Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?



Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
 
despre:
 
FASCISMUL -; simbolul negru al sec.XX
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

MINISTERUL EDUCATIEI, TINERETULUI SI SPORTULUI AL REPUBLICII MOLDOVA i5o10oz
Universitatea de Stat din Moldova
Facultatea Relatii Internationale, Stiinte Politice si Administrative
CATEDRA POLITOLOGIE TEZA DE AN
Tema: “FASCISMUL -; simbolul negru al sec.XX”




Cuprins

Introducere .........................................................................................................................3
§ 1. Cauzele si conditiile aparitiei fascismului ................…...............................................5
§ 2. Leaganul fascismului -; Italia ...........................................................................…........11
§ 3. Aparitia fascismului in Germania ...............................................................................14
§ 4. Componenta ideinica a fascismului: ideologia, politica, practica ..............................20
§ 5. Fascismul in alte tari .........................................................................................….....26
Incheiere ...........................................................................................................................36
Bibliografie ………………………..........………..…………...............………................37
Introducere

Secolul XX a fost unul al marelor dezastre. Conflicte militare dar si ideologice, masacre, genociduri, toate au facut acest secol cel mai sangeros, din cate a avut a le trai omenirea. Lumea a fost dominata de lideri ce stateau in fruntea unor regimuri totalitare. Lideri care, prin parghiile imense de care dispuneau, duceau o politica crunta intru ideea ce o promovau.
La cea extremitate ideologica se afla si nazismul german. Esenta ideii naziste consta in promovarea idelor superioritatii rasei germane si a xenofobismului, a antisemitismului si deci a exterminarii tuturor evreilor din Europa, a unei politici agresive de expansiune la nivel mondial si deci a dominarii lumii. Aceste scopuri si idei se contineau in cartea celui ce avea sa devina lider al Germaniei, Adolf Hitler, „Mein Kampf”. Aceasta idee trebuia sa fie tradusa in viata prin lupta de clasa, un element indispensabil in preluarea puterii de catre mase.
Nazistii vin la putere in Germania pe fonul Germaniei distruse de primul razboi mondial, cu datorii imense si cu o societate disperata. Prin promovarea intensa a ideei superiortatii rasei germane ei readuc increderea in fortele proprii acestui popor. S-a reusit in mod miraculos ridicarea economiei germane din ruine, achitarea pagubelor de razboi. Deja in 1935 Hitler introduce serviciul militar obligatoriu si incepe constructia Wehrmachtului, adica a armatei germane ce ar fi capabila sa poarte un razboi mondial. Astfel, prin ocuparea Zonei Renane in 1936, demareaza punerea in aplicare a planurilor sale expansioniste. La 1 septembrie 1939 Germania ataca Polonia, declansand astfel cel de-al doilea razboi mondial.
Elementul esential al a dictaturii fasciste a fost prezenta unui lider puternic, ferm si carismatic in fruntea statului. Acest lider simboliza statul. Imaginea i-a fost creata cu ajutorul masinilor propagandistice ale acestor state, dar si prin hotararea si cruzimea de care dadeau dovada acesti lideri. Un popor se lasa condus de un regim autoritar si de un tiran atunci cand individul ce face parte din acest popor se simte slab si neincrezut. Anume asa se simteau germanii dupa un razboi pierdut si rusii dupa niste schibari sociale majore, rezultatul benefic al carora intarzia sa apara. Pe fondul acestor predispuneri psihologice, cultul personalitatii a dat roade. Conducatorul statului insemna totul pentru fiecare si, desigur, era indreptatit sa elimine pe cei ce nu acceptau acest fapt sau pe cei care ar fi putut sta in calea unui viitor luminos.
Regimul fascist a constientizat necesitatea recurgerii la militarizare pentru a-si atinge scopurile. Surse imense din bugetul Germaniei au fost alocate armatei pentru perfectionarea ei intru pregatirea de o eventuala confruntare militara puternica. Intreaga industrie era si ea pusa pe picior de razboi -; marea majoritate a productiei industriale era destinata armatei. Prin implicarea fortei de munca in aceste ramuri s-a reusit reducerea somajului, ceea ce avea un caracter relativ populist. S-ar parea ca intregul popor ii sustinea in intregime. Insa regimului nazist ii erau caracteristice represiuni nemiloase indreptate asupra celor care erau considerati drept periculosi pentru mersul programat al lucrurilor. Aceste masuri au fost interprinse atat pe teritoriile originare, cat si pe cele ocupate.
Dupa cum am mentionat, regimului fascist ii erau caracteristice represaliile de masa, insa spre deosebire de cel comunist, epurarile din interior erau mai putin frecvente, ele fiind indreptate mai ales asupra evreilor si ale teritoriilor nou-cucerite.
O psihologie de masa puternica a fost comuna regimului fascist. Ideea de stat era atat de puternica, incat individul nu mai apela deloc la personalitate, locul ei fiind luat de „gandirea” de masa. Individul nu mai comporta ceva important in sine, el are valoare doar in grup. Paradele de masa demonstreaza perfect acest fenomen: mii de oameni executand gesturi in unison, impinsi de puterea infricosatoare a acestui regim. Manipularea societatii avea un efect miraculos.
Adevaratele cruzimi ale acestui regim au avut loc, insa, in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Miza era enorma pentru regimul fascist, scopul scuza orice mijloace, oricat de crude nu ar fi fost ele.
In acesti ani s-a accentuat fenomenul numit Holocaust, adica nimicirea evreilor. Evreii erau impusi sa traiasca in lagare de concentrare, in ghetouri. Asupra lor se efectuau tot felul de experimente medicale si militare, introducandu-li-se substante experimentale in sange pentru a urmari efectul lor, expunandu-i in camere de intoxicari cu gaze, arsi in crematorii. Corpurile lor neinsufletite puteau fi incarcate in camioane si duse spre crematorii asemeni celui mai ordinar gunoi. Copiii si femeile ajunse in aceste lagare nu erau exclusi de la tratamente inumane: erau despartiti de ceilalti membri ai familiilor lor, erau impusi la munci istovitoare pe fond de malnutritie, schilidoti de catre gardieni, iar in caz de hotarari ale unor functionari, arsi in crematorii, inpuscati si aruncati intr-o groapa comuna cu cea mai mare cruzime. In anii razboiului victime ale fascismului au devenit peste 50 milioane de oameni. Prizonierii de razboi aveau si ei parte de tratamente similare.
Pe langa violenta criminala, ca trasatura similara esentiala a acestui regim, trebuie analizat si alt aspect al sincronicitatii in pregatirea catre un razboi de talie mondiala.
Cel de-al II-lea Razboi Mondial cu pretul a zeci de milioane de jertfe a contribuit la distrugerea fascismului ca sistem de guvernare. Acest regim a fost la fel de crud atat in Germania, cat si in alte state in care era instituit.
Fascismul a fost si ramane un fenomen macabru si tragice ale secolului XX.
Speram ca aceasta sistema odioasa -; fascismul va constitui doar o fila tragica, dar trecuta ale istoriei omenirii. Nici o explicatie si nici o scuza nu poate fi valabila pentru a motiva existenta lui.


§ 1. Cauzele si conditiile aparitiei fascismului

Ascensiunea dreptei radicale dupa primul razboi mondial a fost fara indoiala un raspuns, o reactie la pericolul si chiar la realitatea revolutiei sociale si a puterii clasei muncitoare in general, la Revolutia din Octombrie si leninism in special. Fara acestea, nu ar fi existat fascismul, deoarece, desi extremistii demagogi de dreapta au fost prezenti in politica intr-un numar de tari europene incepand cu sfarsitul secolului al nouasprezecelea, totusi au fost foarte bine tinuti sub control inainte de 1914. In aceasta privinta, sustinatorii fascismului au, probabil, dreptate in afirmatia ca Lenin a dat nastere lui Mussolini si lui Hitler.
Ce sanse de stabilitate existau in regiunile care nu puteau supravietui Marii Crize? Republica de la Weimar a cazut in mare parte din cauza ca Marea Criza nu a putut mentine targul tacit dintre stat, angajati si muncitorii organizati, care o mentinusera pana atunci pe linia de plutire. Industria si guvernul au considerat ca nu aveau de ales si au facut reduceri economice si sociale, iar somajul in masa a facut restul. La mijlocul anului 1932 national-socialistii si comunistii au atras o majoritate dintre voturile nemtilor, iar partidele angajate pentru republica erau reduse la ceva mai mult de o treime. Si invers, stabilitatea regimurilor democratice dupa al doilea razboi mondial, nu in ultimul rand cea a noii Republici Federale Germania, se baza pe miracolele economice ale acelor decenii. Acolo unde guvernele au ce oferi petitionarilor pentru a le satisface cerintele, iar standardul de viata a majoritatii cetatenilor este in constanta ascensiune, temperatura politicii democratice rareori se ridica la fierbere. Compromisul si consensul tind sa prevaleze, chiar cei mai convinsi de rasturnarea capitalismului au considerat status quo-ul mai putin intolerabil in practica decat in teorie, si chiar si campionii capitalismului au considerat bune sistemele de securitate so¬ciala si negocierile cu sindicatele despre marirea salariilor.
Insa, asa cum a aratat chiar Marea Criza, aceasta este doar o parte din adevar. O situatie foarte asemanatoare - refuzul muncitorilor organizati de a accepta scaderile din timpul Crizei - a dus la colapsul guvernului parlamentar si, in cele din urma, la numirea lui Hitler in fruntea guvernului in Germania, iar in Marea Britanie doar la o schimbare acuta a unui guvern laburist cu un "guvern national" (conservator) in cadrul unui sistem parlamentar stabil si niciodata zdruncinat*. Criza nu a dus in mod auto¬mat la suspendarea sau abolirea democratiei reprezentative, asa cum este de asemenea evident din consecintele politice din Statele Unite (politica de New Deal a lui Roosevelt) si din Scandinavia (triumful social-democratiei).
Numai in America Latina, unde finantarea guvernamentala depindea, in cea mai mare parte, de exporturile unui sau a doua produse de baza, ale caror preturi s-au prabusit brusc si dramatic, Criza a produs caderea aproape imediata si automata a oricaror guverne in functie, in special prin lovituri militare. Ar trebui sa adaugam ca schimbarea politica a avut loc de asemenea in Chile si Columbia.
La baza, politica liberala era vulnerabila din cauza ca forma specifica de guvernamant, democratia reprezentativa, a fost rareori un mijloc convingator de conducere a statelor, iar conditiile din Era Catastrofei rareori i-au garantat viabilitatea, ca sa nu mai vorbim de eficacitate.
Prima conditie a fost ca trebuia sa se bucure de asentimentul si legitimitatea generale. Democratia insasi se bazeaza pe acest asentiment, dar nu il si creeaza, cu exceptia faptului ca in democratiile bine stabilite si procesul in sine al votului normal a tins sa confere cetatenilor - chiar si celor in minoritate - un sentiment ca procesul electoral legitimeaza guvernele pe care le genereaza. Dar putine dintre democratiile interbelice erau stabile. intr-adevar, pana la inceputul secolului douazeci, democratia exista in putine tari - Statelor Unite, Franta si cam atat. intr-adevar, cel putin zece dintre statele Europei dupa primul razboi mondial erau fie in intregime noi, fie altfel decat in situatia anterioara, pentru ca nu au prezentat o legitimitate speciala pentru locuitorii lor. Si mai putine democratii erau stabile. Politica statelor din Era Catastrofei era, mai curand, o politica de criza.
A doua conditie a fost un grad de compatibilitate dintre variatele componente ale "poporului", al carui vot suveran urma sa determine guvernul. Teoria oficiala a societatii burgheze liberale nu a recunoscut "poporul" ca un corp de grupuri, comunitati si alte colectivitati cu interese potrivit clasificarii respective, in ciuda faptului ca antropologii, sociologii si toti politicienii care desfasurau o activitate politica recunosteau acest lucru. Oficial, poporul, mai curand un concept teoretic decat un organism viu real de fiinte umane, consta dintr-un ansamblu de indivizi ale caror voturi se adaugau la majoritatile si minoritatile aritmetice, care se traduceau in adunari alese ca guverne majoritare si opozitii minoritare.
Acolo unde votul democratic a trecut frontierele dintre impartirile populatiei nationale, sau acolo unde era posibil sa se concilieze sau sa se inlature conflictele dintre ele, democratia a fost viabila. Oricum, intr-o era de revolutie si tensiuni sociale, lupta de clasa s-a transpus in politica mai degraba decat pacea intre clase. Intransigenta ideologica si de clasa puteau distruge guvernul democratic. Acordurile de pace incheiate in fuga dupa 1918 au inmultit ceea ce noi, la sfarsitul secolului douazeci, numim virusul fatal al democratiei, adica divizarea corpului de cetateni exclusiv conform demarcatiilor etnico-nationale sau religioase.
Caderea celor trei imperii multinationale, Austro-Ungaria, Rusia si Turcia, a fost inlocuita de trei state supranationale, ale caror guverne erau neutre fata de numeroasele nationalitati peste care guvernau, cu state intr-o proportie mai multinationala, fiecare identificat cu una sau cel mult doua sau trei dintre comunitatile etnice dintre granitele respective.
A treia conditie a fost ca guvernele democratice sa nu aiba prea mult a face cu guvernarea. Parlamentele au inceput sa functioneze nu atat ca sa guverneze, cit pentru a controla puterea celor care faceau acest lucru, o functie care este inca evidenta in relatiile dintre Congresul Statelor Unite si presedintia Statelor Unite. Erau mecanisme desemnate ca frane si care au actionat ca motoare. Adunarile suverane, alese pe baza unor drepturi cetatenesti restranse, dar pe cale de a se extinde, au fost, desigur, comune incepand cu Era Revolutiei, dar societatea burgheza a secolului nouasprezece a presupus ca multimea cetatenilor sai si-ar capata locul nu in sfera guvernarii, ci in economia care se autoregleaza si in lumea asociatiilor particulare si neoficiale (societatea civila)*. Ea a ocolit dificultatile guvernelor in functie, prin adunarile alese, in doua moduri: prin a nu se astepta prea mult sa guverneze sau chiar sa emita legi de la parlamentele lor si prin a observa ca guvernarea - sau mai curand administrarea - ar putea fi dusa mai departe fara sa se tina seama de capriciile sale. Asa cum am vazut, organisme ale unor oficiali independenti, permanent numiti public, devenisera un instrument esential pentru guvernarea statelor moderne. O majoritate parlamentara era capitala numai acolo unde decizii de conducere majore si controversate urmau a fi luate sau aprobate, iar organizarea si mentinerea unui organism adecvat de sustinatori era sarcina majora a conducatorilor de guverne, de cand (numai in cele doua Americi) guvernul regimurilor parlamentare nu era ales direct. in statele cu sufragiu restrans (adica un electorat compus in special din minoritatea bogata, puternica si influenta) acest lucru a fost facut mai usor de un consens comun a ceea ce constituia interesul lor colectiv ("interesul national"), ca sa nu mai amintim de resursele de patronaj.
Secolul douazeci a multiplicat ocaziile cand a devenit esential ca guvernele sa conduca. Statul care s-a limitat la asigurarea legilor de baza pentru afaceri si pentru societatea civila, iar politia, inchisorile si fortele armate - la cele pentru mentinerea in frau a pericolelor interne si externe, "statul de tip paznic de noapte" al spiritului politic a devenit tot atat de invechit ca si "paznicii de noapte" care au inspirat metafora.
A patra conditie a fost bogatia si prosperitatea. Democratiile din anii '20 s-au destramat sub tensiunea revolutiilor si a contrarevolutiilor (Ungaria, Italia, Portugalia) sau a conflictelor nationale (Polonia, Iugoslavia); iar cele din anii '30- sub tensiunile Marii Crize.
Trebuie doar sa comparam atmosfera politica a Germaniei din timpul Republicii de la Weimar si al Austriei din anii '20 cu cea a Germaniei Federale si a Austriei de dupa 1945, pentru a ne convinge de acest lucru. Chiar si conflictele nationale devenisera mai rezolvabile, din moment ce politicienii fiecarei minoritati se puteau hrani la cazanul comun al statului.
Asa a fost puterea Partidului Agrar din unica democratie veritabila a Europei de Est si Centrale, Cehoslovacia. In anii '30, nici macar Cehoslovacia nu mai putea tine la un loc cehii, slovacii, germanii, maghiarii si ucrainenii.
In aceste imprejurari, democratia a fost un mecanism pentru formalizarea impartirilor dintre grupurile ireconciliabile. Deseori, chiar si in cele mai bune imprejurari, democratia nu s-a prezentat ca o baza stabila pentru o guvernare democratica de orice fel, in special cand teoria reprezentarii democratice a fost aplicata in cele mai riguroase versiuni ale reprezentarii proportionale*.
Acolo unde, in vremuri de criza, nu se putea constitui o majoritate parlamentara, asa cum s-a intamplat in Germania (spre deosebire de Marea Britanie)**, tentatia de a cauta in alta parte a fost coplesitoare. Chiar si in democratiile stabile, impartirile politice pe care Ie implica sistemul sint vazute de multi cetateni mai degraba drept pierderi ale sistemului decat beneficii. Chiar retorica politicii face mai curand reclama candidatilor si partidului ca reprezentanti ai interesului national decat ai ingustului interes de partid. In vremuri de criza, cheltuielile sistemului pareau enorme, iar beneficiile nesigure.
In aceste imprejurari este usor sa ne dam seama ca democratia parlamentara din statele care au urmat vechilor imperii, la fel ca si in majoritatea tarilor din spatiul mediteranean si latinoamerican, era o planta plapanda care crestea pe un pamant pietros. Cel mai puternic argument in favoarea sa, si anume ca asa rea cum e, tot e mai buna decat orice sistem alternativ, este acceptat doar pe jumatate. In perioada interbelica, rareori a sunat realist si convingator.
Criza mondiala a transformat fascismul intr-o miscare mondiala, mai bine zis intr-un pericol mondial. Fascismul in versiunea germana (nationalism-socialismul) a beneficiat in aceeasi masura de traditia intelectuala germana care (spre deosebire de cea austriaca) fusese ostila teoriilor neoclasice ale liberalismului economic, devenit ortodoxie internationala incepand cu anii '80 ai secolului trecut, si de guvernul hotarat sa scape de somaj cu orice pret.
S-a ocupat de Marea Criza, trebuie sa spunem acest lucru, rapid si mult mai cu succes decat oricare altul (recordul fascismului italian a fost mai putin impresionant). Oricum, acesta nu era apelul major intr-o Europa care isi pierduse in mare masura legaturile interne.
Dar, pe masura ce valul fascismului a crescut odata cu Marea Criza, a devenit din ce in ce mai limpede ca in Era Catastrofei nu numai pacea, stabilitatea sociala si economia, ci si institutiile sociale, precum si valorile intelectuale ale societatii burgheze din secolul nouasprezece se aflau in retragere sau declin. La acest proces trebuie sa revenim acum.
Nazismul este un fenomen care abia daca poate fi supus unei analize rationale. Sub conducerea unui lider care vorbea in tonuri apocaliptice despre puterea mondiala sau despre distrugere si a unui regim fondat pe ideologia rasista, una dintre cele mai avansate din punct de vedere cul¬tural si economic tari europene a lansat o conflagratie mondiala care a generat in jur de 50 de milioane de jertfe si a comis atrocitati - culminand cu uciderea in masa a milioane de evrei - de natura si la o scara care intrec imaginatia. Pe fundalul Auschwitz, explicatiile istoricului par realmente precare.
Dintre toate cele intamplate in Era Catastrofei, supravietuitorii din secolul nouasprezece au fost poate cel mai mult socati de colapsul valorilor si al institutiilor civilizatiei liberale al caror progres secolul lor il simtise, in orice caz in partile "avansate" ale lumii. Aceste valori au exprimat o neincredere in dictatura si in guvernarea absolutista, pledand pentru o angajare spre guvernarea constitutionala cu si sub guvernul ales liber si adunarile reprezentantilor, care au garantat puterea legii, cit si pentru un set acceptat de drepturi si libertati cetatenesti, inclusiv libertatea cuvantului, a presei si a intrunirilor. Statul si societatea trebuie sa fie informate despre valorile general-umane - prin dezbateri publice -, ale educatiei, stiintei.
Ignoranta si inapoierea acestor mase, angajamentul lor in rasturnarea societatii burgheze prin revolutia sociala, cit si latenta irationalitate umana, atat de usor exploatata de demagogi, au constituit intr-adevar o cauza de alarma. Oricum, cele mai periculoase dintre aceste noi miscari de masa democratice au fost de fapt, si in teorie, si in practica, la fel de angajate in valorile ratiunii, ale stiintei, progresului, invatamantului si libertatii individuale.
Totusi, regimurile electorale reprezentative au fost destul de frecvente. Cei douazeci de ani dintre "Marsul asupra Romei" al lui Mussolini si culmea succesului Axei in cel de-al doilea razboi mondial au inregistrat o retragere accelerata si din ce in ce mai catastrofala a institutiilor politice liberale.
In 1918-'20 adunarile legislative au fost dizolvate sau au devenit ineficiente in doua state europene, in anii '20 in sase, in anii '30 in noua, in timp ce ocupatia germana a distrus puterea constitutionala in alte cinci in timpul celui de-al doilea razboi mondial.

Pe scurt, singurele tari europene cu institutii politice democratice adecvate care au functionat fara intrerupere in intreaga perioada interbelica au fost Marea Britanie, Finlanda (doar simbolic), statul liber irlandez, Suedia si Elvetia.
Pe scurt, liberalismul politic se afla in plina retragere in timpul Erei Catastrofei, o retragere care s-a accelerat acut dupa ce Adolf Hitler a devenit cancelarul Germanei in 1933. Luand lumea ca un tot intreg, probabil ca au existat treizeci si cinci sau mai multe guverne constitutionale in 1920 (in functie de locul in care plasam cateva republici din America Latina). Pana in 1938 existau, probabil, saptesprezece asemenea state, in 1944, probabil, douasprezece din totalul de saizeci si patru. Tendintele mondiale pareau clare.
Rusia Sovietica (din 1922: URSS) a fost izolata si nu a fost nici capabila si nici, dupa ascensiunea lui Stalin, dornica sa extinda comunismul. Revolutia sociala sub conducerea leninista (sau sub oricare conducere) a incetat sa se raspandeasca dupa ce valul initial postbelic slabise. Miscarile (marxiste) social-democrate se transformasera in forte sustinatoare ale statului, mai degraba decat in forte subversive, iar aderarea lor la democratie a fost indubitabila. in miscarile muncitoresti din majoritatea tarilor comunistii erau in minoritate, iar acolo unde au fost puternici in majoritatea cazurilor au fost sau urmau sa fie suprimati.
Frica de revolutia sociala si de rolul comunistilor in ea era destul de intemeiata, asa cum a dovedit al doilea val al revolutiei din timpul si de dupa cel de-al doilea razboi mondial, dar in cei douazeci de ani de retragere liberala nici un regim care putea fi numit liberal-democrat nu a fost amenintat dinspre stanga*. Pericolul a venit exclusiv dinspre dreapta. Iar dreapta reprezenta nu doar o amenintare la adresa guvernului constitutional si reprezentativ, ci o amenintare ideologica pentru ideea liberala ca atare, pe masura ce devenea o miscare potential mondiala, pentru care eticheta "fascism" este insuficienta si nu absolut irelevanta.
Este insuficienta din cauza ca nu toate fortele care au rasturnat regimurile liberale au fost fasciste. Este relevanta deoarece fascismul, mai intai in forma sa originara italiana, iar mai tarziu in forma germana a national-socialismului, in anii '30 parea un val cu repercusiuni in viitor.


§ 2. Leaganul fascismului -; Italia

Regimul fascist italian (1922-1945)
Prima miscare cu adevarat fascista a fost cea italiana, care i-a si dat nume fenomenului, opera a unui ziarist socialist renegat, Benito Mussolini, al carui nume mic, un tribut presedintelui anticlerical Benito Juarez, simboliza antipapalismul patimas manifestat de regiunea sa natala Romagna. Adolf Hitler insusi a recunoscut datoria si respectul sau fata de Mussolini, chiar si atunci cand si Mussolini, si Italia fascista isi demonstrasera in cel de-al doilea razboi mondial slabiciunea si incompetenta. in schimb, Mussolini a preluat de la Hitler, ceva mai tarziu, antisemitismul, care lipsea totalmente din miscarea lui pana in 1938 si chiar din istoria Italiei de la unificarea ei. Totusi, fascismul italian in sine nu a exercitat o influenta internationala prea mare, chiar daca a incercat sa in¬spire si sa finanteze miscari similare in alte tari. El a aratat o oarecare influenta in zone cu totul neasteptate.
La sfarsitul primului razboi mondial, Italia a fost nemultumita de prevederile Tratatului de pace de la Paris; politicienii italieni sperasera ca vor obtine compensatii economice si teritoriale care sa scoata tara din criza si sa ajute la lichidarea inapoierii economice a sudului tarii.
Din 1918 in Partidul Socialist Italia, care avea stranse legaturi cu PC (bolsevic), framantarile s-au intensificat, ducand in cele din urma la asasinarea conducatorului acestuia, Enrico Matteoti. In fruntea partidului a fost promovat Benito Mussolini, directorul ziarului "Avanti".
In 1919 in PSI existau trei curente:
1. curentul social democrat reprezentat de Serrati, Turati si d'Aragora;
2. curentul de stanga condus de Antonio Gramsci si Palmiro Togliati;
3. curentul nationalist-socialist, reprezentat de Mussolini, d'Anunzio, Umberti si Scopa.
Fascismul italian beneficia mai curand de o presa loiala in anii '20, si chiar in anii '30, cu exceptia celor care tineau de liberalismul de stanga.
Dupa infiintarea Internationalei a III-a, Partidul Socialist Italian s-a destramat.
Mussolini a fundat Partidul National Italian (Fascist) cu o ideologie bazata pe "unitatea de lupta" - fascim ("Fascio di combattimento") care-si propunea renasterea nationala si dezvoltarea economica. In 1921 s-a desprins din PSI Partidul Comunist, adversar celui fascist.
In contextul politic destul de tulbure al anului 1922, in octombrie, Mussolini a declansat "Marsul asupra Romei" antrenand mari mase de oameni: someri, tineri, unii chiar din randurile social democratilor si ale comunistilor.

La 29 octombrie 1922 regeleVittorio Emmanuele al III-lea, l-a numit pe Mussolini seful guvernului, instaurandu-se astfel regimul fascist in Italia in absenta unor alegeri parlamentare.
Ajuns in fruntea statului, Mussolini a subordonat propriului control institutiile acestuia; a folosit in acest scop serviciile militiilor fasciste, OVRA-Organizatia voluntara pentru represiunea antifascismului si a numit membrii ai partidului fascist in functiile cele mai importane.
El si-a dat titlul "Il Duce".
Masurile luate de regimul fascist au fost:
• a incercat sa controleze marele capital si sa stavileasca abuzurile si coruptia;
• a luat masuri impotriva Mafiei;
• a realizat Concordatul cu Papa (Lateran, 1929);
• a sustinut dezvoltarea invatamantului;
• a sustinut dezvoltarea economica unitara a tarii si refacerea cailor de comunicatii.
De altfel, fascismul italian, care a continuat procesul de unificare a Italiei inceput in secolul nouasprezece, formand astfel un guvern mai puternic si mai centralizat, a avut oarecare realizari.
De exemplu, a fost singurul regim italian care a suprimat cu succes mafia siciliana si camorra napolitana. Totusi, semnificatia sa istorica consta nu in realizarile sale, ci in rolul sau ca initiator global al noii versiuni triumfatoare a contrarevolutiei.
Mussolini 1-a inspirat pe Hitler, si Hitler nu a evitat niciodata sa recunoasca aceasta.
Pe de alta parte, fascismul italian a fost si a ramas multa vreme o anomalie printre miscarile de dreapta radicale in atitudinea sa de tolerare, chiar a unui anumit gust pentru "modernismul" artistic de avangarda, cit si in alte privinte - de mentionat lipsa totala, pana in 1938, din ideologia lui Mussolini a rasismului antisemit.
Prin programele aplicate a fost diminuat somajul astfel ca in 1927 Italia iesise din criza postbelica. Pentru eliminarea totala a somajului a luat avant industria constructoare de masini si ramurile legate de productia de razboi. S-au dezvoltat fabricile de armament, industrial aeronautica, navala si petrochimica.
Datorita programelor economice adoptate, criza economica din 1929-1930 a afectat mai putin Italia decat celelalte tari. Toate aceste masuri au asigurat regimului fascist popularitate.
Propaganda nazista coordonata de Gabriele d'Anunzio si Edmondo de Amicis urmarea sa reincie in sufletele italienilor mandria de a fi urmasi ai romanilor, odinioara stapanii lumii.
Din dorinta de a demonstra Lumii ca Itallia devenise o mare putere, Mussolini a ordonat invadarea si ocuparea Abisiniei (1935-1936), armata italiana a participat la razboiul din Spania (1936-1939).
Politica Italiei s-a apropiat mult de Germania; la 7 aprilie 1939 a invadat Albania, iar la 29 octombrie 1940 a atacat Grecia, urmarind sa refaca Imperiul Roman).
In Italia, unde s-a manifestat pentru prima oara totalitarismul de dreapta, au prevalat aspectele social economice si nationale. Mussolini a propus controlul statului asupra economiei cu scopul dezvoltarii uniforme a intregului teritoriu national.
Asa s-a conturat regimul economic autarhic - asigurarea resurselor, a necesarului de productie si a desfacerii numai din economia interna. Sub raport organizatoric in economia italiana s-a conturat corporatismul, bazat pe asociatii profesionale, asemanatoare breslelor medievale, dominate de marele capital.
In concluzie sistemul italian, fascist, se baza pe unitate nationala si autarhie economica, ceea ce-l va diferentia de sistemul german.
In comparatie cu nazismul si totalitarismul de tip bolsevic, fascismul italian a fost mai ponderat ceea ce a facut ca reactiile democratiilor burgheze sa fie destul de slabe.
Dupa angrenarea Italiei in actiuni externe si mai ales dupa intrarea ei in razboi alaturi de Germania, sprijinul popular s-a redus simtitor.
Implicarea Italiei in actiuni care depaseau resursele si posibilitatile sale au dus la caderea regimului fascist in 1943.

§ 3. Aparitia fascismului in Germania

Spre sfarsitul primului razboi mondial in Germania au izbucnit tulburari sociale care au culminat cu abdicarea imparatului Wilhelm II (9-XI-1918), fuga acestuia in Olanda si proclamarea Republicii de la Weimar, ai carei conducatori au semnat la 18 noiembrie capitularea Germaniei. Pentru soldatii germani a fost greu sa inteleaga recunoasterea infrangerii Germaniei si asta a generat mitul "tradarii" si al "loviturii pe la spate". Anarhia interna, provocata de criza social economica, a fost accentuata in Germania de demobilizarea armatei, tulburarile punand in pericol regimul republican.
Dupa crearea Partidului Comunist German (decembrie 1918) condus de Karl Liebknecht, Rosa Luxemburg si Ernst Thalmann, s-au desfasurat "revolutii bolsevice" la Bremen, Hamburg si in Bavaria.
La revolutia din Bavaria a participat si Adolf Hitler, la momentul respectiv caporal al armatei germane, decorat pe frontul de vest, membru al PC din Bavaria si seful sectiei de propaganda din Munchen. Un an mai tarziu parasea PC si participa la infrangerea revolutiei. In 1921, sprijinit de unii ofiteri, soldati si intelectuali a creat Partidul Muncitoresc National-Socialist German (NSDAP). Intre apropiatii lui s-au aflat de la inceput Hermann Goring, erou aviator din primul razboi mondial si Ernst Rhome - creatorul Trupelor de asalt (SA).
La 9 noiembrie 1923, Hitler si tovarasii sai au organizat o lovitura de stat la Munchen, cunoscuta sub numele de "Puciul berii". Incercarea a esuat iar Hitler a fost inchis. Anii de detentie au fost folositi de Hitler pentru a scrie "Mein Kampf", "lucrarea de capatai" a ideologiei naziste, care a cunoscut o raspandire destul de larga in randul poporului german pe fondul crizei, al umilintei impuse de Tratatul de la Versaiiles, al neputintei Republicii de la Weimar de a remedia situatia si mai ales al implicatiilor crizei economice din 1929-1933.
Ascensiunea dreptei radicale dupa primul razboi mondial a fost fara indoiala un raspuns, o reactie la pericolul si chiar la realitatea revolutiei sociale si a puterii clasei muncitoare in general, la Revolutia din Octombrie si leninism in special. Fara acestea, nu ar fi existat fascismul, deoarece, desi extremistii demagogi de dreapta au fost prezenti in politica intr-un numar de tari europene incepand cu sfarsitul secolului al nouasprezecelea, totusi au fost foarte bine tinuti sub control inainte de 1914. In aceasta privinta, sustinatorii fascismului au, probabil, dreptate in afirmatia ca Lenin a dat nastere lui Mussolini si lui Hitler. Oricum, ar fi absolut ilogic sa scutim de vina barbaria prin pretentia ca a fost inspirata si a imitat barbariile anterioare ale revolutiei ruse, asa cum au incercat sa faca unii istorici germani in anii '80.
Oricum, trebuie sa aducem doua amendamente la teza ca biciuirea din partea dreptei a fost in special o reactie la actiunile stangii revolutionare, in primul rand, se subestimeaza impactul primului razboi mondial asupra unui strat important al soldatilor sau al tinerilor nationalisti, in mare masura din clasa de mijloc si din clasa de jos, care, dupa noiembrie 1918, au detestat sansa lor ratata de eroism.
Puternica angajare a stangii, de la liberali, catre miscarile antirazboinice si antimilitariste, repulsia populara uriasa impotriva uciderilor in masa comise in primul razboi mondial i-au facut pe multi sa subestimeze aparitia unei minoritati aparent insignifiante, dar numeroase la modul absolut, pentru care experienta luptei, chiar si in conditiile anilor 1914-'18, a fost centrala si pentru care uniforma si disciplina, sacrificiul si sangele, armele si puterea au facut ca viata sa merite sa fie traita. Ei nu au scris multe carti despre razboi, desi (in special in Germania) cativa au facut-o. Acesti „Rambo” ai vremii lor au fost recrutii firesti pentru dreapta radicala.
Al doilea amendament este faptul ca dreapta nu s-a activizat ca raspuns la bolsevism ca atare, ci impotriva tuturor miscarilor, si in special impotriva clasei muncitoare organizate, care ameninta ordinea existenta a societatii sau putea fi invinuita pentru prabusirea acesteia. Lenin era simbolul acestei amenintari, mai curand decat realitatea existenta care, pentru majoritatea politicienilor, era reprezentata mi atat prin partidele socialiste muncitoresti, ai caror lideri erau destul de moderati, cit prin ascensiunea puterii clasei muncitoare, prin increderea si radicalismul acestora, care au conferit vechilor partide muncitoresti o noua forta politica si, de fapt, le-a facut recuzita indispensabila a statelor liberale. Nu este intamplator ca in anii imediat postbelici cerinta centrala a agitatorilor socialisti de la 1889, ziua de lucru de opt ore, era prezenta aproape peste tot in Europa.
Era amenintarea implicita cu cresterea puterii fortei de munca care a inghetat sangele conservatorilor, mai curand decat simpla transformare a liderilor sindicatelor muncitoresti si a oratorilor opozitiei in functionari guvernamentali, desi aceasta era o realitate amara. Ei apartineau prin definitie "stangii". intr-o era de transformari sociale o linie ferma nu-i separa de bolsevici. intr-adevar, multe dintre partidele socialiste s-ar fi alaturat cu draga inima comunistilor in anii de dupa razboi, daca acestia nu-i respingeau. Omul pe care 1-a asasinat Mussolini dupa "Marsul asupra Romei" nu a fost un lider al partidului comunist, ci un socialist, Matteotti. Dreapta traditionala ar fi putut vedea Rusia atee ca intruchipare a tot ce era rau in lume, dar revolta generalilor din 1936 nu a fost indreptata contra comunistilor, luand in considerare doar faptul ca acestia erau partea cea mai mica din frontul popular. A fost indreptata impotriva unei revolte populare care, pana la razboiul civil, i-a favorizat pe socialisti si pe anarhisti. Este o reducere in limitele rationalismului, care fac din Lenin si Stalin o scuza pentru fascism.
Si totusi, trebuie explicat de ce dreapta de dupa primul razboi mondial si-a repurtat victoriile cruciale sub forma fascismului. Deoarece miscarile extremiste ale dreptei radicale existasera si inainte de 1914 - nationaliste si xenofobe pana la isterie, idealizand razboiul si violenta, intolerante si reduse la ascultare si supunere prin arme, patimas antiliberale, antidemocratice, antiproletare, antisocialiste si antirationaliste, visand la sange si pamant si la o intoarcere la valorile pe care modernitatea le-a destramat. Aveau o oarecare influenta politica, in cadrul dreptei politice, si in unele cercuri intelectuale, dar nu au dominat sau nu au controlat situatia nicaieri.
Ce le-a dat o sansa dupa primul razboi mondial a fost colapsul vechilor regimuri si, odata cu ele, al vechilor clase conducatoare si al masinariei lor de putere, influenta si hegemonie. Acolo unde acestea au ramas in stare de buna functionare nu a fost nevoie de fascism. Acesta nu a facut nici un fel de progres in Marea Britanie, in ciuda scurtei fluturari nervoase de drapel ceva mai inainte. Traditionala dreapta conservatoare a continuat sa detina controlul. Nu a facut nici un progres in Franta, pana dupa infrangerea din 1940. Desi dreapta radicala franceza - acum Action Francaise monarhista si Croix de Feu a colonelului La Rocque - era destul de pregatita sa-i invinga pe cei de stanga, ea nu a fost fascista. intr-adevar, cateva elemente ale dreptei s-au alaturat Rezistentei.
Inca o data, fascismul nu a fost considerat necesar in tarile noi independente, in care o noua clasa conducatoare nationalista sau un grup de acest fel puteau prelua puterea. Acesti barbati puteau fi reactionari si puteau foarte bine sa opteze pentru un guvern autoritar, din ratiuni care urmeaza a fi luate in discutie mai jos, dar este o pura retorica sa identificam cu fascismul orice intoarcere catre dreapta antidemocratica in Europa interbelica.
Conditiile optime pentru triumful dreptei radicale au fost un stat vechi si mecanismele sale de conducere, care nu mai puteau functiona; o masa de cetateni dezamagiti, dezorientati si nemultumiti, care nu mai stiau in ce consta loialitatea; puternicele miscari socialiste care amenintau sau pareau ca ameninta cu revolutia sociala, dar care, de fapt, nu erau in stare sa o realizeze; o miscare a resentimentului national impotriva tratatelor de pace din 1918-'20.
Acestea erau conditiile in care elitele conducatoare neajutorate erau tentate sa recurga la ultraradicali, asa cum au facut liberalii italieni cu fascistii lui Mussolini in 1920-'22 si conservatorii germani cu socialistii lui Hitler in 1932-'33.
Acestea, in mod asemanator, erau conditiile care au transformat miscarile dreptei radicale in forte puternice organizate si uneori uniforme si paramilitare (squadristii; trupele de soc ale fortelor naziste) sau, asa cum s-a intamplat in Germania in timpul Marii Crize, in masive armate electorale.
Oricum, in nici unul dintre cele doua state fasciste fascismul nu a "cucerit puterea", desi si in Italia, ca si in Germania, a facut mult caz din "cucerirea strazilor" si din "Marsul asupra Romei".
In ambele cazuri, fascismul a venit la putere prin permisiunea tacita sau chiar (ca in Italia) prin initiativa vechiului regim, adica intr-un mod "constitutional".
Noutatea fascismului a constat in aceea ca, odata aflat la putere, a refuzat sa joace vechile jocuri politice si, acolo unde a putut, a preluat complet puterea.
Transferul total al puterii sau eliminarea tuturor rivalilor a durat mai mult in Italia (1922-'28) decat in Germania (1933-'34), dar, in momentul cand s-a realizat, nu au mai existat limite politice interne a ceea ce a devenit in mod specific dictatura fara piedici a unui "lider" suprem populist (Duce; Fuhrer).
In acest punct, trebuie sa ne dispensam pe scurt de doua teze deopotriva de inadecvate despre fascism, una fascista, dar preluata de multi istorici liberali, cealalta scumpa marxismului sovietic ortodox. Nu a existat o "revolutie fascista", iar fascismul nu a fost expresia "capitalismului monopolist" sau a marilor afaceri.
Miscarile fasciste au continut elemente ale miscarilor revolutionare, in masura in care contineau oameni care doreau o transformare fundamentala a societatii, adesea cu o tenta remarcabil anticapitalista si antioligarhica. Oricum, calul fascismului revolutionar nu a reusit nici sa alerge, nici macar sa porneasca. Hitler i-a eliminat rapid pe cei care au luat in serios componenta "socialista" din numele partidului national-socialist german al muncitorilor. Utopia unei reveniri la vreun fel de ev mediu al omului mic cu tarani-proprietari mostenitori, mestesugari ca Hans Sachs si fetele cu cosite blonde de pe farfuriile de faianta ale timpului nu a fost un program care putea fi realizat in statele majore ale secolului douazeci (cu exceptia planurilor de cosmar ale lui Himmler despre un popor purificat rasial), cu atat mai putin in regimurile care, asa ca fascismul italian si cel german, erau angajate in drumul lor catre modernizare si progres tehnologic.
Ceea ce a realizat cu certitudine national-socialismul a fost o epurare radicala a vechilor elite imperiale si a structurilor institutionale. La urma urmelor, singurul grup care a lansat in fapt o revolta impotriva lui Hitler - si a fost mai tarziu decimat - a fost vechea armata aristocratica prusaca in iulie 1944. Aceasta distrugere a vechilor elite si a vechilor incadrari, intarita dupa razboi de politiile de ocupare ale armatelor occidentale, urma in cele din urma sa faca posibila edificarea Republicii Federale pe o baza mai puternica decat Republica de la Weimar din 1918-'33, care a fost ceva mai mult decat imperiul invins minus Kaiserul.
Nazismul a insemnat cu siguranta, si in parte a si realizat, un progres social pentru mase: vacante; sporturi; planuita "masina a poporului", pe care lumea avea sa o cunoasca dupa cel de-al doilea razboi mondial ca "gandacul" Volkswagen. Oricum, realizarea sa majora a fost iesirea din Marea Griza mai repede si mai putin dureros decat oricare alt guvern, deoarece antiliberalismul nazistilor a avut o latura pozitiva in faptul ca nu le-a impus credinta apriorica in piata libera.
Cu toate acestea, nazismul a fost mai curand un regim vechi revigorat decat unul principialmente nou. Ca si Japonia imperiala militarista din anii '30 (despre care nici nu s-a sustinut ca a fost un sistem revolutionar), nazismul a fost o economie capitalista nonliberala care a dat o dinamizare frapanta sistemului sau industrial. Realizarile economice ale Italiei fasciste au fost mult mai putin impresionante, asa cum s-a demonstrat in al doilea razboi mondial. Economia sa de razboi a fost deosebit de slaba. Iar frazele despre "revolutia fascista" au fost o simpla retorica, desi, pentru multi fascisti ordinari italieni, un retorism in care credeau sincer. A fost mult mai evident un regim in interesul clasei conducatoare, care a luat fiinta ca o reactie la framantarile postrevolutionare din 1918, decat, asa cum s-a intamplat in Germania, ca urmare a Marii Crize si a imobilitatii guvernelor de la Weimar de a-i face fata.
In ceea ce priveste "capitalismul monopolist", este cert ca marele business poate ajunge la intelegere cu orice regim care nu-1 expropriaza in fapt, si orice regim trebuie sa se inteleaga cu marele business. Fascismul nu a fost in mai mare masura "expresia intereselor capitalului monopolist" decat politica americana de New Deal sau guvernele laburiste din Marea Britanie, sau Republica de la Weimar. Marele business de la inceputul anilor '30 nu 1-a dorit prea mult pe Hitler, preferind un conservatism mai ortodox, l-au acordat putin sprijin pana la Marea Criza, si chiar si atunci sprijinul a fost ocazional. Totusi, atunci cand a ajuns el la putere, marele business a colaborat bine pregatit si din toata inima, ajungand la folosirea muncii de sclavi in lagarele de concentrare in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Marele si micul business au beneficiat in urma exproprierilor evreilor.
Trebuie totusi sa spunem ca fascismul a avut, fata de alte regimuri, cateva aspecte pozitive in relatiile sale cu marele business. In primul rand, a eliminat sau a invins revolutia sociala de stanga si realmente a fost bastionul cel mai notoriu in lupta cu aceasta. in al doilea rand, a eliminat sindicatele si alte limite privind drepturile conducerii asupra fortei sale de productie. intr-adevar, "principiul de conducere" fascist a fost principiul introdus de majoritatea patronilor si a directorilor in unitatile lor de productie. In al treilea rand, distrugerea miscarilor muncitoresti a contribuit la gasirea unei solutii favorabile nejustificate pentru Depresiunea businessului. In vreme ce in Statele Unite primele 5 % dintre unitatile consumatoare in perioada 1929-1941 si-au vazut partea venitului total (national) cam cu 20 % mai mic (a existat o tendinta egalitara similara, dar mai modesta in Marea Britanie si Scandinavia), in Germania primele 5 % au castigat 15 % in timpul aceleiasi perioade.
In sfarsit, asa cum am remarcat deja, fascismul a fost bun in dinamizarea si modernizarea economiilor industriale - desi nu atat de bun in planificarea tehnico-stiintifica pe termen lung, pe cit au fost democratiile occidentale.
Totusi, influenta fascismului in anii '30 nu putea fi in asemenea masura globala, deoarece era asociata doar cu doua puteri dinamice si active. Iar in afara Europei conditiile care au creat miscarile fasciste abia daca existau. De aceea, acolo unde au aparut miscari fasciste sau pur si simplu influentate de fascism, functia lor politica a fost minora.
Ar fi devenit fascismul foarte semnificativ in istoria mondiala daca nu ar fi existat Marea Criza? Probabil ca nu. Numai Italia nu era o tara care ar fi putut zgudui lumea. In anii '20, nici o alta miscare europeana a contrarevolutiei dreptei radicale nu parea sa aiba prea mare viitor, din motiv ca incercarile insurectionare de revolutie sociala comunista esuasera: valul revolutionar de dupa 1917 se retrase, iar economia parea ca se reface, in Germania, stalpii societatii imperiale, generalii, functionarii civili si restul acordasera un sprijin real paramilitarilor cu initiativa si altor salbatici ai dreptei dupa revolutia din noiembrie, desi (pe buna dreptate) si-au dat toate eforturile in mentinerea noii republici conservatoare antirevolutionare si, mai presus de orice, a unui stat capabil sa sustina manevre antirevolutionare. Oricum, cand au fost obligati sa aleaga, asa cum s-a intamplat in timpul puciului de dreapta de la Kapp din 1920 si al revoltei de la Miinchen din 1923, in care Adolf Hitler s-a aflat el insusi in primele randuri, au sprijinit fara ezitare statu- quoul. Dupa rasturnarea economica din 1924, la alegerile din 1928 partidul muncitoresc national-socialist a fost redus la 2,5-3% din electorat, marcand cu putin mai mult de jumatate din cel mai mic si civilizat partid democrat german, putin mai mult decat o cincime din votul comunistilor si sub o zecime din social-democrati. Peste doi ani, s-a ridicat la peste 18 % din electorat, devenind al doilea partid in politica germana. Propaganda electorala a NSDAP se adresa oamenilor de rand promitand resorbirea somajului si redarea demnitatii poporului german. Astfel NSDAP a reusit sa intre in Reichstag (1930), sa avanseze pe locul doi (1931) si sa formeze majoritatea parlamentara in 1932, putand sa guverneze singur.
Peste patru ani, in vara lui 1932, a fost cel mai puternic, cu peste 37% din totalul de alegatori, desi nu si-a mentinut acest sprijin in timpul alegerilor democratice. A fost evident ca Marea Criza 1-a transformat pe Hitler dintr-un fenomen politic de periferie in stapanul potential si, in cele din urma, real al tarii.
La 30 ianuarie 1933, Hitler a devenit cancelar al Germaniei, iar dupa moartea maresalului Hindenburg a luat si titlul de Fuhrer (Conducator suprem) (2 august 1934).
Momentul a marcat instaurarea "Celui de-al treilea Reich". Presedinte al Reichstagului a fost numit Hermann Goring. Astfel, pe cale democratica, nazistii au preluat puterea in stat.
Dar, chiar daca Marea Criza nu ar fi conferit fascismului forta si influenta pe care acesta le-a capatat in anii '30, chiar daca nu ar fi adus aceasta miscare la putere in Germania, acest stat, prin dimensiunile sale, potentialul economic si militar si, nu in ultimul rand, pozitia geografica, oricum ar fi jucat in Europa un rol politic major. Sub orice forma de guvernare. Infrangerea totala in doua razboaie mondiale nu a impiedicat-o pe Germania sa incheie secolul douazeci ca stat dominant pe continent. Tot astfel si cucerirea Germaniei de catre Hitler parea sa confirme succesul Italiei lui Mussolini si sa transforme fascismul intr-un puternic curent politic global.
Politica de succes a expansionismului agresiv militarist dusa de aceste doua state si sustinuta de cea a Japoniei a dominat politica internationala a timpului. A fost, prin urmare, firesc ca si alte state sau miscari sa fie atrase sau influentate de fascism, sa caute sprijinul Germaniei si Italiei, si - avand in vedere expansionismul acestor tari - sa-1 accepte.
In Europa, din motive evidente, asemenea miscari au fost in special de dreapta.

§ 4. Componenta ideinica a fascismului: ideologia, politica, practica

Regimul nazist din Germania (1933-1945)
Odata ajuns la putere, Hitler a respectat promisiunile facute in "Mein Kampf" - a actionat pentru refacerea economica a Germaniei, a reusit absorbirea somajului si a scos tara din criza in 6 luni, ceea ce i-a asigurat un larg sprijin din partea populatiei.
In Germania economia se dezvolta puternic si uniform, astfel incat au prevalat ideile spatiului vital-Lebensraum si antisemitismul, care pornea de la miturile "tradarii" si ale "loviturii pe la spate", aparute si raspandite la sfarsitul primului razboi mondial. Ideile extremei drepte germane au fost formulate de Adolf Hitler in "Mein Kampf" ("Lupta mea").
Ele vizau:
• dominatia politico-economica si militara a Germaniei asupra intregii Europe si a lumii - "noua ordine". Rasa ariana, (nordica, germana), socotita superioara, trebuia sa domine intregul sistem.
• sub aspect economic Germania si statele industrializate din vestul Europei urmau sa constituie nucleul lumii concepute de Hitler. Urmau regiunile agrare si subdezvoltate ale Europei, bogate in materii prime, care trebuiau sa devina sursa de aprovizionare a nucleului si piete de desfacere pentru productia sa. La periferie se situau zonele "de colonizare", locuite in general de "suboameni", de unde urma sa se recruteze forta de munca intr-un sistem asemanator sclaviei.
• in plan social economic, Hitler nu se opunea marelui capital, cu conditia ca acesta sa fie subordonat statului si sa nu fie detinut de evrei.
• sub aspect rasial si politico-militar Germania trebuia sa domine lumea prin rasa ariana. Ea urma sa colaboreze cu rasele "decazute" sau "degenerate" care puteau fi "salvate" (anglo-saxonii si latinii), in vederea stapanirii si educarii "subraselor" (slavii si altii), cu conditia exterminarii evreilor ("Solutia finala"), considerati a fi vinovati de toate relele din lume si mai ales de infrangerea Germaniei in primul razboi mondial.
In concluzie, sistemul german, nazist, se baza pe cucerirea mondiala si o anume diviziune a muncii in cadrul noii lumi astfel formate, asupra careia urma sa se realizeze un control politico-militar, economic si mai ales rasial.
Aspectele generale ale sistemului fascist:
• controlul asupra statului si a institutiilor sale;
• controlul asupra intregii economii, cu diferente de manifestare de la un stat la altul;
• controlul asupra intregii societati, a indivizilor si a vietii politice prin impunerea unui partid unic, si utilizarea serviciilor de supraveghere si represiune specifice.
Din 1934 Hitler a trecut la eliminarea adversarilor politici- social democratii, comunistii, crestinii si unii apropiati cum a fost Ernst Rhome, si totodata la impunerea controlului partidului asupra intregii societati si a institutiilor statului. Pentru indeplinirea acestor sarcini, partidul era bine pregatit pentru ca inca din 1926-1927 se creasera in interiorul sau servicii speciale: SS-trupe de protectie, SD-Serviciul de siguranta, SP - Politia de siguranta, GESTAPO - Politia secreta de stat, RSHA - Biroul central de siguranta al Reichului). Toate acetea au devenit din 1933 institutiile fundamentale ale regimului nazist. Pe plan regional Gauleiterii- sefii sectiilor locale ale NSDAP, deviniti apoi guvernatori ai teritoriilor cucerite au avut un rol foarte important pentru consolidarea regimului. Profitand de contextul international (conciliatorismul anglo-francez, izolationismul SUA, neutralitatea Italiei) Germania a facut primii pasi spre razboi:
• i s-a recunoscut statutul de Mare Putere si a obtinut un loc in Consiliul Ligii Natiunilor;
• 1934-1936 a fost refacuta armata si dezvoltata marina, aviatia si industria de razboi. Totusi nazistii nu au reusit sa controleze total armata care si-a pastrat o oarecare autonomie;
• 1936 a ocupat Zona renana;
• cu sprijinul populatiei, al ofiterilor din armata, al marelui capital industrial bancar, s-a declansat prigoana impotriva evreilor considerati vinovati pentru infrangerea din 1918 si un pericol pentru rasa ariana;
• din 1938 a fost declansata politica "spatiului vital" - Lebensraum, prin ocuparea Austriei - Anschluss (martie1938), a regiunii sud-esta (octombrie 1938), a intregii Cehoslovacii (martie 1939), care a fost transformata in "Marele Protectorat al Cehiei si Bogemiei" si Statul Slovac aliat Germaniei;
• 23 august 1939, semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov;
• 1 septembrie 1939 - atacul impotriva Poloniei si declansarea celui de-al doilea razboi mondial.
In perioada 1938-1943, nazismul a afirmat statutul special al populatiei germane, conform cu conditia ei de "rasa superioara" in cadrul celui de-al treilea Reich, sustinut de sprijinul serviciilor secrete care controlau intregul sistem social-politic. Pentru reducerea opozitiei si "curatirea rasei" germane au fost infiintate lagare, dupa modelul celor existente deja in URSS. In lagare au fost inchisi pentru "reeducare" adversarii politici, apoi evreii din Germania. Dupa cucerirea Europei, evreii au fost inchisi in numeroase lagare de munca sau de exterminare aplicandu-se impotriva lor "Solutia finala" - exterminarea fizica totala.
Dupa infrangerea Germaniei in mai 1945 regimul totalitar nazist a fost desfiintat.
Fascismul a accentuat multe valori traditionale. A condamnat emanciparea femeii - femeile ar trebui sa stea acasa si sa nasca multi copii - si a sfidat influenta corosiva a culturii moderne, in special a artelor moderne, pe care national-socialistii germani le-au descris ca "bolsevism cultural" si ca degenerate. Totusi, miscarile fasciste cruciale - cea italiana si cea germana - nu au facut apel la acei pazitori istorici ai ordinii conservatoare, biserica si regele, ci, dimpotriva, au cautat sa le inlocuiasca cu un principiu de conducere totalmente netraditional, intruchipat in omul care s-a ridicat singur si a castigat sustinerea maselor, precum si prin ideologiile seculare, uneori culte.
Asa-numitul "soldat de front" (frontsoldat) urma sa joace un rol foarte important in mitologia miscarilor radicale de dreapta - Hitler insusi era unul dintre acestia - si urma sa asigure un bloc substantial al escadrelor ultranationale puternice, asa cum au fost ofiterii care i-au ucis pe liderii comunisti germani Karl Liebknecht si Rosa Luxemburg la inceputul anului 1919, acei squadristi italieni si freikorps germani. 57 % din primii fascisti italieni (de la inceputurile miscarii) erau fosti militari. Asa cum am vazut, primul razboi mondial a fost o masinarie de brutalizare a lumii, iar acesti barbati intotdeauna. au bravat cu brutalitatea lor.
Trecutul cu care operau ei a fost o mistificare. Traditiile lor erau inventate.
Chiar si rasismul lui Hitler nu urmarea o linie continua a descendentei prin inrudire, asemeni genealogistilor autorizati americani care spera sa-si dovedeasca descendenta din vreo vita nobila din Suffolk (Marea Britanie) de prin secolul saptesprezece, ci era un amestec postdarwinian de la sfarsitul secolului nouasprezece care cerea (si, din pacate, in Germania totul era posibil) sprijinul noii stiinte a geneticii sau, mai exact, al acelei ramuri a geneticii aplicate ("eugenia") care visa la crearea unei suprarase omenesti prin incrucisare selectiva si prin eliminarea rebuturilor. Rasa predestinata, prin Hitler, sa conduca lumea nici macar nu avea nume pana in 1898, cand un antropolog i-a dat numele de "nordica". Ostil cum era Iluminismului din secolul optsprezece si Revolutiei Franceze, fascismul nu putea oficial sa creada in modernitate si progres, dar nu avea nici o dificultate in combinarea unui set de credinte cu modernizarea tehnologica in chestiuni practice, cu exceptia situatiei in care a mutilat cercetarea stiintifica de baza pe motive ideologice.
Fascismul a fost absolut antiliberal. El a oferit de asemenea si dovada ca oamenii pot sa combine fara dificultate credinte nebunesti despre lume cu o pricepere in tehnologia performanta. Sfarsitul secolului douazeci, cu sectele sale fundamentaliste care detin armele strangerii de fonduri prin televiziune si programare la computer, ne-a familiarizat cu acest fenomen.
Cu toate acestea, combinatia dintre valorile conservatoare, tehnicile democratiei de masa si o ideologie inovatoare de o salbaticie aiurita, focalizata esentialmente pe nationalism, trebuie explicata. Asemenea miscari netraditionale ale dreptei radicale aparusera in mai multe tari europene la sfarsitul secolului nouasprezece ca reactie atat impotriva liberalismului (adica a transformarii accelerate de catre capitalism a societatilor) si a miscarilor muncitoresti socialiste in ascensiune, cit si impotriva valului de straini care se vantura prin lume in cea mai mare migratie a maselor din istorie de pana la data respectiva. Barbati si femei emigrau nu numai peste oceane si frontiere internationale, ci si din sate spre orase, dintr-o regiune in alta ale aceluiasi stat - pe scurt, de "acasa" spre taramul strainilor, devenind straini in casele altora. Aproape cincisprezece dintr-o suta de polonezi si-au parasit pentru totdeauna tara, plus cate jumatate de milion in fiecare an ca emigranti sezonieri - in mod coplesitor, asa cum se intampla cu asemenea emigranti, pentru a se alatura clasei muncitoare din tara adoptatoare. Anticipand sfarsitul secolului douazeci, cel de-al nouasprezecelea a initiat xenofobia in masa, pentru care rasismul - protejarea fondului nativ pur impotriva contaminarii - a devenit expresia obisnuita. Forta sa poate fi apreciata nu doar prin teama de imigratia poloneza, care 1-a facut pe sociologul liberal german Max Weber sa sprijine un timp Liga Pangermana, ci si prin campania din ce in ce mai febrila impotriva imigrarii in masa in Statele Unite, care, in cele din urma, in timpul si imediat dupa primul razboi mondial a determinat tara Statuii Libertatii sa-si inchida frontierele.
Materialul comun al acestor miscari a fost resentimentul oamenilor mici intr-o societate care ii strivea intre stanca marilor afaceri si locul ferm al miscarilor de masa in ascensiune. Sau care, in cel mai rau caz, ii priva de pozitia respectabila pe care o ocupasera in sistemul social si care credeau ca li se cuvine, sau de statutul social intr-o societate dinamica la care considerau ca aveau dreptul. Aceste sentimente si-au gasit expresia caracteristica in antisemitism, care a inceput sa dezvolte in ultimul sfert al secolului nouasprezece in mai multe tari miscari politice specifice bazate pe dusmanie fata de evrei. Evreii erau prezenti aproape pretutindeni si puteau oricand sa simbolizeze tot ce era mai rau intr-o lume nedreapta, nu in ultimul rand angajamentul lor in propagarea ideilor Iluminismului si ale Revolutiei Franceze, care ii emancipase si, prin aceasta, ii facuse mult mai vizibili. Puteau servi drept simboluri ale capitalistului care nu era tocmai agreat; ale agitatorului revolutionar; ale influentei corosive a "intelectualilor fara radacini" si ale noilor mijloace de comunicare in masa; ale competitiei - cum

 
 
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


 
Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2014| Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite