f2u9un
1. Noua ideologie politico-religioasa
Egiptul faraonic va cunoaste o decadere incepand cu mileniul I
i. Hr., ceea ce va determina invaziile si ocupatiile libiana nubiana, assiriana, persana, greco-macedoneana si, in cele din urma, romana. Desi fiecare dintre aceste dominatii prezenta anumite particularitati, pana in epoca lui Alexandru cel Mare Egiptul isi va pastra, in esenta, vechile structuri si mentalitati.
Incepand cu anul 332 i. Hr. societatea faraonica va suferi modificari profunde, insa nu putem accepta parerea conform careia venirea grecilor ar fi insemnat sfarsitul civilizatiei egiptene antice.
Schimbarile care au loc odata cu inaugurarea dominatiei greco-macedoniene au ca rezultat, printre altele, formarea unei societati noi, cea a imigrantilor greco-macedonieni, care vor detine puterea politica. De asemenea, administratia cunoaste noi valente, greaca devine limba oficiala a tarii, iar noua capitala, Alexandria, devine centrul spiritual al lumii medite-raneene, fiind in principal de esenta greaca.
Chôra imbraca obiceiuri si mentalitati grecesti, dar acestea sunt mai putin pregnante comparativ cu Ale-xandria, regiunea Deltei si a Fayyum-lui.
Din anul 30 i. Hr., odata cu ocupatia romana, statutul Egiptului se va schimba considerabil , devenind o provincie dependenta direct de
imparat
Inca din Textele Piramidelor se desprinde ideea sacralizarii puterii regale. Faraonii erau socotiti fiii si succesorii zeilor. Ca atare, suveranul
in via-ta era reprezentantul divinitatii pe pamant, respectiv Horus. Dupa moarte faraonul se identifica cu zeul Lumii de Apoi, Osiris
Suveranul era un intermediar intre zei si pamanteni, conducand teritoriul si supusii in conformitate cu Maat. Cei care-l validau pe faraon drept succesor al zeilor erau reprezentantii clerului. Ei au jucat rolul hotarator in recunoasterea oficiala a lui Alexandru cel Mare ca „rege al

Egiptului de Sus si de Jos“. Probabil, vestitul conducator de osti a fost
incoronat dupa vechiul ritual egiptean. In calitatea lui de suveran legitim al celor „Doua Tari“ si prin urmare „fiu al zeului Amon“ a fost primit de preotii templului de la Siwa, admis in sanctuar, ceea ce nu era permis unui muritor de rand.
Ptolemeu, fiul lui Lagos, cand era inca satrap al Egiptului, se bucura de bunavointa preotilor, datorita pietatii personale si a generozitatii sale fata de zeii Egiptului. In anul 305 i. Hr., cand va fi
incoronat rege si va intemeia o noua dinastie, cea ptolemaica, clerul i-a recunoscut autoritatea legitima asupra intregii tari. De la Ptolemeu V
Epiphanes ceremonia incoronarii va avea loc din nou in vechea capitala religioasa a Egiptului, Memphis, iar actul in sine nu va insemna o
„egiptianizare“ a puterii. Conform Decretelor de la Canopus si Memphis, din a doua jumatate a secolului III i. Hr., statuile suveranilor au fost plasate in templele egiptene, fiind obiectul unor activitati cultice.
Vechea ideologie faraonica a ramas in esenta neschimbata. Regele
isi asuma obligatiile cultice, isi exercita calitatea de „stapan al Maat“-lui prin asigurarea protectiei regatului si a locuitorilor sai. Pe langa aceasta doctrina veche, potrivit careia faraonul era un garant al ordinii universale, dar si al stabilitatii propriului regat, apare o noua ideologie de origine greaca. In epoca constituirii statelor elenistice a fost elaborata o noua imagine a regalitatii de catre filosofii greci, sub influenta stoicismului.
Aceasta schimbare a fost marcata de personalitatea si cariera lui
Alexandru cel Mare. Astfel, suveranul reprezenta incarnarea tuturor virtutilor, intruchipand justitia, vitejia, filantropia, pietatea care-i confereau originea divina.
Prin urmare, incepand cu secolul III i. Hr., pe teritoriul Egiptului existau doua ideologii complementare. Una era de esenta faraonica, adica regele era garantul echilibrului lumii, idee exprimata in special in textele templelor. Cealalta era de natura greaca, conform careia suveranul era posesorul tuturor virtutilor, ceea ce isi gaseste expresia in cultul regal, fiind in stransa legatura cu propaganda regala, care se manifesta prin intermediul: epitetelor oficiale adoptate de catre suveran, elementelor iconografice specifice si scrierilor cu caracter propagandistic.
In epoca imperiala propaganda era mai putin necesara datorita faptului ca centrul puterii se situa in afara granitelor Egiptului, iar suveranii isi faceau rareori aparitia in aceasta provincie.
I.2. Atitudinea clerului
Epoca greco-romana cunoaste schimbari treptate ale statutului clerului, care in cele din urma se transforma intr-o categorie sociala resemnata in fata noilor stapani ai Egiptului, respectiv romanii.
La vremea cuceririi macedonene clerul reprezenta inca o casta bine organizata, fiind, in general, considerat detinatorul „puterii“ si mai ales al
intelepciunii. De regula, se poate constata ca la sfarsitul secolului IV
i. Hr. organizarea si functionarea clerului raman identice cu cele din epoca fara-onica. Templele care functionau in calitate de centre cvasi-autonome erau cele care au incercat sa pastreze vechea mentalitate faraonica prin intermediul textelor inscrise pe peretii lor. De altfel, aceasta tendinta de izolare a preotilor a fost observata si de unii autori clasici care au vizitat Egiptul.
Revirimentul Memphis-lui, in calitate de cea de-a doua „capitala“ a Egiptului, a atras dupa sine si consolidarea pozitiei familiilor de mari preoti ai zeului Ptah, ceea ce caracterizeaza prima jumatate a secolului
III- sfarsitul secolului I i. Hr. Preotii au indeplinit functii sacerdotale, administrative si militare.
Analizand situatia clerului din diferite zone ale Egiptului putem constata o diferentiere neta intre statutul si modul de viata proprii unui
inalt functionar al unui sanctuar important (vezi cazul lui Petosiris, sfarsitul secolului IV i. Hr.) si statutul unui preot dintr-un mic templu local.
Alexandru si urmasii sai au adoptat fata de clerul local o atitudine de toleranta, mai ales datorita faptului ca acesta reprezenta un sprijin ideologic important.
O serie de documente cum ar fi: „Stela satrapului“ si mai ales
Decretele sinodurilor (secolul III- inceputul secolului II i. Hr.) releva buna-vointa noilor stapani ai Egiptului fata de religia traditionala. Marea majoritate a Ptolemeilor a desfasurat o intensa activitate edilitara, construind, marind, sau restaurand o serie de lacase de cult
Totusi, putem constata uneori o anumita reticenta a clerului fata de Ptolemei. Spre exemplu, o inscriptie biografica a unui mare preot al lui Ptah din Memphis, datand din secolul I i. Hr., il numeste pe Ptolemeu
XII „regele ionienilor“ a carui „resedinta se afla pe malul marii grecesti“.
Anumite scrieri cu un pronuntat caracter profetic, cum ar fi: Cronica demotica si Satira olarului, care au fost elaborate, probabil, de preotii din
Egiptul de Sus si de Mijloc din epoca elenistica, manifesta o ostilitate vadita fata de grecii „necredinciosi“ si suveranii lor.
Puterea economica a templelor reprezenta un pericol pentru faraonii lagizi, care n-au putut confisca „terenurile zeilor“. Singura posibilitate de a frana imbogatirea clerului superior si ascensiunea acestuia, a fost desemnarea a unor inalti functionari regali care-i controlau veniturile
incepand cu secolul III i. Hr. Preotii nu au acceptat o colaborare neconditionata cu noii stapani ai tarii, desi sinodul lor a cedat in fata suveranilor ptolemaici. In sprijinul celor afirmate aducem un exemplu elocvent. Decretul de la Memphis atesta faptul ca statuia suveranului, plasata in toate templele Egiptului, urma sa fie adorata de egipteni; mai mult, documentul ii califica pe locuitorii din Lykopolis „necredinciosi“ deoarece s-au razvratit impotriva tanarului faraon, Ptolemeu V
Epiphanes.
Cu siguranta, reprezentantii clerului s-au supus noii puteri din considerente economice.
Incepand cu secolul II i. Hr. se constata o oarecare incordare intre cler si putere, motiv pentru care Ptolemeii au acordat o serie de beneficii
in favoarea templelor. Decretul de la Memphis mentioneaza plata unor contributii regale la adresa templelor, care au fost amanate pana atunci din cauza problemelor interne datorate mortii lui Ptolemeu IV Philopator.
De asemenea, in timpul secolului II i. Hr. faraonul a renuntat de mai multe ori la strangerea unor impozite si taxe. In acest context, intre 121 118 i. Hr., au fost emise o serie de ordonante ale lui Ptolemeu VIII
Euergetes II prin intermediul carora templele au fost scutite de impozitele anterioare datorate puterii, garantand in acelasi timp dreptul clerului de a-si administra „domeniile sacre“.
Politica conciliatoare a Ptolemeilor fata de reprezentantii templelor se datora unor miscari de protest. Astfel, incepand cu anul 206 i. Hr. grecii au fost alungati din Theba de un egiptean pe numele de Harmakhis, acesta din urma fiind incoronat ca suveran al regiunii. Inscriptiile ii recunosc calitatea de faraon, ilustrata si de fraza „Harmakhis cel care traieste vesnic, indragit de Isis si de catre Amonrasonther, marele zeu“.
Dupa sase ani de domnie, ii va succeda un alt rege indigen, Ankhmakhis , iar grecii cu mari dificultati vor reusi, in august 186 i. Hr., sa elibereze
Theba prin intermediul gene-ralului Comanus. Ptolemeu V este recunoscut din nou suveran, iar un decret al preotilor din Philae, din acelasi an, a felicitat faraonul pentru ca a pus capat anarhiei.
Incepand cu secolul I i. Hr. raporturile dintre lagizi si cler cunosc noi dimensiuni, care se vor reflecta si in extinderea dreptului de azil acordat templelor. Principalele „motive“ invocate de preoti pentru acest deziderat au fost: faptul ca templele adaposteau imaginile famililor regale si ca atare cultul era celebrat in favoarea acestora si mai ales extinderea violentei fata de lacasurile sfinte. Acordarea dreptului de azil templelor a avut loc in intervalul 97/6-57/6 i. Hr., fiind vizate cu precadere
Theadelphia si Euhemeria din Fayyum. Actul in sine reflecta o slabiciune a puterii lagizilor si in acelasi timp o intelepciune a acestora, dandu-si seama ca pot controla populatia numai prin intermediul lacaselor de cult, fata de care ofera concesii importante.
Nu detinem date suficiente in legatura cu situatia clerului si a templelor din epoca imediat anterioara cuceririi romane, insa marea majoritate a cercetatorilor nu exclude posibilitatea ca regina Cleopatra
VII sa fi determinat ruinarea clerului si a templelor.
Octavian a confiscat terenurile apartinand lacasurilor sfinte, ceea ce a dus la pierderea autonomiei financiare a clerului, dar le-a oferit in schimb un fel de stipendium imperial care consta in grau sau bani. In cel mai bun caz, clerul avea sansa de a folosi, contra unor sume considerabile, terenuri care candva le-au apartinut. Mai mult, in anul 20 d. Hr., ideologul a devenit supraveghetorul preotimii egiptene, purtand titlul de „marele preot al Alexandriei si al intregului Egipt“.
Libertatea templelor a fost considerabil ingradita datorita faptului ca au fost obligate sa prezinte anual o evidenta a tuturor preotilor
impreuna cu averile lor. Dreptul de azil a fost restrans, iar liberatea de a se reuni probabil a fost interzisa, deoarece, pana in momentul de fata, nu cunoastem sinoduri din epoca imperiala. Membrii clerului trebuiau sa plateasca anumite sume pentru a-si exercita functiile ecleziastice, ceea ce aducea beneficii insemnate statului roman. Venitul preotilor, dar si al templelor era modest. Preotii au fost in general remunerati pentru colaborare cu noua putere. Ca atare, templele au ramas un refugiu si un loc de pastrare a traditiilor religioase si culturale indigene. „Casele
Vietii“, care elaborau principalele opere teologice, continua sa existe, iar preotii din cauza faptului ca si-au pierdut rolul privilegiat in societatea civila s-au refugiat in lumea „misterioasa“ a templelor.
I.3. Religia faraonica traditionala
Inaltarea unor sanctuare, intre secolele III i. Hr. -; II d. Hr., dedicate principalilor zei ai tarii (Hathor, Horus, Khnum, Isis, Osiris, etc.) atesta, printre altele, si vitalitatea religiei traditionale in timpul stapanirii greco-romane.
Aceste edificii sunt si marturii in privinta templelor egiptene, pastrandu-se traditia de edificare a lor. Aparent, un templu ridicat sub
Augustus sau Traian nu difera mult de cele din timpul lui Amenhotep III sau Ramses II, insa o analiza aprofundata ne dezvaluie diversitatea lor.
Templele sunt consecinta bunavointei regilor lagizi si a imparatilor romani fata de religia egipteana, incepand cu Ptolemeu I Soter si pana la
Decius (mijlocul secolului III d. Hr.). Templul era considerat a fi o imagine a lumii, fiind transpozitia arhitecturala a ordinii cosmice, dar era perceput si in calitate de „casa“ a zeului, adica constructia care adapostea statuia divinitatii. A fonda un templu era echivalent cu a crea lumea din nou.
Marile sanctuare ale epocii greco-romane sunt situate in urmatoarele asezari:
1) Dendera
Denumita de greci ????????, localitatea este situata pe malul vestic al Nilului, intre Abydos si Luxor, fiind unul dintre cele mai vechi centre de cult ale zeitei Hathor. Complexul arheologic actual cuprinde urmatoarele edificii: fantanile romane (situate pe langa poarta de nord a incintei sacre si, probabil, datand din intervalul secolelor II- IV d. Hr.), poarta de acces dinspre N. (decorat sub Domitian si Traian),
„mammisi“ -ul roman („locul de nastere al zeului“, purtand numele regale ale lui Traian si Antoninus Pius), „mammisi“-ul lui Nektanebo I
(cel mai vechi edificiu pastrat), „sanatoriul“ (construit sub acelasi faraon autohton, cladirea fiind considerata a avea pute-ri magico-medicale), capela barcii sacre (din epoca lui Ptolemeu VIII Euergetes II), lacul sacru, templul zeitei Isis (inceput probabil sub Nektanebo I si terminat de catre
Ptolemeu X Alexander I ) si, in cele din urma, marele templu al zeitei
Hathor (construit intre 54 i. Hr- 161 d. Hr.).
Printre particularitatile sanctuarului putem include prezenta unui chiosc hathoric, pe acoperisul templului, destinat ritualului „uniunii cu discul solar“, precum si a unor cripte, amenajate pe trei niveluri in peretele sudic, care au servit ca depozite pentru obiecte de cult si poate pentru arhive.
Cele mai interesante texte liturgice au fost consacrate comemorarii mortii si renasterii lui Osiris. Aceasta sarbatoare, care s-a celebrat toamna
(„Sarbatoarea Khoiak“) dispunea de un ritual complex, incluzand crearea
„gradinii lui Osiris“, inmormantarea statuii zeului, apoi ridicarea stalpului djed, care simboliza renasterea divinitatii.
2) Esna
Localitatea este situata la S. de Luxor, pe malul vestic al Nilului, fiind numita de catre greci Latopolis. Sub domnia lui Ptolemeu VI
Philopator (180-145 i. Hr.) a inceput construirea unui templu dedicat zeului Khnum. Din pacate, actualmente s-a conservat numai sala hypostila, care dateaza din a doua jumatate a secolului I (intervalul domniilor lui Claudius si Vespasian), dar sunt vizibile si cartuse ale lui
Decius.
La Esna, Khnum avea calitatea de divinitate creatoare, fiind asociat cu mai multe zeite, mai ales cu Neith. Fiul lor, Heqa, a fost elogiat de textele unui mammisi, edificiu astazi disparut.
Sala hypostila poseda multe texte mitologice si liturgice. Tematica principala a acestora o reprezenta creatia (adica „ridicarea cerului“), conform careia omenirea a fost modelata de zeul olar, nascandu-se prin intermediul „celor sapte cuvinte creatoare“ ale zeitei Neith
3) Edfu
Asezarea, denumita de greci Apollonospolis megale, este situata la sud de Esna, pe malul V. al Nilului. La 23 august 237 i. Hr. , in timpul domniei lui Ptolemeu III Euergetes I, a avut loc ceremonia fondarii unui templu dedicat zeului Horus, care nu a fost terminat decat in 57 i. Hr.
Edificiul este cel mai bine conservat templu egiptean antic.
Constructia se remarca prin existenta unor incaperi speciale pentru adapostirea obiectelor de cult si a unor capele destinate zeilor asociati cu
Horus. Candva, dispunea si de o biblioteca, care nu s-a conservat, insa textele hieroglifice ale salii hypostile prezinta inventarul acesteia. Peretii templului au fost gravati cu texte care ne fac cunoscute marile ceremonii religioase si ne ofera informatii privind cultele practicate. In acest context, se remarca „Sarbatoarea victoriei lui Horus“
Ceremoniile religioase care au avut loc in cadrul acestui ansamblu monumental sunt expresii ale ideologiei regale egiptene. Horus a fost
inca de la inceputurile civilizatiei faraonice divinitatea protectoare a suveranului.Victoria zeului asupra lui Seth este o imagine a trimfului regal asupra fortelor haosului.
S-a presupus ca egiptenii care au elaborat ritualurile templului de la
Edfu au identificat inamicul sethian cu Ptolemeii aflati la conducere, asteptand sosirea lui „Horus cel adevarat“, cel care va elibera Egiptul de sub stapanirea straina. Desi pare atractiva, aceasta ipoteza a fost combatuta.
4) Kom Ombo
Situat la N. de Assuan, pe malul estic al Nilului, Ombos este un an-samblu monumental cu un caracter neobisnuit: templul a fost consacrat soimului Haroeris si crocodilului Sobek.
In epoca ptolemaica, importanta asezarii a crescut: Ombos a devenit metropola primei nome a Egiptului de Sus, iar constructia templului a demarat sub Ptolemeu VI Philometor, terminandu-se pe vremea Severilor (primele decenii ale sec. III d. Hr.).
Templul se conformeaza unui plan traditional, insa totul este dublat astfel: curtea, sala hypostila, sala sarbatorilor, sala ofrandelor, sala
Eneadei sunt traversate de doua axe mediane, salile vecine comunica
intre ele prin doua porti. Cele doua sanctuare au intrari separate si nu comunica intre ele, iar intreg ansamblul arhitectonic este inconjurat de un perete dublu de piatra.
Cei doi zei, stapani ai templului, au propria lor „familie“ divina: ca atare, exista triadele Sobek-Hathor-Khonsu si Haroeris-Tasentneferet
(„Sora cea buna“) - Panebtaui („Stapanul celor Doua Pamanturi“).
Tanarul zeu Panebtaui dispunea de un mammisi, destinat ceremoniilor nasterii divine.
Sistemul teologic de la Kom Ombo este extrem de complex.
Textele si reliefurile care acopera peretii templului se refera la liturghii cultice, iar ritualul difera oarecum de cel al altor temple din aceeasi epoca. In schimb, compozitiile cu caracter mitologic, evocand zeii din
Ombos si legendele lor, contin doctrinele oficiale ce constituie theologia specifica templului, in care se confrunta si se completeaza doua tendinte: una cu caracter universal si alta cu caracter local
5) Philae
Ansamblul monumental de la Philae, dedicat zeitei Isis, a fost edificat incepand cu Ptolemeu II Philadelphos pana la Hadrian inclusiv,
insa anumite vestigii dateaza inca din timpul domniei lui Nektanebo I.
Spre deosebire de celelalte temple din epoca greco-romana, complexul de la Philae si-a pastrat debarcaderul, precum si porticurile de acces, elemente importante ale arhitecturii sacre, deoarece statuile divine au fost imbarcate pe Nil pentru a-si efectua voiajul de la un sanctuar la altul.
Pe langa templul principal al zeitei Isis se mai intalnesc si alte edificii: un templu dedicat zeitei Hathor, altul lui Imuthes (zeul vindecator asimilat cu grecul Asklepios), un templu ridicat in onoarea zeului nubian Arensnuphis si mammisi-ul unde s-a celebrat nasterea fiului zeitei Isis, Harpokrates. Unul dintre elementele remarcabile ale acestui ansamblu este kyosc-ul, edificat sub Traian.
Textele inscrise pe peretii templui zeitei Isis si mammisi-ul ne ofera o imagine edificatoare cu privire la atributiile acesteia, recunoscuta la acea vreme ca o zeita universala.
In epoca greco-romana complexul a reprezentat un loc de pelerinaj pentru locuitorii Egiptului, pastrandu-se nenumarate inscriptii si graffiti.
Marile sanctuare cum ar fi Dendera, Edfu sau Philae erau centre cu o intensa activitate teologica si cultica, care au atras numerosi vizitatori de pretutindeni. Se pare ca au fost cazuri izolate, atat pentru perioada greco-romana, cat si pentru etapele anterioare ale civilizatiei egiptene. In marea lor majoritate templele erau mici sanctuare locale, care aveau un cler mai putin numeros, la fel ca si numarul credinciosilor. Papirii grecesti ne informeaza despre aceste temple si dispunerea lor in chôra.
Astfel, in oraselul Philadelphia din Fayyum, in timpul secolului III i. Hr., au existat zece temple, care au fost dedicate zeilor greci sau elenizati, cum ar fi Sarapis, Demeter, sau chiar regina Arsinoe Philadelphos divinizata. Au fost insa si temple ridicate in onoarea zeilor egipteni Isis,
Thueris, Poremanre (adica Amenemhat III); templul denumit Hermaion a fost dedicat atat lui Hermes, cat si lui Thoth.
Intr-un alt orasel din Fayyum, Theadelphia, in timpul sec. I i. Hr., au existat sapte sanctuare, dintre care patru aveau drept de a acorda azil; ele au fost dedicate zeitei Isis, lui Herakles si zeului crocodil, Pneferos.
Kerkeosiris, tot din Fayyum, cu o populatie de 1500 de locuitori, dispunea in sec. II i. Hr. de cincisprezece temple, dintre care treisprezece erau dedicate divinitatilor egiptene.
In schimb, la Dush ( Kysis ), in oaza Kharga, nu exista in intervalul secolelor I- II d. Hr. decat un singur templu de piatra.
Aceste edificii nu aveau dimensiunile si particularitatile arhitecturale ale marilor sanctuare, insa unele dintre ele beneficiau de un plan original, cum este cazul templelor zeului crocodil de la Karanis si
Narmuthis din Fayyum.
In epoca greco-romana, activitatea desfasurata de Casele Vietii in ca-drul templelor era destul de intensa. Inventarul Bibliotecii templului din Edfu ne ofera o imagine asupra activitatilor desfasurate de preotii sanctuarului, prin intermediul textelor: liturgice („Cartea desfasurarii cultului“), teologice („A cunoaste toate formele secrete ale zeului“), tehnice („Instructiuni cu privire la decorarea unui perete“), astronomice
(„Cunoasterea aparitiei periodice a astrelor“) si cu caracter magic
(„Cartea de a inlatura demonul, de a indeparta crocodilul“, „Cartea de a proteja prin intermediul magiei regele in palatul sau“, „Formule de
inlaturare a ochiului rau“). Unele temple con-tineau tratate medicale, liste geografice (v. P. Jumilhac) si chiar texte litera-re (v. o invatatura provenita de la Tebtynis )
Asa cum era de asteptat, cucerirea greaca face posibila si existenta unor centre de raspandire a culturii, cum ar fi cazul marilor institutii de la Alexandria (Museul si Biblioteca), iar in metropolele din chôra, si chiar in asezarile mai mici, unde au fost instalate comunitati grecesti, s-au creat gimnazii.
Egiptenii au avut acces la limba si cultura greaca, arhivele de la
Narmuthis, recent publicate de E. Bresciani, fiind dovada unui bilingvism
(demotico-grecesc). Au existat situatii in care preotii egipteni s-au adresat propriilor zei prin intermediul limbii grecesti; este cazul celor patru imnuri ale templului de la Narmuthis, redactate in secolul I i. Hr. in onoarea zeitei Isis si a familiei sale, zeul crocodil Sokonopis si zeulcopil
Ankhoes. Intentia redactorului textelor, probabil un preot al templului , era de a face cunoscute grecilor, numele si binefacerile zeilor egipteni, insa aceste texte reprezinta o exceptie, deoarece templele vor fi centre in care se vor conserva traditiile religioase si culturale, fata de o cultura greaca dominanta.
In Epoca greco-romana, ca si in perioadele precedente, textele antice au fost copiate in „Casele Vietii“. O parte dintre textele mitologice sau teolo-gice ne sunt cunoscute prin intermediul unor copii tardive; este cazul Mitului Ochiului Solar, care s-a conservat prin intermediul mai multor variante demotice si a unei variante in limba greaca. Un alt exemplu este si „Cartea de a cunoaste manifestarile lui Re “ (P.
Bremner-Rhind), copiata in secolul IV i. Hr., de pe un text mult mai vechi.
Preocuparile sacerdotale nu s-au marginit numai la copierea unor texte antice. In temple s-a desfasurat o reala activitate teologica, care implica reflectii asupra miturilor, naturii zeilor, preum si elaborarea unor noi sinteze, cu menirea de a adapta diferite traditii, la particularitatile unui zeu oarecare. Astfel, un papirus de la Berlin, redactat in demotica la sfarsitul secolulu I i. Hr., prezinta o sinteza cosmogonica, oferind lui Ptah rolul central in actul de creatie, coroborand traditia memphita cu traditia hermopolitana a celor opt zei primordiali, precum si cu alte doctrine.
Textele cosmogonice de la Esna prezinta o imagine complexa a actului de creare a Lumii de catre Neith si Khnum. La Kom Ombo textele templului foloseau numeroase traditii straine localitatii in cauza, prin intermediul carora divinitatile de la Ombos au fost incorporate in sistemul heliopolitan. Aceste texte nu pot fi privite ca fantezii, speculatii sau jocuri de cuvinte, ci mai degraba constituie reflectii asupra structurii divinului si a multiplelor sale forme, fiind incercari ale coroborarii traditiilor mitice regionale cu „traditiile universaliste“ (dupa A. Gutbub).
Acestea din urma reprezinta un ansamblu de teme si notiuni care se regasesc in fiecare sanctuar (mai ales in textele rituale) si care, pe buna dreptate, corespund unor structuri generale ale religiei egiptene.
Aceasta activitate teologica, care conserva si reinnoieste gandirea mitica, cunoaste o evolutie aparte, mai ales sub domniile lui Domitian si
Traian, ce reflecta tendinta de conservatorism a clerului egiptean, care a con-tribuit substantial la mentinerea limbii, gandirii si a vechilor traditii.
La mijlocul secolului V i. Hr., Herodot nota (II. 42) ca singurii zei adorati in intregul Egipt au fost Isis si Osiris, ceea ce s-a accentuat in
Epoca greco-romana.
Religia Egiptului a ramas preponderent politeista. Divinitati ca
Hathor, Horus, Thoth sau Sobek, care posedau marile sanctuare amintite au atras numerosi credinciosi, insa continuau sa existe si sub aspectele lor locale, caz in care cultul lor nu se extindea in afara templului propriu-zis. In acest sens, vom oferi exemplul lui Sobek cel care, independent de marele sanctuar de la Kom Ombo, a fost adorat
intr-o serie de temple locale, in regiunea Fayyum, sub nume diferite, acestea fiind simple conotatii geografice ale zeului, astfel: Pneferos („Cel cu o fata agreabila“) la Theadelphia si Karanis; Soknopaios („Sobek stapanul insulei“) la Soknopeones; Soknebtunis („Sobek stapanul din
Tebtynis“) la Tebtynis, Sokonopis la Narmuthis, Sokanobkonnis la
Bacchias, etc. Aceste nume trimit la una si aceeasi divinitate, zeul crocodil, exprimand atasamentul adoratorilor fata de o manifestare particulara a divinitatii, respectiv cea de divinitate a propriului lor oras.
Existenta unor culte locale aflate in continua ascendenta nu
impiedicau afirmarea anumitor divinitati, care au preluat atributele altor zei; incontestabil, Isis a fost una dintre aceste zeite.
Isis a fost una dintre vechile divinitati ale Egiptului, care incepand cu Regatul Vechi a fost cunoscuta in calitate de „mama divina“, aceasta fiind functia ei primordiala. Totusi, in universul religios al Egiptului ea nu era decat o zeita a Deltei. Treptat, ea a fost inclusa aproape in toate marile „sisteme“ religioase ale Egiptului si mai intai in ciclul osiriac si
Eneada din Heliopolis. Incepand cu mileniul I ea a reusit sa acapareze aproape toate functiile marilor zeite atat din Egipt, cat si din afara granitelor sale71. Incepand cu Epoca Ptolemaica in cinstea ei au fost edificate marile sanctuare Behbeit el-Hagar din Delta (unde primele edificii se leaga de numele lui Nektanebo II) si Philae.
Zeita beneficia de lacasuri de cult in toata zona Vaii Nilului: la
Assuan (unde poseda un sanctuar construit sub Ptolemeu III si IV), la
Deir Sheluit (decorat sub Hadrian si Antoninus Pius), la Coptos (unde ea este prezenta in templul lui Min in calitate de sotie divina), la Dendera
(unde templul ei era in incinta celui dedicat zeitei Hathor), la
Hermopolis, Oxyr-hynchos, Memphis, etc.
In unele cazuri lacasurile ei de cult erau simple capele de tara, avand un numar redus de credinciosi. Uneori, serviciul cultic era asigurat de un singur preot, care era in acelasi timp si proprietarul Isieion-lui sau; deci, Isis in afara de templele care i-au fost dedicate, era prezenta in cadrul numeroaselor sanctuare ca zeita synnaos („asociata, in acelasi sanctuar“).
Zeita cunoaste o extindere progresiva a functiilor, iar asimilarea ei cu marile zeite (Hathor, Neith, Selqis, Satis, Opet, Sekhmet, etc.) o transforma in Epoca ptolemaica si romana in zeita universala. Ca atare, fiind mama lui Horus, cea care il va proteja de Seth, ea se va incarna in zeita mama. De asemena, fiind sotia lui Osiris, pe care-l va reinvia, ea va deveni o zeita a mortilor, protectoare a Vietii de Apoi. Asimilata cu
Renenutet, zeita recoltei, ea va simboliza fertilitatea pamantului arabil.
Isis a indeplinit si functia de protectoare a regalitatii, astfel devenind
„suverana zeilor“.
Acest caracter universal al zeitei se regaseste si in textele grecesti, iar cultul ei se va raspandi si in afara granitelor Egiptului, ea simbolizand,
in ochii strainilor, vechea civilizatie egipteana.
Situatia lui Osiris este putin diferita. Fiind mult mai cunoscut la
inceput, rolul sau era legat de cel al regalitatii, iar dupa traditia veche, el ar fi domnit ca rege al Egiptului . De altfel, el a fost si zeu al fertilitatii, iar Textele Piramidelor ni-l prezinta ca pe un zeu care a cunoscut atat moartea, cat si renasterea.
Cel mai vechi oras de cult al sau a fost probabil Busiris din Delta si din Regatul Mijlociu, Abydos a jucat un rol de seama printre locurile sale cultice, deoarece acolo s-ar fi gasit mormantul sau. S-au conservat putine temple care i-au fost dedicate, insa a fost prezent in numeroasele sanctuare ale altor divinitati.
In Epoca ptolemaica si romana una dintre cele mai importante sarbatori religioase se lega de moartea si renasterea lui Osiris (v. Herodot,
II. 62). In textele egiptene aceasta sarbatoare a fost numita „Sarbatoarea din luna Khoiak“, deoarece ea a avut loc in timpul lunii a patra a anotimpului inundatiei. Se presupune ca aceasta sarbatoare ar fi fost in stransa legatura cu puterea regala si modalitatea de transmitere a acesteia.
Caracterul universal al adorarii lui Osiris in Egipt, in timpul Epocii greco-romane, este dat de rolul sau in credinta funerara. Fiecare defunct avea ocazia sa devina „un Osiris“, cu conditia de a fi indeplinit riturile osiriace, respectiv copierea textelor din Cartile Mortilor, si depunerea statuetelor lui Osiris in morminte, pentru a asigura protejarea celui defunct.
Cu toata acestea, nu se poate spune ca in Egipt se tindea spre mono-teism, deoarece asistam mai degraba la un sincretism specific, prin intermediul caruia nici o divinitate nu-si pierdea identitatea.
I.4. Zei si culte noi
Cultele grecesti au patruns pe teritoriul Egiptului faraonic cu mult timp inainte de venirea la putere a Ptolemeilor, odata cu instalarea colonistilor greci pe teritoriul Deltei, in regiunea Memphisului si in zona
Vaii Nilului, din a doua jumatate a secolului VII i. Hr.
Conform unei relatari a lui Herodot, Psammetik I a apelat la mercenarii greci pentru inlaturarea assirienilor, instalandu-i in punctele strategice, mai ales din zona orientala a Deltei.
Dupa Herodot (II, 78-79), la inceputul secolului VI, faraonul
Amasis a oferit grecilor orasul Naukratis, asezarea devenind o enclava greaca pe teritoriul egiptean, fiind administrata de magistrati greci, iar locuitorii au practicat propriul lor cult. Aceste afirmatii sunt intarite prin descoperirea vestigiilor templelor Aphroditei, Herei din Samos, lui
Apollo, etc.
La Memphis, eleno-memphitii posedau un templu consacrat lui
Zeus Basileus, iar caromemphitii un templu dedicat lui Zeus din
Labraunda.
In epoca lui Herodot, se pare ca echivalentele grecesti pentru zeii egipteni erau deja bine stabilite si sunt dupa cum urmeaza: Dionysos =
Osiris; Demeter = Isis; Apollo = Horus; Artemis = Bastet; Zeus = Amon;
Athena = Neith; Aphrodita = Hathor; Hermes = Thoth; Hephaistos =
Ptah; Typhon = Seth, etc., cu exceptia lui Poseidon si Dioscuri. Acest sistem de echivalente a ramas in vigoare si in Epoca greco-romana.
Numai parcurgand documentatia papirologica se poate sti daca un nume grecesc se referea la divinitatea greaca sau la echivalentul ei egiptean, ca atare, fiecare caz trebuie judecat in particular, tinand cont de context.
La sfarsitul seccolului IV si inceputul secolului III, se poate vorbi de o raspandire a cultelor grecesti, in special in orasele Alexandria,
Ptolemais si regiunea Fayyum, ca urmare a patrunderii masive a grecilor
in Egipt. In Ale-xandria principalele culte existente erau cel al lui
Sarapis, care beneficia de un important sanctuar si cel al zeitei Isis, care avea mai multe sanctua-re (la capul Lochias, pe insula Pharos, unde sub numele de Isis Pharia era venerata in calitate de protectoare a marinarilor si a navigatiei).
Strabon, cel care a vizitat Alexandria in timpul lui Augustus, mentiona templul lui Poseidon si Paneion-ul din centrul orasului (v.
XVII.10).
Dintre cultele grecesti, cele mai raspandite in Alexandria elenistica erau cele ale lui Demeter si Dionysos, cu toate ca nu s-a descoperit templul lor. Sabatorile in cinstea zeitei Demeter se numeau
Thesmophoria si Demetria. Dionysos, impreuna cu Herakles, au fost considerati stramosii dinastiei ptolemaice, iar incepand cu domnia lui
Ptolemeu II Philadelphos s-au celebrat sarbatori fastuoase in onoarea lor.
In oraselele din Fayyum (Tebtynis, Theadelphia, Karanis, Magdola) ei au fost la fel venerati, impreuna cu zeul cavaler trac, Heron
Cucerirea romana n-a modificat acest aspect, cultele grecesti au ramas in vigoare, insa au aparut sporadic si o serie de culte romane, cum ar fi cele ale lui Iupiter, Hercule, Mercur, etc. Cu exceptia lui Iupiter
Capitolinus, care beneficia de un templu la Arsinoe, se pare ca romanii stabiliti in Egipt n-au practicat cultul altor zei in mod oficial. Ulterior, a devenit cult oficial si cel al lui Antinoos, favoritul lui Hadrian, cel care s-a inecat in Nil in anul 130, dupa care a fost divinizat
Echivalente intre zeii romani si cei egipteni au fost foarte rare, cum ar fi cazul lui Iupiter-Hammon-Khnubis, atestat printr-o inscriptie descoperita la Philae. Acest fenomen se explica prin faptul ca romanii nu s-au stabilit in numar mare in Egipt, iar elementele grecesti ori elenizate au stat la baza administratiei romane.
Grecii si romanii n-au exclus cultele egiptene si n-au ezitat sa le practice, insa egiptenii nu au avut o atitudine pozitiva fata de zeii cuceritorilor. Cu toate acestea, modalitatea greaca de reprezentare a zeilor a influentat-o pe cea egipteana.
Pentru a explica cultul regal elenistic este necesar sa subliniem influenta orientala si in particular cea achemenida. In orasele grecesti, oamenii, morti sau vii, au fost considerati sacri, chiar daca nu erau zei, si ca atare beneficiau de manifestari cultice. Fiecare oras isi arata respectul fata de fondatorul decedat, fapt pentru care si Ptolemeu I Soter practica la Ptolemais un cult al fondatorului (ktistes). De asemenea, generalii victoriosi puteau beneficia de un cult, fiind venerati in calitate de binefacatori si eli-beratori. Astfel, in gandirea politica a secolului IV
i. Hr. s-a dezvoltat ideea unor calitati divine sau semi-divine ale sefilor, asemanati zeilor (isotheoi ), fara a fi insa considerati zei.
Ptolemeu I Soter a instituit in onoarea lui Alexandru sacrificii si jocuri gimnice, incredintand practicarea cultului unui preot eponim, al carui nume a servit pentru datarea documentelor grecesti, dar si demotice.
Ptolemeu II Philadelphos a instituit un cult in onoarea tatalui defunct (cultul filial). Istoricul Calixene (secolul III i. Hr.) relata marea procesiune dionisiaca pe care Ptolemeu II a organizat-o la Alexandria in
271/270 cu ocazia celei de-a treia Ptolemaia, destinata consolidarii prestigiului dinastiei in fata tuturor grecilor, deoarece era un agôn isolympios. Procesiunea dionysiaca, care atasa zeul Dionysos de dinastie, era inca o modalitate de a sublinia caracterul divin al regelui. Ptolemeu II
Philadelphos a asociat cultului tatalui sau si pe cel al mamei sale,
Berenike I.
Un alt cult instituit de catre Ptolemeu II Philadelphos a fost cultul
„dinastic“, care se refera la zeii „frate-sora“ (theoi adelphoi), respectiv
Ptolemeu II si Arsinoe II. Papirusul el-Hibeh 199 atesta acest cult din
272/1, chiar inainte de moartea lui Arsinoe II, care a fost asimilata cu
Aphrodita si a devenit sub aceasta forma patroana imperiului maritim al lagizilor. Daca bazele cultului dinastic au fost puse de catre Ptolemeu II, inaugurarea oficiala a acestuia i se datoreaza lui Ptolemeu IV Philopator.
Cultul imperial a fost o continuare a cultului dinastic ptolemaic, dar cu diferente notabile. Prin urmare, imparatii primelor doua secole, in marea lor majoritate, n-au acceptat , decat cu rezerve, onorurile aduse persoanei lor ca putere divina. Augustus a acceptat onorurile divine, cu conditia ca acestea sa se adreseze in acelasi timp si zeitei Romei. Cultul imperial s-a dezvoltat rapid in Egipt, astfel ca, in timpul domniei lui
Augustus, anul 6 d. Hr. apare „Caesar, imparat, fiul lui Zeus liberatorul,
Augustus“. Luna egipteana Athyr (28 octombrie-26 noiembrie) a devenit frecvent Neos Sabastos (No-ul August) in onoarea lui Tiberius, succesorul lui Augustus. Preotesele epo-nime ptolemaice au disparut, dar a fost creat un corp de preoti ai cultului imperial. De exemplu, la
Euhemeria din Fayyum este amintit, in 32 d. Hr., un „preot al lui Tiberius
Cesar Augustus“. Trebuie mentionat faptul ca sarbatorile cultului imperial erau celebrate la date fixe.
Spirit erudit, Plutarch n-a fost strain de realitatile Egiptului greco roman, mai ales de aspectele vietii religioase. In acest capitol am scos in evidenta, inainte de toate, trasaturile activitatilor religioase ale Egiptului elenistic, deoarece principalele surse utilizate de ganditorul din
Chaeroneea pentru a concepe constituie lucrari ale personalitatilor din acea perioada. Desigur, pe langa alte citate preluate de la clasicii secolelor VI IV i. Hr., Plutarch n-a ignorat nici religia sincretista a Egiptului roman timpuriu.