea generala. Pentru structurarea epopeii, Statius a utilizat autori greci, care tratasera asa-numitul ciclu teban.
Mai ales Tebaida afirma limpede fidelitatea fata de arhetipul vergilian, fata de marele poet mantuan (Theb., 12, vv. 816-817 si 10, vv. 445-448). Poetul isi propune, de altfel, sa rivalizeze cu marele sau model. Peregrinarile eroilor statieni amintesc de cele ale precursorilor vergilieni, iar interventia divinitatilor constituie principala cauza a desfasurarilor epice. Abunda alegoriile si cliseele epice, inclusiv catalogul razboinicilor, pentru a traduce optiunea in favoarea celui de-al doilea clasicism. insa, spre deosebire de Valerius Flavius si de Silius Italicus, Statius se distanteaza partial de zestrea traditiei homerico-vergiliene si tinde sa valorifice mai consistent experienta acumulata de autorii stilului nou. Gustul pentru teratologic si pentru horific, vadite de Lucan si de Seneca, patrunde in subtextul si chiar textul epopeii, in care isi face loc o lume dura, foarte violenta. O atmosfera shakespeariana, „avant la lettre", impregneaza acest poem al cruzimii. Totodata, un personaj precum Capaneu, care, de pe zidurile Tebei, in cartea a zecea, sfideaza si chiar persifleaza pe zei, atesta o reala autenticitate psihologica8, in legatura cu deprinderea recitarii poemului pe fragmente, se manifesta o tendinta spre episodicitate. Iar descrierile de natura, comparatiile din regnul animal, frecventele discursuri rostite de personaje trebuie puse in relatie cu retorica secolului I d.C. S-a semnalat ca relatarea unor cumpiite lupte fratricide amintea romanilor de razboiul civil din 69 d.C. Statius denunta patima irationala pentru puterea politica, sfetnic rau aTheb., 11, v. 656), care conduce la crime abominabile. Poetul ofera astfel cititorilor sai romani putinta de a descoperi o grila de lectura politica relativ camuflata, ce asigura unitatea unei epopei altfel abundenta in distorsiuni compozitionale. Desigur, regularitatea metrica este impecabila si sintaxa gramaticala este foarte clasica; metaforismul Tebaidei apare adesea straniu, marcat de o policromie stridenta.
Ahileida traduce proiectul foarte ambitios de a figura performantele uluitoare pe care mitologia le atribuise lui Ahile. Se pare ca o tragedie pierduta a lui Euripide (Skyrioi) s-a aflat la baza compunerii acestei epopei. Dar Statius n-a apucat sa nareze decat viata dusa de Ahile, ascuns in haine femeiesti, in insula Skyros, unde Ulise, folosindu-se de un viclesug, il descopera si-l convinge sa participe la razboiul troian.
Ahileida pare mai convingatoare din punct de vedere artistic decat Tebaida. Nu apar contradictii, nu se recurge prea des la digresiuni. Statius pare in acest poem mai firesc, mai proaspat. Iar dragostea care, in insula, se infiripase intre Ahile si Deidamia, mama lui Pyrrhus-Neoptolem, feciorul eroului, traduce o sensibilitate aproape romanesca. Fidelitatea fundamentala fata de tiparele clasice este atenuata de o infidelitate secundara9.
Silvele si arta lui Statius

Cu toate acestea, Statius ofera adevarata masura a talentului sau intr-o culegere specifica de poeme, prin excelenta de factura lirica, unde, desi „poet doct", poeta doctus, si clasicizant, se invedereaza adesea capabil sa depaseasca cliseele artistice traditionale. Ne referim la „Siive", Siluae, culegere in cinci carti de poeme ocazionale*. Asemenea improvizatii se alcatuiau de altminteri foarte rapid. Oricum, intre 86 si 96 d.C, Statius a scris 32 de silve, grupate in cinci carti. Cea mai lunga silva comporta 277 de versuri.
Specia respectiva de poezie lirica era numita astfel prin analogie cu .padurea", silua, unde abunda tot felul de plante. Intervenea si modelul termenului grecesc hyle, care desemna materialul din care se confectioneaza ceva, precum si varietatea informa. De altfel si Lucan scrisese silve.
Cartea intai, dedicata lui Lucius Arruntius Stella, incorporeaza 6 silve, in functie de motive foarte diferite: prima silva celebreaza statuia ecvestra a lui Domitian. O alta casatoria lui Stella, iar o a treia sarbatorirea Saturnalelor. Cartea a doua include 4 silve - fiind dedicata lui Atedius Melior -si se refera, printre altele, la decesul unui prieten al destinatarului ei, la moartea unui papagal si a unui leu din menajeria imperiala, la aniversarea nasterii lui Lucan. Cartile a treia si a patra, adresate respectiv lui Pollius Felix si lui Victorinus Marcellus, cuprind poeme variate (5 in cartea a treia si 9 in cartea a patra); consolatii, multumiri si elogii aduse lui Domitian, ode, descriptii de opere de arta si temple etc. Aceeasi tematica prevaleaza in cartea a cincea (5 silve), unde figureaza si celebra silva harazita somnului (Silu., 5, 4). Cele mai lungi silve nu depasesc 200 de versuri.
Absenta tiparelor constrangatoare ale epopeii si unei materii gata formalizate a ingaduit poetului sa practice directetea sentimentelor, sa evite o retorica extrinseca. Pe de alta parte, s-a remarcat deja ca, intocmai ca Vergiliu si Ovidiu, Statius combina poezia epica si cea lirica, datorita alcatuirii Silvelor. Statius se straduieste adesea sa dobandeasca sprijinul puternicilor zilei si mai cu seama al imparatului Domitian. incat unele silve raspund unei comenzi oficiale. Timbrul encomiastic ajunge, astfel, la cele mai ridicole forme de adulatie. Dar, cum am vazut mai sus, Statius evoca cele mai variate evenimente din viata romanilor: casatoria, bolile, moartea etc. El informeaza - cu detalii interesante - si asupra conflictelor dintre romani si daci. Totodata, Statius descrie cu amanunte precise peisaje rustice, vilele, monumentele romanilor. in asemenea descrieri si, in general, in materia silvelor el face apel, alaturi de observatia directa, la mitologie. Descrierea unei sosele a lui Domitian implica recursul la alegorii, prosopopei. Deci si eroii mitologiei abunda pretutindeni. Prolifereaza reminiscentele din Ovidiu, Horatiu, Catul si indeosebi din Vergiliu.
Statius, chiar daca nu este un mare artist, s-a invederat a fi un poet adevarat. Fara indoiala, Statius purcede de la o ratiune poetica, o ratio, care sa explice structurile pe care !e vehiculeaza10 si sa concilieze dorinta de a restaura clasicismul cu orizontul de asteptare al publicului pentru hiperbolizare si declamatorism. De aceea, in Silve se amalgameaza prospetimea si spontaneitatea imagisticii -foarte pregnante in silva dedicata somnului, somnus -, gratia delicata a duetului liniar, arta pastelului atent cizelat, suavitatea limbajului, cu propensiunea spre eruditie, ca si spre antiteze si metaforism acuzat. Nu incidental Statius il elogiaza pe Lucan. Silvele sunt scrise in hexametri sau in alti metri, ca endecasilabul falecian, impecabil construiti. Dar s-a remarcat ca metrii lui Statius sunt putin adecvati materiei tratate sau, in orice caz, modului in care traditia lirica romana o lua in considerare. Se pare insa ca lirica statiana pierduse orice legatura cu muzica, care acompaniase candva textul de factura lirica11.
De altfel Statius a inspirat partial arta poetilor romani ai secolelor al lll-lea si al IV-lea d.C, ca si a unor barzi medievali. L-au admirat Danto, Tasso, Malherbe, Corneille, Goethe, D'Anunzio (aproape obsedat de Capaneul statian). Diverse fragmente din opera statiana, indeosebi din Silve, au fost traduse in romaneste si au aparut in felurite antologii sau in reviste literare.
Martial. Viata
Marcus Valerius Martialis s-a numarat printre cei mai straluciti exponenti ai literaturii latine create de hispano-romani, in secolul I d.C. Totodata, el s-a ilustrat, cu remarcabila arta, pe taramul poeziei parasatirice, care a inflorit in acelasi veac.
S-a nascut in martie, candva intre 38 si 41 d.C. , la Bilbilis (azi Bilbao), in nordul Hispaniei, incat se poate afirma, cumgrano salis, ca Martial a fost primul poet basc din literatura universala. Apartinea unei familii de conditie modesta, care insa s-a ingrijit ca el sa dobandeasca o educatie intelectuala multumitoare (MART., Epigr., 9, 73, vv. 7-8). Totusi, inca din copilarie si din tinerete, Martial trebuie sa fi fost afectat de anumite frustrari, care s-au multiplicat la varsta maturitatii. Incontestabil, erosul impetuos al poetului le va exagera gravitatea si va determina riposte incarcate de ironie si chiar autoironie. Oricum, in 63-64 d.C, Martial a ajuns la Roma, unde a cautat ocrotirea unor hispano-romani influenti, cum erau Annaeii. De asemenea a frecventat cercul Calpurniilor Pisoni AEpigr., 4, 40, w. l-2). El a suportat greu sfarsitul tragic al protectorilor sai si a ramas fidel memoriei lor. cum atesta epigramele dedicate Pollei Argentaria, vaduva lui Lucan. Entuziasmului incercat de el, dupa sosirea la Roma, i-au succedat noi frustrari si deziluzii. Si-a cautat alti protectori, printre care s-au numarat Silius Italicus, Quintilian, Pliniu cel Tanar, oratorul Regulus. A ramas insa toata viata trioutar conditiei de client, in goana dupa remuneratii si adesea dispus sa mustre ocrotitori prea putin zelosi. De fapt, Martial si-a exagerat tribulatiile pecuniare, caci dobandise o locuinta la Roma si o mosioara la Nomentum, in apropierea Capitalei. Lichidarea lui Domitian, in 96 d.C, pe care il adulase frenetic, pentru a obtine efectiv unele privilegii din partea puterii imperiale, nu i-a fost prielnica. De aceea, s-a intors la Bilbilis, ajutat de Pliniu cel Tanar, care ii subventionase calatoria (PLIN., Ep., 2, 21, 2-3). Aici a murit inainte de 104 d.C, framantat de nostalgia Romei, pe care concomitent o detesta si o regreta cu pasiune.

Alcatuirea epigramelor
Martial s-a lansat ca poet in anul 80 d.C. si a compus toata viata doar numeroase epigrame (aproximativ 1.500 de poeme).

Aceasta masa de epigrame este structurata in cincisprezece carti de poeme. Prima carte cuprinde 33 de epigrame si a fost aproape in intregime scrisa cu prilejul jocurilor care, in 80 d.C, au inaugurat amfiteatrul numit Colosseum. Este cunoscuta sub numele de „Spectacole" sau „Carte de spectacole", Liber spectaculorum (desi este intitulata uneori si „Carte de epigrame", Epigrairirvaton liber). Ultima epigrama, care include un atac violent indreptat impotriva lui Domitian, parca pentru a disculpa pe autor de adulatiile lui anterioare, a fost, in chip manifest, atasata corpului acestor poeme, dupa 98 d.C. Celelalte paisprezece carti, intitulate „Carti de epigrame", Epigrammaton libri, au fost scrise ulterior si cronologia lor suscita aprige controverse intre cercetatori. Primele douasprezece carti, precedate de o prefata programatica a lui Martial, au fost probabil publicate, in mai multe transe, intre 84 si 102 d.C. Cartile a zecea, a unsprezecea si a douasprezecea au aparut dupa moartea lui Domitian. Cartea a douasprezecea trebuie sa fi fost publicata chiar in primavara anului 102 d.C, la Bilbilis. in sfarsit, cartile a treisprezecea si a paisprezecea sunt de fapt anterioare celor ce le preced si trebuie sa fi fost publicate intre 83 si 85 d.C. Ele reprezinta poeme pentru darurile aduse cu prilejul Saturnaliilor gazdelor sau oaspetilor acestora12.
Am vazut de fapt, in volumul anterior, ca Martial n-a fost inventatorul epigramei la Roma. in prefata programatica a cartii intai, Martial insusi indica drept predecesori ai sai pe Catul, Domitius Marsus, Albinovanus Pedo si Gnaeus Lentulus Gaetulicus AEpigr., 1, praef., 4). De fapt, epigrama descindea din „inscriptia" funerara sau votiva a grecilor si si-a conexat debuturile distihului elegiac. Aparuta inca din secolul al Vll-lea I.C., epigrama s-a dezvoltat mai ales in epoca elenistica. Si la Roma inceputurile epigramei au fost corelate poeziei scurte, investite cu un caracter omagial, lata cele doua versuri ale acestei epigrame: „Ginta flaviana, cat ti-a rapii din prestigiu ce! de-al treilea ./lastar al Sau// Ar fi fost mai bine sa nu fi numarat decat doi exponenti" (Spect, 33). ori mai ales epitafurilor. Poem de circumstanta, epigrama imortaliza un eveniment, un sentiment sau un obiect remarcabil. Epigrama nu era, asadar, supusa unor canoane estetice precise. Ca si in Grecia, epigrama a tins repede, in spatiul literar roman, sa asume vocatii satirice sau parasatirice. Prin excelenta epigrama literara sau orala, anonima - si deci adesea scrijelata pe zidurile caselor - comporta o ecloziune fara precedent in epocile lui Nero si a Flavienilor. Martial n-a fost decat varful expansiunii poeziei epigramatice, „genului poetic scurt" in general. Cum am aratat in alt capitol, numerosi epigramisti ai epocii lui Nero, care au scris in greceste, ca Lukillos din Tarrha, Leonidas Alexandrinul sau Nikarchos, au oferit lui Martial modele si imbold. Totodata, s-a evidentiat ca Martial a tras profit din*arta lui Petroniu, ca lumea lui este in mare masura cea a Satyricon-u\uV3.
insa Martial a preluat o parte din tematica predecesorilor si contemporanilor sai pentru a generaliza, a conferi densitate continuturilor parasatirice, a largi aria observatiei morale, a surprinde tipul uman in spatele defectului individual. Astfel el a depersonalizat partial epigrama si si-a asigurat o clara autonomie fata de izvoare si modele. De altminteri Martial foloseste nume fictive pentru personajele sale.
Universul imaginar al epigramelor
intr-adevar, epigramele lui Martial nu constituie o colectie dezordonata de realii, ci un univers artistic, unde referentului evocat ii corespunde o densa reactie personala, esentiala pentru formarea semnificatiei poemelor. Vom vedea ca evantaiul realitatilor implicate de materia epigramelor se prezinta ca amplu: dar registrul reactiilor autorului este tot atat de variat. Desi, cum am aratat in capitolul introductiv al acestui volum, poezia satirica si parasatirica de tipul celei realizate de Martial corespundea intrucatva reportajului modern si era mai apropiata de viata cotidiana decat oricare alt gen literar. Dar arta „realista" a lui Martial, impregnata de atatea reziduuri expresioniste, de sorginte traditional italica, figureaza o vasta fresca a lumii, tesuta din notatii penetrante, foarte personale, sclipitoare prin vivacitatea lor. O conotatie epicureica a fost deslusita in alcatuirea acestei fresce.
De altfel Martial nu s-a limitat ia arta persiflanta. Nu lipsesc epigramele cu un continut „serios". Mai ales in Liber spectaculorum abunda elogiile aduse Flavienilor, pentru exilarea anumitor delatori (Spect, 4), descriptii ale reprezentatiilor, in care apareau animale salbatice si domestice (Spect, 5-23) ori in care luptau gladiatori (Spect, 29). Accentele encomiastice la adresa lui Domitian prolifereaza la tot pasul. Poetul cere iertare imparatului pentru improvizatiile sale: nu merita sa displaca cel ce se grabeste sa placa cezarului (Spect, 31). De altminteri, si in celelalte carti de epigrame, Martial exalta pe Domitian ca parinte si conducator ori stapan al globului pamantesc, tutela si mantuirea tuturor lucrurilor (Epigr., 5, 1, v. 7; 6, 4, v. 1; 7, 5, v. 5; 7, 7, v. 5 etc). Sunt glorificate constructiile si legislatia lui Domitian (Spect, 2; Epigr., 8, 80 si, respectiv, 6, 4 etc.)- Martial devine ridicol cand arata ca o gasca sacrificata zeului Marte pentru Domitian se asaza singura pe altarul jertfelor AEpigr., 9, 31, vv. l-6). Chiar dacii il cinstesc pe ultimul dintre Flavieni (Epigr. 5, 3). Cu acest prilej, Martial ofera informatii privind istoria antica a meleagurilor noastre14. Pe de alta parte, nu lipsesc epigramele in care poetul se refera la prietenii si protectorii lor, ia viata, calatoriile si sarbatorile de familie ale acestora. Martial nu ignora nici micile drame din viata animalelor si uneori epigramele sale se convertesc in autentice elegii. El descrie obiecte de arta, precum cupe (Epigr, 8, 50-51), statui (Epigr., 10, 89) etc. Contemplarea naturilor moarte ocupa un loc important in universul imaginar al lui Martial. Poetul incearca uneori nostalgia naturii genuine.
Celebrul istoric francez al literaturii latine care a fost Rene Pichon a evidentiat ca, poet al orasului, desi evoca si peisaje rustice, Martial a colindat neobosit viata acestuia. El a surprins, a notat si a reactionat la existenta citadinilor: a urmarit pe brutari noaptea, pe profesori dimineata, pe negustorii de maruntisuri si pe cersetori. A scrutat miscarile clientilor, veniti in zori sa-si salute patronii si sa capete ceva de la ei, ale avocatilor, care pledau pana tarziu, ale participantilor la recitatii, dar si la ospete. Programul de viata cotidiana al contemporanilor poetului se configureaza astfel in numeroase epigrame15. Desigur, cronica realitatilor nu este completa, asumand aspectul unui dat fugitiv, unui instantaneu. Cu toate acestea, epigramistul reproba cruzimea inutila, exercitata fata de anumiti sclavi AEpigr., 2, 82), ca si luxul de care beneficiaza sclavii ce servesc la banchete (Epigr., 10, 98). Savantul britanic John Patrick Sullivan a scos in evidenta preocuparea epigramistului pentru sex. Martial ar fi aproape un precursor al lui Freud. Totodata poetul ar atesta un misoginism acuzat. Martial a fost pederast si n-a evitat sistematic imaginea obscena. Pe de alta parte, el a condamnat masturbatia si alte extravagante sexuale. Mai ales epigramistul se inversuneaza impotriva lipsei de gust si de masura, ca si a vanitatii parvenitilor; in anumite epigrame, un personaj, pe care il numeste Zoilus, apare ca prototip al pseudo-rafinatului (mai cu seama in Epigr., 2, 16).

Pentru ca totusi deriziunea, ironizarea, adesea sardonica, parasatira si parasatirizarea prevaleaza in universul epigramelor lui Martial. Poetul insusi afirma, programatic, pasiunea pentru umorul corosiv, pentru persiflarea defectelor umane, pentru tratarea pragmatica a realitatii, nu numai in prefata scrisa in proza a cartii intai de epigrame propriu-zise (Epigr., 1, praef., l-4), dar si in primul poem din acelasi corp de realizari artistice: „acesta-i Martial ce v-a placut,/ / Poetul pretutindeni cunoscut// Prin acul epigramei, iscusit,// Si caruia, lectori, i-ati daruit// O glorie de care-avura parte// Putini poeti, si numai dupa moarte" (Epigr. 1,1, trad. de Tudor Mainescu si Alexandru Hodos). Prin urmare, Martial asuma motivul autoelogiului propriului talent, vehiculat de atatia alti poeti romani. De altfel Martial reproba nu numai pe poetii arhaici, indeosebi Accius si Pacuvius (Epigr., 11, 90), ci si poezia epico-mitologizanta sau tragica (Epigr., 10, 4, w. 1 -9) si proclama prioritatea celei pragmatice (Epigr., 10, 4, v. 10). S-a aratat ca el viza epopeea clasicizanta a vremii, inclusiv si, mai ales, demersul lui Statius. Nu accepta decat partial experienta neotericilor romani. Deci, potrivit lui Martial, epigrama trebuie sa fie picanta si sa musteze de umor (Epigr., 1, 35, w. 8-l5).
De fapt, cercetatorii moderni au incercat, cu ajutorul prefetei in proza si diverselor epigrame, sa deceleze, la Martial, o adevarata poetica a epigramei16.
De aceea, Martial persifleaza tipuri moral-sociale deformate si promoveaza parasatira de „caracter". De altminteri el insusi declara explicit ca vrea sa crute indivizii si doar sa satirizeze defectele lor si tipurile de viciosi carora acestea le apartin AEpigr., 10, 33, vv. 9-l0). Tipurile si situatiile hidoase sunt ironizate fara crutare de poet. Umilintele indurate de clienti si, in general, de invitatii la ospete aduc in grosplan gazde si patroni tiranici, dispretuitori, pe care poetul ii ataca fara crutare. Martial nu cruta nici meschinaria si lacomia anumitor clienti sau unor musafiri hamesiti. in epigramele sale, defileaza avocatul funambulesc, vanatorul de testamente avid, femeile care vor sa para frumoase fara sa fie, ca si cele impudice, cleptomanii, barbierii nepriceputi, snobii parfumati, medicii asasini, amatorii de cancanuri pitoresti, cei ce vor sa se imbogateasca prin casatorii. O viziune carnavalesca si saturnalica tinde sa prevaleze in universul epigramelor lui Martial. Caci Martial reactioneaza fata de frustrarile si defectele sale si ale altora, cum il caracterizeaza Pliniu. Sau altfel spus, ca un artist patrunzator, iscusit, aprig, care punea in scrisul sau in acelasi timp sare, fiere si o anumita puritate (PLIN., Ep., 3, 21, 1)17.
Arta fui Martial
Oricat ar fi de centrat pe realitati, oricat ar avea aspect de cronica sau de suita de reportaje, universul lui Martial este imaginar. Instantaneele epigramistului surprind numai anumite aspecte ale actualitatii epocii, desi cu o precizie remarcabila si cu un simt al notatiei deosebit de fermecator. Ideile cele mai abstracte sunt convertite in imagini concrete, in mici crochiuri pregnante, realizate aproape intr-o maniera naturalista, chiar socanta, uneori obscena, cum au semnalat unii cercetatori ai literaturii latine18. Martial exploateaza din plin filoanele vechiului expresionism italic. Am semnalat deja_ abundenta descriptiilor, deosebit de plastice, adesea emotionante si elegante. insa Martial recurge cu iscusinta si la elemente de naratie si de dialog. De asemenea el adapteaza poeziei sententele de sorginte retorica. Desigur el exceleaza in arta persiflarii, in „comicul dinamic", care se intinde pe un amplu registru; porneste de la satira corosiva si ajunge nu numai pana la umorul funambulesc, intentional absurd, ci si pana la surasul alegru, cateodata indulgent, complice. Chiar Xenia, Apophoreta si Liber spectaculorum comporta umor dezinvolt, ingaduitor. Poetul reitereaza uneori acelasi motiv, in sistemele comice cele mai diverse, unde alterneaza rasul sardonic, verva sclipitoare si pesimismul amar, incarcat de frustrari reale sau imaginare, de fantasme aproape surprinzatoare. Nu lipsesc, cum am mai aratat, accentele triviale, ca si blamarea cruda, care deghizeaza ironizarea in elogiu. Fie ca epigramele sunt organizate in structuri binare sau ternare, poetul opereaza cu diverse contraste, indeosebi cu cel dintre aparenta si realitate. Astfel, el identifica viciul in spatele pozei afisate de anumite tipuri morale. S-au detectat, in epigramele lui Martial, valentele amoralismului si un anumit sadism.
Prin excelenta, in epigramele parasatirice, Martial se dovedeste a fi un virtuos ai „intepaturii" finale, al poantei, acumen. Ansamblul epigramei ii este subordonat si diverse procedee sunt angajate pentru realizarea poantei finale, la nivelul fonic, dar si la cel semantic. indeobste poanta se bazeaza pe surpriza, pe paradox, pe jocuri de cuvinte si antiteze verbale, pe adevarate sentente. Cu cat finalul se lasa mai putin banuit, cu atat poanta apare mai pregnanta si mai amuzanta. De aceea, s-a propus urmatoarea schema pentru a explica structura epigramei lui Martial: o „Erwartung", pentru a stimula atentia si curiozitatea cititorului, si o „Aufschluss", concluzia, adica poanta surprinzatoare. O epigrama ni-l prezinta pe Selius mahnit, plimbandu-se mohorat, chiar disperat, prin portic. Ce s-a intamplat de fapt? Au survenit boli sau decese in familie ori pierderi banesti considerabile? Nu, insa Selius cineaza acasa, domi cenat (Epigr., 2,11, mai ales v. 10). O anumita forma de parazitism este astfel incriminata. Adesea poanta se reduce la un singur cuvant-cheie, ultimul termen al epigramei, ca in poemul consacrat Maronillei si lui Gemellus: „Gemellus se insoara si-o vrea pe Maronilla;// Cu daruri o rasfata si ii implora mila.// - Atat e de frumoasa? - Nici nu se pomeneste!// - Atunci, cu ce-l incanta atat de mult? - Tuseste" AEpigr., 1, 10, trad. de Tudor Mainescu si Alexandru Hodos). „Tuseste" tussit, constituie, asadar, poanta: Gemellus spera sa mosteneasca o sotie ftizica. Pe tema tusei, Martial brodeaza si o alta epigrama, a carei poanta este pregatita de la inceput: doua accese de tuse i-au luat Aeliei toti dintii. Poate, asadar, sa tuseasca linistita si a treia oara (Epigr., 1, 19). Cateodata poanta tasneste dintr-o antiteza verbala: Velox se plange ca Martial compune epjgrame lungi, insa el nu scrie nimic. Le face deci mai scurte (Epigr., 1, 110). in anumite epigrame, antiteza este incorporata in poanta insasi: „Thais are dintii negri si stricati,// Ai Lecaniei, insa, albi sunt ca de nea.// Vezi ca una are dintii cumparati,// Alta cum natura s-a-ndurat sa-i dea" (Epigr., 5, 43, trad. de Tudor Mainescu si Alexandru Hodos). Desigur, nu toate epigramele sunt reusite. Martial insusi recunoaste ca unele dintre epigramele sale sunt bune, pe cand altele sunt mediocre sau chiar proaste. Altfel nu se poate inchega o carte (Epigr., 1,16). intr-adevar, in unele epigrame nimic nu ni se pare comic, in pofida efortului poetului. Totusi, Martial isi revine iute, in epigramele urmatoare si redescopera umorul savuros. Ca in epigrama subsecventa: „Poemul asta, Fidentine,// il recunosc, e scris de mine.// Dar il citesti atat de rau,// C-a inceput sa fie-al tau" (Epigr., 1, 38, trad. de Tudor Mainescu si Alexandru Hodos)19.

Scriitura epigramelor si receptarea lui Martial

Universului colorat, pe care Martial il contureaza chiar numai prin crochiuri si notatii fulgurante, ii corespunde o scriitura variata, cateodata policroma. Cu toate acestea, Martial privilegiaza directetea exprimarii, vocabularul nefigurat, simplu, uneori sobru. De aceea, el spune unui plagiator: „esti hot", fures (Epigr., 1, 53, v. 12). Si acestea sunt chiar ultimele cuvinte ale epigramei. Antitezele verbale sunt bine stapanite de Martial. Caerellia se declara „batranica", ueiula, desi este inca aproape o fetita, pupa.(Dimpotriva, Gellia afirma ca este pupa, cu toate ca e „baba", anus. Dar Caerellia este ridicula, in vreme ce Gellia apare ca „dezgustatoare", putidula (Epigr., 4, 20). Limbajul poetului poate fi uneori crud, obscen, cum am aratat, demn de traditiile expresioniste consacrate. Martial nu ezita sa apeleze la exprimarea indirecta, la sugestie, la echivoc si, fara indoiala, la calambur. Lexicurile specializate sunt abil manuite: pentru a incrimina pe gurmandul Santra, poetul concentreaza termeni si conotatii din limbajul culinar, din exprimarea bucatarilor (Epigr., 7, 20). Iar cand Martial ironizeaza toaletele femeilor, abunda vocabularul cosmetic. in foarte pregnante sugestii senzoriale, sunt descrise baile lui Claudius Etruscus (Epigr., 6, 42). Martial nu ezita sa practice, cum spune J.P. Sullivan, un umor sexual agresiv. Pastelele comporta indeobste vocabular figurat, epitete si metasemene. Martial stie sa manuiasca cu multa istetime limbajul metaforic. Cand elogiaza pe Domitian, Martial recurge la hiperbolizarea limbajului si la arsenalul retoric. incat directetea exprimarii, afectarea savanta, vulgaritatea unor termeni alterneaza in scriitura variata, atat de diversa a lui Martial, mai degraba antiretorica, in pofida predilectiei pentru poanta-sententa. Cateodata, Martial creeaza cu virtuozitate cuvinte noi, inexistente in latina20.
Fraza lui Martial este indeobste concisa, inclinata spre privilegierea parataxei. Sintaxa poetului ramane fidela tiparelor clasice. Anumite epigrame se rezuma la un vers sau la doua stihuri, dar altele sunt mai lungi. Se opereaza cu o metrica supla, variata, unde se utilizeaza distihul elegiac, iambul, coliambul, endecasilabul falecian etc.21. S-ar spune ca varietatea, tendinta spre pluridimensionalitate caracterizeaza discursul epigramistului la toate nivelurile lui, mergand de la abundenta diversificata a motivelor pana la stilul si metrica atat de diverse.
Martial a inregistrat un succes notabil, chiar in timpul vietii. in secolul al ll-lea d.C, Aelius Verus, fiul adoptiv al imparatului Hadrian, l-a citit cu pasiune si l-a asemuit cu Vergiliu. Autori precum Ausonius si Claudian au utilizat experienta lui Martial. L-au studiat gramaticii, iar autorii crestini l-au citat uneori. in evul mediu, s-au intocmit antologii ale poemelor lui Martial, in vreme ce ulterior s-au multiplicat editiile, traducerile, imitatiile. Epigramistii secolelor al XVI-lea si al XVII-lea l-au utilizat pe scara larga. Lessing si-a intemeiat teoria epigramei pe opera lui Martial, pe cand Goethe si Schiller l-au luat ca model in Xeniile lor.
Care a fost reactia spatiului cultural romanesc? La noi, Martial a fost totdeauna citit si studiat cu interes. S-au realizat numeroase traduceri partiale ale operei lui Martial, alcatuite de autori ca Anghel Marinescu, Alexandru Graur, Gh. I. Nenicescu, Theodor Naum etc. Petre Stati a publicat si el, in 1967 si 1973, izbutite talmaciri partiale, iar Tudor Mainescu si Alexandru Hodos au tradus majoritatea epigramelor in antologia Persius-luvenal-Martial, Satire si epigrame, Bucuresti, Biblioteca pentru toti, 1967. Martial isi asteapta inca autorul unei traduceri integrale in limba romana22.
Martial a fost asadar poetul notatiei fulgurante, instantaneului pregnant, incarcate de reactie personala foarte vivace. El s-a manifestat, fara indoiala, drept cel mai valoros epigramist antic si, totodata, ca veritabilul ctitor al epigramei moderne23. Cititorul epocii noastre il va citi totdeauna cu interes si placere.