r3x23xt
Importanta lui Tacit
Nu i se poate tagadui lui Tacit calitatea de cel mai valoros scriitor roman. Scriam candva ca intreaga istoriografie latina constituie un monument inaltat in gloria lui Tacit, ca toti istoricii care l-au precedat n-au facut decat sa-i pregateasca discursul fascinant, ca toti cei ce l-au urmat s-au straduit sa-i prelungeasca stralucirea1. Aceste observatii sunt valide pentru intreaga literatura latina, in cadrul careia, precum Tucidide candva in Hellada, Tacit a realizat un castig pentru eternitate, ktema eis aef, cum ziceau grecii. L-am calificat candva drept Homerul prozei antice, gandindu-ne in primul rand la valoare, insa poate si la forta narativa extraordinara. Chiar daca Tucidide sau Platon ar fi contrariati - si, desigur, admiratorii lor moderni - ni se pare ca Tacit a fost cel mai mare, cel mai performant prozator al antichitatii greco-romane. Caci Tacit straluceste nu numai prin virtutile captivante ale discursului sau literar, ci si prin capacitatea minunata de a medita asupra conditiei umane, de a se erija intr-un martor exceptional si, totodata, intr-un judecator al omului. Ca sa nu ne mai referim la judecarea si ilustrarea fenomenelor istorice, pe care le nareaza, in discursul elaborat de Tacit se pot detecta foarte numeroase probleme si rezolvarile lor judicioase. La Tacit se afla totul. incat Tacit este nu numai cel mai valoros prozator antic, ci si unul dintre primii zece, poate chiar dintre primii cinci prozatori ai lumii. Marturia taciteica isi pastreaza intreaga validitate, intreaga actualitate la sfarsitul secolului in care ne aflam. Si suntem convinsi ca si-o va conserva intacta in veacurile ce se vor succede.
Viata
Publius Comeiius Tacitus apartinea foarte probabil unei familii de cavaleri din Gallia Narboneza, care adoptase candva numele gerrtilic al familiei Corneliilor, luat de la un guvernator ce ii acordase cetatenia romana. Aceasta familie locuia probabil pe meleagurile actualei localitati Vaison la Romaine, numita Vasio in antichitate. Tatal sau unchiul scriitorului servise ca procurator imperial in provincia gallica Belgica (PLIN., Nat. Hist, 7, 76). in orice caz, Tacit trebuie sa se fi nascut candva intre 55 si 58 d.C, mai degraba in 57 d.C.2. in familia sa, de cavaleri provinciali, Tacit a primit o educatie severa, care i-a cenzurat puternicele pulsiuni innascute. S-a dezvoltat ca un tariar auster si tacut, parca pe masura supranumelui sau, caci Tacitus inseamna in latina tocmai „tacutul"3. Oricum, prin 75 d.C, Tacit era, la Roma, coleg al lui Pliniu cel Tanar, deoarece urmau amandoi cursurile unor profesori de arta declamatiei, printre care se afla Quintilian (PLIN., Ep., 7, 20,2-7; TAC, Dial., 1, 2). A frecventat, de asemenea, cele mai importantg_cercuri cultural-politine ale vremii si i-a cunoscut pe stoicii Musonius Rufus si Epfctet. Datorita ocrotirii socrului sau, lulius Agricola, a inceput spre sfarsitul domniei lui Vespasian ccarjera_senatoriala, pe care a continuat-o sub ceilalti Flavieni. Tacit insusi evoca rapid aceasta cariera (Hist, 1,1, 50) intreprinsa ca „om nou". A fost unul dintre cei ce au prezidat, sub Domitian, comemorarea fondarii Romei. De altfel Tacit facea parte dintr-un colegiu sacerdotal. Dupa o misiune in provincii, probabil in Germania si in 93 d.C, s-a intors la Roma, unde a trebuit sa asiste neputincios, aparent chiar aprobativ, la excesele tiraniei lui Domitian. in septembrie 97 d.C, adica sub domnia lui Nerva, devine consul sufect. Dupa ce in ianuarie 100 d.C, Tacit, impreuna cu Pliniu cel Tanar, pledeaza impotriva lui Marius Priscus, fost guvernator corupt al Africii (PLIN., Ep., 2,11, 7), este probabil ca el n-a mai primit multa vreme nici o misiune oficiala importanta. Dupa opinia noastra, nici Tacit nu dorea sa-l serveasca pe Traian, nici imparatul nu digera usor criticile strecurate de scriitor impotriva politicii lui, indeosebi externe, in opusculele publicate in 98-99 d.C. in schimb, Tacit frecventeaza cu stralucire cercul cultural-politic al lui Pliniu, unde se afirma ca o vioara a doua a cenaclului. Tacit insusi i-a povestit lui Pliniu ca, intr-o conversatie erudita cu un cavaler, acesta, afland ca interlocutorul lui era scriitor celebru, I-a intrebat daca era Tacit sau Pliniu (PLIN., Ep., 9, 23, 2). Dar, in 112 d.C, Traian a avut nevoie de serviciile lui Tacit, care a devenit, pentru doi ani, proconsul al provinciei Asia (OGIS, 437). Pe de o parte, imparatul dorea sa dispuna de oameni competenti in fruntea provinciilor care asigurau spatele viitoarei campanii impotriva partilor si de aceea trimisese pe Pliniu sa guverneze Bithynia si pe Avidius Nigrinus la conducerea Daciei recent cucerite. Pe de alta parte, imparatul prefera sa-l tina pe Tacit, nemultumit si de ascensiunea politica a lui Hadrian, ca si de potentarea autoritarismului practicat de Traian, departe de Roma, pentru catva timp. Reintors in 114 d.C. la Roma, Tacit isi accentueaza atitudinea critica. El a fost profund nemultumit si intristat de accesul lui Hadrian la puterea imperiala, in 117 d.C, ca si de lichidarea fizica a lui Avidius Nigrinus, care, dupa parerea sa, ar fi trebuit sa-i urmeze lui Traian, precum si a altor generali ai imparatului defunct. Nu stim daca insusi Tacit n-a avut de suferit dupa intronarea lui Hadrian, dar el trebuie sa fi murit putin dupa 120 d.C.4.
Viata si opera lui Tacit au fost profund marcate de educatia austera, primita in copilarie, de supraeul riguros si exigent al scriitorului. Corespondenta lui Pliniu cel Tanar ni-l prezinta pe Tacit ca pe un om deosebit de muncitor (Ep., 8, 7, 1). Totodataf Tacit nu a fost un literat de cabinet, ca Titus Livius, ci un om de actiune, care a participat intensia viata politica si culturala a epocii sale. Cercetari amanuntite, inspirate de psihanaliza, au descoperit, in opera sa, vestigiile reprimarii sistematice a unor violente impulsuri, pe care Tacit Ie-a refulat in tot cursul vietii. De aceea, el a incercat sentimente de rusine confuza fata de crime si de prostia omeneasca. S-a constatat, in discursul lui Tacit, o anumita fascinatie fata de raul, care indeobste, dupa parerea lui, biruia binele si o anumita nostalgie a agresivitatii (Hist, 1, 80, 5; 4, 36, 4; Ann., 13, 15; 14, 20 etc). „Cei rai", mali, si indeosebi Tiberiu, l-au tulburat, in timp ce moartea, noaptea, in care a intrevazut un locas al gandurilor si actiunior funeste, l-au obsedat cumplit. in opera sa, imbibata de indoieli, insinuari, sinuozitati si aluzii, s-au statornicit complexe complicitati intre autor si faptele sau personajele mentionate, care presupun o puternica participare afectiva si intelectuala. De aceea, asemenea complicitati l-au convertit in principalul personaj al acestei opere, care a implicat viata si preocuparile autorului ei. in acest fel, Tacit si-a stapanit frustrarile, pentru a elabora o opera admirabila, scrisa intr-unui dintre cele mai stralucitoare stiluri, cunoscute de literatura universala.

Opusculele lui Tacit

Uneie lucrari ale lui Tacit nu s-au conservat. Este cazul discursurilor judiciare si de alta natura. S-au pastrat, in parte, lucrarile istoriograficeye de alta parte, Tacit a debutat ca istoriograf la varsta de patruzeci de ani,'cand optica sa politica se cristalizase.
Prima lucrare conservata o constituie o biografie, al carei titlu pare sa fi fost „Despre viata si moravurile lui lulius AgricolaTDe uita ei moribus lulii Agricolae, cunoscuta mai ales sub denumirea de Agricola, opuscul in 46 de capitole. Acest opuscul a fost publicat in ultimul trimestru al anului 97 d.C. (sau cel mai tarziu in prima luna a anului 98 d.C), cum atesta aluziile la evenimentele petrecute sub domnia lui Nerva.
Opusculul debuteaza cu evocarea mutatiilor, prilejuite de intronarea Antoninilor (cap. 1 -2), spre a nara, in continuare, formarea, casatoria si cariera lui Agricola (cap. 3-9). Dupa o digresiune, referitoare la statutul geografico-etnografic al Britanniei, la situatia dominatiei romane in aceasta tara (cap. 10-l7), Tacit infatiseaza elementele esentiale ale guvernarii Britanniei de catre Agricola, inclusiv confruntarea cu triburile caledoniene (cap. 18-38). Sfarsitul lucrarii figureaza revenirea lui Agricola la Roma si existenta modesta, dusa de el aici (cap. 39-46).
-teroblema speciei sau genului acestui opuscul a tulburat considerabil pe cercetatori. in realitate, Joe aflam in prezenta unei biografii de tip special, destul de diferita de alte biografii, anterioare ori posterioare. De fapt, Tacit situeaza si descrie existenta lui Agricola in toate contextele in care s-a realizat. El reproba insistent domnia lui Domitian si regreta slabiciunile manifestate de el insusi si de intregul senat cu prilejul terorii declansate de acest imparat. in definitiv, Tacit evoca, in acest opuscul, problemele esentiale ale politicii interne si externe ale Romei imperiajeTscriitorul mobilizeaza, in acest scop, structurile a diverse specii literare, ca sa ajunga la un tipar, care, indeobste, refuza rubricile standardizate ale biografiei antice. Unele matrice incadreaza altele intr-o structura destul de simetrica, intrucat ele se pot decela la inceputul si la sfarsitul biografiei. Astfel, de fapt Tacit nu consacra decat o parte din discursul sau nararii vietii lui Agricola, situata intre un elogiu funebru, laudatlo funebris, si o condamnare a lui Domitian, precum si o descriptie a Britanniei.
Acestei abile combinatii de tipare ii corespunde un amalgam de obiective ideologice complexe. De aceea, autentica biografie a lui Agricola nu ocupa decat o parte din spatiul intregului text al opusculului. Descriptia Britanniei se afla insa in pozitie centrala prin excelenta, pentru ca, mai ales in aceasta tara, se revelasera virtutile pilduitoare ale lui lulius Agricola. Iata de ce aceasta descriptie geografica, etnografica si istorica asuma un caracter biografic subiacent, ca sa ateste adevarata masura a personajelor lui Tacit. in ultima analiza, caracterul lui Agricola domina substanta opusculului. Pe de o parteiistoricul blameaza nu numai tirania dezlantuita, pe care o atribuie lui Domitian, ci si sfidarea acesteia de catre eroii opozitiei stoice, sfidare neimpartasita de lulius Agricola. De asemenea, Tacit confera discursului sau biografic o vocatie romanesca. Prin urmare/Agricola constituie, la njvelul unui stil fascinant, atat o biografie de tip special, cat si un mic preromanX
Dupa aceasta biografie de tip special, Tacit a alcatuit o monografie investita cu o structura foarte specifica, de fapt situata spre frontierele istoriogrfice. Ne referim la Cbespre originea si asezarea germanilor De origine et situ Germanorum, sau, pe scurt, Germania. Acest opuscul comporta tot 46 de capitole si a fost publicat in cursul anului 98 d.C, cateva luni dupa editarea lucrarii consacrate lui Agricola.
Germania nu contine prolog si nici epilog. Structura de suprafata a opusculului incorporeaza doua mari sectiuni. Prima este consacrata unei descrieri tematice, referitoare la toti germanii (cap. l-27), la frontierele (cap. l-2), originile lor (cap. 2-6), la etnologia, alcatuirile politice, moravurile, viata de familie din Germania (cap. 7-27). Dupa ce previne cititorul ca isi va schimba metoda si va prezenta „institutiile si riturile", instituia ritusque, ale germanilor pe semintii si triburi (Germ., 27, 2), Tacit infatiseaza sistematic, la nivelul unei sectiuni eminamente etnografice, populatiile Germaniei, vangionii, ubii, batavii, chattii, cheruscii, suebii, marcomanii etc. (cap. 28-46). Spre a-si alcatui discursul monografic, Tacit a utilizat nu numai o probabila experienta personala a meleagurilor figurate, ci si informatii oferite de martori oculari, precum negustorii romani, care frecventasera Germania, memoriile lui Caesar, monografia lui Pliniu cel Batran si, in masura mai redusa, lucrarile lui Posidonius, Salustiu, Titus Livius, Aufidius Bassus si Pomponius Mela.
Structura de adancime a Germaniei inglobeaza o diversitate de elemente, incat cercetatorii au ezitat intre a o considera un excursus ori un exercitiu de stil, in vederea compunerii Istoriilor, o monografie etnografica sau o satirizare a moravurilor romane. De fapt, toate aceste valente pot fi decelate in tesatura Germaniei, monografie complexa, desi lipsita de planul complicat al alcatuirii biografiei lui Agricola. Oricum, Germania valorifica anumite vocatii caracteristice unui preroman utopic. Astfel, elogiul „bunului salbatic", care transforma pe germani in niste amerindieni ai antichitatii, anticipand discursul avantat al lui Chateaubriand, incorporeaza o semnificatie precisa. Germanii emerg ca autentice paradigme ale celor mai elevate virtuti, spre a incita la redresarea moravurilor Romei. Tacit reproba confortul exagerat, lauda puritatea morala, mediteaza asupra conditiei umane. S-a aratat ca Germania echivaleaza partial cu o pledoarie declamatorie, cu o "suasoria, menita glorificarii virtutilor umane./Structura de adancime a monografiei dezvaluie antinomia fundamentala dintre germani si romani. Tacit blameaza moravurile romanilor si ii atrage atentia lui Traian asupra primejdiei militar-politice pe care o reprezentau germanii/jstoricui este scandalizat de faptul ca, pe Rin, romanii se aflau in defensiva. Istoricul nu prevede deloc o criza a Imperiului, cum au interpretat unii cercetatori avertismentul sau. Totusi, in momentul cand expansiunea romana tindea sa se desfasoare spre rasarit, impotriva dacilor si partilor, Tacit opineaza ca trebuia sa se riposteze mai energic, decat o facea Traian, sfidarii germanice preocupante. Chiar numele zeilor germani sunt traduse in latineste, traducand o „interpretare romana", interpretatio Romana, a fenomenului respectiv. Interesele Romei constituie etimonul discursului taciteic rostit in Germania. S-ar putea ca Tacit sa fi sperat efectiv ca germanii ar putea candva fi integrati lumii romane ori civilizatiei ei. Si in orice caz, el incerca sa raspunda curiozitatii publicului roman fata de moravurile germanice7.
Desi unii cercetatori au refuzat lui Tacit paternitatea unui opuscul harazit problemelor elocintei, aceasta lucrare, numita „Dialogul despre oratori", Dialogus de oratoribus, a fost cu certitudine alcatuita" de mWele istoric". S-a invocat argumentul stilistic, intrucat opusculul este scris intr-o maniera prin excelenta ciceroniana. Totusi era firesc ca Tacit sa imite partial stilul unui scriitor, care ilustrase cu atata stralucire arta elocintei. Pe de alta parte, scriitura Dialogului despre oratori comporta unele marci ale stilului istoric, pe care il practica Tacit.
Tocmai pentru ca Dialogul despre oratori se diferentiaza, pe plan stilistic, de celelalte opere ale lui Tacit, s-a presupus multa vreme ca a constituit prima lucrare a marelui scriitor, eventual scrisa in vremea Flavienilor. Mai recent s-a demonstrat ca Dialogus dateaza din 100-l05 d.C, probabil chiar din ultimul an mentionat8. Modelele literare ale Dialogului pot fi reperate in operele lui Platon si Cicero. in forma actuala, adica tinand seama de o lacuna, care apare in capitolul 35, Dialogul despre oratori contine 42 de capitole. Cu exceptia primelor doua capitole si a ultimului, unde vorbeste Tacit, opusculul se prezinta ca o conversatie purtata de trei oratori si oameni de litere: Marcus Aper (nascut in Gallia), Vipstanus Messala (fratele lui Regulus, dar descendent al lui Messala Corvinus) si Maternus (poet si tragediograf stralucit). Un al patrulea personaj, lulius Secundus, a putut sa se pronunte tocmai in pasajele care nu ni s-au conservat. Aper incepe prin a prefera oratoriei poezia (cap. 5-l0), in vreme ce Maternus pledeaza pentru punctul de vedere opus (cap. 1l-l3). Aper proclama superioritatea oratoriei recente asupra celei vechi (cap. 16-23), pe cand Messala adopta o conceptie diametral opusa, in privinta raportului intre elocinta stramosilor si cea contemporana lui (cap. 25-35). Maternus accepta teza decadentei elocintei, insa considera ca arta oratorica nu mai este necesara sub regimul imperial (cap. 35-41). Graitor este urmatorul enunt: „ee nevoie este de numeroase discursuri in fata poporului, cand privitor la afacerile statului nu cei nepriceputi si multimea, ci cel mai intelept si numai el singur hotaraste?" (Dial., 41, 4, trad. de H. Mihaescu).
De fapt, Tacit defineste o intreaga metoda de investigatie, de sorginte probabilist-carneadeica. inca din primul capitol, Tacit insusi declara ca in fiecare optiune serioasa se afla o marja de probabilitate, ca puncte de vedere antagoniste pot fi plauzibile (Dial., 1, 3). Tacit inclina spre optiunea lui Maternus, spre elogiul unei monarhii conduse de „unul singur si foarte intelept", sapientissimus et unus.
Dar, in finalul dialogului, nimeni nu invinge si controversa se incheie in ras, incat fiecare ramane pe pozitia sa. Pe de alta parte, Tacit subscrie si la unele optiuni ale celorlalte personajeQrin intermediul lui Messala, raspunde intrebarilor puse de Quintilian in legatura cu pricinile declinului oratoriei. Messala ofera o miniteorie a educatiei si evidentiaza patru cauze ale coruperii elocintei: ignoranta profesorilor, lenevia elevilor, neglijenta parintilor, uitarea asternuta peste vechile moravuri romaneinsa am constatat ca Maternus deplaseaza deliberarea pe plan politic. Oricum/unele idei dii(jDialogul despre oratorispX fi apropiate de optica asumata in Tratatul despre sublim, scris in greceste, in cursul secolului I d.C, de un autor cunoscut sub numele de Pseudo-Longin. Privilegierea poeziei de catre Maternus explica utilizarea substantiala a experientei vergiliene de catre Tacit in operele lui istorice, dar conoteaza, daca nu exprima explicit, si pasiunea vadita de autorul dialogului pentru istoriografie. Totodata, dupa o formula a lui sir Ronald Syme, Tacit valorizeaza pretutindeni vasta lui experienta de „great speaker", pe care o dobandise datorita discursurilor de avocat.
Istoriile
Prima opera majora a lui Tacit o constituie insa „Istoriile" sau „Historiile", Historiae, in care el isi incearca fortele in domeniul istoriografiei panoramice, mai exact in cel al speciei calificata drept historia in inteles restrans, adica imbratisand evenimente apropiate de momentul redactarii lucrarii respective. De altfel, in Agricola, Tacit fagaduise sa nareze istoricul domniei lui Domitian si al succesorilor lui. Istoriile infatiseaza criza anului 69 d.C. si domniile Flavienilor, pentru a lasa altui moment al vietii zugravirea istoriei Antoninilor (Hist, 1,1,6). incat Tacit relateaza, intr-o perspectiva istorica pregnanta, ascensiunea si prabusirea unei dinastii ADiscursul sau debuteaza putin dupa moartea dramatica a unui „tiran" (Nero) si se incheie cu sfarsitul violent al altui despot (DomitianDe fapt, nu stim cate carti au avut Istoriile, caci nu ni s-au conservat decat primele patru carti si inceputul celei de a cincea, adica prezentarea anilor 69 si 70 d.C, in vreme ce figurarea evenimentelor petrecute intre 70 si 96 d.C. s-a pierdut.
in realitate, Hieronymus ne informeaza ca Tacit a infatisat vietile cezarilor, de la moartea lui August pana la cea a lui Domitian in treizeci de carti (Comment. ad Zach, 3, 14). Unii savanti au presupus ca Istoriile s-au intins pe 12 carti, in vreme ce Analele ar fi continut 18. Noi consideram ca Analele n-au avut decat 16 carti. Totusi, doar 14 carti ni se par prea putine pentru epoca 69-96 d.C, daca tinem seama de faptul ca cinci sunt harazite numai primilor doi ani (e adevarat, socotiti de Tacit ca foarte relevanti). incat opinam ca informatia lui Hieronymus este eronata si ca Istoriile trebuie sa fi cuprins cel putin 18 carti". Pe de alta parte, Tacit a lucrat multa vreme la alcatuirea Istoriilor. Caci, in 106 d.C, Pliniu cel Tanar il informa cu privire la eruptia
" Daca nu cumva numai ele singure contineau treizeci de carti, cifra atribuita gresit atat lor cat si Analelor.
Vezuviuiui, cum am aratat in capitolul anterior, pe cand, in 109 d.C., ii oferea date referitoare la teroarea lui Domitian si ii ura ca Istoriile sa fie nemuritoare (£p., 7, 33). Dar, in 110-l11 d.C, Istoriile erau publicate, intrucat dupa ce consemnase gloria lui Tacit (£p., 9,23), Pliniu alude la o scriere „foarte sincera", uerissimus, a prietenului lui (Ep.,9, 27, 1), care nu poate fi decat Historiae. jC izvoare, Tacit trebuie sa fi utilizat, pe langa amintirile personale si relatarile unor martori oculari, scrierile unor istorici ca Vipstanus Messala, Cluvius Rufus si Pliniu cel Batran, cateodata mentionate de el insusi, memoriile lui Vespasian si Mucianus, opusculele harazite martirilor libertatii, asasinati sub Flavieni. Istoricul a compulsat,_de asemenea, darile de seama ale dezbaterilor senatului si ale evenimentelor petrecute la Roma'fpentru ca Pliniu cel Tanar evidentiaza ca Tacit consulta cu sarguinta „actele zilnice ale poporului roman": Ep., 7, 33, 3).

Utilizand o metodologie analistica, evidentiata de el insusi (Hist, 1, 1, 1), dar fara rigoare excesiva, Tacit se lasa cuprins de euforia generala, subsecventa cuceririi Daciei si somptuoaselor triumfuri, organizate de Traian. De altfel si reliefarea superioritatii sistemului monarhic din Dialogul despre oratori trebuie pusa in relatie cu victoriile repurtate de Traian in primul razboi dacic. Efectiv, Tacit incerca sa se reapropie de Traian si arata ca va nara candva istoria Antoninilor de „o rara fericire a vremurilor, cand este ingaduit sa gandesti ce doresti si sa spui ceea ce gandesti" AHist, 1, 1,6). Alte enunturi proclama, de altfel, ineluctabilitatea regimului politic monarhic (Hist, 1, 16, 1). Totusi istoricul nu renunta la o anumita mefienta fata de Traian si, mai ales, de Hadrian, devenit succesor prezumtiv al marelui imparat. Astfel, in maniera sa aluziva, Tacit staruie asupra rolului politic implinit de sfetnicul si „locotenentul" lui Vespasian, care fusese Mucianus, pe care uneori il critica. Totusi aceste critici par a viza influenta exercitata de generalul Licinius Sura, in anturajul lui Traian. De asemenea insusi Vespasian, cu umbrele si luminile sale, este partial conceput ca un Traian ante litteram. indeosebi istoricul reproba manevrele harazite a asigura transmiterea puterii imperiale lui Hadrian, ruda de sange cu Traian, cand condamna ereditatea monarhiei romane. De aceea, el atribuie lui Galba teoria adoptarii de catre imparat a celui mai bun cetatean: .August, exclama acesta, si-a cautat urmasul in casa sa, eu l-am cautat in inima statului" (Hist, 1, 15, 3). Totodata, cand descrie evenimentele cumplitului an 69 d.C, Tacit are in vedere evitarea lor dificila in 97 d.C. Istoricul asistase, cu putin inaintea asumarii consulatului, la o lovitura de stat pretoriana, care amenintase mecanismele puterii imperiale cu o grava destabilizareVTacit este nelinistit atat pentru prezent, cat si pentru viitor. De aceea, el subliniaza dezintegrarea moravurilor in 69 d.C. (Hist, 1, 2-4) si intocmeste un bilant inspaimantator al crimelor savarsite. Angoasa, care tinea si de psihicul lui, cum am aratat, pandeste adesea pe retroscena IstoriiloPJ
in Istorii, geniul lui Tacit se desfasoara in faldurile sale cele mai semnificative. Cercetatorii moderni au reliefat continuitatea, care functioneaza intre prologul acestei opere si restul discursului taciteic./Totusi, portretele colective, structurate la inceputul Istoriilor, sunt sustrase temporalitatii, spre a fi situate intr-un spatiu imaginar, ce ingaduie detalierea trasaturilor/ Imaginea se constituie pretutindeni ca prezentare si reprezentare, incat insesi peisajele sunt convertite in stari de spirit, deoarece asuma functia de a semnaliza psihologia unei civilizatii.
Dar opera cea mai valoroasa si mai importanta a iui Tacit o constituie „Analele", Annales. Acest titlu nu pare sigur, dat fiind ca unul dintre manuscrisele acestei opere (Mediceus priofy inregistreaza ca titlu „De la moartea lui August", Ab excessu diui Augusti. In favoarea unui asemenea titlu pledeaza si denumirile operelor lui Titus Livius si Aufidius Bassus. Tacit insusi utilizeaza termenul de „anale", annales, dar nu ca sa-si intituleze opera, ci spre a-si defini metoda si a evidentia apartenenta ei la specia istoriografica a analisticii. Deosebit de semnificativ apare urmatorul enunt: „nimeni sa nu asemuie analele noastre cu scrierea celor ce au zugravit vechile fapte ale poporului roman" (Ann., 4, 32, 1). Si in alte pasaje, Tacit recurge la lexemul „anale", pentru a defini o specie istoriografica si o metoda de investigare a istoriei practicate de el si de aitii AAnn., 3, 65, 1; 4, 34, 1; 4, 53, 2; 13, 3, 1). insa cum autorul insusi, oricare ar fi fost titlul originar al operei sale, se reclama de la analistica, putem, fara a gresi, s-o numim Anale™.
Pare cert ca Tacit aajntentionat sa realizeze o cronica completa a lulio-Claudienilor, de la moartea lui August, pana la 31 decembrie 68 d.C, adica pana in preziua debutului Istoriilor. Planul sau era structurat pe trei hexade, harazite cea dintai lui Tiberiu, a doua lui Caligulaji lui Claudiu si a treia lui Nero. insa, cum am mentionat mai sus in treacat, consideram ca Tacit insusi obligat de boalasau de vreo masura imperiala, corelata lichidarii lui Avidius Nigrinus, si-a intrerupt discursul istoriografie la nararea mortii lui Thrasea (Ann., 16, 35). Ni se pare relevant faptul ca, in forma actuala, finalul Analelor coincide cu una dintre cele mai frumoase pagini scrise vreodata de Tacit. De fapt, astfel voalul a cazut in acelasi timp peste viata lui Tacit si peste unul dintre cele mai stralucitoare texte, pe care Ie-a produs vreodata literatura universala11.
incat Tacit nu a scris decat 16 carti de Anale, care, dupa opinia noastra, au fost publicate, in timpul domniei lui Hadrian, intr-o singura transa de catre prietenii istoricului. Totusi, anterior, Tacit recitase in public sau in cercurile cultural-politice ale vremii anumite pasaje din Anale'. Caci o parte din Anale a fost redactata sub Traian. Astfel, Tacit trebuie sa fi scris prima hexada in vremea lui Traian, probabil dupa incheierea mandatului de proconsul al Asiei. Totusi sfarsitul primei hexade si textul celorlalte doua hexade trebuie sa fi fost redactate sub domnia lui Hadrian. Caci Hadrian batuse o moneda cu emblema pasarii fenix, in onoarea lui Traian; or, Tacit consemneaza la un moment dat legenda acestei ciudate aparitii (Ann., 6, 34). Tacit trebuie sa fi consultat destul de numeroase izyoaxeincat azi nu se mai poate accepta ipoteza sursei unice sau principale, eventual completate in anumite detalii. Tacit insusi proclama nazuinta de a confrunta intre ele mai mult izvoare (Ann., 14,l-3)Cfeentru domnia lui Tiberiu si secventele istorice imediat urmatoare, Tacit a utilizat cronicile lui Aufidius Bassus si Servilius Nonianus. Iar, pentru domnia lui Nero, operele lui Cluvius Rufus, Fabius Rusticus si Pliniu cel Batran. De asemenea Tacit a consultat tragedia Octavia, scrieri biografice, consacrate vietii sau mortilor unor personaje celebre ale secolului I d.C. (exitus) si mai ales memorii. A recurs la memoriile Agrippinei si generalilor Corbulo si Suetonius Paulinus. Totodata istoricul a apelat si la darile de seama ale senatului si la „actele" poporului roman (Ann., 3,3, 2; 13,31,1; 15, 74,3; 16,22,3) si a consultat sarguincios
' Caci Suetoniu respinge doua alegatii din Anale, referitoare la poemele lui Nero si la o cometa (Ner., 52 si 36, 1 fata de Ann., 14, 16, 1 si 15, 47, 1). Iar luvenal era la curent cu aparitia Istoriilor si cu proiectul alcatuirii Analelor (2, v 102). arhivele senatului si ale puterii imperiale, de unde a extras scrisori si discursuri, care i s-au parut importante. Pe de alta parte, in senat a cunoscut batrani, care traisera si actionasera in vremurile lui Claudiu si Nero, pe care i-a consultat12. in orice caz, Tacit nu numai ca a utilizat materiale provenite din numeroase izvoare, dar a adaptat toate informatiile culese opticii sale personale si Ie-a transformat in profunzimeTI a distilat totul in alambicul sau genial13.
Textul Analelor nu ni s-a pastrat decat partial. Dispunem de cartile 1 -4 si de segmente din 5-6, adica de hexada consacrata lui Tiberiu, precum si - cu unele lacune - de cartile 1l-l2, harazite unei parti a domniei lui Claudiu, ca si de cele dedicate lui Nero, adica 13-l6. in principiu, Tacit respecta regula analistica, adica a expunerii evenimentelor an de an, mai riguros decat in Istorii. De altfel el si afirma aceasta respectare (Ann., 4, 71, 1), care ii permitea sa evite transformarea discursului sau intr-o culegere de biografii imperiale. De aceea, istoricul trateaza numeroase aspecte ale diacroniei Romei. De altfel el consemneaza scrupulos numele consulilor care isi preiau atributiile la inceputul fiecarui an. Totusi, in realitate, fidelitatea sa fata de normele analistice nu este decat foarte partiala. Sau, altfel spus, Tacit tine seama de regula analistica numai atunci cand ii convine. Scriitorul recurge la trihotomia traditionala a anului roman (probleme interne - probleme externe - probleme interne), dar atribuie fiecarui element un rol diferit de cel pe care il implinise in discursul istoric al lui Titus Livius. Politica externa este adesea infatisata cu anticipatie sau, invers, cu intarziere. Tacit stia ca evenimentele militare si faptele oficiale, desfasurate la Roma si la inceputul anului, nu mai aveau insemnatatea din vremea Republicii, ca totul depindea de persoana principelui. Istoricul apeleaza frecvent la gruparea logica a faptelor, la randuirea dramatica a evenimentelor si pune adesea in contrast fenomene petrecute, de fapt, in momente diferite. Scuzele sale de transgresare a regulei analistice AAnn., 6, 38, 1; 12, 40, 5; 13, 9, 5) au un caracter foarte conventional. De altfel cele mai multe carti ale Analelor incep sau se sfarsesc in cursul unui anumit an si nu la 1 ianuarie sau la 31 decembrie, incat Tacit practica o compozitie foarte supla, in functie de obiectivele mesajului sau ori ale efectelor artistice urmarite. Pe de alta parte, spre deosebire de Istorii, opera analistica taciteica se concentreaza asupra politicii interne. Viata Capitalei devine principalul centru de interes. Cu sagacitate, Pierre Grimal observa ca Tacit conserva totusi tiparele analistice pentru ca el axa istoria Romei pe continuitatea statului, marcata anual de rugaciunea adresata de catre consuli lui lupiter, la inceputul lunii ianuarie. Aceasta explicatie ni se pare foarte importanta14.
Oricum, materia Analelor reliefeaza ca Tacit nu respecta fagaduiala, avansata candva, de a nara epoca Antoninilor si prefera sa se intoarca spre o vreme mai indepartata. Dorinta de a scrie si analistica, indeobste consacrata unui trecut mai indepartat, nu explica nimic, fiindca am remarcat distantarea partiala a istoricului de tiparele consacrate ale speciei istoriografice respective. in realitate Antoninii il dezamagisera, iar „mahnirea", maestitia, lui Tacit atinsese nivelul ei cel mai inalt. De aceea, preferase sa nu se mai refere explicit la ei. Spunem explicit, deoarece Tacit face aluzie destul de des la Antonini si scrie sub impactul amaraciunii resimtite de el. indeosebi ultima hexada este marcata de experienta tragica a anilor 117-l18 d.C. Am aratat candva ca nararea mortii lui Thrasea, de la finele Analelor, conoteaza durerea simtita de Tacit cu prilejul sfarsitului tragic al lui Avidius Nigrinus, a carui lichidare fizica apare, ca intr-un palimpsest, sub textul harazit victimei lui Nero. De fapt, Nero al lui Tacit subintelege pe Hadrian, iar favoritii ultimului lulio-Claudian implica pe consilierii succesorului imparatului Traian. Reprobarea taciteica a mentalitatii elenistice, preconizate de Nero, vizeaza si unele practici ale lui Hadrian. Tacit nu mai crede intr-o monarhie buna, foarte inteleapta si respectuoasa fata de traditii. Cu sagacitate, Ronald Martin a observat ca, potrivit lui Tacit, puterea absoluta corupe absolut. Marele istoric devanseaza astfel reflectia moderna, care afirma ca daca orice putere corupe, puterea absoluta corupe in chip absolut. Esentialul mesajului tacitele rezida intr-o sfidare lansata impotriva absolutismului, intr-o sfidare condamnata esecului, cum intelegea insusi creatorul ei. De unde si reactia dezabuzata, care impregneaza stralucitorul, am spune magicul discurs al Analelor. Ceea ce nu inseamna ca Tacit n-ar nara cu atentie evenimentele petrecute sub lulio-Claudieni. Dar, cum s-a remarcat, Tacit are tendinta de a-si deplasa interesul de la motivul coral, foarte pregnant in Istorii, spre analiza unor personalitati istorice de exceptie15. in bine si mai cu seama in rau.
„Fara manie si partinire"
Tacit da seama uneori - este adevarat, foarte rar - de obiectivele urmarite de discursul sau istoric. El isi constituie o poetica a istoriei, pornind de la cliseele istoriografiei antice, dar si de la reflectiile lui Cicero, Quintilian si Pliniu cel Tanar.
inca in opuscule, Tacit proclamase nazuinta sa de a relata „obiectiv" evenimentele, sprijinindu-se pe fapte AAgr., 1, 2; 10, 1; Dial., 1, 3). Iar, in Istorii, declarase ca va nara istoria „fara dragoste si fara ura", neque amore... et sine odio (Hist., 1, 1,5). Principala declaratie in acest sens figureaza totusi in Anale: „de aici intentia mea de a harazi putine cuvinte lui August si numai sfarsitului acestuia, apoi de a infatisa principatul lui Tiberiu si celelalte domnii, fara manie si partinire favorabila (sine ira et studio), ale caror pricini le am departe de mine" (Ann., 1,1,3).
Aceste randuri au facut sa curga enorme cantitati de cerneala printre cercetatorii moderni. Unii au luat in serios aceste declaratii - de altfel, banalizate in istoriografia antica, dupa cum am aratat - si au proclamat obiectivitatea absoluta a lui Tacit. Altii, dimpotriva, l-au acuzat de ipocrizie si de deformarea monstruoasa a adevarului istoric. in sfarsit, numerosi savanti au privilegiat o atitudine nuantata fata de asemenea alegatii. Emanuele Ciuceri l-a laudat pe Tacit pentru
„obiectivitatea" lui, dar a recunoscut ca marele istoric a prezentat, in discursul lui, doua elemente diferite: evenimentul propriu-zis si viziunea spirituala a scriitorului despre acesta, care nu putea fi decat personala si deci intrucatva deformanta. O optiune similara emerge din consideratiile unor cercetatori anglo-saxoni, care nu i-au atribuit lui Tacit impartialitate, ci numai onestitate, „historical integrity". in sfarsit, mai recent, cercetatorul francez Etienne Aubrion sustine ca nu trebuie sa ne indoim de sinceritatea lui Tacit. Se cuvine totusi sa nu-i atribuim o conceptie stiintifica moderna, pe care nu avea cum s-o impartaseasca. Ar trebui sa judecam alegatiile lui Tacjt in functie de formatia lui retorica si de relatiile istoriografiei romane cu arta oratorilor. „Impartialitatea" lui Tacit s-ar confunda cu tehnicile persuasiunii, caci maniera sa de a lua in considerare si de a interpreta evenimentele istorice este cea a unui avocat. Dar in acest fel Tacit credea ca accede la un adevar mai profund si la capacitatile de a analiza fenomenele sub multiple aspecte16.
Ce spune insusi Tacit? Nu-si explica el declaratia programatica, din prologurile Istoriilor sj Analelor! Nu completeaza deloc aceste alegatii? De fapt, Tacit elucideaza destul de pregnant asertiunile, care ii servesc drept baze ale poeticii istoriei. Istoricul isi prezinta demersul istoric ca o intoarcere la metodologia istoriografiei din timpul Republicii. Scriitorul evidentiaza elocinta si lealitatea, integritatea vechii istoriografii. Caci, dupa Actium si indeosebi dupa moartea lui August, relatarile istoricilor ar fi fost deformate de adulatie sau de ura fata de imparatii defuncti (Hist, 1,1,2; Ann., 1, 1, 2). Pe de o parte, Tacit da seama de partinirea excesiva a istoriografilor din vremea Imperiului si de utilizarea critica a izvoarelor sale, iar, pe de alta parte, el nu pledeaza niciodata pentru impartialitatea absoluta. Vrea doar sa se fereasca de pasiunile excesive si nu recuza preferintele ori aversiunile rationale, bine intemeiate. Pe urmele lui Cicero, marele istoric pledeaza doar pentru verosimilitate, pentru veracitate. Mai mult decat atat, el pune in lumina chiar limitele veracitatii si integritatii sale: „socot ca cea mai de seama sarcina a analelor este sa nu lase trecute sub tacere virtutile; de asemenea, sa inspire teama vorbelor si faptelor strambe de viitorime si de hula" (Ann., 3, 65, 1). Prin urmare, care ar fi misiunea Analelor? Desigur,a laude virtutile, sa condamne viciile si sa instruiascfbamenii. AsiTel procedasera si istoricii din trecut AAgr., 1, 2). incat Tacit considera esentiala misiunea (munus) educativa a strategiei sale istoriografice. Tacit se multumeste doar sa fie echitabil si credibil, caci, pentru a-si instrui cititorii, el trebuie sa se manifeste ca un martor al comportamentelor inaintasilor, al omului in general. Marea forta a discursului tacitele rezida tocmai in faptul ca el nu este numai martorul unei anumite secvente istorice, ci al omului, al umanitatii in general. Tacit nu intelege sa fie un martor rece, impasibil. Scriitorul pune pasiune in demersul sau, distribuie recompense si pedepse, se comporta nu numai ca un martor, ci si ca un judecator si un Justitiar. Istoricul intenteaza adevarate procese unora dintre personajele sale.

Tacit evoca si alti factori, care ii limiteaza veridicitatea. Absolutismul imperial si atmosfera de la Roma il impiedicau sa pronunte anumite alegatii: „misiunea noastra este la stramtoare si truda ne este fara glorie" (Ann., 4, 32, 2). Astfel, marturiseste Tacit de asemenea caracterul aluziv al discursului sau istoric. El adauga ca nu doreste sa vexeze pe descendentii ceior ce se injosisera in vremea lui Tiberiu, in vreme ce un elogiu prea staruitor al virtutii ar putea contraria pe romanii ce sunt cuprinsi de remuscari si se simt stanjeniti, cand este laudata o performanta de seama (Ann., 4, 33, 4). inca in primul sau opuscul, Tacit declarase ca oamenii vremii sale accepta mai lesne reprobarea viciilor decat elogierea virtutii: „atat de crude si de vrajmase virtutilor ne sunt timpurile" (Agr., 1, 4), exclamase el. Astfel, istoricul insusi explica de ce staruie asupra raului si anticipeaza idei ale lui Freud. Pe langa psihismul sau, il obligau la privilegierea virulentei critice orizontul de asteptare al contemporanilor sai, ca si nazuinta de a-i corecta, a-i instrui si ameliora.
Tacit considera ca pentru a-si realiza obiectivele strategico-educative este necesar sa-si emotioneze cititorii. Am observat mai sus ca el atribuie „elocinta", eloquentia, istoriografilor republicani, pe care ii elogiaza. Or pentru el, ca si pentru Quintilian (Inst. Or., 10, 2, 7), elocinta echivaleaza cu geniul literar, cu o elaborare artistica, de fapt comuna tuturor genurilor si speciilor scrisului. De aceea, Tacit califica adesea drept „elocventi" diversi istoriografi anteriori (Agr., 10, 1; Hist, 1, 8, 1; 4, 43, 2 etc). Aceasta „elocinta" nu se contrapune, ci, dimpotriva, este imaginata de Tacit drept complementara notiunii de fides, inchipuita la el ca lealitatea, buna credinta, credibilitatea, veracitatea unor istorici ca Titus Livius (Ann., 4, 34, 3). Marele istoric excelase atat prin „elocinta", cat si prin fides. De aceea, Ronald Martin socoate ca Tacit incearca sa concilize intre ele traditia istoriografiei „serioase", pragmatike in greceste, pe care o ilustrasera Polibiu si Sempronius Asellio, si orientarea istoricilor isocratici, retorizanta si patetica, odinioara reprezentata de Caelius Antipater. Desigur, grija lui Tacit pentru veracitate nu-lpoate impiedica sa judece oamenii si faptele cu o anumita partinire si cu destul de multa manie. Dar atat ira cat si studium sunt mentinute intre limite rezonabile, lata, asadar, in ce consista poetica taciteica a istoriei. in sinceritate, in simtul echitatii si credibilitatii, in orientarea educativa a unui discurs, de altfel menit sa emotioneze, sa straluceasca prin talent literar. Tacit doreste sa judece oamenii cu pasiune atent limitata si cu virtuti artistice stralucitoare. in vreme ce viziunea retorica asupra lucrurilor si nu numai utilizarea anumitor procedee ale declamatorilor - care, cum am vazut, a fost judicios evidentiata de catre Etienne Aubrion - se integreaza perfect acestei poetici a istoriei17. Sau altfel spus, TaciQiare inclinat sa neglijeze adevarul exterior, de suprafata, al evenimentelor pentru a descoperi ceea ce el considera a reprezenta un adevar mai profund, moral si moralizator, organic literar.X
Istoricul se consacra istoriografiei si ca sa-si elucteze frustrarile incercate sub domnia lui Domitian. Sa nu uitam ca-si inaugureaza discursul istoriografie, cand depasise varsta de 40 de ani! Cautarea frumusetii artistice incununeaza la el cautarea, fie si partiala, convertita intre parametrii retoricii, a adevarului moral profund. Chiar in Anale unde, cum am vazut, se concentreaza asupra relatiilor dintre principi si clasa politica, Tacit se preocupa totusi de avatarurile absolutismului, de revoltele provinciale si de razboaie. S-a aratat cu judiciozitate ca primele cuvinte din Anale comporta un adevarat program istoriografie: „Orasul Roma l-au stapanit de la inceput regii" (Ann., 1, 1, 1). Prin urmare, Tacit vrea sa realizeze istoria Romei, si nu atat a imparatilor18. De unde, adaugam noi, si trecerea de la biografie si monografie la historia si la analistica, specii istoriografice inzestrate cu un spectru mai larg de investigatie. „Romanocentrismul" lui Tacit emerge pretutindeni. El asuma un adevarat cult al Romei, incarnat, in conceptia lui, in maretia imperiului ei. Roma este „capul" sau capetenia", caput, a tuturor lucrurilor (Ann., 1, 47, 1), ea conduce totul (Ann., 3, 47, 2). Dar cum considera Tacit ca se produc fenomenele istorice? in ce rezida cauzalitatea lor?
Cauzalitatea istorica
Tacit acorda o importanta majora cauzalitatii istorice. Nici un alt roman nu invederase o asemenea preocupare pentru decelarea factorilor cauzali. De altfel el considera ca maruntele fapte reveleaza miscarile de profunzime ale istoriei (Ann., 4, 32, 4) si ca oamenii extrag lectii utile lor din ceea ce se intampla altora (Ann., 4, 33, 2). in Istorii, unde carcanele analistice il apasau in masura mai redusa, marele scriitor isi proclama limpede interesul pentru cauzele profunde ale fenomenelor istorice si ,dezvaluie substanta lor: „insa inainte de a scrie despre ce mi-am propus, mi se pare ca trebuie sa amintesc care erau starea Romei, gandul armatelor, atitudinea provinciilor, ce era sanatos si ce era bolnav pe globul pamantesc, incat sa se cunoasca nu numai peripetiile si efectele lucrurilor, care de cele mai multe ori sunt intamplatoare, ci chiar structura si cauzele fenomenelor" (Hist, 1,4, 1). Prin urmare, Tacit nazuieste sa detecteze cauzele profunde si logica, mai degraba structura, ratio in textul latin, ale istoriei. Iar substanta profunzimilor, cautate de Tacit, denota boala si sanatatea spirituala a oamenilor. Istoricul preconizeaza trei repere - Roma, armata si provinciile -pentru a subordona totul criteriului moral si dihotomiei, implicate de el. Binele si raul sunt transferate, in virtutea unei duble metafore medicale, in sfera civilizatiei romane, concepute in cadrul unui adevarat anticlimax, inceput cu Roma si terminat cu provinciile. Tacit statueaza semnificatia morala, am spune metapolitica, deoarece din perspectiva eticului isi propune sa judece fenomenele politice.
Pe de alta parte, noi credem ca pentru a deslusi cauzele profunde ale fenomenelor istorice, Tacit imprumuta lui Polibiu trihotomia factorilor cauzali, preconizata de marele istoric grec. Aceasta trihotomie rezida in cauza fenomenelor - a///ain greceste -, in inceputul lor - arene - si in pretext - profasis. Referindu-se la rebeliunea militara, care adusese pe Vitellius la conducerea Imperiului, istoricul reliefeaza ca miscarea respectiva incepuse prin expeditia victorioasa a legiunilor Rinului impotriva lui Vindex, razvratit contra lui Nero. Acesta este deci „inceputul". Dar esentiale au fost resentimentele soldatilor, aroganta si setea lor de avutii, ca si teama prilejuite de intoarcerea lui Galba. La acest nivel se afla deci cauza profunda, mai ales moral-psihologica si metapolitica. in vreme ce pretextul l-au constituit zvonurile, rumores, potrivit carora Galba ar fi intentionat sa decimeze legiunile din Germania (Hist, 1, 51, 2-9). Tacit se refera, asadar, si la setea de bogatii. Uneori istoricul pune importante probleme ale economiei de razboi (Hist, 2, 82-84). De aceea, nu este adevarat ca el ar neglija faptele de civilizatie, cum afirma unii cercetatori. insa Tacit acorda prioritate absoluta factorului moral, inchipuit ca metapolitic.
Reduce totusi Tacit cauzalitatea istorica la determinismul uman? Nu atribuie el nici un rol cauzal factorilor transcendenti, destinului si zeilor? Chiar din ceea ce am aratat mai sus, rezulta ca el emerge ca mult mai antropocentrist decat Titus Livius. Savantii au inventariat scrupulos enunturi taciteice, care proclama rolul activ al transcendentului, contrapuse categoric altor pasaje, unde Tacit isi afirma scepticismul. Contradictia ni se pare relevanta. Opinam ca ea poate fi rezolvata daca luam in considerare enuntul unde, in legatura cu nenorocirile abatute asupra romanilor in 68-70 d.C, Tacit exclama: „zeii nu se ingrijesc de siguranta noastra, ci sa se razbune pe noi" (Hist, 1, 3, 2,). Si alte enunturi releva mania ori razbunarea zeilor asupra oamenilor (Hist, 2, 38, 5; Ann., 4,1, 2; 14, 5,1; 16,1 -3 etc). in contrapartida, bravura constituie apanajul exclusiv al oamenilor: zeii se afla de partea celor curajosi (Hist, 4, 17, 10). Cum s-ar putea explica aceasta optica taciteica? Prin intropatia fenomenelor istorice. intr-adevar, Tacit se implica personal - si total - in evenimentele pe care le nareaza, practica o adevarata traire a istoriei. Sacerdot roman, el ezita totusi in privinta existentei si incidentei zeilor, destinului in viata oamenilor.
in orice caz, rolul transcendentului in cauzalitatea taciteica a istoriei apare ca relativ modest. Caci calamitatile si reactia zeilor sunt declansate tot de „moravurile", mores, ale oamenilor, desigur de relele lor obiceiuri. De aceea, determinismul uman diminueaza functia cauzala a transcendentului, pe cand rolul acesteia potenteaza impactul faptului omenesc. Tocmai pentru a diseca actul omenesc, Tacit scruteaza cele mai profunde cute ale psihicului uman19. in acelasi timp, sovaielile lui Tacit in privinta functiei cauzale a transcendentului traduc si filosofia lui, probabilismul Noii Academii.
Filosofia si mentalitatea lui Tacit
intr-adevar Tacit n-a fost deloc ostil filosofiei, cum au crezut unii cercetatori. E contrario, el n-a fost numai un mare istoric si un mare artist, ci si un adevarat filosof. Dar Tacit a apartinut acelei antifilosofii, profund antidogmatice si antisistematice, care a fost Noua Academie, prezentata adesea de noi in capitolele anterioare. Pe de alta parte, am semnalat mai sus cum isi proclama insusi Tacit adeziunea la probabilismul Noii Academii. De altfel, tocmai in virtutea unei asemenea filosofii pragmatice - care insa nu era si eclectica! -, Tacit se harazeste investigarii moravurilor, abordarii concrete, fenomenologice a problemelor. Marele scriitor elogiaza o asemenea metodologie intr-un enunt, care a fost de regula gresit interpretat. Referindu-se la educarea lui Agricola, istoricul evidentiaza ca acesta „a retinut din intelepciune simtul masurii: ceea ce este foarte dificil" (Agr., 4, 6). incat Tacit n-a vrut sa afirme astfel ca este greu sa dobandesti simtul masurii, daca te consacri filosofiei, ci, dimpotriva, ca filosofia ne inzestreaza cu un asemenea simt, daca ostenim cu ardoare, cu pasiune, ca sa-i adancim invatatura. insa o astfel de truda este, fireste, dificila. De altfel principiile politice, aplicate de Agricola in Britannia, erau inspirate din Republica lui Platon. Tacit insusi l-a proclamat pe marele filosof atenian „cel mai de seama dintre intelepti" (Ann., 6, 6, 2).

Noua Academie, care, reamintim, descindea din Platon ii inspira lui Tacit o metoda specifica de cercetare a evenimentelor si indeosebi a mobilurilor psihice aflate la baza lor: dezbaterea unor interpretari contrarii, disputatio in utramque partem, candva practicata si de Cicero, de la care istoricul imprumuta optiunea lui filosofica. De aceea, Tacit propune foarte frecvent mai multe explicatii -contradictorii intre ele - pentru un comportament uman si incearca sa penetreze, in complexitatea ei, incoerenta conduitei omenesti. Pentru si contra, discursurile si interpretarile antitetice, indoiala, probabilitatea, opinia (si nu certitudinea!) se ciocnesc intre ele in textul taciteic, aproape in fiecare capitol si aproape in legatura cu fiecare problema abordata de scriitor. Cateodata Tacit etaleaza chiar trei explicatii posibile. Astfel, pentru a elucida de ce Tiberiu mentinea multa vreme guvernatorii de provincie in sarcina lor, Tacit invoca trei explicatii: fie ca imparatul nu voia sa-si creeze noi probleme, fie ca era invidios, nedorind ca prea multi senatori sa ocupe promagistraturile, fie pentru ca era organic un nehotarat (Ann., 1, 80, 2-3). Ca sa-si exprime indoielile si sa sugereze pluralitatea explicatiilor, Tacit mobilizeaza constructii disjunctive, de tipul „fie... fie", „sau... sau" etc. Fara indoiala, de multe ori indoiala lui Tacit nu este decat partiala, caci el inclina in favoarea uneia dintre aceste explicatii, indeobste ultima furnizata. El invoca adesea .zvonurile", rumores, spre a sprijini una dintre explicatii. Contextul comporta diverse elemente spre a inclina balanta in favoarea uneia dintre interpretari, dar fara a o exclude complet pe cealalta. Presupunand ca nu emerg decat doua solutii. in dizgratia sa, Agrippina se vede abandonata de majoritatea acolitilor sai, cu cateva exceptii. Acesti prieteni constanti raman pe langa ea, fie din afectiune, fie manati de ura (Ann., 13, 19, 2). Tot contextul si mai cu seama cazul luliei Silana, ramase in preajma Agrippinei ca s-o spioneze, pledeaza pentru a doua explicatie. in acest mod, Tacit construieste o foarte iscusita si complexa arta a insinuarii. Cu toate acestea, fie ca inclina vizibil catre una dintre explicatii, fie ca nu privilegiaza nici una, Tacit strecoara totdeauna in text anumita incertitudine si incita imaginatia cititorului sau. O asemenea metoda traduce limpede optiunea in favoarea Noii Academii, chiar daca nu lipseste cateodata o coloratura stoica, cristalizata in cultul virtutii, al austeritatii si al nobilei conduite... Totusi aceste conotatii stoice ilustreaza mai degraba fidelitatea taciteica fata de traditia moraia romana, de particularitatile etnostilului roman, decat simpatia pentru invataturile Porticului. Caci, daca uneori Tacit elogiaza anumiti stoici, ca Thrasea, Heividius Priscus si Musonius Rufus, indeobste el incrimineaza adeptii Porticului pentru ipocrizie si exhibitionism intelectual (Agr., 29, 1; Ann., 15, 45; 16, 32). Iar atitudinea lui Tacit fata de Seneca este mai degraba echivoca20.
Fervent al Noii Academii, Tacit ajunge sa aplice, dupa parerea noastra, dialectica carneadeica probabilismului insusi. Astfel, cateodata probabilismul este el insusi doar plauzibil si probabil, deci supus indoielii. incat Tacit isi permite sa asume cateva certitudini, anumite invariante. Si acestea sunt subordonate bunei serviri a statului roman. Fost magistrat si inalt functionar, Tacit confera servirii statului o pozitie centrala, in cadrul mentalitatii sale, si o valoare absoluta. El adera, cu anumite nuante, la codul socio-cultural, care incerca sa inculce romanilor o noua identitate. Deoarece Tacit percepe in profunzime criza vechii identitati a romanilor. De fapt, marele ganditor abordeaza universul uman in functie de patru notiuni: „rol", persona, „demnitate", dignitas, „libertate", libertas si disciplina.
Persona apare rar in textul taciteic, deoarece era un lexem „tabu", din pricina originilor sale. Am vazut, in volumul anterior, cat era de important acest concept in ochii romanilor. La Tacit persona inseamna „masca", dar mai ales rol social si uman bine implinit, competenta umana, insa si profesionala. El il evoca pe Agricola, parasind rolul de personaj oficial, masca puterii, cand se intorcea in sanul familiei AAgr., 9, 4). in alt enunt, persona desemneaza rolul, personajul oratorului autentic (Dial., 10, 6). insa persona nu apare niciodata in operele majore ale lui Tacit. in schimb, dignitas emerge frecvent din discursul taciteic. Acest cuvant ilustreaza atat demnitatea, tinuta elevata, chiar aparenta distinsa (ca in Ann., 1, 11, 2), cat si magistratura, cariera onorurilor, in slujba statului, care ingaduie buna servire a statului cu demnitate. Apreciem ca dignitas este cuvantul-cheie pentru intelegerea mentalitatii lui Tacit, principala lui metavaloare, axa gandirii metapolitice a scriitorului. insa si libertas constituie un concept deosebit de insemnat pentru Tacit. Istoricul nu are in vedere libertatea interioara a stoicilor, ci gandirea si demersul liber, expresia sloboda a propriei ratiuni, in orice caz motivata. Cateodata libertas indica republica si viata ei libera (Hist., 2, 37, 2; Ann., 1, 1, 1; 33, 3 etc), pe care Tacit le admira vibrant; „dupa cum vechea vreme a vazut care este limita libertatii, noi am vazut culmea sclaviei" (Agr., 2, 3). De altfel Tacit admira si libertatea, de care beneficiaza popoarele barbare primitive, ca britannii si germanii. in ultima instanta, elogiul libertatii germanilor conoteaza, implica, subintelege pledoaria pentru libertatea romanilor. Putini scriitori s-au manifestat, in literatura universala, ca paladini ai libertatii, la nivelul atins de Tacit. Exacerbarea despotismului il tulbura profund pe Tacit! Pretinsa rivalitate dintre Germanicus si ambitia lui Seian se desfasoara in cadrul mai larg al confruntarii dintre partizanii libertatii si cei ai despotismului. Pentru ca Tacit considera ca libertas subzista si in absolutism: „libertatea lui Thrasea a sfaramat sclavia altora" AAnn., 14, 49, 1). Deci libertas conoteaza, la Tacit, de asemenea, independenta gandirii. Ea se contrapune „dezmatului" sau „licentei", licentia, adesea declansate in vremea Republicii (Dial., 40, 2). De aceea, Tacit considera necesara disciplina. Militara, insa si civica. Caci disciplina, impreuna cu fortuna au asigurat permanent existenta statului roman (Hist, 4, 58; 73-74)21. Astfel, aceste patru notiuni devin la Tacit permutabile.
Indubitabil Tacit nu pare a accepta tendintele universalizante, vizibile in discursul mental al contemporanilor sai. El ramane „cetatean roman" mai degraba decat „om roman". Pentru istoricul politolog, invariantele gandirii sale, bazele mentalitatii sale de „cetatean", ce accepta partial noua axiologie a romanilor, configureaza tocmai demnitatea, datorita careia se indeplineste rolul social si profesional liber, adica in virtutea unei motivatii personale, implicand, la randul ei, o riguroasa disciplina. in timp ce Tacit judeca sever pe cel ce serveste statul, neinzestrat cu roadele unei asemenea mentalitati. Tacit scoate in relief propriul sau sistem axiologic, cand - chiar in prima sa scriere! - opune demnul, competentul, liberul si disciplinatul Agricola, adica incarnarea metavalorilor taciteice, nefolositorilor martiri ai opozitiei stoice: „sa stie cei ce au obiceiul sa admire numai cele neingaduite ca pot sa existe barbati mari chiar sub principii rai, ca respectul si masura, daca se adauga harnicia si vigoarea, ajung sa se bucure de lauda prin care foarte multi au stralucit datorita unei morti spectaculoase si pe cai abrupte, dar fara nici un folos pentru stat" aAgr., 42, 6). Prin urmare, impotriva principilor „rai" nu actioneaza barbatii „buni", ci cei „mari", magni, in text. Dihotomia Jbuni"/ versusAai", atat de frecvent evocata de Tacit, este astfel depasita. Caci, in discursul taciteic, adesea cei „rai" infrang pe cei „buni". insa barbatii „mari" inving „raii" monarhi, in virtutea demnitatii lor, intrucat ei actioneaza pentru servirea sau „folosul" statului; usus rei publicae, in textul istoricului. Cuvintele esentiale sunt rostite, chiar din prima opera a lui Tacit: etimoanele gandirii istorico-politice taciteice emerg in acest fel.
Servirea statului este, asadar, clar privilegiata de catre Tacit. Ea este utila, chiar indispensabila, in vremea unei crize moral-axiologice, care schimba identitatea romanilor, si mai ales sub principii cei mai „rai". Pe de alta parte, Tacit, in virtutea modului sau de a gandi, metapolitic, asuma ceea ce a fost definit drept o conceptie etico-juridica. Astfel, s-a aratat ca el refuza legilor eficacitatea practica in privinta corectarii distorsiunilor social-morale. Chiar cand legile sunt bune, ele nu pot functiona satisfacator din pricina interventiei fortei brute, intrigilor si venalitatii (Ann., 1, 2, 1; 3, 27, 1). Chiar daca initial sunt corect aplicate, in cele din urma sunt neglijate (Ann., 6,17, 4). De aceea, Tacit proclama prevalenta bunelor moravuri si crede, mai ales, in intelepciunea codului legislativ arhaic al celor douasprezece Tabule (Ann., 3, 27, 1). Multiplicarea ulterioara a legilor a fost semnul coruperii statului (Ann., 3, 27, 3). S-a sustinut ca astfel Tacit asuma punctul de vedere al patricienilor de la inceputurile Republicii!22. in realitate, dupa parerea noastra, Tacit preconizeaza mai ales intaietatea cutumei si moravurilor fata de legislatia statala. Cand elogiaza codul decemviral, Tacit afirma ca acesta excela pentru ca fusese alcatuit intr-o vreme a moravurilor sanatoase. Desi Tacit n-a arborat niciodata paseism si pesimism total, in pofida alegatiilor anumitor exegeti ai operelor lui. El considera ca trebuie totdeauna sa se nadajduiasca, caci virtutea nu moare niciodata. Sau altfel spus: „nu toate au fost mai bune in vremea inaintasilor nostri, iar chiar timpurile noastre au dat la iveala multe vrednice de lauda si talente, care trebuie sa fie imitate de urmasii nostri". (Ann., 3, 55, 5).
Prin urmare, nu trebuie pierduta speranta nici in viitorul Romei. De fapt, Tacit intelege ca forta Imperiului ajunsese la apogeu si ca Roma relansa expansiunea. Chiar daca nu impotriva germanilor, cum credea el, intre altele, ca ar fi fost oportun. De aceea, s-a interpretat adesea gresit un ablativ absolut celebru din Germania, care a facut sa curga multa cerneala in secolul nostru. intr-adevar, pe Tacit il bucura discordia, care submineaza pe germani „in vreme ce destinele Imperiului se grabesc", urgentibus Imperii fatis (Germ., 33, 2). Nu se afla in cauza destine, ce s-ar grabi spre sfarsitul Imperiului, pe care Tacit l-ar fi presimtit. Ci o soarta care „preseaza", care impinge, inainteaza si grabeste Roma spre noi cuceriri, in ajunul expansiunii lui Traian pe Dunare si in Orient23.
Este insa adevarat ca discursul taciteic reliefeaza in special o „comedie inumana". Reflexe ale unei societati degradate, principii emerg ca rai prin excelenta. Perspicacitatea acuta pare sa-l fi ajutat pe istoricul politolog sa inteleaga ca potentarea absolutismului se realizase atat sub domniile imparatilor inspirati de modelele despotismului elenistic, cat si in vremea celor considerati „buni", toleranti si traditionalisti. insa Tacit are tendinta sa reduca totul, conduita si strategia politica a cezarilor, la caracterul lor. El este nefavorabil chiar lui August, caci reproduce atat elogiile, cat si criticile indreptate impotriva fondatorului Principatului, ca sa incline spre cele din urma (Ann., 1, 9-l0). Pornind de la izvoarele sale, il considera pe Tiberiu ca pe un ipocrit si un monstru, avid de putere, ca pe cel mai rau dintre cezari". Este, de asemenea, ostil lui Gaius -Caligula, Claudiu si Nero. in sfarsit, Galba ar fi fost inapt sa carmuiasca Imperiul (Hist, 1, 49), iar Otho si Vitellius sunt, de asemenea, blamati. Atitudinea taciteica fata de Vespasian pare echivoca, fiind de fapt nefavorabila lui. Cum am vazut, Domitian este aspru incriminat. Totodata, Tacit este deosebit de sever fata de femeile casei imperiale, ca Livia, Messalina sau Agrippina.
Pasionate si vicioase, ele sunt parca structurate dupa standardele tragediilor lui Seneca, traduse in caracterele atribuite Fedrei si Medeei. Setea de putere se amalgameaza cu patima sexuala, cu adulterul si incestul. Cum s-a aratat, Tacit conexeaza intre ele pulsiunile carnale, aviditatea de putere si instinctul mortii. Singurul membru al familiilor imperiale, pe care il elogiaza Tacit este Germanicus, fiul adoptiv al lui Tiberiu. Dar, pe de o parte, Germanicus nu domnise niciodata, iar, pe de alta, calitatile, conferite lui, ii ingaduiau istoricului sa-l blameze mai accentuat pe Tiberiu. Caci, Germanicus emerge din discursul taciteic ca un anti-Tiberiu, stralucitor, generos si brav. Poate ca Tacit credea ca un om ca Germanicus n-ar fi putut niciodata deveni imparat. El era prea onest pentru tronul imperial. Gesta lui Germanicus peste Rin culmineaza in ceremonia care stersese urmele dezastrului lui Varus (Ann., 1, 60-62). Tacit nu mentioneaza erorile comise de Germanicus peste Rin si nici politica inteleapta, pe care o practicase acolo Tiberiu. De altfel nu elogiaza Tacit pe Germanicus si pentru ca acesta combatuse aprig pe germani, spre deosebire de Traian? Oricum, Germanicus constituie dubletul moral si narativ a lui lulius Agricola, eroul cel mai indragit de Tacit. E