v9x6xf
Declinul Evului Mediu
Sfirsitul Evului Mediu este o perioada de transformare. Avintul demografic mai intii se opreste, apoi descreste din cauza succesivelor rastimpuri de foamete si ciuma, aceasta din urma fiind catastrofala in 1348; survin tot fe¬lul de perturbatii in aprovizionarea economiei apusene cu metale pretioase, ceea ce da nastere unei crize, unei adevarate infometari de argint si aur ce devine tot mai acuta din cauza inter¬minabilelor razboaie: razboiul de O suta de ani, razboiul Celor doua roze, razboaiele iberice, razboaiele italiene. Toate acestea precipita transformarea structurilor economice si sociale ale Occidentului. Evolutia rentei feudale intr-o masiva forma monetara zdruncina si ea condi¬tiile vietii sociale. intre victimele si beneficiarii acestei evolutii se produce o falie a carei linie de demarcatie se afla in mediul urban; in vre¬me ce clasa mestesugareasca — aspru exploa¬tata — manifesta in anumite locuri (Flandra, nordul Italiei, marile orase) forme de proleta¬rizare si ajunge la conditiile de viata ale tara¬nimii, straturile superioare ale burgheziei ur¬bane — care isi trage resursele de trai dintr-o activitate precapitalista crescinda si totodata din veniturile funciare ce s-a priceput sa si le asigure — se amesteca cu vechile clase domi¬nante (nobilimea, clerul manastiresc si inaltu der mirean) care de pe urma acestui fapt re¬stabilesc in favoarea lor o situatie ce parea compromisa. In aceasta restabilire, factorii po¬litici joaca un rol precumpanitor. Puterea po¬litica vine in ajutorul fortelor economice. Se¬cole de-a rindul, de aici incolo, ea va mentine Vechiul Regim. incepe si se va instapini pentru multa vreme „era Principelui". Slujindu-1 pe acesta, devenind functionarul sau curteanul lui, se vor obtine bogatie, putere, prestigiu. Puter¬nicii de odinioara, intelegind schimbarea de mentalitate, se raliaza tiraniilor si monarhiilor iar oamenii noi se strecoara printre ei datorita favorurilor principilor.

in acest context, intelectualul Evului Mediu va disparea. Un personaj nou va ocupa prim-planul scenei culturale: umanistul. Dar abia la finele Evului Mediu el va da o lovitura de moarte predecesorului sau. in realitate, inte¬lectualul medieval nu a fost propriu-zis asasinat intrucit el insusi a consimtit la moartea si me¬tamorfozarea lui. in fapt, prin renegarile saler marea majoritate a universitarilor pregateste in cursul secolelor al XlV-lea si al XV-lea dis¬paritia intelectualului medieval.
Evolutia averii universitarilor
intre apartenenta lui la lumea muncii pe de o parte si, pe de alta parte, integrarea lui in gru¬purile sociale privilegiate, universitarul sfirsi-tului de Ev Mediu face o alegere definitiva: renunta treptat la calitatea lui de lucrator inte¬lectual. Timp de secole, in Occident, categoria aceasta nu va mai exista. Sau, mai bine zis, nu yor putea fi intitulati astfel decit citiva obscuri invatatori ai scolilor comunale care nu vor detine un loc notabil in miscarea intelectuala^ chiar daca unii dintre ei vor juca un oarecare r°l in miscarile revolutionare, ca de pilda acel Tumult al Ciompilor de la Florenta in 1378.

Fara indoiala ca universitarii veacurilor al XlV-lea si al XV-lea nu renunta la veniturile pe care le pot obtine de pe urma unei munci platite. Ba chiar, in vremurile acelea de criza, se si agata cu inversunare de micile lor profi¬turi: cu o lacomie crescinda, ei reclama de la studentii lor plata lectiilor predate — fapt pe care Biserica nu 1-a putut eradica definitiv; totodata, ei intaresc prescriptiile statutare care definesc ce si cite daruri datoreaza studentii profesorilor in momentul examenelor; iar pe de alta parte restring toate cheltuielile univer¬sitare ce s-ar face in detrimentul lor. Astfel, scade rapid, in baza statutelor, numarul stu¬dentilor saraci indreptatiti sa primeasca gra¬tuit invatamintul si gradele universitare. La Padova de pilda, la inceputul secolului al XV-lea, nu se va mai afla decit cite unul in fiecare facultate: o masura pur teoretica menita a salvgarda principiul aparat de Biserica. in fond, un echivalent al „dinarului lui Dumne¬zeu" pus de o parte de marele negustor al ace¬lor vremuri din veniturile sale pentru saraci.
Dintr-o data, secatuieste si patrunderea in universitate a studentilor de conditie modesta care, in trecut, fusesera fermentul facultatilor. Acum si pe viitor nu mai ajung in universitate decit acei studenti pe care ii intretine vreun protector -— in intentia de a-i face dependenti de el — sau cei care1 se multumesc a duce o viata de boem, cu ambitii intelectuale de ordin secundar — de felul unui Villon.
Evolutia raporturilor dintre profesori si stu¬denti este ilustrata de o curioasa decizie a doc-tofilor in drept civil emisa de Universitatea din Padova. Este o anexa la statutele acesteia, datata 1400, eare instituie o scara mobila a drepturilor universitare percepute in beneficiul profesorilor, in vreme ce bursele studentesti sint mentinute la un coeficient stabil. Prin aceasta, politica universitara se integreaza sta¬rii de fapt proprii — ca un fenomen global -— Europei occidentale a celei de a doua jumatati a veacului al XlV-lea. Confruntati cu creste¬rea progresiva a preturilor, autoritatile admi¬nistrative, ca si toti cei care ofereau de lucru altora se silesc sa blocheze salariile neadmitind nici un fel de raport firesc intre costul vietii si remuneratii, raport ce ar fi dus si pentru salarii la stabilirea unei scari mobile, in timp ce beneficiarii rentelor, censului sau chiriilor cauta, deseori cu succes, sa-si adapteze venitu¬rile la costul vietii fie prin evaluari in natura, fie socotind orice plata facuta in moneda cu¬renta la valoarea reala a monedei.
Exemplul de mai sus dovedeste optiunea definitiva a universitarilor veacului al XlV-lea: integrarea in grupurile sociale privilegiate ce traiesc de pe urma unor venituri de ordin feu¬dal, seniorial, sau de ordin capitalist.
Din asemenea venituri isi procurau univer¬sitarii majoritatea resurselor lor de trai. in primul rind din beneficiile bisericesti, dar si din plasamente in bunuri imobiliare: case si terenuri. Cartularul Universitatii din Bologna permite urmarirea modului cum se constituie la finele secolului al XlII-lea considerabile averi universitare. Profesorii — cei mai ce¬lebri, care cistiga mult, dar si majoritatea ce-. lorlalti intr-o mai mica masura — devin pro¬prietari bogati. Urmind pilda celorlalti bogatasi, ei practica si diverse speculatii. intre altele, camata.. Mai ales, ei imprumuta cu dobinda mare pe studentii nevoiasi retinindu-le drept gaj obiectele care, pentru acestia, aveau o va¬loare dubla: cartile.
Nenumarate sint exemplele: Francesco Accursio poseda bunuri la Budro, la Olmetola, o vila superba la Riccardina cu o roata hidrau¬lica — adevarata minune pentru acea epoca. La Bologna, impreuna cu fratii sai, poseda o casa frumoasa cu turn — care formeaza astazi aripa dreapta a Palatului comunal. Apoi, aso-ciindu-se cu alti doctori, a intrat intr-o socie¬tate comerciala de vinzare a cartilor la Bologna Si in strainatate. in fine, s-a dedat camatei pe scara atit de larga incit, in pragul mortii, tre¬buie sa ceara absolutiunea papei Nicolae al IV-lea. care, de altfel, asa cum se obisnuia i-o si acorda.
La fel stau lucrurile si cu Alberto d'Odofre-do, fiul marelui Odofredo. A fost camatar non paetiol, ma sovrano (nu marunt, ci regal), de¬tinea numeroase bunuri funciare si era intere¬sat intr-o intreprindere de prelucrare a inului.
Sau cazul profesorului Giovanni d'Andrea care da ca zestre fiicei sale Novella, in 1326, suma de 600 bolonezi de aur, o suma conside-r abila.
Dar toate aceste venituri sint antrenate in degradarea rentelor feudale si funciare ca ur¬mare a schimbarii lor in bani si a vicisitudinilor monetare de la sfirsitul Evului Mediu traversat de devalorizari si crize. Universitarii isi vind casele, mosiile, unele dupa altele. Rezultatul a fost o inasprire a perceperii altor resurse de cistig: sume platite de studenti, salarii primi¬te pentru examene etc. O alta consecinta a fost reinnoirea personalului universitar in functie de nivelul economic. In fine, motivatii de ordin financiar vor impinge pe universitari catre noi centre de bogatie, catre curtile princiare si protectorii laici si ecleziastici.
Spre o aristocratie ereditara
innoirea personalului universitar este totusi partial obstructionata de tendinta universitari¬lor de a se recruta in mod ereditar. inca din secolul al XlII-lea celebrul jurist Accursio re¬clamase pentru fiii de doctori ai Universitatii din Bologna un drept preferential la ocuparea catedrelor vacante. Comuna insa se impotrivise atit in 1295 cit si 1299 si 1304. impotriviri za¬darnice. Cind in 1397, noile statute ale cole¬giului juristilor prescriu promovarea cite unui singur cetatean bolonez, pe an, la doctorat, fiii precum si fratii si nepotii doctorilor sint ex ceptati de la aceasta prevedere statutara. Ba chiar dimpotriva: masura le asigura si mai multe sanse. La Padova, in 1394, se decreteaza gratuitatea intrarii in colegiul juristilor a ori¬carui doctor din descendenta barbateasca a vreunui doctor chiar daca in acea descendenta putea sa existe un intermediar care sa nu fi fost el insusi doctor. Iar in 1409 se precizeaza ca un fiu de doctor are dreptul sa fie examinat gratuit. Constituirea in acest fel a unei oligar¬hii universitare nu numai ca prilejuia o sca¬dere considerabila a nivelului intelectual, dar, totodata, atribuia mediului universitar unul din caracterele esentiale ale nobilimii: eredita¬tea. Facea din acest mediu o casta.
Ca sa se constituie intr-o aristocratie, uni¬versitarii recurg la unul din mijloacele obis¬nuite ale grupurilor sociale si indivizilor pen¬tru a patrunde in nobilime: ei adopta un mod de viata nobil.
Din imbracamintea si atributele functiei lor isi fac simboluri de noblete. Catedra — peste care din ce in ce mai des se inalta un balda¬chin — ii izoleaza, ii exalta, ii preamareste. Inelul de aur si toca, ca si beretul care li se confera in ziua acelui conventus publicus sau in ziua de inceptio sint din ce in ce mai putin insemnele functiei, dar, in schimb, din ce in ce mai mult emblemele prestigiului lor. Ei poarta roba lunga, gluga impodobita cu blana de ve¬verita, deseori o colereta de hermina si mai ales acele faimoase manusi lungi care, in Evul Mediu, sint un simbol de rang social si de pu¬tere. De altfel, statutele reclama de la candi¬dati cantitati mereu sporite de asemenea ma¬nusi pentru a fi oferite doctorilor in momentul examenului. Exista un text bolonez din 1337 care precizeaza: „Candidatului i se cere sa de¬puna inaintea doctoratului sau, in timp util, in miinile dascalului, un numar suficient de ma¬nusi pentru doctorii colegiului... Aceste ma¬nusi vor fi destul de lungi si de ample pentru a acoperi mina pina la mijlocul bratului. Vor fi din piele de caprioara de buna calitate si destul de largi ca sa se poata introduce miinile cu usurinta in asa fel ca sa te simti bine. Prin piele de caprioara de buna calitate se intelege ca manusile vor fi din acelea care se cumpara cu cel putin 23 de parale duzina".
Serbarile ce urmeaza doctoratului sint in¬sotite tot mai des de divertismente asemana¬toare celor organizate de nobili: baluri, specta¬cole teatrale, turnire.
Casele universitarilor devin luxoase iar cele ce apartin celor mai bogati dintre ei, ca Accur-sio de pilda, sint flancate de un turn, de obicei rezervat nobililor. Mormintele lor sint adeva¬rate monumente, ca acelea care inca si azi im¬podobesc bisericile din Bologna sau se inalta in aer liber.
Curind, rectorii bolonezi vor fi obligati, in baza statutelor, sa duca o viata nobila si vom gasi astfel printre ei membri ai familiei ducale de Burgundia sau din neamul marchizilor de Baden. Rectorii mai obtin si dreptul de a purta armele si de a fi insotiti de o escorta de cinci oameni.
Cei denumiti artisti, mai putin pretuiti, ca¬pata si ei, totusi, privilegiul de a nu face ser¬viciul militar, iar studentii facultatii de Arte — daca sint suficient de bogati — pot sa-si gaseasca uft inlocuitor.
Pina si titlul de magister sufera o evolutie semnificativa. La inceput, in secolul al XH-lea, magistrul era maistrul, seful de atelier. Profe¬sorul de scoala era un magistru, asemenea al¬tor meseriasi, iar titlul sau indica functia sa pe santierul scolii. Curind va deveni un titlu de glorie. inca de atunci, un Adam du Petit-Pont o cearta pe una din verisoarele sale care de departe, din coltul ei de tara din Anglia, ii scria la Paris fara sa i se adreseze cum i se cuvenea, dindu-i titlul mult invidiat. Iar, din secolul al <XHI-lea, exista un text care de¬clara: „Magistrii nu predau invatamintul lor ca sa fie folositori, ci ca sa fie numiti Rabbi, alte cuvinte seniori, dupa sensul Evanghe¬liei, in veacul al XlV-lea, titlul de magister ievine echivalentul termenului dominus, adica enior.
Profesorii bolonezi sint denumiti in docu-iente: nobiles viri et primarii cives — oameni ibili si cetateni de vaza — iar in viata curenta se spune domini legum —- seniorii juristi. fine, studentul il denumeste pe profesorul au favorit: dominus meus, domnul meu, ape-atiunea evocind raporturi de vasalitate.
Chiar si un gramatician ca Mino da Colle declara elevilor sai: „Stapinirea atlt de cautata a stiintei valoreaza mai mult decit orice alta comoara; ea il extrage pe sarac din colbul sau, il innobileaza pe cel ne-nobil si ii confera un renume ilustru, si permite nobilului sa depa¬seasca pe ne-nobili caci apartine unei elite".
Iata deci stiinta redevenita posesiune si tezaur, instrument al puterii si nu scop dez¬interesat.
Asa cum a remarcat cu atita perspicacitate Huizinga, Evul Mediu ajuns la declinul sau manifesta tendinta de a stabili o echivalenta intre ordinul cavalerilor si stiinta, de a acorda titlului de doctor universitar aceleasi drepturi ca ale unui cavaler. Stiinta, Credinta si Ordin Cavaleresc sint cei trei crini din Armorialul florilor de crin al lui Philippe de Vitry (1335) iar in cartea faptelor de vitejie ale Maresalului de Boucicaut se poate citi: „Doua au fost lucru¬rile instituite prin vointa lui Dumnezeu pre¬cum doi stilpi de sprijin ai orinduirii legilor iivine si omenesti. Acesti doi stilpi sint ordi-xul cavalerilor si stiinta care, la un loc, mult mai potrivesc. in 1391 Froissart-deosebeste ioua feluri de cavaleri: cei ai armelor si cei ai legilor. Iar imparatul Carol al IV-lea il Im¬bratiseaza pe Bartole si ii acorda dreptul de a purta armoariile Boemiei. La capatul acestei evolutii: titlul de cavaler acordat in 1533 de atre regele Francisc I doctorilor universitari.

E lesne de inteles ca asemenea personaje —¦ devenite atit de eminente — nu mai pot ac¬cepta riscul de a fi confundate cu muncitorii. Ar insemna o renuntare la «noblete in chiar virtutea principiului „incalcarii" — ce atragea pierderea calitatii de nobil —, principiu atit de puternic, mai ales in Franta, unde regele Ludovic al Xl-lea va lupta zadarnic impotriva lui. Intelectualii nu intirzie sa impartaseasca opinia care, din nou, dispretuieste profund lucrul manual; faptul se va agrava in vremea umanismului — asa cum foarte bine a remar¬cat Henri Hauser — din cauza prejudecatilor intretinute de scrierile greeo-latine. Climatul e foarte departe acum si se va indeparta tot mai mult de elanul care, in orasele din veacul al XH-lea si al XlII-lea, apropiase artele li¬berale si artele mecanice intr-un dinamism co¬mun. Aceasta va duce la consumarea divortu¬lui •— ce ameninta inca pe timpul scolasticii — dintre teorie si practica, dintre stiinta si tehnica. Fenomen foarte evident la medici. De o parte niedicul-invatat, de cealalta spite-rul, chirurgul. In Franta secolului al XlV-lea, o serie de edicte si de hotariri vor statornici categoria chirurgilor, primul edict fiind al lui Filip cel Frumos din 1311. Pe viitor se vor deosebi chirurgii cu roba lunga, cu diplome de bacalaureat si licenta —,' in virtutea unor statute dintre care' primele cunoscute sint din 1379 si care formeaza o aristocratie chirurgi¬cala, de barbieri care rad, practica mica chi¬rurgie, vind alifii si prepara infuzii de plante medicinale, pun lipitori pentru luari de singe, panseaza ranile si umflaturile, deschid abce¬sele. Si, fiindca religia copiaza societatea, doua confrerii diferite) ii grupeaza: cea a sfintilor Cosma si Damian pe cei dintii, cea a Sfintului-Mormint pe ceilalti. Din aceasta despartire in¬tre lumea savantilor si lumea practicienilor, intre lumea stiintifica si lumea tehnica va re¬zulta un foarte mare handicap in ceea ce pri¬veste progresul stiintei.

Colegiile si aristocratizarea universitatilor
Patrunderea progresiva a lumii universitare in aristocratie se observa si in dezvoltarea cole¬giilor, evolutie ce trebuie restituita justelor ei-perspective. La origine fundatii caritabile, co¬legiile au fost frecventate doar de o foarte re-strinsa minoritate de privilegiati nefiind, asa cum s-a spus, centre de invatamint. Ele n-au avut, in general, rolul ce li se acorda retro¬spectiv, chiar daca unele au acaparat ulterior predarea unor materii de studiu, atingind ast¬fel un nivel superior — cazul colegiului fon¬dat de Robert de Sorbon in 1257 si care in fi¬nal a fuzionat cu Facultatea de Teologie dind pina si numele sau Universitatii din Paris — si chiar daca universitatile din Oxford si Cam-bridge s-au dezmembrat in colegii devenite baza invatamantului conform unui sistem ra¬mas pina azi in mare parte intact. Numeroase colegii ajung repede foarte renumite: colegiile din Harcourt (1280) si Navarra (1304) cu Sor-bona la Paris; cel din Bologna fondat in 1307 de cardinalul Albornoz, cu numele de colegiu spaniol; Balliol (1261—1266), Merton (1263— 1270), University (catre 1280), Exeter (1314— 1316), Oriei (1324), Queen's (1341), New College (1379), Lincoln (1429), AII Souls intemeiat in 1438 pentru odihna sufletelor englezilor ca¬zuti in luptele Razboiului de O suta de ani, Magdalen (1448) din Oxford, Peterhouse (1284), King's Hali, Michaelhouse (1324) University (1326), Pembroke (1347), Gonviile (1349), Tri-nity Hali (1350), Corpus Christi (1352), Gods-house (1441—1442), King's College (1441), Queen's College (1448). S. Catherine's (1475), Jesus (1497) la Cambridge. Dar toate aceste asezaminte care, in mod firesc, isi asumau predarea unor materii de invatamint ce nu-si gasisera loc in alta parte, erau totusi foarte diferite de imaginea pe care traditia o pas¬treaza despre ele. in realitate, colegiile devin centrele unor adevarate feude, inchiriaza sau achizitioneaza case, mai intii in imediata apro¬piere iar, mai tirziu, chiar si prin satele in¬conjuratoare,, le valorifica din punct de vedere comercial. Totodata, obtin in favoarea lor re¬cunoasterea unor drepturi de jurisdictie asupra cartierului in care se afla, reglementeaza cir¬culatia • pe strazile din vecinatatea lor, insta¬leaza ca locatari in cladirile; pe care le detin mari familii de magistrati, in special la Paris, si mai ales familii de parlamentari. Astfel, car¬tierul Sorbonei deveni un fel de „imprejmuire judiciara" pariziana. Colegiile reluau stilul vechilor abatii. Ele au cristalizat procesul de aristocratizare a universitatilor, i-au accentuat caracterul inchis si, in acelasi timp, au ampli¬ficat compromisul universitarilor si invataman¬tului cu o oligarhie — a magistraturii in mod special.
Universitatile devenira ele insele puteri an¬corate in temporalitate, proprietare cu preo¬cupari de ordin economic ce depaseau simpla administrare a treburilor corporative. Deve¬nira niste seniorii, iar pecetile care constitui-sera insignele corporatiei universitare devenira armoariile Marii Doamne.
Evolutia scolasticii
Acestei evolutii sociale ii corespunde una pa¬ralela, a scolasticii, care ajunge sa-si renege propriile exigente fundamentale. Din comple¬xitatea extrema a filozofiei si teologiei veacu¬rilor al XlV-lea si al XV-lea sa incercam a desprinde citeva linii de forta ce se indepar¬teaza de pozitiile scolasticii din secolul al XlII-lea: curentul critic si sceptic a carui ori¬gine se afla la Duns Scot si Ockham; experi-mentalismul stiintific care, prin mertonieni si doctorii de la Paris (Autrecourt, Buridan, Ores-me) va duce la empirism; averroismul care — asa cum vom vedea mai departe — o data cu Marsilio din Padova si Jean de Jaudun trece si sfirseste in politica si de care marii eretici Wyclif si Jan Hus nu au fost straini; in fine anti-intelectualismul a carui tenta va cuprinde curind intreaga scolastica a Evului Mediu de¬cadent si care se hraneste din misticismul lui Eckhart, popularizindu-se in secolul al XV-lea prin Pierre d'Ailly, Gerson si Nicolaus Cusanus.

Divortul dintre ratiune si credinta
O data cu marii doctori franciscani Duns Scot (1266—1308) si William Ockham (catre 1300 — 1350), teologia ataca problema majora a sco¬lasticii: echilibrul dintre ratiune si credinta, inca de prin 1320. asa cum bine a remarcat Gordon Leff1, traditia anselmiana a credintei in cautarea inteligentei este abandonata ca si eforturile de a gasi trasatura de unire intre ceea ce este creat si ceea ce este divin — tra¬ditie ce fusese, pe cai de abordare diferite, am¬bitia augustinienilor si a tomistilor; si totusi climatul augustinian persista in secolele al XlV-lea si al XV-lea mai mult decit spiritul tomist impotriva caruia se rascoala ginditorii acelor epoci.
Primul care a intreprins scoaterea ratiunii din problemele credintei a fost Duns Scot. Dumnezeu, spune el, este atit de liber incit scapa ratiunii umane. Libertatea divina deve¬nind astfel centrul teologiei, aceasta este din-tr-o data pusa la adapost de atingerea ratiunii. William Ockham a continuat opera inceputa de Duns Scot, desavirsind in totalitate divor¬tul dintre cunoasterea practica si cunoasterea teoretica prin aplicarea consecintelor doctrinei lui Scot la relatia om-Dumnezeu. El deosebeste o cunoastere abstracta si una intuitiva Contrar
1 Past and Present, aprilie 1956. (n.a.) cunoasterii intuitive, cunoasterea abstracta „na ne permite sa stim daca ceva ce exista, exista, sau daca ceva ce nu exista, nu exista ... Cunoas¬terea intuitiva este cea prin care stim ca ceva este cu adevarat cind este, sau ca nu este cu adevarat, cind nu este". Desigur ca logica ockhamiana, dupa cum a aratat Paul Vignaux, nu conducea neaparat la scepticism. Procesul cunoasterii nu implica in mod necesar exis¬tenta obiectului cunoscut. Adevarul putea fi atins prin doua demersuri cu totul separate: proba nu priveste decit ceea ce se confirma prin experienta; restul este speculatie, nu aduce' nici o certitudine, cel mult niste probabilitati. Dar aplicarea acestor principii teologiei de catre Ockham insusi ducea la scepticism: Dum¬nezeu neputind fi definit decit prin atotputer¬nicia lui, el devine sinonimul incertitudinii, inceteaza a fi masura tuturor lucrurilor... in consecinta, ratiunea nu mai putea sprijini sau confirma credinta. Credinta nu mai avea alt¬ceva de facut decit sa paraseasca terenul discu¬tiei, lasind locul liber faptului, sau sa se su¬puna indoielii care guverneaza intreg dome¬niul extra-sensibil.
K. Mischalsky a aratat foarte bine cum, ple-cind de la aceste' date, ockhamistii au facut sa evolueze filozofia si teologia in criticism si scepticism. insusi invatamintul universitar este profund marcat de noua tendinta. Comen¬tariul Sentintelor lui Pierre Lombard, pina atunci piatra de temelie a invatamintului teo¬logic, e din ce in ce mai dispretuit. Ulterior lui Ockham, numarul posibilelor questiones se reduce tot mai simtitor pentru a se concentra progresiv asupra atotputerniciei si a liberului arbitru. Astfel, intregul echilibru dintre fire si har se rupe. Omul este capabil sa indepli¬neasca tot ce Dumnezeu reclama de la el chiar in afara harului. Cu aceasta, invatamintul dog¬matic isi pierde orice influenta. Ansamblul valorilor este rasturnat. Binele si raul nu se mai exclud in mod necesar. Fortele omului nu mai pot fi puse in discutie decit in termeni firesti si prin confruntare cu experienta.
Pusi in fata ockhamismului, adversarii lui — de pilda Thomas Bradwardine — accepta sa se situeze pe acelasi plan si ridica aceleasi probleme. Dar principiul lor de baza — auto¬ritatea dogmei, centru al oricarui adevar si oricarei cunoasteri — ii va duce si pe ei la o excludere la fel de radicala a ratiunii. Gor-don Leff intrevede in adincime efectele nou¬lui demers cind spune ca „fara aceasta opera destructiva intreprinsa de teologia sceptica nu ar fi putut exista nici Renasterea, nici Re¬forma". Calea e acum libera spre un volunta¬rism care, deformat, pervertit, va legitima vointa de putere, va justifica tirania printu¬lui. Pina si ultimele scrupule sint inlaturate: astfel se intimpla cu tentativa lui Gabriel Biel care, aparindu-1 pe maestrul sau Ockham, afirma ca, totusi, nu i se pare ca si-a tradat meseria lui de intelectual deoarece „Ar fi ru¬sinos ca un teolog sa nu fie in stare sa puna la baza credintei un dram de inteligenta sau de ratiune"' si la fel se intimpla si cu Pierre d'Ailly care declara intr-un stil de altfel foarte rezervat ca „Fiind adevarata si mintui-toare, credinta noastra, nu s-ar cuveni ca ea sa nu poata fi aparata nici sustinuta cu argu¬mente probabile".

Limitele stiintei experimentale
Acesta este criticismul care subintinde opera logica si stiintifica a mertonienilor precum Wil-liam Heybtesbury si Richard Swineshead — ale carei prime semne se ivesc de altfel o data cu urmasii lui Grosseteste si Roger Bacon — Si a parizienilor Nicolas d'Autrecourt, Jean Buridan, Albert de Saxa, Nicole Oresme. Ei se multumesc cu experienta: „Nu dau aceasta ca sigur, dar voi cere Domnilor Teologi sa-mi explice cum se pot produce toate acestea".

Din acesti profesori posteritatea a facut niste precursori ai marilor savanti de la ince¬putul erei moderne, astfel, Jean Buridan, rec¬tor al Universitatii din Paris si ramas cunoscut in mod paradoxal prin legatura sa amoroasa, presupusa scandaloasa cu Ioana de Navarra si prin celebrul sau magar, ar fi intuit teme¬iurile dinamicii moderne si ar fi dat o defini¬tie a miscarii unui corp ce s-ar situa foarte aproape de acel impeto al lui Galilei ca si de cantitatea miscarii a lui Descartes. Daca cel care lanseaza proiectile — spune Buridan — misca cu egala viteza o bu¬cata usoara de lemn cit si una grea de fier, ambele bucati fiind de acelasi volum si de aceeasi forma, bucata de fier se va duce mai departe pentru ca elanul ce-i este imprimat e mai intens". Albert de Saxa, prin teoria gra¬vitatiei emisa de el, si-ar fi exercitat influenta asupra intregii dezvoltari a mecanicii statice pina la mijlocul secolului al XVH-lea si ar fi condus la studiul fosilelor pe Leonardo da Vinci, Cardano si Bernard Palissy. in ce pri¬veste pe Nicole Oresme, care ar fi intrevazut cia claritate legea caderii corpurilor, miscarea diurna a pamintului si folosirea coordonatelor, el ar fi predecesorul direct al lui Copernic. Dupa P. Duhem, demonstratiile lui se spri¬jina pe argumente a caror claritate si precizie depasesc cu mult ceea ce a scris Copernic asupra aceluiasi subiect. Sint pareri discutabile si care au si fost discutate. in orioe caz, chiar daca acesti savanti au avut asemenea intuitii remarcabile, ele au ramas mult timp sterile. Pentru a deveni fecunde, ele se izbeau de fac¬tori ce frinau stiinta medievala: absenta unui simbolism stiintific capabil sa traduca in for¬mule clare, larg si cu usurinta aplicabile, prin¬cipiile stiintei lor, apoi inapoierea tehnicilor, incapabile sa exploateze descoperirile teoretice, in fine tirania teologiei care impiedica pe toti acei „oameni de arta" sa dispuna de notiuni stiintifice clare. Abia o data cu lucrarile scrise de A. Koyre, A.-L. Maier, A. Combes, M. Cla-gett, G. Beaujouan, savantii secolului al XIV-lea incep sa-si dezvaluie secretele. Dar se pare .ca n-au contribuit la discreditarea rationalis¬mului decit pentru a se angaja pe cai fara iesire. tati-intelectualismul . devin partasii curentului anti-intelectualist :are de acum inainte va antrena spiritele. Mis¬ticismul lui Eckhart seduce majoritatea gindi-torilor de la finele Evului Mediu. in 1449, Ni-Dlaus Cusanusi, autorul ultimei mari sinteze scolastice medievale, ia apararea lui Eckhart, ataca aristotelismul si face Apologia doctei ig-lorante: Cel mai mare pericol impotriva ca¬da ne-au prevenit inteleptii este acela ce re¬zulta din comunicarea secretului unor spirite supuse autoritatii linei deprinderi inradacinate, caci atit de mare este puterea unei indelungi ascultari incit cei mai multi prefera sa re¬nunte la viata decit la datina; o stim din expe¬rienta privitoare la persecutiile impotriva ev¬reilor, sarazinilor si altor eretici neclintiti care afirma drept lege parerea lor, confirmata de cultivarea ei de-a lungul timpului si pe care o pun mai presus de insasi viata lor. Or, as¬tazi, secta aristotelica este cea care prevaleaza si care considera erezie coincidenta contrarii¬lor, atunci cind de fapt numai admiterea lor ingaduie ascensiunea catre teologia mistica. Celor hraniti cu invatatura acestei secte li se pare absolut searbada calea aceasta si opusa parerii lor. De aceea o resping cit mai departe si ar fi o adevarata minune, o adevarata con¬vertire religioasa daca, respingindu-l pe Aristotel, ei ar inainta spre culmi...". Si, du¬pa ce ii ia apararea lui Eckhart, incheie astfel: „iti impartasesc aceste declaratii pentru ca sa le citesti si, daca vei socoti necesar, sa le- dai si altora sa le- citeasca, pentru ca prin caldur ta interioara sa creasca aceasta saminta admi¬rabila si sa ne inaltam catre viziunea realita¬tilor divine. Caci am si auzit spunindu-se ca datorita grijei tale jervente saminta aceasta, comunicata peste tot in Italia unor spirite ze¬loase, va da mult rod. Este absolut neindoios ca acest fel de a gindi va triumfa de toate ra¬tionamentele subtile ale tuturor filozofilor, cu toate ca greu este a renunta la uzante capata¬te. Iar in masura in care vei progresa, nu uita sa ma faci si pe mine sa profit de progresele tale. Caci numai cu asemenea hrana, ca intr-o dumnezeiasca pasune, imi refac cu bucurie pu¬terile, atit cit imi ingaduie Dumnezeu, slujin-du-ma de Docta ignoranta si aspirina fara in¬cetare sa ajung a ma bucura de acea Viata pe care, pentru moment, n-o intrezaresc decit prin indepartate imagini, dar de care ma si¬lesc zilnic sa ma apropii tot mai mult. Fie ca Dumnezeu, atit de dorit si vesnic binecuvintat, sa ne ingaduie, odata sloboziti din asta lume, sa ajungem in sfirsit acolo. Amin".
inca de pe la mijlocul secolului al XlV-lea, Richard Fitzralph daduse ca exemplu propria sa convertire de la filozofie la o teologie fi-deista, exprimata intr-o rugaciune catre Hris-tos caruia ii spunea: „Pina ce nu te-am avut pe Tine, Care esti Adevarul, ca indrumator, au¬zeam, dar fara sa pricep, galagia filozofilor a caror vorbarie era indreptata impotriva Ta, evreii cei isteti, grecii semeti, sarazinii mate-rialisti, armenii nestiutori..,.« Iar in a sa su¬ma, Pitzralph abandoneaza deliberat argumen¬tele scolastice pentru a nu se mai sluji decit de textul Bibliei.
Dupa cum am vazut mai sus cu Nicolaus Cusanus, marele dusman este acum Aristotel. „inainte — spune tot Fitzralph — gindirea mea se legase de invatamintele lui Aristotel si de argumentatii care numai unor oameni adinc vanitosi puteau parea profunde". Vorbele lui isi gasesc ecoul la Pierre d'Ailly, rectorul Uni¬versitatii din Paris: In filozofia sau doctrina lui Aristotel nu se afla deloc, sau se afla prea putine ratiuni evident probatoare ... Sa tra¬gem concluzia ca filozofia sau doctrina lui Aris¬totel merita mai degraba numele de parere ae-cit de stiinta. in consecinta sint foarte vred¬nici de mustrare toti acei oameni care adera cu incapatinare la autoritatea lui Aristotel.
La fel gindeste si Jean Gerson, alt ilustru rector al Universitatii pariziene, la rascrucea secolului al XlV-lea cu secolul al XV-lea, ca¬ruia i s-a atribuit De Imitatione Christi si cai-e declara: „Multi se obosesc si se chinuiesc sa capete stiinta, iar eu am vazut, spune Intelep¬tul, ca si aceasta este zadarnicie, chin si in¬tristare a mintii. La ce va va sluji sa aflati lucrurile acestei lumi cind, insasi aceasta lume va fi pierit? in ziua cea din urma nu veti fi intrebati ce ati stiut, ci ce ati facut, si nu va mai fi nici o stiinta in iadul catre care va gra¬biti, incetati aceasta munca zadarnica .. .".
Astfel, scolastica cedeaza locul unei reve¬niri la sfanta ignoranta, stiinta rationala dis¬pare in fata unei evlavii afective exprimata in predicile si opusculele pioase ale lui Gerson si d'Ailly. Si tot astfel, universitarii isi insusesc o anume spiritualitate umanista, acea devotio moderna despre care se stie ce seductie a exer¬citat asupra unui Erasmus.
Nationalizarea universitatilor: Noua geografie universitara
in cursul acestor doua veacuri, universitatile isi pierd de asemenea caracterul international. Cauza principala este infiintarea unor nume¬roase universitati noi cu un aspect din ce in ce mai national sau chiar regional.
inca din secolul al XlII-lea, progresele rea¬lizate de Reconquista spaniola si consolidarea autoritatii monarhilor iberici au facut sa apa-ra in peninsula asezaminte care, chiar daca une le dezvolta scoli existente si anterior, nu mai prezinta acel caracter de formare spontana si progresiva manifestat la Bologna, Paris si Ox¬ford. De cele mai multe ori, ele sint adevarate creatii ale colaborarii dintre suverani si papi.
Dupa ce esueaza infiintarea unei univer¬sitati la Palencia, se naste cea din Salamanca datorita eforturilor intreprinse de Alfons al IX-lea de Leon intre 1220 si 1230. Ea este de¬finitiv stabilita prin carta lui Alfons al X-lea cel intelept, el insusi ilustru savant, in 1254 si in 1255 prin bula de intarire a papei Ale¬xandru al IV-lea. Apoi apar succesiv universi¬tatile din Lisabona si Coimbra (1290), Lerida (1300), Perpignan (1350), Huesca (1354), Barce¬lona (1450), Saragosa (1470), Palma de Mallorca (1483), Siguenza (1489), Alcala (1499), Valen-cia (1500).
O data cu secolul al XlV-lea, sint cuprinse de acest curent si tarile din centrul, estul si nordul Europei. Prima din Imperiu, universi¬tatea din Praga este creata in 1347 de papa Clement al Vl-lea la cererea imparatului Ca-rol al IV-lea, doritor ca ea sa profite in primul rind regatului Boemiei. Dupa Praga urmeaza Viena, fondata de Rudolf al IV-lea si Urban al V-lea, in 1365, reinfiintata de Albert al III-lea in 1383; Erfurt care, dispunind de doua bule papale emise pentru infiintarea ei (a lui Clement al VH-lea in 1379 si a' lui Urban al Vl-lea in 1384), nu ia totusi nastere decit in 1392; Heidelberg in 1385; Koln in 1388; Leip-zig (1409) aparuta in urma crizelor pragheze; Rostock (1419); Trier infiintata in 1454, dar ne-existind cu adevarat decit incepind cu 1473; Greifswald (1456); Freiburg im Breisgau (1455— 1456); Basel (1459); Ingolstadt, organizata abia in 1472 dupa ce obtinuse inca din 1459 o bula de infiintare emisa de Pius al II-lea; Mainz (1476); Tubingen (1476—1477). Universitatea din Louvain, intemeiata in 1425, atragea pe studentii din tinuturile Burgundiei. Cea din Cracovia, infiintata de Cazimir cel Mare in 1364, a fost reinfiintata de Ladislau Iagello cu aju¬torul papei Bonifaciu al IX-lea in 1397—1400; incepind cu anul 1367, la Pecs in Ungaria se preda dreptul canonic, iar la Budapesta, uni¬versitatea intemeiata in 1389 cunoaste o inflo¬rire efemera in 1410; la Pressburg (Bratisla¬va), universitatea dateaza din 1465—1467. Sue¬dia isi are propria ei universitate la Upsala in 1477, Danemarca pe a ei la Copenhaga din
478. in vreme ce Oxfordul si Cambridge aca-rau lumea savantilor englezi, regii Scotiei ntemeiaza trei universitati: la Saint-Andrews (1413), la' Glasgow (1450—1451) si la Aberdeen (1494).
In Italia, universitati efemere — deseori datorate unor exoduri de profesori si studenti din Bologna sau din alte parti — se formeaza la Modena, Reggio nell'Emilia, Vicenza, Arezzo, Vercelli, Siena, Treviso. La Napoli, universita¬tea fondata de Frederic al II-lea ca o „unealta de lupta" impotriva papalitatii n-a cunoscut momente de stralucire decit sub domnia aces¬tuia. Alte universitati italiene n-au avut impor¬tanta decit prin sprijinul principilor locali care nazuiau sa faca din ele un element principal al statelor lor. Cea mai insemnata a fost cea din Padova, intemeiata in 1222 si care, din 1404, a devenit universitatea republicii vene-tiene. La fel, la Roma, papa Innoeentiu al IV-lea a infiintat in 1244 o universitate pe linga curtea pontificala si pe care papii ulteriori au tinut sa o revigoreze in secolele al XlV-lea si al XV-lea pe masura ce se consolida autorita¬tea lor in statele Bisericii. Orasul Siena, care poseda o universitate inca din 1246, a reinte-meiat-o in 1357 printr-o bula a imparatului Carol al IV-lea, apoi — in 1408 — i-a acordat noi privilegii primite de la papa Grigore al Xll-lea. Universitatea din Piacenza, infiintata °u numele in 1248, a fost inviorata de Gian-Galeazzo Visconti in 1398, devenind centrul in¬telectual al statului milanez, rol abandonat in
^412 orasului Pavia a carui universitate data din 1361, Florenta, intre 1349 si 1472, a jucat un rol important ca prim centru umanist, dar, ulterior, Laurentiu Magnificul a preferat ca Pisa, a carei universitate exista din 1343, sa devina sediul universitar al statului florentin. Familia Este, la Ferrara, a reinviat in 1430 universitatea de aici intemeiata inca din 1391. in ducatul de Piemonte, la Torino, a existat o universitate din 1405 care a cunoscut numeroa¬se vicisitudini, iar in Sicilia, la Catania, Alfons Magnificul, regele Aragonului si Siciliei, a in¬fiintat in 1444 o universitate cu sprijinul papei Eugeniu al IV-lea.
in fine, un alt exemplu de tentative vizind regionalizarea universitara il constituie Fran¬ta: alaturi de Paris, Montpellier si Orleans cu universitati dezvoltate din centre scolare no¬tabile inca din secolul al XH-lea, alaturi de Angers unde istoria universitatii locale rami-ne confuza, orasul Toulouse isi capata univer¬sitatea lui in anul 1229, instituita ca focar de lupta impotriva ereziei albigenzilor. Alte inte¬meieri — datorate in majoritate evenimentelor militare — n-au dat nastere decit unor uni¬versitati efemere sau de prea mica insemnata¬te: Avignon, intemeiata de papa Bonifaciu al VUI-lea in 1303 nu a prosperat decit in peri¬oada cind orasul deveni resedinta — trecatoare — a papilor;^ Grenoble, fondata de Humbert al II-lea, mostenitorul tronului Frantei, a ve¬getat dupa 1339; Orange, fundatie imperiala, n-a avut succes mai mare intre 1365 si 1475. Ludovic al II-lea al Proventei facu din Aix, incepind cu anul 1409, un centru de atractie pentru studentii din Burgundia, Proventa si Catalonia — conform terminologiei natiunilor la Montpellier. La Dole, universitatea inteme¬iata de Filip cel Bun, duce de Burgundia, cu sprijinul papei Martin al V-lea, a disparut in 1481. Valence ii datora Delfinului Frantei, vii¬torul rege Ludovic al Xl-lea, crearea unei uni¬versitati care insa nu preda decit dreptul dupa 1452. Odata devenit rege, Ludovic a mai fon at o universitate, la Bourges, orasul sau na¬tal, in 1464; iar la JSTantes, ducele de Bretania •aza o universitate in 1460, inviorata de Ca-rol al VIII-lea in 1498.
in fine, impartirea Frantei intre Anglia si regele francez Carol al VII-lea a prilejuit nas¬terea a trei universitati care vor prospera: Caen (1432) si Bordeaux (1441) in partile en¬gleze, Poitiers (1431) in cele franceze. Lasind la o parte universitatea din Montpellier, bine cunoscuta prin specializarea ei in medicina, Parisul ramase marele centru intelectual al ti¬nuturilor franceze sau gravitind in jurul aces¬tora.
Totusi, aceasta multiplicare a universitati¬lor a fost de natura, daca nu sa anuleze, cel putin sa reduca recrutarea internationala exer¬citata odinioara de cele mai importante dintre ele, si in orice caz sa naruie vechiul sistem „al natiunilor" atit de insemnat pentru ele intru-cit foarte adesea constituia un element de baza al structurii universitare. Lucrarea semnata de Pearl Kibre schiteaza destramarea natiunilor universitare in cursul secolelor al XlV-lea si al XV-lea1.
Universitarii si politica
Iata un proces care se integreaza unei evolutii globale datorita careia marile universitati au devenit la finele Evului Mediu adevarate pu¬teri politice, au jucat un rol activ — uneori chiar de prim plan — in luptele dintre state, au fost teatrul unor violente crize de invraj¬bire intre asa-numitele „natiuni" animate acum de un sentiment national si, in final, s-au in¬cadrat in noile structuri statale nationale. Sa evocam rapid aceasta evolutie prin prisma averroismului politic al lui Ockham si Mar
1 The nations in the medieval universities, 1948. silio de Padova, ca si prin crizele pragheze si, de asemenea, prin rolul politic jucat de Uni¬versitatea din Paris.
Intr-o celebra suita de studii despre „Nas¬terea spiritului laic in vremea declinului Evu¬lui Mediu", George de Lagarde a analizat cu perspicacitate tezele si activitatea politica a lui William Ockham si Marsilio de Padova. Cu toate diferentele ce ii separa pe acestia, am¬bii au purtat o lupta comuna, in prima juma¬tate a secolului al XlV-lea, alaturi de impa¬ratul Ludovic de Bavaria, impotriva papalita¬tii si a pretentiilor ei temporale.
Din activitatea lor de polemisti si teoreti¬cieni politici se iveste capodopera lui Marsilio de Padova, Defensor Pacis. Ea lasa sa se in¬trevada cu usurinta, in afara spiritului comu¬nelor italiene, si traditiile din care se inspira. Mai intii, traditia ghibelina care sustine — im¬potriva aspiratiilor pontificale la stapinirea temporala — principiul separarii puterii spiri¬tuale de cea lumeasca, temporala, si o reven¬dica pe ultima pentru imparat. La nivel filo¬zofic, se afla si o traditie averroista ce inter¬preteaza pe Aristotel cu totul altfel decit -o facuse tomismul si care ajunge in domeniul fi¬lozofiei sociale la un empirism destul de nea¬decvat definit drept naturalism intrucit tinde la eliberarea sferei politice de autoritatea mo¬ralei, la acordarea intiietatii vointelor indivi¬duale asupra realitatilor obiective profunde, la reducerea .ordinii sociale la un echilibru me¬canic si la substituirea naturii prin conventie. La acestea se adauga influenta legistilor si a clanului Dubois-Nogaret care, la rascrucea se¬colelor XIII si XIV, gravitind in jurul lui Fi-lip cel Frumos, purtase inca de atunci o ne¬crutatoare lupta impotriva papalitatii pentru apararea monarhiei abia nascute.
Concluzia este statul complet, afirmarea autonomiei statului bazata pe separatia drep¬tului de morala. Conceptia pozitivista a vietii sociale duce la dreptul divin al ordinii insti tuite: „Daca va veti impotrivi puterii lumesti, chiar daca detinatorii ei sint necredinciosi sau perversi, veti suferi damnatia eterna ...". Statul atotputernic revendica pentru el toate drepturile in viata sociala a carei unitate este sus si tare proclamata, detine puterea legis¬lativa, executiva, juridica. Este universal: pe un teritoriu dat, nici un supus nu poate scapa de sub autoritatea printului. in definitiv, sta¬tul laic nu se multumeste numai sa cantoneze Biserica in domeniul strict spiritual, ci re¬clama pentru el si o misiune spirituala, cu alte cuvinte dreptul de a guverna si acest do¬meniu. Orice deosebire veritabila intre spi¬ritual si pamintesc este, in cele din urma, dizlovata: Desigur, nu apartine omului legiui¬tor ... sa creeze sau sa decida precepte spiri¬tuale, acestea nefiind altceva decit porunci sau incuviintari ale lui Dumnezeu insusi, ci apartine omului legiuitor ca si omului jude¬cator sa cunoasca toate actele licite sau ili¬cite facute sau omise de oameni, fie ei laici sau preoti, ministri sau mireni, atit in ce priveste treburile sufletesti cit si cele pamin-testi, cu conditia totusi sa nu fie vorba de o materie strict spirituala.... Parca l-am auzi pe Luther: Tot ce nu constituie o chestiune de har intim, ca si tot ce constituie materiali¬tatea vietii Bisericii este lumesc si revine sta¬tului. Tot ce inseamna executarea legii morale in aceasta lume trecatoare scapa de sub auto¬ritatea Bisericii si revine deci statului".
Avem de-a face cu o doctrina exploziva care si-a urmat cursul si pe care o regasim in gindiri de altfel diferite, precum cea a lui Machiavelli sau Luther, a lui ¦ Hobbes sau Rousseau, Hegel sau Auguste Comte, Lenin sau Charles Maurras.
Dar ceea ce caracterizeaza pe Ockham si mai ales pe Marsilio de Padova si ii deosebeste de traditia ghibelina este ca nu se mai gindesc sa reuneasca in cele din urma intr-un singur stat laic imperial, daca nu toata omenirea, cel putin toata crestinatatea. Din acest punct de vedere in special, totul il opune pe Marsilio de Padova lui Dante pentru care, dimpotriva, im¬paratul trebuia sa fie restauratorul unitatii fun¬damentale. Politica scolasticii cautase sa ex¬tinda la toti oamenii cetatea lui Aristotel trans¬formata in cetate crestina. Politica marsiliana admite diversitatea natiunilor si a statelor. Ne putem intreba — citim in Defensor Pacis ¦— daca se cade ca toti oamenii traind intr-un stat civil si rastanditi pe toata suprafata glo¬bului terestru sa-si atribuie un sef suprem, unic sau daca, dimpotriva, este preferabil ca, in di¬versele tinuturi, separate prin frontiere geo¬grafice, lingvistice sau morale, fiecare din co¬munitatile particulare sa-si atribuie cutare gu¬vern care i se potriveste. Se pare ca a doua solutie se impune si ca trebuie vazut in ea in¬fluenta unei cauze ceresti tinzind la limitarea propagarii la nesfirsit a speciei umane. Se poa¬te intr-adevar socoti ca natura intelege sa mo¬dereze aceasta propagare suscitind razboaie sau epidemii si semanind tot felul de dificultati in calea oamenilor".
Sustinind o teza extrema ce se situeaza mult peste conditiile veacului al XlV-lea, dar care a avut un rasunet considerabil, ockharnismul si averroismul politic sint in acord cu o tendinta generala a cugetarii intelectuale aplicate exa¬minarii evolutiei politice. O tendinta care ac¬cepta sfirsitul ideii de unitate, supunindu-se si in acest caz celei de diviziune; o tendinta care se resemneaza la destramarea crestinata¬tii si adopta particularismul.
Prima universitate nationala: Praga
Este acceptat chiar si sentimentul national. Astfel, la Praga. Universitatea ei a luat nas¬tere intr-un mediu tulbure. Internationala ca toate celelalte universitati, ea risca curind sa ie acaparata de profesorii si studentii germani, cu atit mai numerosi cu cit Parisul ii revarsa in momentul Marii Schisme. La Praga, ei se izbesc de elementul ceh care era din ce in ce mai constient de identitatea si de aspiratiile sale. Aceasta opozitie etnica este dublata de o opozitie corporatista: problema era daca natiu¬nile din universitate dominate de germani vor avea cistig de cauza asupra natiunii cehe si, in consecinta, care va fi repartitia intre diferitele grupuri de catedre si slujbe • universitare. La baza se afla o opozitie de ordin social: elemen¬tul ceh se sprijinea pe clasele populare autoh¬tone — taranimea si mestesugarii — in vreme ce germanii care se instalasera in tara repre¬zentau mai ales burghezia bogata a oraselor, precum si majoritatea nobilimii si a clerului. A fost destul ca un personaj de anvergura, Jan Hus, ajutat de prietenii sai, sa aduca o doctrina filozofica si teologica ce datora consi¬derabil universitatii de la Oxford si lui Wyclif, sa se priceapa a face legatura intre mediul uni¬versitar si mediile populare din Praga si Boe-mia, sa-si entuziasmeze auditorii prin elocinta si pasiunea sa si sa exercite presiuni eficace asupra debilului rege al Boemiei — Venceslav al IV-lea —, pentru ca conflictul sa izbucneasca si sa se rezolve in favoarea cehilor prin decre¬tul regal de la Kutna Hora din 1409. Majori¬tatea natiunilor este atunci data peste cap, ce¬hii au cistig de cauza iar membrii Universita¬tii, in totalitatea lor, sint obligati sa presteze juramintul de fidelitate fata de coroana Boe-rniei. Ca urmare, germanii parasesc Universi¬tatea pragheza si se duc sa intemeieze o uni¬versitate la Leipzig. Momentul acesta repre¬zinta o data memorabila din istoria medievala: nasterea primei universitati nationale; lumea intelectuala se strecoara in tiparele politice.
Drumul care a condus Universitatea din Pf»ris la integrarea ei in monarhia nationala a fost intretaiat de obstacole.

Parisul: stralucirile si slabiciunile politicii universitare
Universitatea pariziana manifesta o tendinta de recrutare franceza inca din momentul para¬sirii ei de catre multi englezi in vremea Raz¬boiului de O suta de ani si de catre numerosi germani cu prilejul Marii Schisme. Cel putin de pe timpul domniei lui Filip cel Frumos, ea juca un rol politic de prim plan. Carol al V-lea o va numi „fiica dintii nascuta a Regelui". Ea este oficial reprezentata la conciliile nationale ale Bisericii Frantei si la adunarile Statelor-Generale. Si tot ei i se va cere medierea in momentul luptei dintre Etienne Marcel si lo¬cuitorii Parisului si Curtea regala cu prilejul rascoalei asa-numitilor „maillotins"*; in fine, va fi semnatara a tratatului de la Troyes.
Prestigiul ei este imens. Nu-l datoreaza nu¬mai membrilor ei efectivi ci si tuturor fosti¬lor ei profesori, raspinditi prin toata tara ca si in strainatate unde ocupa posturi de prim plan, mentinind totodata strinse legaturi cu ea.
Totusi, ramine atasata de papalitate, cu atit mai mult cu cit papii de la Avignon, francezi cu totii, o favorizeaza considerabil. isi asigura atasamentul ei prin generozitati din ce in ce mai largi: devenise astfel o regula ca in fiecare an sa fie trimis Curtii papale din Avignon un •rotulus nominandorum cuprinzind numele pro¬fesorilor pentru care Universitatea cerea pa¬pei sa le acorde provizii sau favoruri in astepta¬rea unor beneficii ecleziastice. Daca ea este „fiica dintii nascuta a Regelui Frantei", este totodata si „prima scoala a Bisericii" si detine un rol international de arbitru in materie teo¬logica.
* Porecla data parizienilor rasculati pe vremea domniei lui Carol al Vl-lea din cauza ca erau inar¬mati cu „maillets'1 (ciocane de lemn cu doua capete) procurate de la Arsenal (1382). (n. trad.)

in cele din urma, Marea Schisma a tulburat acest echilibru. Daca initial Universitatea pa¬riziana a optat pentru papa de la Avignon, du¬pa aceea — satula de abuzurile crescinde ale papalitatii, preocupata sa restabileasca unita¬tea Bisericii si hotarind sa fie trecator aban¬donata de regele Frantei — incepu sa reclame fara incetare tinerea unui conciliu cu scopul de a pune capat schismei prin abdicarea pa¬pilor rivali. in acelasi timp, deveni sustina-toarea ideii de superioritate a conciliului fata de papa si a independentei relative a Bisericii fata de Sfintul-Scaun, de galicanism. Prima atitudine i-a atras un mare prestigiu in lumea crestina, dar a doua n-a detasat-o de papali¬tate decit pentru a o arunca sub influenta tot mai mare a monarhiei.
Succesul ei parea ca se afirma. Iar conci-liul de la Konstanz unde a jucat un rol de li¬der parea ca-i consfinteste triumful. S-au ma¬nifestat insa si citeva atitudini ciudate din par¬tea unor universitari. De pilda, asa cum a ara¬tat E. F. Jacob1, universitarii englezi se de¬clarara in mod neasteptat de partea papalitatii in privinta decernarii beneficiilor: se gindeau la interesele lor mai sigur garantate astfel.
Totusi, conciliul de la Basel — unde uni¬versitarii n-au avut de altfel decit un rol efe¬mer — s-a incheiat printr-un esec si cu victo¬ria papalitatii, in plus, intre timp, o criza gra¬va — franceza de aceasta data —- zdruncinase puternic pozitia universitatii de la Paris.
Tulburarile din cursul domniei lui Carol al Vl-lea au culminat cu revolutia partizani¬lor lui Caboche la Paris, apoi cu impartirea ta¬rii intre englezi si francezi, Parisul devenind capitala regelui englez. Desigur ca Universita¬tea n-a imbratisat imediat si nici in totalita¬tea ei partida celor din Burgundia. Ducele Bur-gundiei se sprijinea pe ordinele calugaresti cer¬setoare carora, in mod traditional, Universita
Bulletin of the John Rylands Library, 1946. (n.a.) tea li se opunea. Ea il condamnase — si con¬tinua sa-1 urmareasca — pe Jean Petit, cel care facuse apologia uciderii ducelui de Or-leans. in momentul cuceririi engleze, multi profesori parasira Parisul, inconjurara pe Del¬fin, formara osatura administrativa a regatu¬lui de la Bourges si devenira membri ai noii Universitati din Poitiers.
Cei ramasi insa la Paris, dupa ce au „bur gundizat" — altfel spus au colaborat cu par I tida burgunda —, s-au supus apoi vointei engleze. Cel mai faimos episod" al perioadei engleze a universitatii pariziene este actiunea dusa de ea impotriva Ioanei d'Arc. Manifestin-du-i ostilitatea sa — In pofida lui Gerson — ea nu era numai pe placul stapinului ei strain. Se alinia opiniei populare foarte ostile Fecioa¬rei din Orleans, asa cum o dovedeste intre al¬tele Burghezul din Paris. Totodata, actiunea ei ilustreaza cit de incapabili erau toti acesti inte¬lectuali plini de ei sa se dezbare de morga lor de savanti in fata glorioasei naivitati,, a can¬didei nestiinte a Ioanei. Este stiut cu ce satis¬factie nemascata Universitatea a dirijat pro¬cesul impotriva "Fecioarei si a anuntat condam¬narea ei regelui Angliei.
Cenusa rugului din Rouen a pingarit pres¬tigiul Universitatii. Tocmai de aceea, odata Pa¬risul recucerit, Carol al VII-lea, apoi Ludovic al- Xl-lea s-au aratat atit de suspiciosi fata de Universitatea „colaborationista" cu toate ca ea sustinea politica lor galicana si a si sprijinit cu tarie Pragmatica Sanctiune.
Lucrurile merg mai departe; in 1437, re¬gele ii retrage privilegiul fiscal si o sileste sa contribuie la ajutoarele prelevate pentru recu¬cerirea localitatii Montereau. in 1445, i se ia si privilegiul judiciar, ea devenind subordo¬nata Parlamentului. in 1452, regele sustine re¬organizarea universitatii efectuata de cardina¬lul d'Estouteviile, legat pontifical. in 1470, Lu¬dovic al Xl-lea impune profesorilor si studen¬tilor, supusi ai ducelui de Burgundia, sa-i pres teze juramintul de ascultare. in 1499, in fine, universitatea pierde pina si dreptul la greva. Acum este in mina regelui.
Dar, in tot acest context de lupte, ce de¬venea spiritul invatamintului? El a urmat o evolutie dubla care permite sa intelegem mai bine raporturile dintre scolastica si umanism, sa nuantam opozitia acestor doua fenomene si sa surprindem trecerea de la unul la altul prin intermediul tortei intelectuale. rleroza scolasticii d parte, scolastica. Ea se destrama in ciuda mor interesante eforturi de renovare si a ela¬borarilor unui Nicolaus Cusanus preocupat sa concilieze traditia cu noile exigente. in plus, ea continua de altfel sa se sfisie intern: clanul anticilor, adica aristotelicienii si tomistii, ajunsi la capatul puterilor si pierzindu-se in tot felul de rationamente sofisticate, fata in fata -cu cla¬nul modernilor reuniti sub flamura nominalis¬mului izvorit din Ockham. Dar si acestia se in¬chisteaza in studiul logicii formale, in elucu¬bratii nesfirsite privind definitia cuvintelor, in impartiri si sub-impartiri factice, in terminism. Anticii obtin de la Ludovic al Xl-lea, in 1474, interzicerea invatamintului si cartilor moder¬nilor printr-un edict ce va fi revocat in 1481. Poate ca cei mai activi dintre scolastici sint scotistii care incearca zadarnic sa impace un criticism din ce in ce mai verbal cu un volun¬tarism fideist din ce in ce mai confuz. De aceea ei vor fi victimele favorite ale atacurilor lui Erasmus si Rabelais care improasca cu ironiile Si sarcasmele lor pe acesti scotisti considerati Prototipurile scolasticilor. Rabelais ii va pune Pe toti in aceeasi oala in faimosul sau catalog burlesc pe care tinarul Pantagruel il rasfoieste la biblioteca de la Saint-Victor. La un loc sint 'uati in deridere Thomas Bricot, foarte inge¬niosul interpret al nominalistilor, Pierre Ta teret, seful scotismului parizian dupa 1490, Pietre Crockart, renovatorul doctrinei tomiste, Noel Bedier, Jeari Mair (Major), Jacques Al-main, ockhamisti notorii.
Si tot de acest verbalism isi va bate joc si Villon care, la cursurile de la Sorbona, cu o ureche de altfel neatenta, dar mai bine decit oricare altul nu auzea decit sunetul gaunos al cuvintelor. Versurile de mai jos sint edifica¬toare:
intr-un tirziu, stingher fiind, Aseara, eu, in pace buna, Rostind acestea si scriind, Auzit-am clopotul ce suna, La noua ceasuri totdeauna, Vestea ce ingerul striga; Deci m-am oprit si am pus struna, Ca sa ma-nchin din inima.
Asa facind, m-am zauitat,
Ku ca m-a scos vreun vin din minte,
Cu duhul oarecum legat;
Atunci vazui cocoana Minte
Luind si punind inainte
ChipurileIi collaterale, , ..'¦.','."'•• Qppinativa si altminte, gi alte intellectuale.
De-asemeni si estimativa,
Prin care ptospectiva vine,
Similativa, formativa,
Prin care-adesea oarecine
Din turburare se atine
Lun3tec si nebun pe luna:
Cetit-o-am, tin minte bine,
Cindva-n Aristotel de buna.*
Aceasta este scolastica decazuta, caricaturala, muribunda pe care umanistii o vor respinge in mod special.

¦— ulterior acestora — Sforza intreprind ace¬lasi lucru la Pavia, universitatea de aici intre-tinind relatii deosebit de strinse cu Franta in secolul al XV-lea si in timpul razboaielor ita¬liene. Aceeasi politica o urmareste la Ferrara familia Este unde universitatea cheama ca pro¬fesor si rector pe Theodor Gaza, unul din prin¬cipalii elenisti ai vremii. Iar la renumita Sa-pientia din Roma, intalnim aceeasi fervoare pentru clasici care sint predati de Filelfe, Enoc d'Ascoli, Argyropoulos, Theodor Gaza.
Dar nici Oxfordul, nici Parisul nu ramin impermeabile umanismului, si nici Praga unde ia mijlocul secolului al XlV-lea se formeaza in jurul lui Carol al IV-lea si al noii Universitati un cerc umanist de mare rafinament, permea¬bil influentelor italiene — de la Petrarca la Cola di Rienzo. inca de la inceputul secolului al XlV-lea, Nicholas Trivet — care a predat la Oxford, Londra si Paris — comenta Decla¬matiile lui Seneca-Tatal, tragediile lui Seneca cel Tinar, ca si pe Titus Livius. Dar mai ales darul facut Universitatii oxfordiene de catre ducele Humphrey de Gloucester, oferindu-i in 1439 si 1443 biblioteca sa bogata in clasici greci si latini, precum si in autori italieni, a propa¬gat considerabil aici spiritul umanist. Oxfor¬dul se pregatea astfel pentru lectiile lui Lina-cre, Grocyn, Colet, Thomas Morus si il astepta pe Erasmus.
Cit despre francezi, prima generatie de uma¬nisti, cu Jean de Montreuil, Nicolas de Cla-manges, Gontier Col, Guillaume Fillastre in¬tretine legaturi cu Universitatea din Paris. Pe cancelarul Gerson, tocmai pentru ca este uma¬nist il lauda Jean de Montreuil intr-o scrisoare adresata lui Guillaume Fillastre:
... in vreme ce, dupa cum ti-e renitmele, nimic nu-ti scapa din ce se poate cunoaste, iar eu stiu acest lucru prin numeroase semne, ma¬re imi este neincetat mirarea ca nu mergi pe urmele ilustrului cancelar de la Paris, om de o exceptionala cultura. Nu vreau sa vorbesc de viata sa, nici de moravurile sale, nici macar de stiinta sa privind religia crestina sau teolo¬gia teoretica, materii in care amindoi ati ajuns la atita distinctie si inaltime. Vreau sa vorbesc de arta lui de a povesti si de a persuada care se bazeaza pe regulile retoricii si elocintei da¬torita carora se ajunge la aceasta arta si fara de care exprimarea, ce mi se pare ca este sco¬pul culturii, este redusa la a fi ineficace, goala si gaunoasa... Teologul Guillaume Fichet ca¬re, in 1470, introduce tiparul la Colegiul Sor-bpnei, este un prieten al lui Bessarion; el cauta sa impace admiratia lui pentru Petrarca cu tra¬ditia, tomista si doreste reinvierea platonismu¬lui. Robert Gaguin, decanul Facultatii de Drept canonic, grupeaza in jurul lui o serie de uma¬nisti entuziasmati de Petrarca, intretine lega¬turi strinse cu florentinii. Iar daca Erasmus, dezgustat de disciplina barbara impusa de Jean Standonck la Colegiul de la Montaigu, nu nu¬treste in urma trecerii sale pe la Universitatea din Paris decit dispret pentru scolastica deca¬denta ce se preda acolo, Jacques Lefevre d'Eta-ples, profesor „es arts" la colegiul Cardinalu¬lui Lemoine, propaga la Paris un umanism de cea mai pura forma privitor la care trebuie recitite frumoasele pagini ale lui Augustin Re-naudet.
Chiar daca umanismul combatea «mai ales o scolastica rigida si chiar daca, uneori, uni¬versitarii se lasau atrasi de umanism, opozi¬tia dintre intelectualul medieval si umanistul Renasterii este totusi profunda.


Revenirea la poezie si mistica
Umanistul este adinc anti-intelectualist. El e mai mult .literar decit stiintific, mai mult fi-aeist decit rationalist. Cuplului dialectica-sco-lastica, el ii substituie cuplul opus filologie-retorica. O data cu el, Platon — pe care Albert -el Mare il desconsidera ca filozof din pricina
limbii si stilului sau — reintra in gratie si, tocmai pentru ca este poet, este considerat Fi¬lozoful Suprem.
Lefevre d'Etaples, autorul unei admirabile editii a scrierii lui Aristotel Etica nicomahica, inclina nu mai putin catre poeti si mistici. I