Din punct de vedere al civilizatiei, epoca imparatilor mecedoneni a fost una dintre cele mai reprezentative. Leon al VI-lea a fost cel care a publicat in limba greaca culegerea monumentala a Basilicalelor sau a legilor imperiale, o sinteza a operei legislative a lui Justinian, care omitea insa legile lipsite de actualitate, adaugand pe cele mai recente. Tot din vremea lui Leon al VI-lea avem si celebra Carte a prefectului (este vorba de prefectul de Constantinopol), descoperita la sfarsitul secolului trecut, document esential pentru cunoasterea vietii economice de la Bizant, unde aproape toate profesiile erau supuse unei reglementari stricte. Totul indica de altfel prosperitatea Constantinopolului, unde veneau tot felul de negustori cu marfurile lor, orasul avand practic acelasi rol pe care-l avusese si Pireul in perioada de inflorire a Atenei. k1j16jl
Dinamica comertului sau gloria militara si-au gasit expresia in litere si arte. Chiar daca nu mai avem de-a face cu creatii de genul Sfintei Sofii, in provincie nenumaratele monumente atesta renasterea la care asistam, fapt pentru care aceasta perioada mai poarta si numele de al II-lea secol de aur al artei bizantine. In domeniul ideilor este de ajuns sa amintim acum doua mari figuri: Fotie si Psellos, remarcabili prin gustul lor pentru elenism si pentru cunoasterea traditiei antice.
Fotie a fost unul din principalii protagonisti ai renasterii bizantine. El a fost unul dintre teologii eminenti ai Bisericii Ortodoxe, unul dintre cei mai influenti umanisti bizantini . Opera sa teologica este majora: Mistagogia, Amfilohia (adunare de raspunsuri la intrebari teologice), Scoliile la Scara Sfantului Ioan Sinaitul, Cuvant despre purcederea Sfantului Duh (combatea adaosul Filioque), Catre cei care pretind ca Roma este primul scaun, Predici, Cateheze si Cuvantari (in care le regasim si pe cele rostice cu prilejul asedierii Constantinopolului de catre rusi in anul 860), Biblioteca sau Myrobiblion (cele 1.000 carti) sunt titluri care ni-l prezinta pe Fotie drept unul dintre principalii renovatorii ai studiilor in Universitate, precum si in cercuriile private unde erau cititi si comentati autori vechi . Fara indoiala ca unii scriitori au fost mai putini originali decat artistii, aceasta perioada fiind una a enciclopedistilor: Lexicul lui Suidas, Vietile Sfintilor de Simeon Metafrastul. Nu trebuie uitat nici Ioan Geometrul cu poeziile sale sau Leon Diaconul cu Istoria sa. Un exemplu de creatie au fost si imparatii: Leon a VI-lea, supranumit Filozoful pentru dragostea sa fata de studiu, Constantin Porfirogenetul, scriitor, artist si animator al vietii intelectuale, de la care ne-au ramas binecunoscutele tratate Despre Administrarea Imperiului, Despre Theme, Despre Ceremoniile de la curtea bizantina . In ceea ce-l priveste pe Constantin al IX-lea Monomahul, in afara tristei sale faime legate de Schisma de la 1054, numele sau este legat si de crearea alaturi de Facultatea de Filozofie condusa de Psellos, a celei de Drept, condusa de Ioan Xifilinos, care avea ca principal obiectiv, formarea de functionari pentru Imperiu.

Teologia oficiala

In istoria Bizantului, Biserica si Statul au ajuns la un moment dat sa traga unele concluzii din experienta trecutului; acest trecut se baza pe Antichitate si se dezvoltase in constiinta Bisericii pe un ideal imuabil, care urmarea intoarcerea la anumite valori ale trecutului. Cu acordul tacit al Bisericii si al Statului, inainte de instaurarea dinastiei macedonene se ajunsese la un fel de bilant: orice noua dezbatere teologica, orice problema noua, trebuia raportata la trecut. Traditia Sfintilor Parinti, confirmata de autoritatea lor, ca mijloc de referinta sau de citate scoase din context, devenise un fel de garantie a fiabilitatii. In lucrarea Sfantului Ioan Damaschin, De Fide orthodoxa, intalnim tocmai aceasta grija deosebita pentru trecut, pentru Sfintii Parinti, consensum Patrum. Lucrarea ultimului mare Parinte al Bisericii este un fel de “suma” a teologiei grecesti la care secolele posterioare nu au adaugat prea mult. In secolul al IX-lea, Bizantul recunostea tacit ca adevarul universalitatii Bisericii fusese formulat odata pentru totdeauna de catre Sfintii Parinti la Sinoadele Ecumenice. Raspunsul la noile neintelegeri, la noile erori sau intrebari, trebuia imprumutat din literatura patristica. Exigenta acestui demers retrospectiv se afla la originea curentului religios bizantin numit “teologia oficiala”. Principalul ei obiectiv consta in demonstrarea ca “totul a fost deja decis”, toate problemele erau rezolvate, iar singura garantie a Ortodoxiei era apelul la trecut. Importanta si meritul acestei “teologii oficiale” nu trebuie minimalizat: ea ne arata inaltul nivel al culturii bisericesti bizantine, preocuparile spirituale si intelectuale deosebite, grija pentru educatie, invatamant, scoli si carti. Toate acestea au facut din Imperiul bizantin centrul cultural al lumii, caruia ii datoram transmiterea unei traditii antice si paleocrestine .
Inceputurile acestui curent oficial al teologiei bizantine le putem plasa odata cu renasterea culturala din a doua jumatate a secolului al X-lea, centrul fiind Universitatea din Constantinopol. De aici a iesit “parintele teologiei bizantine” patriarhul Fotie (858-867; 877-886). Universalitatea stiintei sale a atras o pleiada de savanti si teologi, printre care si Chiril, fratele lui Metodie, Apostolul slavilor. Raspunsurile sale date lui Amfilohie de Cizic raman pana astazi un exemplu tipic al teologiei fondate pe referinte si citate .
La randul lor, imparatii Leon al VI-lea si Constantin al VII-lea sau Universitatea din Constantinopol, au reprezentat centrul unei intense activitati intelectuale, in care predomina interesul pentru antichitate si arheologie.

Teologia monastica

Secolul care a precedat inceputurile dinastiei macedonene a fost framantat de erezia iconoclasta. Rolul jucat de monahismul bizantin in obtinerea victoriei Ortodoxiei asupra celor care persecutau pe cinstitorii icoanelor, ne ilustreaza ca acesta nu era numai o scoala a desavarsirii spirituale ci si o clasa ce se simtea responsabila pentru continutul de credinta si fata de soarta Bisericii in general. Specificul comportamentului si al ideologiei monastice, opozitia fata de toate necesitatile “acestei lumi”, au dat nastere in Bizant unei teologii ce poate fi numita “monahala”. In contrast cu formalul conservatorism al cercurilor bisericesti ierarhice si in contradictie cu traditiile elenismului profan, aceasta teologie a fost un curent creator in gandirea bizantina. In perioada in care scolastica latina domina seminariile din Rusia, Sfantul Serafim de Sarov isi expunea invatatura sa, iar Paisie Velicikovsky deschidea calea renasterii monahismului. Asemenea si la Bizant, in timp ce teologia oficiala risca sa se transforme intr-un comentariu scolastic al textelor patristice, o alta traditie autentica si creatoare se raspandea in manastiri. Se vorbeste adesea despre “mistica bizantina”, numai ca este vorba despre o prelungire a traditiei teologice contemplative originale. In general, monahii i-au invatat pe bizantini cum sa se roage. Atat chinoviticii cat si isihastii au creat o traditie de rugaciune in care tinta era una comuna: transfigurarea omului prin comuniunea cu umanitatea indumnezeita a lui Hristos in Duhul Sfant . In general, chinoviticii au pus accentul pe natura liturgica sau sacramentala a acestei comuniuni, in timp ce isihastii invatau ca trairea in Hristos trebuia atinsa printr-un efort personal. In Bizantul post-iconoclast cele doua traditii s-au completat, iar reprezentantul “misticii personaliste”, Sfantul Simeon Noul Teolog (949-1022), si-a petrecut cea mai mare parte din viata in comunitati chinovitice. El ne-a lasat imne, scrisori, tratate ascetice si teologice. Este vorba despre o teologie specific monastica, consacrata in intregime descrierii vederii mistice, a acelei comuniuni cu lumina dumnezeiasca, care a fost de la inceput scopul ascezei monahale. Teologia renuntarii si urcusului solitar spre Dumnezeu a devenit in aceasta perioda mult mai importanta decat teologia oficiala. Acesti parinti spirituali inspirati, constituiau pentru Biserica un pol de libertate in raport cu lumea, acea libertate care putea judeca orice lucru din lume, ceea ce lipsea atat de mult stransei legaturi dintre Biserica si Imperiu. Teologia acestor parinti se baza pe traire si nu pe o teorie anume, astfel incat prin ei crestinismul se reinnoia in dimensiunea sa practica.
Muntele Athos

In perioada secolelor IX-X la Constantinopol s-au construit trei mari manastiri, toate inchinate Maicii Domnului, considerata ocrotitoarea orasului, mai ales dupa ce acoperamantul ei salvase capitala in anul 924 de sub amenintarea bulgarilor lui Simeon (893-927). Prima dintre aceste manastiri este cunoscuta sub numele de Hodighitria (a Maicii Domnului Aratatoarea Caii) . Aceasta a fost ctitorita la putina vreme dupa infrangerea iconoclasmului de catre imparatul Mihail al III-lea (842-867) sau de mama acestuia, Teodora. La mijlocul secolului al XI-lea a fost ridicata o alta manastire numita Everghetidos (a Maicii Domnului Binefacatoarea) ; nu trebuie uitate nici ctitoriile istoricului imperial Mihail Ataleiates, care in 1077 a ridicat manastirea Panoiktirmon (a Maicii Domunului Atotmilostiva) si a imparatului Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1054), inchinata Sfantului Gheorghe. In afara capitalei au fost construite asezaminte religioase mai ales in locuri retrase. Un unchi al imparatului Nichifor al II-lea Focas, Mihail Maleinos, a ctitorit in 922, in regiunea Bitiniei, manastirea Kymina, care si-a luat numele de la Muntele pe care fusese ridicata. Importanta acestei manastiri consta si in faptul ca aici s-a calugarit cel care avea sa devina fondatorul primei manastiri de la Muntele Athos.
Unul dintre cele trei brate ale Peninsulei Chalcidice de la Marea Egee, situata intre orasele Tesalonic si Constantinopol, poarta numele de Muntele Athos. Aceasta fasie de pamant este despartita de baza Peninsulei printr-un canal, care poarta numele regelui persan Xerxes , cel care a ordonat constructia in anul 480 i.d.Hr. Insula care a rezultat avea o latime cuprinsa intre 2-13 km, iar lungimea era de aproximativ 60 km. Dupa toate probabilitatile Muntele Athos a inceput sa fie un loc de retragere pentru calugari inca din timpul ultimelor persecutii romane impotriva crestinilor (sec. III-IV), iar in anul 726 cand a fost dat primul edict impotriva icoanelor si pana in anul 843, un insemnat numar de calugari de pe intreg teritoriul bizantin a venit la Muntele Athos. Ei au dus aici acte, documente, moaste, obiecte de arta, numeroase icoane. Din aceasta perioada au inceput sa se zideasca si primele “lavre” atonite, iar dintre chipurile duhovnicesti ale acestei perioade amintim pe Petru Atonitul, fost general in armata imparatului Teofil (829-842) si pe Eftimie al Tesalonicului, devenit in 862 staretul unui asezamant monahal . Constituiti in “lavrele” amintite, calugarii s-au raspandit pe intreg teritoriul Athosului, fara a fi tulburati decat de incursiunile pirateresti ale arabilor si de pretentiile jurisdictionale ale locuitorilor restului Peninsulei Chalcidice. Pentru a-i pune la adapost de diferitele pretentii ale acestora din urma, imparatul Vasile I Macedoneanul, printr-un decret emis in anul 885, a oprit trecerea ilegala peste canalul Xerxes, declarand in mod oficial Athosul ca “loc al calugarilor” si i-a scutit de plata oricarui fel de taxe catre Stat. Aceasta masura a fost reconfirmata de Leon al VI-lea Filozoful in anul 911 sau de Roman I Lecapenul in 920, care le-au ingaduit sa-si agoniseasca si bunuri personale .
In aceste conditii, comunitatea eremita de pe Muntele Athos s-a consolidat pe toata perioada secolului al X-lea, devenind practic o adevarata republica monahala sub suzeranitatea Imperiului biizantin. Stilul de viata al calugarilor atoniti a continuat sa fie cel idioritmic, dar o noua perioada se va deschide odata cu prestigiul castigat de generalul Nichifor Focas in luptele cu arabii. Acest general a acordat o atentie deosebita vietii monahale, manifestandu-si chiar intentia de a se calugari intr-o zi. Cel ce a intemeiat prima manastire cu reguli de viata chinovitica pe Muntele Athos, Atanasie, era fost coleg de arme iar acum duhovnic al lui Nichifor Focas. Cu mijloacele puse la dispozitie de fiul sau duhovnicesc, calugarul Atanasie construieste in anul 963, in Sud-Estul Peninsulei, un centru monahal care avea doua biserici, cu hramurile Sfantul Ioan Boatezatorul si Buna-Vestire, o trapeza, o bolnita, o casa de oaspeti si alte anexe gospodaresti. Acest asezamant este cunoscut sub numele de “Marea Lavra” (Meghistis Lavras) sau “Lavra Sfantului Atanasie”.
In organizarea monahismului atonit, Atanasie a introdus stilul de viata chinovial, astfel incat manastirea sa (cca. 80 calugari) a devenit obiectul unor atacuri vehemente din partea celorlalti vietuitori ai Muntelui, care in marea lor majoritatea erau idoritmici. Acestia vedeau in noul mod de organizare o derogare de la traditia veche a monahilor atoniti, pastrata ca o porunca apostolica pana atunci, precum si o amenintare la adresa idealurilor lor. Noua organizare monahala a lui Atanasie se baza pe: impunerea stilului chinovial, oprirea calugarilor de a poseda averi personale, interzicerea deosebirii dintre calugarii greci si cei apartinand altor popoare, supunerea tuturor unui protos, cu drepturi superioare fata de cele ale staretilor, oprirea intrarii pe teritoriul Athosului a femeilor, organizarea comunitatii monahale in mod independent fata de orice autoritate . Aceasta ultima directiva a reprezentat linia traditionala atonita si a fost confirmata de catre imparatul Nichifor II Focas. Lupta dintre grupul atonit idioritmic si aparatorii stilului de viata chinovial, a durat pana in anul 970, cand imparatul Ioan I Tzmiskes (969-976) aproba un Tipikon , care urma sa aiba valabilitate pe intreg teritoriul Muntelui Athos. El a fost semnat si de Atanasie alaturi de alti 54 de conducatori ai asezamintelor monahale atonite existente la acea vreme. Principalele masuri inscrise in Tipikon erau:
• se ingaduia la Athos atat viata idioritmica cat si cea chinoviala;
• fiecare manastire urma sa fie condusa de un egumen ajutat de cativa proestosi;
• toate manastirile erau conduse de un areopag monahal, format din staretii lor si care se intrunea o data pe an la Karyes, care devenea acum capitala Athosului;
• in fruntea acestui areopag se va afla un protos, numit de imparat si hirotonit de patriarhul de la Constantinopol, el avand atat jurisdictie civila cat si bisericeasca asupra intregului Munte.
Chiar daca prin acest Tipikon idealul de viata idioritmic si cel chinovial raman in fond neatinse, viitorul imediat va apartine lavrelor de tipul celei ridicate de Sfantul Atanasie, a carui ctitorie a ramas creatoare de stil si a devenit dominanta pe Munte. Acest lucru s-a putut vedea odata cu infiintarea noilor asezaminte: Iviron in anii 980-984, Vatoped 985 etc. Protosul de necontestat al Athosului, Atanasie, a murit in anul 1004. In prima jumatate a secolului al XI-lea s-au infiintat noi lavre precum Dohiariu in anul 1030, Esfigmenu si Karakalu, ambele in jurul anului 1045.
Incepand cu secolul al X-lea, “Sfantul Munte Athos” a devenit principalul centru al monahismului bizantin si tendinta contemplativa a teologiei ortodoxe. In secolul al XII-lea, in vremea imparatului Alexios I Comnenul, Muntele era recunoscut peste tot ca fiind inima monahismului bizantin. Diferitele curente teologice contemplative care s-au dezvoltat in monahismul oriental incepand cu Parintii desertului, converg spre Athos, facand din acest spatiu centrul unei vieti teologice deosebit de intense.
Darnicia romanilor fata de intreaga crestinatate rasariteana, dar mai ales fata de Athos, a fost evidentiata de patriarhul Atenagora I (1949-1972) cu ocazia vizitei sale la manastirea Curtea de Arges din 1967: ”Numele stralucit al Basarabilor umple intreaga catedrala de la Constantinopol si pretutindeni unde am fost in Rasaritul ortodox am gasit aceste urme vii intre Biserica Ortodoxa Romana si Biserica Ortodoxa in general. In afara de Constantinopol, Sfantul Munte Athos este plin de numele voievozilor romani” . Din pacate spre deosebire de rusi, sarbi sau bulgari, nu am reusit sa pastram macar una din cele 20 de manastiri mari, la care domnitorii moldoveni sau munteni au facut danii . Astazi Sfantul Munte este organizat ca o republica monahala autonoma, reprezentand centrul principal al monahismului ortodox. Aceasta republica este condusa de un areopag restrans, alcatuit din reprezentantii celor 20 de manastiri mari. Din cele 20 de asezaminte monahale, 17 apartin grecilor, una sarbilor, una rusilor si una bulgarilor. In ceea ce ne priveste pe noi, exista la Muntele Athos doua schituri: unul inchinat Sfantului Ioan Botezatorul, iar celalalt Sfantului Dimitrie Izvoratorul de Mir.