• Cum s-au inarmat legionarii? g7l21lf
• Cat timp Garda de Fier a avut simpatizanti in randurile militarilor?
• si de ce i-a tolerat Antonescu?
• Cand si cum s-a declansat conflictul? Ion Antonescu a adoptat, cu trecerea timpului, o atitudine tot mai ferma in raporturile cu legionarii, spre a feri armata de influenta de subminare a acestora, la fel s-a manifestat si fata de incercarile unor militari de a se implica in politica. Iar cazul generalului Alexandru Filitti a fost, din acest punct de vedere, edificator. Generalul Filitti era unul dintre ofiterii care au avut un anume rol in timpul represiunilor antilegionare din septembrie 1939 si, pe aceasta baza, fusese obligat sa demisioneze din armata, suportand in plus si ostilitatea vadita a legionarilor. La inceputul lunii decembrie 1940, pe fondul adancirii conflictului dintre Antonescu si legionari, generalul A. Filitti a adresat o scrisoare conducatorului statului prin care cerea reabilitarea si reincadrarea in cadrele active. Totodata, el isi oferea serviciile in actiunile impotriva Garzii de fier, ca unul care avea "experienta" in domeniu. In scrisoarea de raspuns citata in deschiderea articolului, Antonescu refuza sa dea curs cererii si "sugestiilor".

Constient insa ca avea nevoie de concursul si fidelitatea armatei, Ion Antonescu a cautat sa-si apropie corpul de ofiteri si alte categorii de militari. Desi in primele zile de guvernare a scos din armata 11 generali (Este vorba despre generalii: Florea tenescu, Constantin Ilasievici, Gheorghe Argesanu, Ion Ilcusu, Gheorghe Mihail, Grigore Cornicioiu, Victor Dombrowschi, Ion Bengliu, Gheorghe Liceanu, Constantin Atanasescu si Amiral Petre Barbuneanu.), considerati de el vinovati de dezastrul tarii, conducatorul statului a anuntat ca nu va mai face alte demiteri de ofiteri. De asemenea, cu diferite ocazii a subliniat rolul si importanta ostirii in viata poporului roman. "Azi mai mult ca oricand afirma intr-un discurs rostit la Cercul Militar din Bucuresti in ziua de 17 octombrie 1940 natiunea intreaga isi pune cu drept cuvant toata nadejdea, toata siguranta si tot respectul in corpul nostru ofiteresc si in armata noastra". Pe aceleasi coordonate s-a inscris si decizia luata la sfarsitul lunii decembrie 1940 de a sterge datoriile ofiterilor facute la Casa Ostirii, ceea ce a contribuit la o anumita consolidare a situatiei lor materiale.

Calea confruntarii

O alta situatie care a nelinistit conducerea armatei si a adancit conflictul dintre Antonescu si Garda de fier a fost inarmarea legionarilor, realizata pe diverse cai: insusirea armamentului aflat la autoritatile de stat sau la diferite intreprinderi, preluarea lui de la fabricile de armament, dezarmarea gardienilor publici si a jandarmilor, import etc. La 3 decembrie 1940, de pilda, Divizia 10 infanterie, deslocata in nordul Dobrogei, a raportat ca Prefectura judetului Tulcea a luat 4 pusti mitraliere si 4 000 cartuse de la Fabrica "Talpa" pe care le-a predat organizatiei legionare judetene. Informat despre situatie, Antonescu i-a destituit pe prefectul judetului si pe directorul fabricii, ordonand Marelui Stat Major sa emita un ordin circular in acest sens.

La 4 decembrie 1940, M.St.M. a difuzat in armata Ordinul nr. 14 658 prin care dispunea ca tot armamentul automat aflat asupra stabilimentelor industriale, repartizat pentru apararea antiaeriana, sa fie inapoiat unitatilor militare. Totodata, sesizat de marele numar de arme aflate in posesia populatiei civile, indeosebi a legionarilor, si de incidentele care aveau loc, M.St.M. a cerut, la 15 decembrie 1940, Ministerului de interne ridicarea lor. Incercand amanarea problemei, ministerul a raspuns ca o asemenea hotarare nu poate fi luata decat de "conducatorul statului". Trei zile mai tarziu, la 18 decembrie 1940, generalul Antonescu a dispus strangerea tuturor armelor si munitiilor existente la populatie si la institutiile civile si depozitarea lor la Targoviste. Ordinul a fost practic neglijat de organizatiile legionare, deoarece pana la 11 ianuarie 1941 nu depusesera armele decat prefecturile Timis si Prahova si politiile din Caracal si Lugoj.

Pe baza ordinului generalului Antonescu, la 31 decembrie 1940, M.St.M. a cerut miscarii legionare sa-i comunice numarul armelor repartizate organelor din subordine, sa precizeze unde se gasesc depozitate armamentul si munitia si cine raspunde de pastrarea lor; M.St.M. solicita, de asemenea, un tabel cu personalul din miscarea legionara ce poseda permis de port-arma. Si aceasta cerere a ramas, insa, fara raspuns.

In prima parte a lunii ianuarie 1941, inarmarea legionarilor s-a intensificat, armamentul provenind fie din import, fie de la diverse intreprinderi (cazul Fabricii "Astra" din Arad, care, la 13 ianuarie, a imprumutat miscarii legionare 19 pistoale automate).

Concomitent, legionarii n-au incetat propaganda in randurile ostirii si intimidarea militarilor. Astfel, au continuat actiunile de defaimare a corpului ofiteresc, de ridicare a unor cadre fara stirea autoritatilor, de raspandire a manifestelor in unitatile militare etc. In plus, indivizi imbracati in camasa verde opreau soldatii ce erau in cencedii si permisii si le rupeau biletele de voie, indemnandu-i sa nu se mai intoarca la unitati. De asemenea, legionarii au cerut concentratilor sa nu mai dea curs ordinelor de chemare, fapt ce a dus la cresterea numarului de absente, care, la Divizia 1 infanterie a ajuns, in luna decembrie 1940, la un procentaj de 45%. S-au incurajat si nemultumirile ostasilor concentrati fata de conditiile de viata si de prelungirea duratei mentinerii lor sub arme. De exemplu, 50 de soldati, contingent 1939, din Regimentul Centrului de Instructie al Artileriei, aflati sub arme, au adresat la 13 decembrie 1940 o reclamatie colectiva conducatorului statului, cerand desconcentrarea lor. Organizatorul actiunii fusese un fruntas, legionar, care promisese camarazilor sai ca miscarea legionara va rezolva favorabil cererea lor. Investigatiile au scos la iveala si faptul ca respectivul caporal se prezentase la unitate, din concediu, in camasa verde, aducand cu el o solicitare din partea politiei legionare prin care se cerea lasarea lui la vatra, ca fiind incadrat acolo. Soldatii au fost pedepsiti, iar legionarul trimis in judecata.

A continuat si "razboiul" saluturilor, unii legionari acordand semnele exterioare de respect in mod ostentativ numai ofiterilor germani, evitand asemenea gesturi fata de cei romani.

Toate aceste fapte aratau o stare de criza profunda, momentul confruntarii apropiindu-se. De altfel, la 17 ianuarie 1941, N. Patrascu, secretarul general al miscarii legionare, a tinut o cuvantare la Academia Comerciala din Bucuresti in fata sefilor de cuiburi. El arata ca raporturile dintre Antonescu si miscarea legionara sunt incordate, dar ca "armata tanara e cu noi, ne vom baricada in institutii si vom trage cu armele de la ferestre". Evenimentele se precipitau, conflictul devenind iminent. In viziunea celor doua tabere aflate in disputa, Ion Antonescu si miscarea legionara, armata trebuia sa aiba un rol determinant.

Influenta legionara in armata?

Multe opinii exprimate in istoriografie pana acum au oscilat intre doua extreme: una a afirmat ca armata a ramas complet imuna fata de ideologia si activitatea Garzii de fier; a doua, de sorginte legionara, a apreciat ca armata a aderat in buna masura la doctrina si actiunile miscarii, dar ca Ion Antonescu, sprijinit de o serie de generali, a reusit in final sa determine participarea ei la inabusirea rebeliunii.

Apreciem ca ambele sunt simplificatoare si nu reflecta situatia reala. Problema este inca destul de dificila si, dupa opinia noastra, in stadiul actual al cercetarii este greu sa avansam aprecieri si concluzii cat de cat ferme. Totusi, anumite sublinieri se pot face.

Garda de fier nu a avut un program coerent si inchegat in toate articulatiile sale fata de institutia militara, diferite segmente si componente ale miscarii venind cu orientari si solutii disparate si chiar contradictorii. Asa cum am precizat, retorica legionara a promovat unele idei ce reflectau nevoi reale ale armatei (imbunatatirea dotarii, a instruirii, a vietii militarilor, intronarea cinstei, corectitudinii si a competentei profesionale, sporirea capacitatii combative, inlaturarea elementelor corupte si promovarea ofiterilor tineri etc.), altele aveau un caracter "revolutionar", fiind respinse de militari (alegerea comandantilor, "inlaturarea ierarhiei", subordonarea armatei partidului de guvernamant etc.). De mentionat faptul ca legionarii i-au precedat, intr-un fel, pe comunisti, care, dupa al doilea razboi mondial, au militat pentru "o armata a poporului".

Interesant de semnalat este si faptul ca legionarii s-au adresat anumitor categorii de soldati, cu precadere ofiterilor tineri si elevilor din scolile de ofiteri si subofiteri, ofiterilor de rezerva si soldatilor concentrati. In schimb, ofiterii superiori, corpul de comanda in general, erau priviti cu ostilitate, fiind considerati aparatori ai vechilor regimuri si posibili adversari. De altfel, legionarii l-au si acuzat pe Ion Antonescu deoarece a mentinut in activitate unele elementele "compromise", cerand inlaturarea lor din functii si din armata.

In septembrie 1940, armata romana, in stare de mobilizare, numara peste un milion de oameni si, evident, printre ei se gasea si un numar de legionari si simpatizanti ai acestora. Chiar inainte ca miscarea legionara sa ajunga la guvernare, unii ofiteri, in special de rezerva, au aderat sau simpatizat cu ideile ei. Din Senatul legionar, infiintat la inceputul lunii ianuarie 1929, au facut parte de-a lungul anilor un numar de ofiteri de rezerva, dintre care amintim pe generalii Bagulescu, Dona, Trandafirescu, Ghenea, Economu, coloneii Malamuceanu, Polihroniade s.a. Unele cadre militare chiar au candidat pe listele miscarii in alegerile din 1937: colonelul Stefan Zavoianu la Braila si Bucuresti, colonelul Vasile Piperescu la Falciu si Lapusna, capitanul Emil Siancu la Cluj. Fenomenul nu devenise insa foarte ingrijorator, fapt rezultat si din situatiile statistice trimise de organizatia regionala Suceava catre centrala Partidului "Totul pentru tara" (cum se chema Garda de fier din decembrie 1934) in iunie 1937. Potrivit statisticii inaintate, in judet existau 179 cuiburi ce cuprindeau 1 517 legionari si 1 505 simpatizanti, dintre care numai doi erau ofiteri.

O anumita aderenta la miscarea legionara s-a constatat si la unele cadre active, printre cele mai cunoscute nume fiind generalul Dumitru Coroana, colonelul Octav Vorobchievici, capitanul Mircea Tomescu etc.

Dominanta era neincrederea

Din septembrie 1940 eforturile s-au multiplicat, ajungandu-se chiar la constituirea unor cuiburi legionare in armata. Organele contrainformative militare raportau ca la aeronautica, comandorii Ceausu si Lintes au organizat un cuib format din 9 ofiteri. In cercurile de conducere ale miscarii se discutau modalitatile de constituire a unor astfel de organizatii, conturandu-se doua variante constituirea cuiburilor formate numai din militari sau incadrarea militarilor in cuiburile organizate in garnizoane. Era preferata ultima solutie, dar o hotarare definitiva n-a fost luata.

Asemenea situatii au fost inregistrate si in alte unitati militare si comandamente, fapt care l-a ingrijorat pe Ion Antonescu care a emis suita de dispozitii amintite mai sus. De altfel, aceste ordine si precizari aratau explicit faptul ca unele cadre si ostasi activau in cuiburi sau simpatizau cu Garda de fier. Fenomenul a fost recunoscut si de Ion Antonescu la convocarea din 28 noiembrie 1940 a comandantilor de mari unitati. "Sunt informat declara conducatorul statului roman ca disciplina in armata lasa mult de dorit, mai ales in ceea ce priveste pe unii ofiteri mici si chiar soldati, care sunt si activeaza ca legionari".

Intr-un document intocmit de Marele Stat Major, dupa inabusirea rebeliunii, se constata ca armata a constituit un obiectiv important al actiunii Garzii de fier: "Uzand abil de puritatea ideilor nationaliste alegionariii si-au recrutat simpatizanti, fie prin contract direct fie indirect (sotie, copii, rude) Prezenta in randurile armatei a legionarilor, ofiteri de rezerva si trupa, a inlesnit convertirea si adeziunea la miscarea legionara a numerosi ofiteri si subofiteri tineri".

O imagine asupra gradului in care Garda de fier a reusit sa patrunda in masa de militari o ofera anchetele ordonate de Marele Stat Major dupa inabusirea rebeliunii, pentru depistarea celor care au simpatizat sau aderat la miscare. La sfarsitul lunii februarie 1941, Armata 1, dislocata in sudul Transilvaniei, a raportat 6 militari ca membri activi ai miscarii legionare, care au si fost trimisi in judecata (1 sublocotenent, 3 subofiteri, 1 sergent, 1 soldat). Numarul simpatizantilor, pusi sub o atenta supraveghere, se ridica la 170 militari activi, din care numai 2 erau ofiteri superiori (lt. col. C. Marinescu din Regimentul 13 calarasi si maiorul Radu Coman din Regimentul 13 calarasi si maiorul Radu Coman din Regimentul 96 infanterie). La Armata 4, dispusa in Moldova, Divizia 14 infanterie nu avea asemenea cazuri, Divizia 7 doar 3 simpatizanti (2 sublocotenenti si 1 subofiter), iar Divizia 8 raporta pe lt. col. Adrian Biju, comandantul Regimentului 17 artilerie, care la reinhumarea osemintelor capitanului miscarii, Corneliu Zelea Codreanu, tinuse o cuvantare. In timpul rebeliunii, ofiterul fusese pus la dispozitia Armatei 4 si tinut sub observatie. De asemenea, Regimentul 8 vanatori consemna existenta a 6 soldati simpatizanti, dar care in cursul rebeliunii nu s-au manifestat.

Statisticile Inspectoratului General Tehnic al Armatei aratau 5 ofiteri simpatizanti (3 capitani si 2 locotenenti). Dintre acestia o situatie deosebita a avut-o locotenentul inginer Vicentiu Bujoreanu, de la Astra-Brasov, care in noaptea de 21/22 ianuarie a fost ranit pe soseaua Brasov-Bod pe cand se gasea intr-o masina cu legionari, ce nu s-a supus somatiilor armatei.

Situatia la Regiunea 1 aeriana se prezenta astfel: 6 ofiteri inferiori activi simpatizanti, 4 ofiteri de rezerva simpatizanti, 3 subofiteri simpatizanti, 1 soldat membru activ si 2 simpatizanti.

Din cele prezentate rezulta ca ponderea aderentilor miscarii legionare in armata nu era prea ridicata, dar fenomenul exista si nu poate fi eludat.

Documentele cercetate releva si faptul ca la mijlocul lunii septembrie 1940, o parte din cadrele permanente sau de rezerva nutreau anumite sperante ca se vor lua masuri de imbunatatire a starii armatei. Exista, cu alte cuvinte, un "orizont de asteptare" destul de larg.

Antonescu intre "verde" si "kaki"

•

Treptat insa, capitalul de simpatie si adeziune de care miscarea legionara s-a bucurat a inceput sa se erodeze, datorita imistiunilor in activitatea unitatilor militare, apelurilor si actiunilor de nerespectare a valorilor si ierarhiei ostasesti, jignirilor aduse unor cadre militare, jafurilor, dezordinilor si crimelor savarsite de legionari, in special cele din zilele de 26-27 noiembrie 1940. Impunerea unor masuri vexatorii, cum ar fi de pilda, interzicerea casatoriei ofiterilor si subofiterilor cu femei provenind din randul minoritatilor si trecerea in rezerva a celor care se gaseau intr-o astfel de postura, situatie ce afecta sute si sute de cadre militare etc., a contrbuit, de asemenea, la scaderea popularitatii Garzii in armata.

Dupa cum am aratat, in randul ofiterilor s-a raspandit ideea ca Ion Antonescu ii va subordona miscarii legionare. Ea pornea de la intentia Garzii, lansata in mediile militare, de a pune problema inscrierii ofiterilor si subofiterilor in legiune pentru a-i putea avea in subordine si a-i educa conform programului ei. Ideea, preluata de la germani, a avut darul de a-l infuria pe Ion Antonescu, care a sesizat urmarile practice ale acestei propuneri.

In zilele ce au urmat asasinatelor de la Jilava, Strejnic si Snagov, organele contrainformative militare au raportat adanci framantari in randul cadrelor. De exemplu, in garnizoana Dadilov (Mihai Bravu) nemultumirea ofiterilor si a trupei era mare, evenimentele generand neliniste si revolta.

De asemenea, comportarea legionarilor fata de militarii germani din tara contrasta vizibil cu cea fata de ofiterii romani, Membrii Garzii de fier au cultivat insistent ideea ca ei sunt preferatii lui Hitler si ai Germaniei, nescapand nici un prilej de a marca acest lucru. Au lansat chiar zvonul ca germanii intentionau sa preia comanda efectiva a trupelor, urmand ca legionarii sa aiba rolul de comisari politici. S-a ajuns astfel la numeroase incidente intre ofiterii romani si militarii germani care aveau ca punct de pornire atitudinea fata de legionari. In consecinta, s-a nascut o ostilitate surda impotriva dispozitiilor lui Ion Antonescu, multi ofiteri, indeosebi cei superiori, cerandu-i "sa se hotarasca odata intre uniforma armatei si camasa verde".

Cunoscand situatia, Antonescu a ajuns sa interzica de o maniera imperativa amestecul legionar in aramata si implicarea militarilor in politica. Explicatiile acestei schimbari de atitudine? In primul rand, Antonescu era militar prin formatie, incat unele prevederi programatice si actiuni ale miscarii legionare veneau in contradictie cu valorile si principiile propriei sale cariere. ca militar, Antonescu nu putea sa asiste impasibil la surparea disciplinei si ierarhiei in institutia de care era intim legat. In al doilea rand, si lucrul acesta este foarte important, in transarea conflictului cu legionarii, sprijinul armatei era esential pentru "conducatorul statului roman". Pierderea controlului asupra armatei implica in mod necesar pierderea puterii in stat, miza principala a conflictului cu legionarii. In al treilea rand, mentinerea coeziunii si capacitatii de lupta a armatei era extrem de importanta pentru pastrarea fiintei de stat a Romaniei, confruntata cu o situatie deosebit de grea. Amintim in aceasta ideea presiunile deosebite exercitate de Uniunea Sovietica pe linia Prutului si a Dunarii, faptul ca trupele sovietice au ocupat, in toamna anului 1940, patru ostroave de pe bratul Chilia, fara ca Germania (prin dictatul de la Viena din 30 august 1940, garantase integritatea teritoriala a Romaniei) sa poata impiedica acest lucru. Ba mai mult, in cadrul discutiilor din Comisia Dunarii, desfasurate in toamna anului 1940, diplomatia germana parea sa aiba o atitudine favorabila fata de cerintele sovietice, neglijand interesele romanesti.

Din acest punct de vedere interesul personal al lui Ion Antonescu de a transa in favoarea sa rivalitatea cu legionarii se suprapunea peste unul mult mai important, fundamental mentinerea statului roman, chiar asa ciuntit cum ramasese el dupa tragica vara a anului 1940. In plus, intruziunile legionarilor riscau sa compromita planurile de modernizare si restructurare ale armatei, initiate de Ion Antonescu imediat dupa preluarea puterii.

Toate acestea l-au determinat pe Antonescu sa ramana credincios armatei, institutie careia ii apartinea si pe care a cautat sa o protejeze de influentele nocive, sa-i mentina coeziunea si capacitatea de lupta. In preajma declansarii rebeliunii, Ion Antonescu avea controlul asupra armatei, legionarii nereusind sa o atraga de partea lor, lucru recunoscut chiar de unii militanti ai miscarii. Preotul Stefan Palaghita, autor al unei cunoscute istorii a legiunii, afirma ca una din greselile cele mai mari ale lui Horia Sima a fost ca "nu si-a apropiat armata, ba chiar si-a indepartat-o, el nefiind capabil sa polarizeze oameni superiori". Memorialistul ii mai reproseaza ca n-a stiut sa profite de dizidentele si de nemultumirile create de catre Ion Antonescu in randul ostirii, ca n-a actionat dupa un plan precis, pierzandu-se intr-o atitudine ambigua si lipsita de perspectiva.

Fidelitatea armatei, coroborata cu sprijinul acordat de Hitler, i-a permis lui Ion Antonescu sa lichideze rebeliunea legionara si sa elimine miscarea legionara din viata politica a tarii, "statul national legionar" fiind abrogat la 14 februarie 1941.