Pe masura trecerii timpului, in selectionarea ofiterilor care compuneau corpul de comanda al ostirii a inceput sa se manifeste o exigenta sporita, atat in Moldova, cat si in Tara Romaneasca. Astfel, in 1845 domnitorul Gheorghe Bibescu a dat dispozitii ca iuncarii sa nu mai fie primiti in ostire decat dupa trecerea unui sever examen prin care sa li se verifice cunostintele si aptitudinile ca viitori ofiteri.1 d3p8ps
Urmatorul pas in directia institutionalizarii invatamantului militar pentru crearea unei scoli de ofiteri a fost facut prin constituirea unei comisii din care faceau parte personalitati ale vietii militare, intre acestia aflandu-se coloneii Ion Voinescu, Ion Odobescu, Ioan Emilian Florescu, care a primit din partea domnitorului Gheorghe Bibescu, sarcina de a alcatui un proiect pentru infiintarea unei scoli militare.2 Onorandu-si insarcinarea primita -; o atare realizare fiind foarte dorita si asteptata in epoca -; la 2 iunie 1847 comisia a propus domnului sa ordone comandantilor de regimente sa intocmeasca liste de iuncheri si subofiteri, a caror varsta sa nu depaseasca 22 de ani, si care sa indeplineasca conditiile cerute in vederea prezentarii la concursul de admitere in scoala.3

Actul de nastere al scolii militare il constituie „Porunca domneasca” nr.36 din 13 iunie
1847 a domnitorului Gheorghe Bibescu prin care se hotara infiintarea „Scolii ostasesti” -; prima scoala militara de ofiteri de pe teritoriul Romaniei.4
Scoala ostaseasca avea menirea de a pregati corpul de cadre ofiteresti care sa aiba cultura generala si militara impusa de cerintele vremii si sa fie capabile de a pregati subunitatile dupa criteriile adoptate si in alte armate din Europa. Pana la terminarea localului sau propriu scoala a functionat in cazarma cavaleriei „Sf. Gheorghe (Malmaison)” de pe „Calea podului de pamant” -; astazi Calea Plevnei.5
Prin porunca amintita se stabilea ca aceasta institutie avea scopul de a da elevilor cunostintele teoretice de cultura generala si militara, corespunzatoare gradului de sublocotenent, necesare pregatirii ostasilor, pentru a deveni buni luptatori pe campul de batalie.

Durata de scolarizare era de doi ani, iar acordarea gradului de ofiter era conditionata de destoinicia elevilor aratata la studii si de conduita lor in scoala.
Disciplinele de invatamant cuprinse in „Programa de invatatura pentru Scoala ostaseasca de iuncari”, aprobata de seful stabului domnesc, colonelul Alexandru Banov, si trimisa scolii cu ordinul nr.161 din 9 octombrie 1847, erau urmatoarele: desen, geometrie descriptiva, limba franceza, limba germana, istoria si geografia, aritmetica si geometrie, caligrafie, exercitii ostasesti.6
La incheierea celor doi ani de studii, cursantii care se vor dovedi destoinici la invatatura, trebuiau sa fie trimisi la stagiu in unitati. Dupa un an, arata acelasi document, daca „vor da iarasi dovezi de buna purtare si destoinicie”,7 elevii urmau sa fie inaintati la gradul de sublocotenent. Aceste cerinte atesta o exigenta remarcabila pentru acele timpuri.
Fondurile necesare scolarizarii erau asigurate, in principal, de catre stat. O parte, insa, din aceste cheltuieli urma a fi acoperita de familiile cursantilor, contributia acestora ridicandu-se la suma de „doi galbeni pe luna”, pentru imbunatatirea alimentatiei „cumpararea de carti si alte asemenea”.8
Au fost selectionati pentru examenul de admitere in scoala 24 iuncari si unterofiteri din armele infanterie, cavalerie si artilerie, dintre care doar 16 au fost declarati admisi. Primul director al acestei institutii de invatamant a fost numit, prin ordinul nr.2006 din 9 septembrie 1847, locotenentul Ioan Greceanu, caruia i s-au dat ca ajutoare sublocotenentii Grigore Andronescu, Ion Burileanu si Ion Chiriachide. La 13 februarie 1848, a fost numit director al scolii, colonelul Alexandru Banov, seful stabului domnesc, ofiter cu o bogata experienta militara, provenit din armata rusa si stabilit definitiv in Muntenia.
In luna septembrie 1847 s-au deschis cursurile Scolii ostasesti in prezenta domnitorului Gheorghe Bibescu. Infiintarea primei scoli de ofiteri marcheaza de fapt inceputul invatamantului militar romanesc. Se inaugureaza, astfel, un sistem de pregatire a cadrelor care exista in toate armatele moderne din Europa si anume pregatirea viitorilor ofiteri in institutii cu profil specific militar. A fost o importanta realizare, deoarece se crea perspectiva rezolvarii mai democratice a problemei cadrelor ofiteresti si sporirii calitatii acestora, ceea ce va conduce, initial la reducerea si apoi la renuntarea patrunderii in armata a boierilor si fiilor acestora cu grade militare corespunzatoare rangurilor pe care le detineau in viata civila. S-a trecut la un sistem institutional al invatamantului militar care se va dezvolta treptat, prin infiintarea de institutii similare, diversificate pe trepte, ramuri si specialitati de pregatire.

Meritul trecerii la aceasta etapa superioara in procesul de formare a cadrelor ofiteresti a revenit, in principal, marelui patriot si ganditor militar Nicolae Balcescu..
In valoroasa-i lucrare „Puterea armata si arta militara de la intemeierea Principatului Valahiei pana acum”, Balcescu arata ca este necesar „mai cu seama intocmirea unei scoli ostasesti speciale, in care sa se formeze atat ofiteri pentru cele trei arme (infanterie, cavalerie, artilerie) si un trup de ingineri”.9 Meritul revine, in al doilea rand, celorlalti patrioti romani, printre care se numara generalul Gheorghe Magheru, Christian Tell, colonelul Ion Voinescu si, desigur, domnitorul Gheorghe Bibescu.
In aceeasi perioada au fost schitate si alte modalitati de pregatire militara, intre care sunt demne de retinut demersurile intreprinse de oficialitatile romane, ca unii ofiteri si cadeti sa urmeze scoli militare in strainatate: Rusia, Prusia, Franta, pentru perfectionare. In 1844, din porunca lui Gheorghe Bibescu au fost trimisi, din ostirea Tarii Romanesti in Rusia „oameni pentru invatatura”. Fiul cel mare al aceluiasi domnitor a fost inscris la Scoala militara de la Saint Cyr, iar alti doi baieti ai lui, Grigore si Nicolae, urmasera la Universitatea din Paris „invataturile cele cuvenite la cariera ostaseasca”.10
Ceva mai tarziu au fost trimisi si din armata Moldovei, tineri ofiteri si cadeti la perfectionare in strainatate. In 1846 un numar de 12 fii de boieri moldoveni au fost trimisi sa urmeze cursurile Institutului cadetilor din Potsdam; in 1855, pleca la Paris Alexandru Peiu, pentru studii de arta militara. In anii urmatori se gaseau la studii in Franta alti tineri moldoveni printre care Costica Vasiliu si Costache Teliman la Scoala militara de la Saint Cyr si Iorgu Donici la Scoala militara din Brest.

Indata dupa reinvierea sa la inceputul deceniului patru al secolului trecut, ostirea romana si-a facut simtita prezenta in viata politica si economica, in cea culturala si stiintifica a tarii, deoarece in randurile sale slujeau numerosi intelectuali de valoare, care au activat in societatile revolutionare ale vremii si au indeplinit insemnate rosturi in actiunile politice care se prefigurau.
La randul lor, ostasii din regimentele graniceresti din Transilvania, prin legaturile pe care le-au avut cu evenimentele din Tara Romaneasca si Moldova, au raspandit ideile de libertate si independenta in teritoriul din interiorul arcului carpatic.
In ceea ce priveste invatamantul graniceresc in prima jumatate a secolului al XIX-lea, el a continuat sa se consolideze si sa se dezvolte. Prin venirea lui Constantin Diaconovici Loga la conducerea scolii care functiona in Regimentul 1 graniceresc, la Orlat, invatamantul in aceasta scoala a cunoscut o crestere calitativa. Datorita lui Loga, a luat fiinta, in 1832, in cadrul regimentului, o „Scoala preparanda”, in care tinerii fii de militari romani erau pregatiti in vederea imbratisarii carierei armelor.11
In vara anului 1848, cand in principate a izbucnit revolutia, Scoala militara de ofiteri de la Bucuresti si-a incetat cursurile, iar elevii au fost avansati la gradul de sublocotenent si trimisi la unitati.
In anul revolutionar 1848, ostirea a fost receptiva fata idealurile democratice si progresiste exprimate. Majoritatea ofiterilor s-au situat de partea fortelor revolutiei. Intre acestia ii amintim pe maiorii Christian Tell si Radu Golescu, capitanii Plesoianu, Draghicescu, Farcasanu, Carasidi, locotenentii Cristofi si Costescu, sublocotenentii Paraschivescu si Grigore Zalic si multi altii. Trimise sa inabuse Revolutia din Tara Romaneasca, trupele otomane au trecut Dunarea si au intrat in Bucuresti in ziua de 13 septembrie 1848. S-a petrecut atunci o remarcabila fapta de arme a trupelor tinerei ostiri pamantene. Impreuna cu compania de pompieri a capitanului Pavel Zaganescu, trupele colonelului Radu Golescu, comandantul regimentului 2 infanterie, s-au opus cu arma trupelor net superioare ale lui Kerim Pasa. In lupta inegala, romanii au pierdut 2 ofiteri, 48 soldati morti si 57 de raniti. A fost prima lupta pe care armata moderna a Tarii Romanesti, renascuta in 1830, a angajat-o impotriva trupelor otomane interventioniste.
Dupa inabusirea revolutiei, prin interventia militara a Imperiului tarist si a Portii otomane, in Principatele romane a fost reimpusa „ordinea regulamentara”. Conventia de la Balta-Liman, incheiata in aprilie 1849 intre cele doua mari puteri, prevedea, printre altele, numirea pe sapte ani a domnilor Barbu Stirbei in Tara Romaneasca si Grigore Alexandru Ghica in Moldova.
Una din problemele de baza pe care acestia au cautat sa le rezolve de la bun inceput a fost reorganizarea armatei in fiecare din cele doua principate, si asigurarea pregatirii cadrelor necesare organismului militar.
O prima masura luata in Tara Romaneasca de catre domnitorul Barbu Stirbei, a fost de a reactualiza dispozitia data de Bibescu in 1847 si de a redeschide Scoala ostaseasca de la Bucuresti,
„Poruncile domnesti” nr.12 si 13 din 17 august 1849 au dus la indeplinirea acestei masuri. Hotararea domneasca glasuia astfel: „Una din cele mai rodnice trebuinte fiind aceea de a pregati ofiterii ostirii noastre cu cunostintele cuviincioase, Noi poruncim a se reinfiinta Scoala ostaseasca intocmai dupa cuprinderea proiectului nr.36 din anul 1847, inaintat fostului domn”.

De data aceasta, propunandu-si sa dea armatei cadre cu o temeinica pregatire tehnico- stiintifica si de specialitate, durata pregatirii unei promotii a fost marita de la doi la patru ani, dintre care primii doi la colegiu si ultimii doi de scoala militara propriu-zisa.
La deschiderea cursurilor scoala avea 34 elevi, selectionati din numarul de 200 de candidati care s-au prezentat la concursul de admitere.
Odata cu redeschiderea scolii, s-a dat o mare atentie incadrarii sale cu profesori militari si civili cu experienta si competenta stiintifica si pedagogica. In acelasi timp a existat o preocupare constanta pentru dotarea scolii cu material didactic necesar bunei desfasurari a procesului de invatamant.
Incepand cu anul 1852, durata de scolarizare s-a marit de la patru la cinci ani, primii trei avand echivalentul unor studii liceale, iar ultimii doi, pentru pregatirea militara.

Desi a intampinat si unele greutati scoala a functionat, aproape fara intrerupere pana in anul

1859, cand va fi reorganizata iar activitatea sa, perfectionata.

Dintre absolventii primelor sale serii, multi au devenit, mai tarziu, personalitati militare remarcabile, unii ocupand functii de conducere importante, ca Stefan Falcoianu, care se va distinge ca general pe campurile de lupta ale Razboiului de Independenta din 1877-1878, George Slaniceanu, care, va comanda trupele romane la asaltul Rahovei, sau Constantin Barotzi, care va ajunge sef de stat major al Armatei de operatii in Razboiul Independentei.
Din cadrul acelorasi promotii de ofiteri, unii au primit sarcina sa lucreze la triangulatia tarii, iar patru au fost trimisi la Viena sa realizeze harta generala a Romaniei.
Invatamantul militar in Moldova s-a organizat ceva mai tarziu decat in Tara Romaneasca. In anul 1856, avand in vedere „nevoile tarii de a crea cadre bune de ofiteri”, domnul Grigore Alexansdru Ghica, cu putin inainte de expirarea mandatului de sapte ani, a aprobat inceperea unui
„Curs provizoriu pentru pregatirea cadetilor cu cunostinte generale si speciale trebuincioase unui ofiter”.13 In acelasi timp, la Iasi, si-a deschis portile prima scoala de ofiteri din armata Moldovei, denumita „Scoala regimentara provizorica”. Desi initiata in 1856, aceasta scoala a inceput sa functioneze in anul urmator. In 1858, prin Inalta porunca din 2 octombrie „Scoala militara provizorica” s-a reorganizat in „Scoala militara de ofiteri”, cuprinzand patru clase. Durata de pregatire pentru viitorii ofiteri de infanterie si cavalerie era de 3 ani, respectiv de patru ani pentru cei care doreau sa devina ofiteri de artilerie, stat major sau ingineri militari.14

In functia de director a fost numit capitanul George Adrian, ofiter de stat major cu studii in

Franta, avandu-i ca ajutoare pe locotenentii Gheorghe si Dumitru Lecca, care la randul lor studiasera in strainatate, iar ca indrumator al scolii in toate problemele de conducere, administratie si invatamant a functionat colonelul Pavel Scheletti, care-si facuse si el studiile la Scoala militara din Petersburg.
Regulamentul de functionare a scolii prevedea ca, anual, un numar de sase elevi de frunte sa fie propusi guvernului pentru a fi trimisi la „academiile europene a face cursuri speciale de doi ani si, dupa intoarcerea lor, socotindu-se in statul major, se vor intrebuinta ca profesori si foa?inctionari ai scolii”.15
Pana in 1859 cele doua scoli militare, de la Bucuresti si Iasi, au promovat un numar redus de absolventi, ce nu satisfaceau necesarul de cadre ofiteresti pentru ostile celor doua tari si a fost inca mentinut, in general, si sistemul formarii ofiterilor pe baza privilegiilor de clasa.
In perioada la care ne referim s-a inceput si procesul de pregatire a cadrelor medicale pentru armata. In vara anului 1857 s-a constituit „Scoala nationala de medicina si farmacie”, cu o durata de opt ani (din care cinci ani de studii si trei de practica), la Bucuresti, pregatind medici si farmacisti pentru serviciul armatei, al spitalelor si districtelor, precum si medici veterinari. Initiatorul acestui asezamant de invatamant medical a fost Carol Davilla, care si-a facut studiile de specialitate la Facultatea de Medicina din Paris.16 Mai tarziu, il vom reintalni pe generalul-doctor C. Davilla conducand Serviciul sanitar al armatei romane in anii Razboiului pentru cucerirea independentei de stat a Romaniei.
Concluzionand asupra perioadei analizate, trebuie subliniat faptul ca, in pofida constrangerii din partea puterilor tariste si otomana de a se margini la indeplinirea unor sarcini administrative, de ordine interna si de paza a frontierelor, armata romana va continua sa-si dezvolte structurile care sa-i permita indeplinirea misiunii sale de baza -; apararea granitelor tarii. Toate initiativele de prefacere si innoire intreprinse de cercurile politice si militare de la Bucuresti si Iasi vor fi subordonate acestui deziderat. Ca atare, armata permanenta a trecut in aceasta perioada printr-un proces de transformare si modernizare al carui rezultat a fost incorporarea in organica ei, aproape a tuturor categoriilor de arme cunoscute, elaborarea primelor regulamente continand elemente de conceptie romaneasca si desfasurarea unor exercitii si aplicatii tactice ce au permis o evolutie ulterioara unitara, ceea ce a usurat formarea unei armate unice curand dupa Unirea Principatelor in anul 1859.