Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?



Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
 
despre:
 
ISTORIE SOCIALA
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

Istoria sociala, ale carei indepartate origini se identifica in antichitate, are un statut

stiintific care este recunoscut relativ recent. A fost si mai este inca revendicata de filosofie z1k24kz
(filosofia istoriei), de istorie (istorie sociala) si de sociologie (ca ramura: sociologie istorica), dar autonomia ei stiintifica a dobandit recunoastere internationala reprezentativa.
In orizontul stiintelor sociale din Romania s-au identificat de mult preocupari consacrate istoriei sociale, unele importante, cu ecouri in strainatate. Sistematizarea si detasarea lor ca domeniu distinct se realizeaza insa in perioada interbelica de catre Scoala sociologica de la Bucuresti, care elaboreaza si primul program de cercetare coerenta a istoriei sociale (nationale). Conditiile, uneori dramatice, in care evolueaza stiintele sociale din Romania, creeaza decalaje si distanta ri semnificative fata de disciplinele similare din Occident, mai accentuate in cazul particular al istoriei sociale. Distanta rile sunt asa de mari incat efortul recuperarii lor este considerabil, dat fiind faptul ca istoria sociala a cunoscut o dezvoltare exploziva.

Obiectivele cursului
Contextul inca nefavorabil in care se desfas oara studiile de istorie sociala in Romania, chiar daca presiunea si comanda politica au disparut in 1989 si s-au facut unele progrese, mai ales in domeniul istoriei orale, reclama o abordare pragmatica a disciplinei, raportata la conditiile si posibilitat ile reale actuale.
Primul si esentialul demers didactic si stiintific al cursului consta in configurarea imaginii generale a disciplinei, ca a oricarei discipline socio-umane, care este conferita de obiectul de cercetare, metode si tehnici de investigare, rezultatele cercetarii, productia publicistica, locul si rolul pe care il detine in ansamblul stiintelor sociale. Acest obiectiv se impunea de la sine deoarece, din cate cunoastem, un astfel de curs este introdus in programa universitara postdecembrista pentru prima data.
Unele confuzii, aprecieri parcelare sau concluzii, cu un iz de sentinte definitive, ne-au impus sa acordam o atentie speciala raporturilor interdisciplinare, mai ales intre istorie, sociologie, filosofie si istorie sociala.

Intr-un camp stiintific precipitat de propriile demersuri ale stiintelor socio-umane si de apropieri, disocieri si recompuneri ale disciplinelor de granita , fixarea pozitiei istoriei sociale este indispensabila perceperii corecte, mai ales a raporturilor cu istoria si sociologia.
In sfarsit, dar nu in ultimul rand, notiunile si cunostintele noi oferite de curs constituie un suport important interdisciplinar, cu precadere pentru istoria sociologiei romanesti si universale.

Viziunea de ansamblu si structura cursului
Cursul este elaborat in viziunea obiectivelor enuntate si a prioritat ilor pe care le reclama acomodarea cursantilor cu exigentele unei noi discipline predate. In acest sens, s-a acordat o mai mare atentie aspectelor care tin de definirea istoriei sociale ca preocupare stiintifica distincta si ca disciplina socio-umana autonoma. S-a insistat asupra evolutiei stiintelor socio-umane, indeosebi din ultima jumatate de secol, care releva procesele complexe de apropiere si interferare, pentru a defini cat mai clar posibil asemanarile si distinctiile dintre sociologie, istorie si istorie sociala.
Evolutiei disciplinei, de la inceputuri si pana in prezent, i s-a dat o extindere mai mare, deoarece o asemenea sinteza nu exista in literatura de specialitate din Romania. Sinteza prezinta pe doua planuri -; national si universal -; procesul genezei si dezvoltarii istoriei sociale. Intrucat comunitat ile stiintifice au inca rezerve in ce priveste statutul stiintific al istoriei sociale, am considerat necesar ca prezentarea evolutiei disciplinei in orizont universal sa contina date mai consistente, inclusiv un studiu de caz (nivelul si relevanta actuala a studiilor de istorie sociala din Franta, unde dezvoltarea sa a impus-o definitiv in panoplia stiintelor socio-umane).
Prin comparatie, cele doua traiectorii evolutive ale istoriei sociale indica un mare decalaj intre nivelurile pe care le-a atins aceasta in Romania si in strainatate, fara a omite insa, atunci cand este cazul, evidentierea unor performante romanesti.
Pentru a defini mai explicit functiile stiintifice ale istoriei sociale prin prisma noilor achizitii -; istoria orala si istoria mentalitat ilor -; le-am analizat distinct (mai ales prima dintre acestea).
In spatiul de investigare al istoriei sociale am inclus si analiza limbajului social, ca referential al experientei umane in materie de viata sociala si deopotriva ca forma de exprimare a unor realitat i sociale trecute, in devenire sau consolidate.

Functiile stiintifice ale istoriei sociale, raportate la actualul nivel al demersurilor sale in plan national, dar si la perspectiva evolutiva imediata, se realizeaza adoptand o atitudine pragmatica, care presupune orientarea cercetarilor in raport de posibilitat i si nu de iluzii.
Structura cursului este astfel elaborata incat sa corespunda atat obiectivelor sale anuntate cat si urmatoarelor cerinte:

- sa se inscrie in rationalitatea orelor afectate unui semestru;

- sa ofere un volum suficient si coerent de cunostinte de specialitate;

- sa contribuie la crearea unor deprinderi pentru investigatii stiintifice si
- sa incerce cristalizarea unor preocupari care sa conduca in timp la fondarea unei scoli nationale de istorie sociala.
In aceasta viziune, structura tematica a cursului (fara mentionarea subtemelor) este urmatoarea:

1. Cunoastere sociala versus legitimarea stiintelor socio-umane.

2. Sursele istoriei sociale, obiective stiintifice, metode si tehnici de cercetare.
3. Extinderea spatiului de manifestare a istoriei sociale. Proliferarea investigatiilor asupra surselor orale.
4. Perspectiva realizarii sintezelor sociale. O abordare pragmatica a studiilor de istorie sociala.

5. Destinul european al lumii romanesti.

6. Natura, om, comunitate romaneasca.

7. Inceputurile si evolutia vietii sociale.
8. Consolidarea sistemului clientelar si a dezvoltarii dependente. Tendinte timpurii de periferializare a comunitat ilor sud-est europene.

9. Comunitat i rurale si urbane. Accentuarea caracterului agrar al societat ii romanesti.

10. Structuri si raporturi sociale (I). Evolutia lenta spre modernism.

11. Structuri si raporturi sociale (II). Accelerarea ritmurilor dezvoltarii moderne

12. Societate -; natiune.

Sinteza analitica a continutului cursului
Istoria sociala isi revendica inceputurile indepartate in primele opere istorice ale antichitat ii. Ulterior se configureaza si alte zone de interes pentru studiul evolutiei istorice sub raport social in filosofie, economie, drept, sociologie etc.
La mijlocul veacului trecut, in cadrul filosofiei sociale se configureaza aparitia sociologiei, care, dupa autonomizarea ei ca disciplina socio-umana, da o noua dimensiune investigarii realitat ilor sociale, in contextul in care se produce o redefinire progresiva a viziunii si pozitiilor stiintelor umanist-sociale. Extinderea si aprofundarea investigatiilor conduce la aparitia unor „spatii” noi in interiorul acestora, inclusiv in sociologie si istorie, care manifesta tendinte de apropiere, accentuate considerabil in ultimele decenii. Specializarea are ca efect deschiderea unui orizont mai clar de cercetare pentru istoria sociala, care tinde, in principal in perimetrul istoriei si sociologiei, sa se defineasca ca preocupare distincta, apoi sa se detaseze de acestea, prin dobandirea unei autonomii tot mai consistente. Autonomizarea (recunoscuta de majoritatea comunitat ilor stiintifice din strainatate) incheie o evolutie sinuoasa si de lunga durata a istoriei sociale.

Germenii istoriei sociale se identifica in scrierile primilor creatori de istorie (Herodot, Tacitus s.a.). Pana in veacul al XVIII-lea scrierile istorice din afara spatiului romanesc se infat iseaza, aproape invariabil, ca fragmente putin semnificative si imobile ale vietii sociale. Factura lor evenimentiala si discriptiva primeaza. In secolul al XVIII-lea, Voltaire si I.Möser, prin lucrarile lor, sunt considerati drept „agenti” importanti ai constituirii istoriei sociale. Si unuia si altuia li se atribuie rolul de fondatori ai studiilor de istorie sociala (primului datorita lucrarii Secolul lui Ludovic al XIV-lea -; 1751, celui de al doilea pentru volumul Istoria Osnabrück-ului -; 1768).
Se apreciaza ca deschiderile realizate de cei doi autori, unul spre realizarea unei panorame a societat ii franceze, altul spre fortarea penetrarii in intimitatea vietii pasnicilor cetat eni ai burgului german, sunt hotaratoare in directionarea studiilor de istorie sociala. In adevar, cele doua directii se dezvolta paralel, se intersecteaza sau se afla in concurenta in raport de insas i evolutia istoriei sociale. O pleiada de mari istorici (Herder, Turgot, Condorcet, Guizot, Burckhard, Ranke, Lamprecht), sociologi (Comte, Spencer, Durkheim s.a.) economisti si reprezentanti ai altor discipline creeaza, treptat, un spatiu distinct de studiu in cadrul disciplinelor respective, care pregateste terenul „evadarii” istoriei sociale si constituirii sale ca domeniu stiintific de sine statator.
„Evadarea” are loc incepand din 1929, cand, la Strasbourg (Franta), se constituie grupul de istorici condus de Marc Bloch si Lucien Febvre, care editeaza revista „Annales d’Histoire économique et sociale” („Analele de Istorie Economica si Sociala”). In jurul revistei se creeaza prima scoala de istorie sociala, ale carei orientari sunt ambitioase: studierea totalitat ii vietii sociale, avand ca finalitate convertirea socialului intr-o istorie sociala. Pentru aceasta, reprezentantii scolii, in reconstructia fiecarei epoci istorice, apeleaza si la analiza aspectelor ideatice si normative, apreciind ca dau o nota suplimentara de intelegere si acuratete atat umanului, cat si stiintei ca atare. Scoala „Analelor” -; cum a ramas cunoscuta in epoca, dar si mai tarziu -; a insemnat nu numai crearea unui nou si viguros curent de studii privind istoria sociala, ci si initierea unui mod propriu de cercetare, care consta in antrenarea a numeroase discipline umaniste (sociologie, economie, demografie, istorie etc.) la un demers comun, cu finalitat i profitabile pentru toate si, evident, in primul rand pentru istoria sociala. Oricate comentarii a generat si mai produce inca, miscarea declansata in 1929 de „Anale” marcheaza o noua si importanta faza in evolutia istoriei sociale: a statuat autonomizarea relativa a istoriei sociale fata de istorie, conferind preocuparilor in acest domeniu articulatii suplimentare in demersul recunoasterii propriei sale identitat i stiintifice.
Continuatori de mare prestigiu ai Scolii „Analelor” (Fernand Braudel, Ernest Labrousse, Pierre Chaunu, François Siminard), se indeparteaza treptat de „spiritul” miscarii initiate de Bloch-Febvre. Ei imprumuta de la economisti conceptul de „longue durée” („timp lung”) si il utilizeaza (Braudel) pentru a marca ideea ca schimbarile sociale reale intr-o societate se produc la mari intervale de timp, care depas esc durata vietii unui om sau a unei generatii. Bascularile unor continuatori ai Scolii „Analelor” intre traditie si „noul stil” sunt percepute ca ameninta toare atat pentru prestigiul acesteia cat si pentru bunele relatii statornicite cu sociologia si alte discipline socio-umane. Noul context favorizeaza, insa, o puternica ofensiva a unor sociologi (Robert N.Belloh, Neil J.Smelser, Seymur Lipset), care elaboreaza valoroase lucrari in orizontul istoriei sociale. Acest aspect, ca si altele, calmeaza tonul contestatar la adresa istoriei sociale, care urmeaza o traiectorie de impliniri remarcabile la nivelul comunitat ilor stiintifice din diverse state, dar si la nivelul unor proiecte internationale de anvergura, care antreneaza considerabile forte umane si materiale.
Varietatea si consistenta studiilor sale, contributiile pe care le aduce in planul cunoasterii sociale, raporturile cu alte discipline socio-umane confera autoritate stiintifica istoriei sociale si, deopotriva, un loc tot mai bine definit. Procesul de institutionalizare, inceput in perioada interbelica si dezvoltat ulterior, a creat o vasta retea de unitat i de cercetare la nivelul comunitat ilor nationale precum si institutii specializate de rang international, un sistem comunicational alcatuit din zeci de publicatii si manifestari de cele mai diverse tipuri si anverguri s.a.m.d.
Istoria sociala se prezinta, astfel, ca o disciplina sociala al carei statut stiintific este conditionat inca de raporturile cu alte stiinte sociale, indeosebi cu sociologia si istoria. S-a impus si tinde sa se generalizeze punctul de vedere potrivit caruia istoria sociala este o disciplina autonoma sau cu un grad mare de autonomizare, avand un prestigiu stiintific bine statornicit, care se consolideaza, chiar daca unii sociologi sau istorici apreciaza ca locul sau este in cadrul celor doua discipline. Numarul acestora este in scadere, majoritatea comunitat ilor stiintifice, inclusiv unele dintre cele mai puternice, considerand istoria sociala ca o stiinta sociala distincta.

Preocupari romanesti in orizontul istoriei sociale se descifreaza inca inainte de Dimitrie Cantemir si Spatarul Nicolae Milescu, dar cei doi carturari marcheaza momente semnificative nu numai pentru istoria sociologiei, ci si pentru evolutia istoriei sociale, prin informatiile si tendintele de analiza sociala care se desprind din opera lor. Nicolae Balcescu este insa cel care detaseaza in campul istoriei studiile de istorie sociala, fiind apreciat drept fondator al istoriei sociale in Romania. Balcescu si, ulterior, A.D.Xenopol si Nicolae Iorga, resping istoria evenimentiala si accentueaza analizele asupra factorului uman si evolutiei sociale pe doua dimensiuni esentiale: timp si spatiu.
Un „model” original de istorie sociala a fost propus de Nicolae Locusteanu si Nicolae Blaramberg, ambii autori ai unor lucrari editate in limba franceza la Bruxelles si, respectiv, Paris, cu ecou semnificativ in epoca. „Modelul” propus era reprezentat de ample studii monografice, considerate ca fiind foarte importante realizari stiintifice. Lucrarea lui Blalamberg (inca necunoscuta practic in Romania), consacrata „institutiilor si moravurilor Romaniei din timpurile cele mai vechi pana in zilele noastre” si editata in 1886-1887 primeste aprecieri favorabile din partea unor personalitat i ale epocii: Hyppolite Taine (care releva:
„Aceste mari monografii sistematice sunt baza oricarei concluzii politice: cand le vom avea in numar suficient de mare, vom ajunge poate a ne scapa de formele tepene si mecanice in care spiritul de libertate s-a tinut inchis pana acum”), Herbert Spencer, Cesare Cantù, Alfred Jourdan, Dora D’Istria, Georg Weber etc.
Locusteanu si Blaramberg se inscriu in randul „monografistilor” inca de la finele secolului trecut, prefigurand o miscare monografica romaneasca unica ca amploare si rezultate stiintifice cel putin in spatiul sud-est european si al carei aport la dezvoltarea sociologiei, istoriei si istoriei sociale este substantial.
Preocupat pentru a deslusi „organizarea unui popor”, A.D.Xenopol, procedeaza la reconstructia sociala a istoriei potrivit elaboratului sau teoretic cunoscut sub numele de „teoria serialitat ii in istorie”. Conform acestuia, in succesiunea proceselor si fenomenelor istorice se manifesta, nu legi, ci „serii istorice”, istoria societat ii devenind, astfel, succesiunea ireversibila a unor serii de fapte inlantuite cauzal. Teoria ca si scrierile lui Xenopol, de factura istorica si sociologica, confera inclusiv istoriei sociale deschideri interpretative importante.

A.D.Xenopol, ca si N.Blaramberg, se bucura de autoritate in cercurile stiintifice din strainatate, la fel cum va fi receptat mai tarziu Nicolae Iorga si opera sa.
Contributii semnificative in constituirea unor preocupari de istorie sociala aduc si C.C.Giurescu, I.C.Filitti, Vasile Parvan, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Stefan Zeletin, Gheorghe I.Bratianu.
Profesorului Dimitrie Gusti ii datoram una din primele forme institutionalizate ale istoriei sociale (o sectie in cadrul Institutului Social Roman) si primul proiect de cercetare concreta a istoriei sociale a romanilor. Reprezentanti ai Scolii de sociologie de la Bucuresti -; H.H.Stahl, T.Herseni, M.Constantinescu -; continua studiile de istorie sociala si dupa 1945, cu exceptia perioadei nefaste 1947/1948 -; 1965, cand sociologia a fost interzisa de regimul comunist.
Dupa 1989, intr-un context socio-politic nou, disparitia sistemului de comanda politica n-a fost suficienta, cum nici nu poate fi de altfel, pentru impulsionarea crearii unui statut cert istoriei sociale. Propriile dificultat i ale stiintelor umanist sociale lasa putin spatiu pentru reconsiderarea istoriei sociale si pentru asezarea ei in pozitia sa fireasca, de disciplina autonoma. Important este, de asemenea, ca istoria sociala sa-si gaseasca un cadru institutional adecvat si sa-si elaboreze propriile sale orientari si programe de cercetare, intr-o viziune pragmatica, care este inca conditionata de resurse umane si, evident, materiale.

Istoria sociala, la fel ca oricare alta disciplina socio-umana, isi colecteaza informatiile din diferite „zone”, mai mult sau mai putin importante sub raportul datelor si faptelor. Firesc, informatiile sunt foarte variate fiindca provin din numeroase „zone”. Informatiile, in genere, au valoare de surse.

Principalele surse ale istoriei sociale sunt:

- rezultatele cercetarilor arheologice;
- unele documente istorice, cu incarcatura sociala (pe care sociologii le definesc ca fiind documente sociale);

- scrieri istorice din trecut (indeosebi monografiile);

- „faptele artistice” (picturi, fresce, litografii etc.);

- „limbajul social”;

- marturiile orale (istoria orala).
Varietatea surselor (mai limitata insa comparativ cu sociologia) este studiata nu oricum, ci cu un anume obiectiv stiintific, deci cu anume finalitat i, rezultate concrete care, la randul lor, pot imbraca forme diferite (lucrari, studii, articole, comunicari, rapoarte de cercetare etc.).
Lista „documentelor” care sunt utile istoricului social, rapoarte oficiale, publicatii periodice, scrisori, jurnale personale, „care releva in profunzime si in detaliu ariile interne ale experientei umane” (Jan Hecht), literatura hagiografica (Sofia Boesch Gajano), relatari parohiale (Mattei Dogan, Robert Pahre), „arhivele fiscale”, „inventare de bunuri”, „liste electorale” (Philippe Vigier) etc.
In afara lor, istoria sociala penetreaza zone sociale din trecut si prin mijlocirea insemnarilor de calatorie, condicilor domnesti si bisericesti, registrelor de dijme, catagrafiilor, actelor de vistierie, hotararilor instantelor judecatoresti, institutiilor politice etc., jurnalelor de front, foilor de zestre, genealogiilor, biografiilor sociale, fotografiilor de epoca, monografiilor s.a.m.d. Marea varietate de informatii, a impus elaborarea unor sisteme de clasificare, care au la baza criterii diferite (Septimiu Chelcea, Ioan Marginean, Ion Cauc).
Se admite, in general, ca documentele sociale se pot imparti in cifrice si necifrice (iar ambele, in publice si personale). In cazul ultimelor, intalnim documente oficiale si neoficiale. Intregul set de documente sociale, care se incadreaza in aceste divizari, are o consistenta remarcabila de fapte sociale care sunt surse virtuale ale istoriei sociale.
Cu prudenta , dar fara exagerari, se pot utiliza informatiile cuprinse in jurnalele intime sau scrisori, biografii sociale sau unele stiri, comentarii etc. din presa.
In general, insa, documentele sociale reprezinta una din sursele esentiale ale istoriei sociale, deoarece:
• sunt un suport important in efortul reconstructiei unor aspecte semnificative ale vietii sociale in devenirea sa istorica;

• pot conduce la determinari cantitative si calitative ale faptelor si proceselor

sociale;

intentie);

• contribuie la decantarea veridicului de ceea ce este ireal sau fals (cu sau fara

• prin imaginile sau panoramele istorice pe care le contureaza aduc un aport considerabil la conexarea trecutului cu prezentul, sprijinind, astfel, efortul sociologilor in compararea realitat ilor sociale contemporane cu cele din trecut si in surprinderea dinamicii unor schimbari sociale intr-o cuprindere temporala generoasa.

Surse ale istoriei sociale sunt considerate si „obiectele de arta”, „desenele”, „faptele artistice” (Jan Hecht), imaginile picturale, ilustratele, filmele documentare (pentru timpurile mai apropiate zilelor noastre) s.a., limbajul istoric si istoria orala.
„Faptele artistice”, cum sunt denumite generic picturile, desenele, frescele, litografiile etc. pot sa fie, in adevar, surse pentru inspiratia imaginatiei istoricilor numai in masura in care reproduc autentice de viata sau portrete de epoca reale, fara stilizari sau „corectii” artistice.
Limbajul istoric este o sursa foarte importanta pentru istoria sociala. Daca pentru istorici interesul fata de acest izvor este evident, materializat deja in studii valoroase, elaborate in baza unor metodologii proprii de cercetare, pentru istoricii sociali apare mai putin reliefat. Este adevarat, un reviriment s-a produs in ultimele decenii, dar reconsiderarea autentica a sursei este departe de finalizare. Unele retineri pentru o astfel de sursa au, se pare, un substantial coeficient de confuzie. Limbajul istoric este un teritoriu vast, presupunand investigarea a sute sau mii de texte scrise sau tiparite, ceea ce, recunoastem, este dificil. Esenta problemei nu consta insa in aceasta. Important este sa se faca distinctie intre limbajul istoric, in general, si limbajul social, ca parte componenta a acestuia si, bineinteles, a lexicului.
Limbajul social reprezinta fondul de cuvinte care se creeaza si are circulatie intr-o indelungata deschidere temporala exprimand realitat ile sociale trecute si actuale. In viziunea unor sociologi si istorici, este o sursa care trebuie intens exploatata, deoarece circulatia cuvintelor si a sintagmelor cu semnificatie sociala, volumul acestora precum si acuratetea cu care exprima realitat i sociale constituie un plus de informatie deosebit de valoros. Pentru un istoric social nu poate scapa atentiei importanta deosebita pe care o reprezinta aparitia in lexic a cuvintelor sau expresiile cu incarcatura sociala. Termeni precum familie, clan, grup, popor, natiune, comunitate, societate, neam, spita de neam, clasa sociala (care exprima si constientizeaza, in esenta , forme de agregare sociala), vatra satului, salas, ocol, hotar (in sens de spatiu social sau socio-politic), casatorie, rudenie (institutii sociale) sau notiuni si expresii ce configureaza raporturi interumane (legatura, conflict, intelegere, apropiere) s.a.m.d., in forme etimologice evolutive, reinvie un univers uman, nebanuit de bogat in imagini si sensuri, care modifica, uneori substantial, idei, perspective, aprecieri etc. Asupra aspectelor relevate fugitiv acum, vom reveni ulterior.
Istoria orala, care se constituie intr-o alta sursa a istoriei sociale, a dobandit, in ultima jumatate de veac, o importanta deosebita. Se recunoaste ca este o sursa complexa si relevanta sub raportul informatiilor pe care le furnizeaza.

Obiectivul generos (dar greu de atins) al istoriei sociale consta in realizarea unei istorii a evolutiei sociale (nationale si universale) de la inceputuri si pana in contemporaneitate (in inteles de timp istoric care se apropie de „barierele” prezentului) ce presupune reinvierea imaginilor unor lumi trecute in insas i esenta lor umana: modul in care oamenii, ca fiinte sociale, au inteles sa intre in raporturi unii cu altii, sa-si faureasca forme variate si complexe de agregare sociala, sa raspunda la provocarile naturii si la propriile lor asteptari, aspiratii, exigente etc., sa imagineze si sa creeze, in paralel cu sistemul social, alte sisteme (economic, juridic etc.), sa-si faureasca propriul univers mental despre natura, lume, viata , moarte, sa adopte norme si reguli de comportament s.a.m.d.
Obiectul de studiu al istoriei sociale, particularizat la diversi autori releva pozitii care se apropie sau se distanteaza.
Pentru H.H.Stahl obiectul de studiu al istoriei sociale consta in „reconstituirea formatiunilor social-economice”, care implica „obligatia de a analiza atat structurile economice de baza, cat si suprastructurile aferente”.
Istoria sociala, in viziunea istoricului ungur, György Ranki, „studiaza schimbarile sociale si particularitat ile concrete ale puterii politice, procesul dezvoltarii conducerii politice si al legislatiei”, aspect ce reclama o metodologie care sa-i permita analiza istorica a trasaturilor unei societat i.
In perspectiva ideala, istoria sociala „presupune studiul structurii si proceselor actiunii si interactiunii umane, asa cum au fost acestea in contexte social-culturale trecute” (Jan Hecht).
Exista, in afara parerilor enuntate, numeroase altele, inclusiv incercari de teoretizare a obiectului de studiu al istoriei sociale, care fie extind aria de cercetare a acesteia, fie o restrang.

Exprimarile asupra obiectului de studiu al istoriei sociale dau dimensiunea interesului stiintific pentru disciplina, pentru plasarea sa in campul raporturilor interdisciplinare astfel incat rezultatele propriilor investigatii sa fie benefice tuturor.
Aceste rezultate, in conditiile in care atat sociologia cat si istoria, dar si alte discipline socio-umane, resimt limitele propriilor lor discipline, se constituie intr-un aport stiintific relevant si cu deschideri spre alte orizonturi interpretative. Daca avem in vedere numai istoria orala, ca domeniu important al istoriei sociale, este, credem, suficient de edificator asupra contributiilor pe care istoria sociala poate sa le aduca si le aduce netagaduit in sfera cunoasterii sociale.


Paleta metodelor si tehnicilor de cercetare este relativ consistenta, dar considerabil mai redusa decat cea a sociologiei. Metodele transversale utilizate de sociologi sunt partial si restrictiv valorificate de istorici, dintre acestea observatia si ancheta fiind in masura sa le furnizeze unele informatii. Alte metode de care istoria sociala se arata preocupata sa le aplice sunt biografiile sociale si studiile de caz. Analizele de continut nu lipsesc din arsenalul istoricilor, iar din ultimele decenii se arata preocupati si de studii cantitative. Monografia sociala istorica este o metoda raspandita si intrebuintata de multa vreme, ca si cea comparativ- istorica.

Apropierea dintre istorie si sociologie a dat nastere unei zone comune de convergenta a obiectivelor stiintifice si a metodelor de cercetare, ce plaseaza in derizoriu speculatiile care se fac asupra unor aspecte esentiale referitoare la raporturile dintre acestea si, deopotriva, dintre fiecare in parte si istoria sociala.
Fundamental este ca istoria sociala este o disciplina a sintezelor sociale, al carei obiectiv stiintific primordial il reprezinta permanentul efort de recompunere si redefinire nu numai a imaginii fiintei umane, ca fiinta sociala in evolutia ei istorica, ci si a constructiilor sale sociale in devenirea lor de la simplu la complex, de la local la regional, de la regional la universal, cu intreaga lor incarcatura motivationala, afectiva sau rationala.

Demersul istoric al unei societat i, nu este un izolat socio-uman, nu se desfas oara rupt de realitat ile lumii inconjuratoare, cum nu se poate sustrage conditiilor de mediu. O societate nu se constituie si nu evolueaza fara sa aiba un teritoriu propriu sau sa se plaseze in afara timpului istoric. Orice grup uman, de la formele cele mai primitive ale existentei si organizarii vietii sale sociale si pana la cele din zilele noastre se afla in interdependenta cu mediul inconjurator, perimetrul geografic pe care il umanizeaza, comunitat ile invecinate sau aflate mai departe. In afara de acestea factorii si conditiile istorice, care difera mai mult sau mai putin de la un spatiu geo-politic la altul, sunt de natura sa influenteze evolutia unei colectivitat i umane.
Cunoasterea tuturor acestor factori si conditionari, asupra carora se insista in curs, este indispensablia intelegerii corecte a fenomenelor si proceselor sociale din zorii aparitiei fiintei umane si pana in pragul zilelor noastre. Natural ca numai in aceasta perspectiva poate si trebuie analizata devenirea istorica a societat ii romanesti, integrata spatiului socio-politic sud- est european si, evident, celui european.
O traiectorie evolutiva umana si sociala atat de indelungata, care se desfas oara pe parcursul a mii si mii de ani, la inceputurile sale este mai putin penetranta, data fiind precaritatea informatiilor, ceea ce ne face sa asezam intreaga reconstructie socio-umana sub semnul probabilitat ilor, al presupunerilor. Este una din zonele cele mai atractive si incitante deopotriva atat pentru istoria sociala, cat si pentru alte discipline umanist-sociale. Cu cat informatiile referitoare la viata sociala se multiplica, cu atat creste posibilitatea apropierii de sfera realului social.
Reconstructia istorica a vietii sociale presupune, deci, acordarea atentiei cuvenite fiecaruia din aspectele semnalate.
Accentele difera, insa, date fiind obiectivele generale ale analizei si raportul acestora cu altele de factura particulara. In aceasta perspectiva, premergator abordarii genezei vietii sociale, s-a procedat la prezentarea importantei pe care o incumba teritoriul si caracteristicile sale geomorfologice, resursele naturale si plasarea spatiului pe care il ocupa o comunitate umana in perimetrul european. Toate acestea sunt conditionari ale mediului natural, care au un impact major in destinul istoric al unei comunitat i, asa cum s-a demonstrat si in cazul romanilor.
Proportionalitatea formelor de relief, reteaua hidrografica, clima temperata, vegetatia si fauna bogate, resursele naturale variate si din abundenta in trecut, s-au constituit in avantaje si, deopotriva, si dezavantaje pentru populatia romaneasca. Avantajele sunt evidente, iar dezavantajele au inceput sa apara cand bogat iile pamantului romanesc si munca staruitoare a locuitorilor sai au devenit surse de atractie pentru populatiile pradalnice, al caror mod de viata era centrat pe jaf si exploatare. Resursele naturale s-au transformat, fara de voia romanilor, si in povara. Vreme de secole, ei au fost privati de aceste daruri ale naturii, au fost vexati in propriul lor spatiu de vietuire de straini profitori, care i-au deposedat de resurse si le-au furat munca.
Pozitia pe care o detineau in perimetrul european, virtual crea avantaje considerabile populatiei romanesti: se afla la intretaierea unor mari artere de circulatie euro-asiatice, care favorizau raporturile comerciale cu efecte importante in plan economic. Si aceasta situatie favorabila a fost putin profitabila romanilor. Plasarea teritoriului lor in aceasta parte de Europa s-a dovedit a fi sursa aproape permanenta de conflicte cu puterile vremii, interesate fiind nu numai de resursele naturale, ci si de ocuparea acestuia din ratiuni strategice. Permanentizarea ocuparii integrale sau partiale a pamantului apartinator romanilor de catre imperiile invecinate a influentat evolutia lor istorica. Ritmurile dezvoltarii economico-sociale sunt mai scazute decat cele din Vestul continentului, generand, treptat, decalaje substantiale fata de societat ile occidentale.

Conditionarile naturale si istorice ale devenirii unei comunitat i umane, concretizate la situatia particulara a celei romanesti, configureaza cadrul general in care apare si evolueaza acestea, de la cele mai indepartate forme de viata sociala si pana la cele din apropierea epocii actuale.
Stiut este ca viata sociala fara om este imposibila. Fiinta umana este cea care ii da sens si continut. Acesta este si aspectul care a impus o succinta prezentare a procesului de antropogeneza ( de aparitie si evolutie a omului, ca fiinta distincta in mediul biologic), precum si a factorilor care au actionat asupra acestui proces, determinand adaptarea progresiva a omului la conditiile mediului inconjurator. Inca din momentul aparitiei sale, fiinta umana se manifesta ca fiinta sociala, intr-un mediu in care bagajul genetic ii conserva rudimente de agregare sociala, mostenite din lumea animala din care provenea. Pe acest fundal apar si se dezvolta raporturile cu ceilalti componenti ai grupului din care face parte.
Grupul elementar (dupa definirea data de N. Petrescu) este prima forma de organizare sociala, careia ii urmeaza in timp hoarda, clanul (diferentiat sau nu), ginta, tribul, uniunile tribale, statul, fiecare cu structuri, mecanisme si functii distincte. Evolutia acestora releva ca, de la o forma la alta de unitate sociala viata sociala se imbogat este in continut, devine mai complexa: apar diferentieri patrimoniale care genereaza, din ce in ce mai accentuat, distinctii si in plan social care, la randul lor, conduc la configurarea unor structuri sociale specifice perioadelor istorice pe care le traverseaza un grup sau o comunitate umana; se produc specializari.
Este o realitate mult prea evidenta ca sa poata fi contestata: lumea indepartata a stramosilor romanilor si cea a romanilor, dupa incheierea procesului de etnogeneza, s-a dezvoltat pe o linie constant ascensionala atata vreme cat factori istorici agresivi nu le-au influentat mersul devenirii lor istorice. Asa au fost perioadele premergatoare impactului cu populatiile razboinice si pradalnice sau cu puteri trecatoare europene, care le-au invadat spatiul traditional de vietuire, schimbandu-le cursul si esenta existentei. Din cele doua situatii opuse s-a configurat un trend evolutiv plasat in incidenta unei duble presiuni: dezvoltarea normala, potrivit aspiratiilor romanilor, ca popor si natiune si „dezvoltarea” dependenta, impusa de dominatorii straini, ca expresie a propriei lor vointe si a intereselor lor economice, politice si militare. Cele doua tendinte, diametral opuse, explica avansurile, stagnarile si regresele (uneori) ale societat ii romanesti, dupa cum explica si reactiile antidominatorii ale populatiei autohtone, cu obiectivul eliminarii stavilelor din calea reconstructiei unitat ii statale si dobandirii independentei.

Istoria sociala nu face abstractie nici de climatul istoric, mereu schimbator, in care evolueaza comunitatea romaneasca, cum nu face abstractie nici de particularitat ile demersurilor autohtonilor, a caror tendinta de sincronizare cu civilizatia si cultura occidentala explica precipitari sociale, politice si militare care se produc in toate epocile istorice. Evolutia sociala, intr-o astfel de perspectiva, isi desluseste mai adecvat atat ipostazele sale, cat si componentele, mecanismele, natura si finalitat ile. Evident, cea ce poate oferi cursul nu este altceva decat o condensare la maximum a datelor, faptelor, proceselor si analizelor. Acesta este si motivul pentru care s-a procedat la o selectie riguroasa a temelor si problematicii expuse, avandu-se insa in atentie surprinderea „miscarii”, a sensului, a trendului unui proces sau altul, cu implicatiile pe care acestea le-au avut asupra societat ii, fie intr-un anume moment istoric, fie la scara evolutiei sale generale.
In aceasta viziune, s-au urmarit prioritar procesele istorice care au generat forme si relatii sociale cu pregnante caractere de originalitate pe fondul realitat ilor sociale romanesti, care au exprimat vointa, aspiratiile si interesele locuitorilor spatiului carpato-danubiano- pontic. Obstea sateasca este una dintre acestea si este prezentata ca forma de organizare sociala, tipic ta raneasca, functionala si rezistenta la schimbari. Caracterul sau conservativ, refractar „inovatiilor” din mediul rural, este explicat ca fiind motivat de tendintele firesti ale ta ranimii romane de aparare a patrimoniului obstii, agresat fie de populatiile migratoare care au pendulat in spatiul romanesc, fie de boierii romani sau nobilii alogeni(unguri, austrieci, rusi). Intr-un anume sens, rezistenta obstilor poate fi interpretata si ca reactiv antidominator, cu un anume grad de eficacitate.
Importanta care se acorda obstii satesti si deopotriva evolutiei raporturilor de proprietate din mediul rural, structurilor, manifestarilor si proceselor sociale are in vedere preponderenta ta ranimii in structura societat ii romanesti, care este insa serios amendata in epoca comunista, ca efect al industrializarii intensive.
Preponderenta ta ranimii in structura ocupationala si sociala imprima un pregnant caracter agrar evolutiei societat ii romanesti, al carei trend spre modernitate este lent, cu tendinte de accelerare la inceputul acestui secol si, mai ales, dupa 1918. Aceste ritmuri lente sunt datorate nu numai preponderentei elementelor agrare, ci si statutului de societate dependenta pe care o are, din nefericire, societatea romaneasca, vreme de peste un mileniu. Datele utilizate pentru a demonstra efectele negative ale dominatiei straine, sunt edificatoare. Ele nu vor sa impresioneze, desi acest aspect rezulta de la sine, ci releva o dimensiune dramatica existentiala a poporului roman. Oricat de dureroase si pagubitoare au fost furturile calificate ale dominatorilor imperiali din avutia si munca romanilor, vointa de a depas i starea de marginalizare, de inapoiere economico-sociala si de saracie generalizata a fost mai puternica decat forta brutala care s-a exercitat asupra lor. Structurile sociale se modeleaza progresiv, pe masura avansului spre modernitate. Desi firave, clasele mijlocii, inclusiv burghezia, devin realitat i sociale; apar muncitorii manufacturieri, apoi de fabrica; se diversifica mestesugurile, generand noi categorii de mestesugari; ta ranimea traverseaza procese complexe, care ii modifica compozitia; creste numarul functionarilor (de stat si particulari) ca si al intelectualilor; apar si se dezvolta institutii sociale noi; se produc schimbari in raporturile sociale, in mentalitat i si comportamente s.a.m.d.
Ansamblul acestor procese si manifestari sociale, prezentate, nu izolat, ci in contextele istorice in care s-au produs, poate fi mai bine inteles si urmarit in contextul analizei evolutiei paralele a celor doua medii rezidentiale: rural si urban, in dinamica, tipologia si structura lor. O viata sociala complexa, integrata demersului istoric al societat ii romanesti si raportata la evolutiile sociale din perimetrul sud-est european, cu atat mai mult ca a fost agresata indelung de prezenta unor forte straine in spatiul romanesc, a generat numeroase probleme sociale si deopotriva tensiuni, care au imbracat o varietate de forme (revolte,

rascoale, revolutii, greve etc.).
In curs se accentueaza asupra „problemei nationale”, care constituie problema sociala prioritara a societat ii romanesti, de solutionarea careia depindea nu numai rezolvarea celorlalte (in principal a „problemei agrar-ta ranesti”, „problemei muncitoresti” si „problemei subdezvoltarii”), ci si a insusi destinului natiunii romane.
Prioritatea problemei nationale a rezidat din conditia economica, politica, sociala etc. a comunitat ii romanesti, ale carei demersuri istorice erau serios amendate de dominatia straina si care, pentru crearea unui cadru adecvat de evolutie, reclama refacerea unitat ii national-

statale, obtinerea independentei si a suveranitat ii.
Dominatia straina a generat nu numai subdezvoltare si saracie; ea genereaza si reactii de cele mai diverse tipuri, care, progresiv, se amplifica si se radicalizeaza, creand un spatiu conflictual ireconciliabil. Acesta este terenul pe care apare si se dezvolta problema nationala, ca problema sociala fundamentala. De solutionarea ei favorabila depind toate celelalte probleme sociale, cum erau: dezvoltarea, regimul proprietat ii agrare, saracia etc.
Societatea romaneasca, integrata spatiului sud-est european, inregistreaza aceleasi efecte ale dominatiei straine, cum inregistreaza si reactii antiimperiale care o plaseaza in avanscena acestui areal european. Suportul esential al reactiilor antidominatorii, care dobandesc treptat trasaturile unei miscari de eliberare nationala, il constituie constiinta unitat ii de origine, de limba, obiceiuri si traditii a populatiei romanesti, care origineaza constiinta de neam si identitatea nationala. „Nationalizarea” timpurie a structurilor romanesti (in inteles gustian) este referentialul fondarii ideologiei daco-romaniste si apoi a ideologiei nationale, ca ferment mobilizator si incitator la actiune politica, diplomatica si militara, pentru eliminarea barierelor constrangatoare ale dominatiei straine si realizarea unitat ii national-statale.
Idealul national este primordial, dar nu anuleaza aspiratiile spre modernism ale societat ii romanesti, care devin complementare si, deopotriva, se consituie in replica la subdezvoltarea impusa de imperialii dominatori. Angrenata in trend modernizator, comunitatea romaneasca amplifica propriul spatiu de manifestare antidominator si ii confera o forta suplimentara. In acest context, momente relevante ale actiunilor anterioare antiimperiale si manifestarile care converg spre cristalizarea ideologiei nationale (unirea ta rilor romane sub sceptrul lui Mihai Viteazu, la 1600; scrierile cronicarilor, efortul cultural si ideologic al Scolii ardelene etc.) confera un substrat pragmatic demersurilor spre unitate national-statala.
Modernizarea, in inteles de proces de esenta transformatoare, care defineste partial sau global sensul ca si natura evolutiei societat ii romanesti, este conditionata de dezvoltarea problemei nationale si genereaza, la randul sau, alte probleme sociale. Diferite ca nivel si complexitate, procesele sociale, se constituie, deci, in elementul motor al metamorfozarii ansamblului social si al relatiilor sociale si, deopotriva, ele insele sunt urse originale de
„producere” a unei alte categorii de procese care actioneaza in afara unor segmente sociale. Trecerea de la un sistem social la altul configureaza procese sociale specifice, fiecare avand o anume „autonomie”, dar toate aflandu-se sub presiunea acelorasi factori de convergenta .
Dezvoltarea economica, indeosebi a industriei, traseaza unul dintre procesele socio- economice fundamentale ale societat ii romanesti moderne: industrializarea. Timid conturat in prima jumatate a secolului trecut, el se cristalizeaza pregnant in urmatoarea jumatate de veac, fiind urmat de crearea bazelor industriei masiniste moderne romanesti. Industrializarea implica mutatii demografice, in sensul „migrarii” unor segmente ale populatiei din mediul rural in cel urban si oras enizarea acesteia, determinand o substantializare progresiva a procesului de urbanizare.
In sistemul economiei agrare asistam la aparitia si generalizarea raporturilor capitaliste, care genereaza degradarea treptata a marii suprafete latifundiare in favoarea dezvoltarii proprietat ii mijlocii de tip burghez, apartinand producatorilor liberi.

Ambele procese implica schimbari in stratificarea sociala, ca si in raporturile sociale.

Procesul modificarii structurii sociale si de clasa nu este numai un „derivat” al modernizarii, el insusi se justifica ca un element pulsativ in acest sens. Dinamica lui este conditionata insa de ritmul implementarii raporturilor burgheze in sfera economica, de gradul de modernizare a sistemului institutionale si de reglementarile administrativ-juridice ale aparatului de stat. Efectul sau este major si cu implicatii determinante in definirea caracterului burghez al societat ii romanesti.
Era firesc ca, in imprejurimile schimbarii stratificarii sociale ,,sa asistam la prefaceri si in planul raporturilor sociale, prefaceri care iau aspectul unui proces de sine statator, cu faze distincte de evolutie. Elementul variabil al acestor raporturi il constituie pozitia fata de mijloacele de productie, a caror tendinta , dupa cum am vazut, o reprezinta „regenerarea” lor in sistem capitalist. Natura relatiilor sociale din cadrul societat ii romanesti care traverseaza aceasta perioada istorica este general antagonica, exceptie facand, partial, raporturile dintre paturile superpuse, dar mai ales relatiile dintre muncitorime si ta ranime, cu tendinte de apropiere progresiva in demersurile pentru ameliorarea conditiei lor existentiale.
Evolutia spre modernizare a societat ii romanesti in planul structurilor sale, a generat o polarizare accentuata, contrastanta intre clase si categorii sociale. Procesul saraciei este un insotitor inevitabil.
Determinatiile sociale specifice societat ii romanesti in transformarea logic modificarea sensului, obiectivelor si mijloacelor actiunii sociale, ca agent transformator. Sensul actiunii sociale, in viziunea claselor dominante, inseamna consolidarea structurilor burgheze ale statului modern roman; in conceptia maselor, „schimbarea” sociala presupunea crearea unui cadrul de manifestare a capacitat ii lor lucrative, intemeiat pe raporturi de echitate sociala si democratie politica autentica; o data cu aparitia miscarii muncitoresti se cristalizeaza si ideea inlocuirii „ordinii” burgheze cu „ordinea” socialista. De aici si mijloacele de actiune modificate -; greve (agrare, industriale, in alte sfere de activitate), demonstratii, manifestari s.a., care coexista cu cele vechi (specifice populatiei rurale si mestesugarilor urbani).
La nivelul suprastructurii institutionale procesul de modernizare si adaptare la stilul burghez se manifesta prin crearea unui aparat institutional modern si adecvat noilor cerinte, adoptarea unor norme si reguli precise de activitate si stabilirea unui cadru juridic de functionare, corelat cu interesele statului si cu unele deziderate de grup.
In sfarsit, modificarea cunostintei sociale poate fi apreciata ca un alt important proces al acestei epoci. El se exprima, fie la nivelul grupului social, fie la nivelul intregii mase sociale (natiunea). La nivel grupal se constata doua directii bine conturate: apropierea unor grupuri de intelegerea fortei lor sociale (ta ranimea, muncitorime, burghezie) si distantarea altora de perceperea obiectiva a realitat ilor sociale (mosierimea, nobilimea). Imposibilitatea racordarii constiintei lor sociale la legile progresului le periferializeaza treptat, apropiind momentul dezagregarii lor ca structuri sociale.
La nivel societal, constiinta sociala se afla in impact cu innoirile burgheze, suferind transformari sensibile. De la constiinta de masa (sociala) de tip feudal („incorsetat” de un complicat sistem de dependente si relatii senioriale si impregnata cu misticism si ignoranta ) se ajunge ascendent la constiinta sociala de factura burgheza, in care primeaza libertatea individului (cu toate atributele ei: de organizare, de constiinta , de exprimare etc.), intr-un sistem de drepturi si libertat i cetat enesti de esenta burgheza. Eliberarea constiintei sociale de constrangerile feudale, a insemnat practic eliminarea obstacolelor din calea progresului burghez, a transformarii integrale a societat ii romanesti si deopotriva alimentarea constiintei nationale cu noi motivatii, mai bine articulate vointei si aspiratiilor colective. Calea spre implinirea idealului national este deschisa si ea confirma, treapta cu treapta, ca vointa unei natiuni, puternic motivata in temeinicia dreptului ei istoric, devine fapta. Treptele acestor faptuiri sunt: 1859, 1877 si 1918.
Romania Mare era un ideal implinit, dar si o chemare la concordie si munca incordata, la demnitate si echitate sociala, la respect fata de alte state pentru a fi ea insas i respectata, la gandire politica vizionara, pentru scrutarea viitorului.
Intr-o masura adecvata, cu date si informatii consistente, comentate si analizate intr-o viziune integratoare, se acorda atentia cuvenita fiecarui aspect semnalat anterior.

BIBLIOGRAFIE

1.Andrei Petre, Sociologie generala, Craiova, Scrisul Romanesc, 1936

2.Apolzan Lucia, Carpatii tezaur de istorie, Bucuresti, 1987
3.Badescu Ilie, Sincronism european si cultura critica romaneasca, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1984
4.Balcescu Nicolae, Reforma sociala la romani, in Opere, vol.I, Studii si articole, Editura Academiei RPR, 1953 p. 247-300
5.Balcescu Nicolae, Mersul revolutiei in istoriaromanilor, in Opere, vol.I (Editia citata),p.305-313
6.Chelcea Septimiu, Semnificatia documentelor sociale, Bucuresti, Editura

Stiintifica si Enciclopedica, 1985

7.Chelcea Septimiu, Cunoasterea vietii sociale, Bucuresti, Editura Institutului

National de Informatii, 1995
8.Constantinescu Miron, Modul de productie tributal si oranduirea tributala, Bucuresti, 1972
9.Dobrogeanu-Gherea C., Neoiobagia studiu economico-social al problemei noastre agrare, in Opere complete, vol.4, Bucuresti, Editura Politica,

1977

10.Gusti Dimitrie, Opere, vol.I, Bucuresti, Editura Academiei RSR, 1968, p.47,

213, 238, 259-262, 270, 281, 376, 383, 416, 469
11.Herseni Traian, Sociologie. Teoria generala a vietii sociale, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1982

12.Lovinescu Eugen, Istoria civilizatiei romane moderne,,Bucuresti, Ed.

Stiintifica si Enciclopedica, 1972
13.Longinescu S.G., Istoria dreptului romanesc din vremile cele mai vechi si pana azi, Bucuresti, 1908
14.Panaitescu P.P. si altii, Viata feudala in Tara Romaneasca si Moldova (sec.XIV-XVII), Bucuresti, Editura Stiintifica, 1957

15.Radu Nicolae, Furtuna

29

 
 
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


 
Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2014| Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite