De cativa ani se stinsese, in linie barbateasca, dinastia arpadiana a regilor maghiari. Dupa ani de lupte intre diversi pretendenti, se impune in sfarsit o ruda, pe linie materna, a ultimilor arpadieni, Carol-Robert de Anjou (de unde termenul de „dinastie angevina") dintr-o ramura a regilor Frantei ajunsa domnitoare in sudul Italiei, in regatul de la Napoli. Noul rege, strans legat de papalitate, va intra curand in conflict cu „marele voievod" Basarab, caruia totusi ii recunoaste in 1324 stapanirea peste toata Tara Romaneasca in calitate de vasal. Dar in toamna lui 1330, ingrijorat de atitudinea prea indepen¬denta a lui Basarab si de legaturile sale cu bulgarii si tatarii, si incurajat de infrangerea suferita la Velbujd, din partea sarbilor, de coalitia bulgaro-valaho-tatara, Carol-Robert intra in Muntenia, cu o oaste mare, cu intentia sa-si impuna in toate privintele autoritatea de suzeran. Dar la intoarcerea catre Ungaria, marea sa ostire e sur¬prinsa de armata lui Basarab intr-o trecatoare (inca nei¬dentificata cu siguranta, dar cunoscuta in istoriografie cu numele gresit „Posada"), lovita si din spate si din coaste de ostasi care pravalesc bolovani de pe munti, pe cand calea inainte, prin stramtoare, e taiata de copaci ros¬togoliti de-a curmezisul. Trei zile de-a randul tine macelul in care piere floarea nobilimii maghiare. Dezastrul e pomenit de mai multe surse, intre care o cronica ilustrata cu miniaturi in culori (Chronicum pictum), unde se vede cum regele scapa cu fuga, pe cand ostasii lui Basarab, cu cojoace in spinare si caciuli pe cap, de pe o stanca inalta, trag cu arcul si pravalesc bolovani asupra cavalerilor in armura. Celebra miniatura din Chronicum pictum a fost la originea unei gresite interpretari de care n-a scapat nici Iorga, anume ca oastea primilor nostri voievozi era formata doar din tarani inarmati cu sageti si ca, la curtea domneasca, portul si moravurile trebuie sa fi fost rus¬tice. Descoperirea, in anii 1920, la Curtea de Arges, a unui mormant, intr-o stare de miraculoasa conservare, in care se afla un membru probabil al familiei domnitoare, si constatarea ca acest „print valah" era imbracat in stofe scumpe, cu margaritare si paftale in stil occidental, ca un print sau un mare nobil ungur, au adus o revelatie (de alt¬fel logica): voievozii romani, boierii si cavalerii (li se zicea „viteji") nu se puteau imbraca si inarma decat la fel ca in tarile vecine cu care erau in stransa legatura si interde¬pendenta: taratul bulgar, regatul sarbesc, regatul ungar.

Daca arcasii rustici joaca un rol capital in „batalia de la Posada", asta nu inseamna ca ei formau toata armata lui Basarab, care nu putea sa nu fie formata, ca in intreaga Europa medievala, de o calarime cu platose, spade, suliti si securi, iar cei mai avuti, cu zale. z5z2zc
Si in batalia de la Azincourt, in 1415, unde regele Angliei Henric al V-lea ii invinge pe cavalerii francezi, mult mai numerosi, actiunea hotaratoare a fost, la inceput, a pedestrimii de arcasi adapostiti in spatele unor randuri de tarusi — dar izbanda finala nu putea fi obtinuta decat de atacul masiv al cavalerilor. Aceasta era tactica vremii. Asa trebuie sa ne inchipuim si desfasurarea ultimei faze a bataliei de la „Posada".
1330 este, asadar, momentul cand acest principat sau voievodat al Munteniei devine cvasiindependent. Dar independenta in Evul Mediu nu are importanta pe care ne-o inchipuim noi astazi. Toate tarile din Europa au domnitori care sunt mai mult sau mai putin vasalii altcui¬va. De pilda, regele Angliei este vasalul regelui Frantei fiindca poseda unele ducate si comitate pe teritoriul francez, pentru care el trebuie sa presteze juramant de credinta unui rege care ii este suzeran pentru acele du¬cate. Dar el poate fi, ca putere, egal cu el. Sa nu credem ca a fi vasalul regelui Ungariei era o injosire. Cavalerii atat de temuti, cavalerii teutoni, au fost vasalii regelui Poloniei. Regele Ungariei este, la randul lui, vasalul Papei. Acest principe al Munteniei trebuia sa fie vasalul regelui Ungariei, iar daca Basarab, la un moment dat, se razvra¬teste impotriva regelui Ungariei, e pentru a nu fi prea supus, pe urma insa se impaca cu regele Ungariei si presteaza din nou juramantul de vasalitate, iar fiul sau, Nicolae-Alexandru, presteaza de asemenea juramant regelui Ungariei; principele sau voievodul Moldovei, cum vom vedea, presteaza juramant regelui Poloniei, pentru a avea un protector tocmai impotriva Ungariei.

Nu era nici o injosire. Astfel functiona sistemul feudal.
Apoi, regele Ungariei si voievodul roman aveau interese economice comune: sa aiba acces liber la Marea Neagra pentru negotul cu Orientul, care aducea mari profituri vamale. De la Sibiu si Brasov porneau drumuri comerciale catre porturile controlate de negustorii genovezi pe Dunare si pe coasta Marii Negre, la Vicina, la Chilia, la Cetatea Alba si pana pe coastele Crimeei. Cu aju¬torul regelui si in numele lui, voievodul muntean, intorcandu-se impotriva tatarilor, isi intinde stapanirea timp de cateva zeci de ani la nord de Delta Dunarii pana la Cetatea Alba, pe un intreg tinut intre Prut si Nistru, care de-atunci a ramas pentru straini tara lui Basarab, Basarabia (tinut numit apoi de tatari si turci Bugeac). Acest soi de condominium romano-ungar a trecut prin mai multe peripetii pana cand, in secolul urmator, tinutul va fi cuce¬rit de celalalt voievodat romanesc, Moldova, despre care vom vorbi indata.
Dar, in graba, inca o vorba despre urmasii imediati ai lui Basarab, Nicolae-Alexandru si Vladislav, sub domnia carora au loc de asemeni evenimente de mare insemna¬tate pentru viitorul Tarii Romanesti — si pentru romanime in general.