x1h18hn
Dezvoltarea prozei si Seneca Retorul
Secolul" lui August a stralucit mai cu seama prin expansiunea poeziei. Dar viziunea noastra actuala asupra raporturilor dintre poezie si proza este deformata de pierderea masiva a foarte numeroase texte de proza din aceasta vreme. Caci totusi, din datele pe care le posedam, putem constata o notabila abundenta a unor opere scrise in proza. De altfel, in capitolul XIV, consacrat prezentarii generale a epocii augusteice, am mentionat existenta si substanta generala a unor asemenea opere alcatuite de prozatori. Astfel am amintit lucrarile lui August insusi si cele produse de scoala stoica "dizidenta" a Sextiilor.
Cum am aratat in acelasi capitol XIV, s-au dezvoltat considerabil elocinta si scolile de retorica. Lucius Annaeus Seneca, cunoscut ca Seneca Tatal sau Seneca Retorul, ofera o pretioasa sinteza asupra elocintei si retoricii augusteice, este adevarat mai tarziu, probabil intre 31 si 37 e.n. Aceasta sinteza a ramas cunoscuta sub titlul de "Controverse si Suasorii", Controuersiae et Suasoriae *. S-au pastrat numai o carte de suasorii, din cel putin doua, cat trebuie sa fi alcatuit Seneca Retorul, si cinci carti de controverse din zece, cate a scris autorul lor.
De fapt Seneca Tatal infatiseaza in detaliu cele doua trepte esentiale ale educatiei retorice, suasoriile si controversele. Considerate mai usoare, suasoriile comportau discursuri menite sa convinga un personaj istoric sau mitologic a savarsi un anumit act. Astfel autorul pune retori celebri sa persuadeze succesiv, in discursurile lor, pe cei treizeci de spartani, trimisi impotriva lui Xerxes, sa nu se
* Titlul initial a fost "Sentente, diviziuni si culori ale oratorilor si retorilor", Oratorum et rhetorum sententiaa, diuisiones, colores. Lucrarea este dedicata fiilor autorilor. Seneca Retorul, care se nascuse la Corduba, in Hispania, a trait aproape o suta de ani si a redactat si o istorie a razboaielor civile, ulterior pierduta retraga de la Termopile. Controversele implicau exercitii mai complicate, in care declamatori celebri se infruntau pe o tema data, aleasa tot din istorie. Ei se pronuntau in favoarea sau impotriva unui acuzat (ca, de pilda, un seducator care nu putea dobandi iertarea fetei pangarite). Orice tema s-ar putea dezvolta in functie de trei tipare fundamentale, adica de "sentente", unde apar nesistematizate argumentele principale, de diviziuni, in care argumentatia este clar articulata, si de "culori" colores, elemente utilizate pentru a explica actiunile acuzatului, a "colora" si manipula abil materia reala a controversei. Desigur asemenea piruete oratorice reflecta artificialitatea manifesta a dezbaterilor fictive, rupte de realitate, din scolile retorilor. De altfel Seneca Tatal condamna extravagantele retorilor, proclama declinul oratoriei si preconizeaza intoarcerea la modelul ciceronian (Controu., 1, praef., 6-7; 3 praef., 12). El se exprima cu suplete, dar privilegia o scriitura clasicizanta1.

Eruditia si Vitruviu
Proza "secolului" augusteic comporta o adevarata explozie a literaturii de eruditie, centrata pe enciclopedism, tnsa si pe profesionalizare riguroasa. Abunda tratatele si lucrarile de geografie, de drept, de agricultura si de stiintele naturii, (ilustrate mai ales de Marcus Verrius Flaccus). Harta lui Marcus Vipsanius Agrippa (autor si al unei autobiografii), multiplicata in porticurile Imperiului si in scoli, pune la dispozitia romanilor privelistea "lumii intregi", orbis terrarum, de fapt a spatiului geografic dominat de Roma. Gaius lulius Hyginus dezvolta un enciclopedism variat in lucrarile sale. Acest enciclopedism purta asupra agriculturii si apiculturii, asupra istoriei, din care selecta doar faptele stralucite, asupra geografiei si religiei, asupra astronomiei si mitologiei, insa si asupra filologiei. S-au pastrat doua manuale, dintre care unul este consacrat mitologiei si celalalt astronomiei. in ambele lucrari, Hyginus privilegia un stil clasicizant, insa receptiv fata de tendintele innoitoare, ce incepeau sa se manifeste chiar si la nivelul scriiturii prozei2.
Sub August, de fapt probabil dupa 27i.e.n., arhitectul si inginerul Vitruviu sau Vitruvius publica in zece carti tratatul "Despre arhitectura", De architectura, bazat pe o bogata documentare, hranita de experienta a foarte numerosi autori greci si a trei arhitecti romani. Acest tratat inchipuie arhitectura ca o autentica enciclopedie. Vitruviu considera ca un bun arhitect trebuie sa cunoasca literatura, filosofia, muzica, dreptul, medicina, climatologia, geometria, arta desenului. De asemenea arhitectul trebuie sa ateste probitate morala (1,1 si urm.). Astfel, pentru Vitruviu, arhitectura devine o forma de umanism si o stiinta a civilizatiei
Totodata Vitruviu este un partizan hotarat, chiar inversunat, al esteticii clasicizante. El reproba cu fermitate exuberanta imaginarului, fantasia baroca, care pregatea ecloziunea stilului nou. De aceea combate luxul exorbitant al decoratiilor si tendinta de a orna peretii caselor cu o imagistica, pe care o considera extravaganta, pentru ca vehiculeaza figuri apreciate de el ca monstruoase (7,5). Exponent al principiilor aristoteliciene, Vitruviu se pronunta in favoarea imitarii naturii, acordului desavarsit intre arta si natura, statuarii unor proportii armonioase in fiecare constructie. Pentru fiecare tip de monument, indeosebi pentru teatre, preconizeaza o forma ideala, care insa trebuie adaptata realitatilor istorice si ale naturii. Vitruviu consemneaza felurite anecdote, se refera la originile civilizatiei si ale limbii, crede in progresul umanitatii. El are in vedere evolutia diferitelor indeletniciri si arte ca pictura (7,5,1 si urm.), astronomia (9,6,2 si urm.) etc. Vitruviu staruie asupra fabricarii anumitor instrumente si masinarii, ca orologiile, masinile de razboi si hidraulice. Se scuza ca nu se exprima elegant (1,1), dar de fapt practica o scriitura clara, precisa, clasicizanta, desi uneori marcata de tendintele limbii vorbite a epocii. S-a aratat ca importanta lui Vitruviu rezida in inglobarea urbanismului si a umanismului intr-o adevarata filosofie a artei, in conjugarea spiritului practic, tributar pragmatismului roman, si a cautarii idealului. Vitruviu ofera una dintre cele mai semnificative marturii asupra constructivismului si ritualismului roman. Concomitent el a pregatit Renasterea, pe Alberti si mai ales pe Palladio 3.
Dezvoltarea istoriografiei
Istoriografia a cunoscut o dezvoltare semnificativa, care a marcat o etapa importanta pe calea spre apogeul sau. Au fost ilustrate aproape toate speciile istorigrafice: istoria panoramica, inclusiv analistica (de fapt cronica evenimentelor mai vechi), historia (nararea unor fapte recente), istoria universala dar si monografia, biografia si memoriile. Se pare ca istoricii erau divizati in functie de interesele gruparilor politice. Unii l-au sprijinit si elogiat pe August, altii, mai putin numerosi, au asumat o optica ideologica opozitionista, fie republicana, fie anto-niana, adica pusa in slujba celebrarii memoriei si optiunilor invinsului de la Actium, Marcus Antonius. Dar, din pacate, cu exceptia unei parti din opera lui Titus Livius, lucrarile istorigrafice din aceasta vreme s-au pierdut total sau aproape total, intrucat nu ni s-au pastrat decat putine fragmente din anumite opere istorice.
Dintre acesti istoriografi, se detaseaza totusi cateva nume si titluri de opere. Astfel Titus Labienus, republican fervent, a scris probabil o bistoria consacrata epocii contemporane lui, care a fost arsa la ordinul lui August. Oe asemenea si seful de cerc cultural-politic Asinius Pollio a compus, dupa 35 i.e.n., "Istorii", Historiae, din care ne-au ramas putine fragmente, inclusiv o necrologie a lui Cicero. Aceasta opera nara evenimentele interne ale Romei, desfasurate intre 60 si 42 i.e.n. Asinius Pollio, aticist intransigent, ii reproba pe Cicero si pe Titus Livius, pe care il acuza de stangacii provinciale (QUINT., Inst. Or. 1,5,58 si mai ales 8,1,3) 4. in sfarsit, Lucius Arruntius, autor al unei monografii, a fost un fervent admirator al stilului salustian (SEN.,£p., 114, 17).
Pompeius Trogus
Daca lasam de o parte pe August insusi si pe Messala, dintre ceilalti istorici se detaseaza numele lui Pompeius Trogus. El a alcatuit "Istorii Filipice", Historiae Philippicae, in patruzeci si patru de carti.
Aceasta opera constituia o istorie universala, care debuta cu infatisarea Orientului, pentru a prezenta in continuare pe cea a Greciei si a Macedoniei, evolutia estului mediteranean, caderea statului ilustrat de Filip al ll-lea si ascensiunea puterii romane, fn ultimile carti, Pompeius Trogus ajungea la istoria partilor si a romanilor, ca, in final, sa abordeze cea a Hispaniei. Pompeius Trogus si-a cules mare parte din informatia sa din operele unor istoriografi greci ostili Romei. in opera sa monumentala, cum demonstreaza si titlul ei, Pompeius Trogus punea accentul pe Grecia si pe cuceririle macedonenilor De altfel noi cunoastem continutul Istoriilor Filipice, datorita epitomei sau rezumatului lor, ulterior intocmit de Iustin, care ne arata ca Pompeius Trogus a tratat "istoria Greciei si a lumii intregi" (IUST., praef., 1).
A fost insa Pompeius Trogus un antiroman? Dupa parerea noastra, el era dimpotriva, un admirator inflacarat al Romei. Caci, pentru acest istoriograf, romanii au fost succesorii macedonenilor, in cadrul unei autentice entitati greco-ro-mane. El voia sa popularizeze istoria lumii greco-orientale la Roma si adopta conceptia "transferului de putere", translatio imperii, a suprematiei mondiale, de la asirieni la mezi, persi si macedoneni, dupa care conducerea lumii ar fi fost preluata de romani. Pompeius Trogus credea ca Roma era si trebuia sa ramana "capul intregii lumi" (43, 1,l-2). Se pare ca in repertoriul lui de istorie universala, Pomperius Trogus privilegia detaliile pitoresti, evocarea colorata si patetica a faptelor, intrucat era sensibil atat la exemplul salustian, cat si la tehnicile noii retorici, care se forma in epoca in care scria el. Desigur Pompeius Trogus a fost cel mai important istoriograf al "secolului" augusteic, dupa Titus Livius .
De fapt toti istoriografii epocii lui August au constituit mediul, in care s-a format Titus Livius. intr-adevar istoricii "secolului" augusteic au ostenit pentru a prepara si completa stradaniile iui Titus Livius, dupa opinia noastra al doilea mare istoric al Romei antice.
Titus Livius. Viata
Biografia lui Titus Livius este relativ simplu de reconstituit. Ea apartine unui istorigraf, care, spre deosebire de marea majoritate a predecesorilor, dar si a succesorilor lui,j nuf a dispus de o bogata experienta politico-militara si nu a realizat o sustinuta cariera publica. Istorigraf de cabinet, consacrat aproape in exclusivitate alcatuirii operei sale, Titus Livius a creat probabil cea mai intinsa lucrare istorica redactata candva ia Roma.
Datele furnizate de Hieronymus si de alte izvoare par a proba ca Titus Livius s-ar fi nascut in 57 sau in 59 i.e.n. si ca ar fi murit in 19 e.n., la Patavium, azi Padova, in Galiia Cisalpina, ai carei locuitori au dobandit cetatenia romana, cand el era inca un copil. Asadar, daca Pompeius Trogus era cetatean roman la a treia generatie, Titus Livius se afla abia la prima generatie de cetateni ai Romei. Familia sa apartinea notabililor locali si el a dobandit o educatie solida si ingrijita, intemeiata pe o buna cunoastere a retoricii si a literaturilor greaca si latina. Titus Livius n-a venit la Roma decat dupa Actium (31 i.e.n.), pentru a strange o parte din materialele necesare structurarii operei sale si pentru a frecventa curtea imperiala, in curs de constituire. August, care il simpatiza si il aprecia, fiindca istoricul atesta un puternic atasament fata de metavalorile traditionale si fata de temele propagandei imperiale, ironiza totusi opiniile republicane ale lui Titus Livius si il numea "pompeianul", Pompeianus (TAC, Ann,, 4, 34, 3).
Titus Livius a preferat sa lucreze linistit la opera sa istorica, in sanul familiei, la Patavium, unde si-a sfarsit zilele. Totusi, in cursul celor cateva deplasari la Roma, s-a angajat, cum am semnalat mai sus, in aprige polemici cu Asinius Pollio si cu aticistii. Nu era un om bland, ci mai degraba o fiinta energica si chiar rigida, inclinata sa-si controleze cu atentie pulsiunile. Chiar daca, probabil, nu a fost niciodata supus unor frustrari reale.
Alcatuirea operei
Titus Livius a scris foarte mult. Anumite lucrari ale sale s-au pierdut in totalitatea lor, ca de pilda un studiu asupra retoricii, structurat sub forma unei epistule adresate unuia dintre fiii sai, in care indemna la citirea atenta a discursurilor lui Cicero si Demostene (QUINT., Inst. Or., 10,1,30). I se mai atribuie si opere folosofice, in principal dialogi, in care interferau filosof ia si istoria (SEN., Ep., 100, 9). Este probabil vorba de o mica istorie a doctrinelor filosofice.
in schimb, s-a conservat, foarte partial, vasta sa fresca asupra evolutiei Romei, "De la intemeierea Orasului", Ab urbe condita. Aceasta imensa opera apartine analisticii, dar, cum s-a remarcat chiar in antichitate, si historiei, intrucat nu evita cronica unor evenimente recente, contemporane cu autorul. in antichitate, ampla cronica liviana cuprindea o suta patruzeci si doua de carti, care relatau evenimentele petrecute intre venirea lui Enea in Italia si moartea lui Drusus, fiul vitreg al lui August, fapt survenit in 9 e.n. Este insa aproape sigur ca Titus Livius si-a conceput opera in o suta cincizeci de carti, care ar fi trebuit sa se incheie cu relatarea mortii lui August. Dar boala si moartea l-au impiedicat pe istoric sa-si desavarseasca opera 6. Din nefericire, s-au pierdut trei sferturi din aceasta foarte ampla cronica. Nu ni s-au pastrat decat treizeci si cinci de carti, la care se adauga "periohele", periochae, adica scurte rezumate ale celorlalte carti,
intocmite de abreviatori necunoscuti, precum si fragmente consemnate de diferiti autori. Dispunem in orice caz, in afara de prefata generala, de cartile l-l0, care relateaza istoria Romei, pana la cel de al treilea razboi samnitic (293 i.e.n.), si de cartile 20-45, consacrate evenimentelor survenite intre 219 si 167 i.e.n., adica celui de al doilea razboi punic si faptelor subsecvente, mai ales expansiunii romane in lumea greco-orientala.
Dar cum a putui Titus Livius sa articuleze si sa publice o scriere atat de intinsa7 Majoritatea exegetilor este de acord sa considere ca Titus Livius si-a impartit opera pe transe. insa, spre deosebire de alti cercetatori, noi nu credem ca Titus Livius a operat cu transe simetrice, de pilda de zece carti. Prefetele partiale ta unele carti sunt in acest sens revelatoare *. in definitiv, Titus Livius trebuie sa fi avut in vedere mai cu seama unitatea fundamentala a demersului sau istoriografie. Pe de alta parte se pare ca el a alternat, cu o anumita regularitate, timpurile tari', sectiunile unde expunerea faptelor se releva ca mai dramatica si mai tensionata, si "timpurile slabe", in care actiunea se desfasoara lent. Este probabil ca Titus Livius si-a redactat si publicat prima carte din Ab urbe condita, inainte de 31 i.e.n., spre a o reedita, impreuna cu urmatoarele patru carti, intre 27 si 25 i.e.n., intrucat seful puterii politice este salutat de istoric cu titlul de Augustus. Restul operei a fost editat ulterior, in transe inegale, cum am aratat mai sus
Cum s-a documentat Titus Livius spre a-si alcatui monumentala opera? Se pare ca istoricul a utilizat foarte rar izvoarele prime, documentele de arhiva. in schimb, a recurs constant la consultarea surselor literare, mai ales romane, la analistii si primii cronicari latini, ale caror opere Ie-a citit cu atentie: Fabius Pictor, Calpurnius Piso, Cincius Alimentus, Valerius Antias, Caelius Antipater, Licinius Macer, Claudius Quadrigarius, dar si Cato cel Batran sau Polibiu etc. in anumite cazuri, Titus Livius nici nu consulta direct izvorul literar citat de el, ci prin intermediul altui istoric, care consemnase marturia respectiva a antecesorului lui. I se intampla totusi sa confrunte mai multe izvoare literare, sa corecteze, destul de constiincios si cu ajutorul anumitor surse secundare, materialul oferit de un informator principal. Dar, in general, el nu adopta o atitudine critica fata de izvoarele sale si nu evita contradictiile. Adesea Titus Livius alege, din izvoarele sale, al caror material poate chiar sa-l modifice, versiunea cea mai favorabila intereselor Romei.
Poetica liviana a istoriei
De fapt, in manuirea c ocumentatiei sale, Titus Livius asuma conceptia cice-roniana despre scrierea istoriei, pe baza lealitatii si sinceritatii, cu toate ca ajustate unei expuneri moralizatoare, educative, favorabile Romei si totodata atractive, chiar seducatoare. De altfel, desi in general prea putin critic fata de izvoarele sale, Titus Livius blameaza pe primii cronicari ai Romei, pentru ca au deformat
* Astfel primele zece carti au fost probabil organizate in trei transe: cartea 1, cartile 2-5, cartile 6-l0. Cartile 2l-30 constituie o unitate autonoma, de fapt unica autentica decada liviana. Pentru restul operei, speculatiile ni se par inutile. Titus Livius a putut sa-si grupeze, dupa cartea a 30-a, materialul pe mari compartimente inegale, divizibile in sectiuni mai mici. relatarea faptelor istorice, adesea in functie de interesele anumitor familii romane, care au incercat sa acapareze gloria statului (8, 40, 4-5).
insa cum isi defineste Titus Livius propria poetica a istoriei, conceptia despre scrierea istoriei? in acest sens concludente se dovedesc a fi prologurile anumitor carti, unele pasaje din nararea faptelor istorice, mai ales prefata generala, in care isi reliefeaza programul de lucru: "parerea mea e ca fiecare ins trebuie sa se straduiasca sa-si dea seama ce fel a fost viata si ce obiceiuri si datini au avut romanii, cum s-a intemeiat si a crescut puterea Romei, prin ce barbati si prin ce mijloace, fie in timp de pace, fie in timp de razboi" (prefata generala, 9, trad. de Toma Vasilescu). Din aceste alegatii si din altele similare, s-au degajat ideile liviene ca la baza oricaror investigatii istorice trebuie sa se situeze "viata", uita, adica existenta politica si colectiva, cu toate aspectele ei, dar structurata de "obiceiuri" sau "datini", mores, punct in care interfereaza colectivitatile, legile morale si preocuparile filosofilor, ca si de "barbati", uiri, care constituie chintesenta poporului roman. La acesti trei factori decisivi, istoricul adauga un al patrulea, "mijloacele", artes, de fapt practicile, modalitatile de a actiona ale barbatilor, care slujesc drept pilda generatiilor viitoare. "Obiceiurile" si "mijloacele" sunt strans legate intre ele, ca si, pe de alta parte, "barbatii" de "viata"9.
Titus Livius crede ca istorigrafia asuma virtuti purificatoare, pe care candva Aristotel le atribuise tragediei. Ca si Cicero, scriitorul patavin depaseste opozitia candva propusa de Aristotel intre poezie si arta istorica. Istoriografia ar seduce si ar consola mintile cititorilor (prefata generala, 5). Totodata, intr-o istorie corect scrisa a Romei, cititorul descopera modele de conduita excelenta, ca si reprobabila (prefata generala, 10). De aceea Titus Livius isi propune sa laude pe cei virtuosi si sa blameze pe cei viciosi. Istoricul patavin indrageste poezia, viziunea poetica asupra evenimentelor (prefata generala, 6) si isi concepe vasta cronica dupa tiparele unei epopei in proza. Din aceasta pricina, primele cuvinte ale prefetei generale constituie un vers, un tetrametru dactilic, in timp ce ultima fraza a aceluiasi preludiu al maretei opere fiviene apropie istoriografia de epos, cand exprima regretul autorului de a nu putea sa invoce muzele, zeii, ca sa sprijine buna implinire a intreprinderii literare, cum procedau indeobste poetii (prefata generala, 13).
Cauzalitatea istorica
Prozator care se preocupa de filosofie si de istoria filosofiei, Titus Livius nu putea sa nu incerce decelarea fortelor motrice ale procesului evolutiei faptelor istorice. Carui curent filosofic ii apartinea totusi istoricul patavin? in mod explicit, el nu a aderat la nici o scoala filosofica, dar s-a apropiat de tezele Noii Academii si de conceptia stoica despre "destin", fatum. Acesta din urma ar fi prezidat cresterea organica a Romei, careia ii atribuise o misiune magnifica (1,4,1). Destinul pusese la incercare virtutile romanilor, ca acestia sa devina stapanii lumii. De altfel fatum si zeii, ei insisi subordonati destinului, actioneaza potrivit istoricului, prin intermediul oamenilor, care le corecteaza impactul concret, chiar daca nu pot modifica legile soartei. Zeii rasplatesc virtutea si pedepsesc greselile oamenilor, in ultima analiza, destinul isi dezvaluie cursul prin semnale trimise oamenilor, minuni sau prodigii. Totusi, desi mult mai religios ca alti istoriografi romani si preocupat sa-si informeze abundent cititorii asupra practicilor religiei, Titus Livius confera evenimentului politic concret o pondere niciodata atribuita de el destinului major.
De altminteri Titus Livius disociaza cauzele de pretexte, dupa exemplul lui Polibiu. in legatura cu pricinile celui de al doilea razboi punic, Titus Livius observa ca problema Saguntului, a carui cucerire de catre cartaginezi declansase conflictul, nu a reprezentat decat un pretext. in realitate, se aflau in joc interesele a doua "superputeri" mediteraneene rivale, mai ales "demnitatea poporului roman" (21, 19,1), adevarata cauza a razboiului. Pentru ca, in ultima instanta,7T/fus Livius se intoarce pretutindeni la moravuri, la mores, ca o cauza a cauzelorrAcumularea bogatiilor, luxul si luxuria au generat criza societatii romane (prefata generala, 1l-l2). Un complex de valori, un sistem axiologic, temeinic articulat, a asigurat candva gloria Romei. El fusese lasat mostenire de primii romani urmasilor ca un cod socio-cultural sacru. Se desprind din acest cod valori precum concordia, care a unit pe romani impotriva vrajmasilor, "masura", moderatio, ce i-a determinat sa nu se lase abatuti niciodata si nici sa nu-si exagereze victoriile, "prudenta", prudentia, "spiritul de dreptate", iustitia, candva intrupata de Numa Pompilius, si "clementa", clementia, de fapt concept nou, faurit de Caesar si de August. La acestea, istoricul patavin adauga si alte valori10. Desigur, el acorda un statut privilegiat metavalorilor traditionale, pe care incerca sa le restaureze August: "pietatea", pietas, adica respectarea maiestatii zeilor, dar si acceptarea locului acordat in lume fiecarui cetatean al Urbei, si "lealitatea", fides, vadita de romani intre ei, ca si fata de straini si chiar de destinjNici un roman nu le intrunise vreodata in persoana sa, afara de Cincinnatus, modelul uman colectiv al Romei, insa ansamblul generatiilor, alcatuite din fruntasii Cetatii, impusese acest sistem axiologic, care asigurase maretia Romei. Tocmai conferindu-le romanilor, destinul hotarase mersul istoriei. Caci Titus Livius nu se interesa de etnografie, nu respecta culoarea locala si atribuia chiar altor semintii moravuri si institutii romane. Demersul sau este esentialmente romanocentrisob/ecf/Vu/ fundamental al epopeii liviene in proza il constituie maretia Romehcum subliniaza insusi autorul ei, chiar in prima fraza a discursului instoriografic, pe care il rosteste (prefata generala, 1).
Maretia Romei si optiunile politice
Totusi cum se constituie bilantul livian al trecutului Romei, strategia exaltarii lui si reliefarii defectelor care determina declinul Cetatii? inca din primele randuri ale discursului sau istoriografie, Titus Livius isi evidentiaza patriotismul: "oricum ar sta lucrurile, mi-arat totusi bucuria ca mi-am dat si eu prinosul, dupa puterile mele, la pastrarea in amintirea omenirii a faptelor poporului roman, care acum e in fruntea tuturor noroadelor pamantului" (prefata generala, 3, trad. de Toma Vasilescu).
Fara indoiala, am aratat ca Titus Livius era cetatean roman la prima generatie si exegeza moderna a semnalat ca el ezita sa desemneze pe romani prin epitetul "ai nostri", nostri, rezervat, in discursul istoricului, mai ales unor romani, care vorbesc de alti romani1 \ Totusi, in pofida timiditatii manifestate fata de cetatenii de vita veche, Titus Livius se considera "in petto" mai roman decat ei, chiar daca era foarte mandru de Patavium, orasul sau natal. Caci istoricul patavin isi lanseaza discursul literar, punand pe acelasi plan - si impotriva tiparelor traditionale - doi troieni, Enea, stranubul romanilor, si Antenor, fondatorul Pataviumului, stramosul venetilor (1,1,1). Mai mult decat atat, in textul livian, gesta lui Antenor si debarcarea lui pe meleagurile, care vor fi cele ale venetilor, precede performantele italice ale lui Enea (1,1,2-3, fata de 1,1,4-l1). Dar Titus Livius aloca un spatiu de scriitura mai important gestei euneazilor. Iar, in vreme ce istoricul grec Memnon sustinuse ca romanii recunoscusera candva superioritatea militara a lui Alexandru, Titus Livius considera ca ostenii lui Papirius Cursor l-ar fi infrant pe marele macedonean, daca el ar fi debarcat in Italia (9,16-l9).
Titus Livius glorifica pe un ton vibrant mai ales Roma straveche (prefata generala, 11). S-a subliniat ca legenda lui Romulus constituie un microcosmos al istoriei liviene. Aceasta gesta a federatorului Romei primitive incepe ca un basm si se incheie ca un poem eroic. Pe de alta parte, istoricul patavin insera tema centrala a demersului sau istoriografie, adica cresterea organica a Romei si geneza progresiva a institutiilor ei 12. Ca si istoricul grec Polibiu, Titus Livius proclama justificat si indispensabil imperiul roman, pentru ca, in general, ar fi ameliorat conditia celor ce au devenit supusii Romei (5,27; 22,13). I se intampla sa critice sever pe anumiti romani, indivizi sau chiar grupuri politice ori sociale, dar nu reproba niciodata Roma si poporul ei "fruntas", princepspopulus. Cum am aratat mai sus, Titus Livius isi manipuleaza materialul in functie de interesele Romei si practica o adevarata arta a deformarii istorice. Nararea bataliei de la Zama (30,32-35), care decisese victoria romanilor in cel de al doilea razboi punic, este concludenta in acest sens. Nu numai ca cifrele prierderilor suferite de romani si de cartaginezi sunt suspecte - 20.000 de morti si 20.000 de prizonieri puni, fata de numai 1.500 de romani cazuti in lupta - dar Titus Uvius evidentiaza iscusinta militara dovedita de Scipio si de soldatii lui in timpul bataliei, precum si confuzia, care domnea in randurile armatei lui Hannibal, in pofida geniului comandantului ei. De altfel chiar recunoasterea capacitatilor militare ale celebrului comandant cartaginez reliefeaza, prin contrast, importanta victoriei romane si o exagereaza. Arta deformarii istorice a fost identificata de regretatul savant francez Michel Rambaud si in nararile liviene ale primelor infrangeri suferite de romani in acelasi ai doilea razboi punic, adica in bataliile de la Tessin, Trebia si Trasimen (21,40-46 si 53-57; 22, 3-7)13.
De altminteri Titus Livius ii admira si elogiaza pe eroii Romei, acei "barbati", care ii asigurasera gloria: nu numai Cincinnatus, ci si Camillus, Papirius Cursor, Dedus, Fabius Maximus Cunctator, Scipio Africanul, Paulus Aemilius si multi altii. Istoricul pune in evidenta bravura si tenacitatea lor, generozitatea si onestitatea, disciplina si curajul, indeosebi patriotismul lor. Acesti "barbati" au constituit sufletul insusi al valorilor romane. Desigur Titus Livius consemneaza si anecdotele, semnaleaza si fapte minore din evolutia Romei, ca sinucideri (42,28), epidemii de ciuma (19,3-41; 21, 6), furtuni si caderi de zapada (5,13,1; 40,2,1) etc, intocmai ca un adevarat gazetar al vietii cotidiene romane. Concomitent, patavinul reliefeaza grava criza care zguduise statul roman in secolul I i.e.n. si deplange slabirea disciplinii civice, dislocarea structurilor politiceVprefata generala, 9). Dar credea ferm in opera de restaurare morala, pe caret) initiase August. Este insa adevarat ca el pare a reproba imaginea salustiana intunecata a ultimului secol al Republicii. Pe de alta parte, el nu situa inceputurile crizei moral-politice a Romei in momentul caderii Cartaginei, ca Salustiu, ci in vremea Gracchilor.
Oare nu ne ofera Titus Livius mijloace de documentare pretioasa asupra anumitor secvente din istoria antica? intr-adevar e(jne informeaza abundent asupra etapelor cuceririi romane, asupra conflictelor si agitatiilor sociale interne. Incontestabil insa, discursul sau istoriografie este articulat in functie de anumite optiuni politice. El scoate in relief, in repetate randuri, oroarea pe care o incercau romanii fata de regalitate, regnum, si de puterea absoluta (de pilda in 27,19,4). Nu-i plac tribunii plebei (3, 65), prefera aristocratia, considera pe senatori ca strajeri ai bunelor traditii (42,47). inclina spre consulii patricieni si atribuie esecurile suferite de romani, in prima parte a celui de al doilea razboi punic, consulilor plebeuTotusi semnaleaza defecte ale patricienilor si recunoaste ca acestia s-au invederat cateodata lacomi si cruzi (3,58; 6,34). in ultima analiza, discursul livian pledeaza pentru alianta intre libertate si ponderatie, cumpanire echilibrata a situatiilor. Optica sa aminteste de cea a Metellilor, care convinsesera pe dictatorul aristocrat Sulla sa abdice. Titus Livius admira republica romana, opteaza pentru un ciceronism politic, pentru o guvernare senatoriala intemeiata pe concordia intre ordinele sociale. "Libertatea", libertas, emerge din discursul livian ca echivaland cu subordonarea magistratilor fata de legi si de modul de viata al stramosilor, precum si cu schimbarea anuala a conducatorilor politici (2,1,1).
Totusi Titus Livius se converteste in republican raliat, de fapt raliat la regimul politic implantat de August. El releva ca, dupa batalia de la Actium, August a instaurat pacea pe pamant si pe mare (1, 19, 3), a restaurat vechile temple romane (4, 20, 7), a supus complet Hispania (28,12, 12). Astfel istoricul patavin ajunge sa puna intre paranteze nostalgiile ciceroniene si republicane, spre a recunoaste ca sistemul politic augusteic era preferabil anarhiei, care il precedase. Dupa parerea noastra, in ciuda pasiunii vadite fata de vechile moravuri, Titus Livius reproba si ironizeaza pe republicanul Salustiu, care deplansese prea staruitor destabilizarea structurilor morale traditionale: "totusi vaierele si tanguirea, care niciodata nu sunt placute omului, chiar daca uneori par indreptatite, ar putea de buna seama lipsi la inceputul urzelii unei opere atat de mari" (prefata generala, 12, trad. de Toma Vasilescu). Patavinul abandoneaza tanguirea si chiar scepticismul privitor la remedierea crizei moravurilor (prefata generala, 9), numai pentru a canta maretia vechii Rome? Credem ca el procedeaza astfel si pentru a nu stingheri restructurarile etice initiate de August si deoarece, repetam, critica republicanismul moralizator al lui Salustiu.
in ultima instanta, Titus Livius devine unul dintre cei mai importanti adepti ai politicii lui August. Fara indoiala, adeziunea sa la regimul augusteic se prezinta ca nuantata, caci el condamna primul triumvirat si tinde spre o atitudine echivoca fata de lulius Caesar. insa optiunea pentru Pompei mai degraba decat pentru Caesar nu-l tulbura prea mult pe August, care se distantase partial de tactica politica asumata de tatal lui adoptiv. Iar ostilitateea liviana fata de monarhiile de tip elenistic tintea obiectivele politice candva preconizate de Marcus Antonius si sprijinea propaganda augusteica. Incontestabil, Titus Livius blameaza ereditatea dinastica, insa August n-o adoptase niciodata in mod oficial. in plus, istoricul patavin adera la temele majore ale propagandei augusteice, ca si Vergiliu, omologul sau in materie de poezie. Astfel el vehiculeaza motivul celor trei fondatori ai Romei, Romulus, Camillus si Octavian August. Ca si August, adica adversarul lui Antonius, Camillus se impotrivise parasirii Romei si mutarii capitalei statului roman. Elogiul lui Camillus conoteaza exaltarea lui August14. in structura de adancime a discursului sau istoric, Titus Livius se straduieste sa reconcilieze idealurile republicane cu cele ale regimului augusteic. Strategia literara sprijina semnificatiile ideologice ale discursului livian.
Strategia literara liviana
Textura discursului istoriografie livian este intr-adevar functionala. Continutului operei, mesajului ei, ii corespunde o sintaxa a textului, care nu este niciodata gratuita. S-a remarcat cat de echilibrat este structurata cartea a 2l-a din De la intemeierea Orasului. Dupa o sectiune referitoare mai ales la Hannibal, conceputa ca un "Entwicklungsroman", urmeaza compartimente solid articulate, cum sunt cele relative la Hispania si la inceputurile celui de al doilea razboi punic, la invazia peninsulei italice, la operatiile desfasurate acolo.
Titus Livius atesta un talent narativ deosebit. Cum am semnalat mai sus, dar foarte rapid, el isi structureaza cu suplete materialul, pe mari episoade si tablouri stralucitoare. S-a aratat ca fresca liviana a istoriei ne apare ca un film realizat in tehnica cinemascopului1S. Decorul acestei fresce este totdeauna intens populat, scena este deschisa si agitata. Daca Salustiu isi comprima discursul la momente si cuvinte-cheie, Titus Livius se straduieste sa zugraveasca pe larg magnificul spectacol al istoriei. Tonul epic, legitimat de insusi autorul acestui spectacol, in prefata generala, se impune in imagistica lui monumentala. Discursul, care poarta asupra epocilor legendare, este impregnat de poezie epica. intocmai ca la Ennius, Camillus, ca personaj literar, se inrudeste cu Ahilele homeric, in vreme ce lungul asediu al cetatii etrusce Veii dureaza la Titus Livius zece ani (5,l-8), ca si cel al Troiei. Cadente epice majestuoase se regasesc in anumite episoade foarte frumos narate, ca in cel care prezinta peripetiile suscitate de Bacanale sau tragedia regelui Filip al Macedoniei. Pe de alta parte, ca in romane, discursul livian prezinta naratorul ca o entitate independenta sau aproape independenta de autor. Acest narator emerge ca omniscient si olimpic, capabil sa manipuleze informatiile de care dispune in virtutea finalitatii demersului sau. Interventiile vocii auctoriale sunt rare, caci naratorul tinde sa se distanteze de evenimentele relatate, incat informatiile care le privesc pot fi anticipate sau corelate altor fapte 16. S-a aratat ca, in acest fel, istoricul patavin pune in practica sugestiile poeticii istoriei, profesate de Cicero. De unde respectarea ordinei cronologice, a expunerii topografice, a prezentarii abile a evenimentelor, a ornamentarii discursului, cu scopul de a emotiona cititorul. Analizele liviene adera perfect, de fapt intentional, la nararea faptelor, se insera in actul nararii. Numai in aparenta analizele liviene se pierd in trama narativa.
Este sau nu fidel Titus Livius tiparelor traditionale ale istoriografiei analistice, care puteau fi aplicate chiar si evocarii unor evenimente contemporane autorului? Anumiti cercetatori au preferat, in raspunsul lor, sa proclame infidelitatea liviana fata de tiparul analistic. Ei invoca tocmai manuirea iscusita a materialului, relatiile abil stabilite intre diversele fapte relatate, utilizarea structurilor oratorice 17. Noi credem insa ca Titus Livius atesta o fidelitate cel putin partiala fata de structurile analistice. Acestea opereaza ca adevarate carcane, deoarece constrang pe scriitor sa relateze, pentru fiecare an de istorie romana, alegerile de magistrati si numele demnitarilor, ale comandantilor militari si sacerdotilor, tragerile la sorti ale provinciilor, prodigiile etc. Datorita lui Titus Livius, putem reconstitui lista completa a magistratilor romani, din perioada 219-l67 i.e.n. Faptele survenite in cursul unui anumit an sunt repartizate in textul livian pe baza unei trihotomii destul de riguros respectate. in ce consista aceasta tripartite structurala? in prezentarea succesiva a vietii interne (res internae), a vietii externe (res externae), adica a campaniei militare, centrul anului respectiv, si, din nou, a vietii interne (res internae) *. Astfel Titus Livius evidentia nu numai o optiune pur literara, ci si regularitatea proceselor institutionale petrecute la Roma, sugerand ca reiterarile faptelor survenite in guvernarea Cetatii ar explica succesele repurtate de romanice.
Dar Titus Livius se dovedeste capabil sa transcende rigiditatea structurilor analistice, sa-si pigmenteze cu suplete nararile, sa integreze relatarile faptelor petrecute in cursul unui singur an in mari episoade autonome, pe care le inzestreaza cu o introducere si o actiune precisa, totdeauna insotita de numeroase implicatii psihilogice. intr-adevar, Titus Livius se straduieste sa caute sufletul Romei cu propriul sau suflet ori mai bine spus cu cel al "naratorului". El practica intropatia istoriei, incat, desi aparent evenimentiala, aceasta este in realitate vazuta din interior19.0 asemenea viziune interioara a evenimentelor si realitatilor guverneaza cu autoritate organizarea discursului livian. De indata ce scapa de exigentele tiparelor analistice, Titus Livius evita detaliile si consideratiile tehnice, in schimb, ca un psiholog competent, istoricul patavin recreeaza scenele, analizand, din interiorul tramei narative, motivatiile, preocuparile si reactiile oamenilor fata de evenimente sau de situatii.
Structura spatiului si a timpului enuntului, adica a "naratorului", mai degraba decat a autorului, traduce cu pertinenta aceasta viziune interioara a faptului istoric. in masura chiar mai mare decat la Salustiu, spatiul si timpul se scurteaza cand "naratorul" considera ca evenimentele decurg favorabil cauzei, pe care el o imbratiseaza. Si dimpotriva ele se lungesc atunci cand evenimentele adopta o evolutie daunatoare acestei cauze. Scipio Africanul atrage romanilor atentia, inainte de batalia de la Zama, ca, daca vor fi invinsi, nu vor mai afla nici o salvare pe meleaguri straine si necunoscute. Spatiul si timpul vor deveni astfel foarte lungi. La randul sau, Hannibal dezvaluie cartaginezilor, cu prilejul aceleiasi confruntari militare, ca esecul le va prelungi intr-o asemenea masura spatiul si timpul, incat ele se vor disloca si vor determina ruina totala (30, 32, 3). Caci daca spatiul si timpul se dilata excesiv, ele pot sa se autodistruga. Desigur, cum am aratat,
* Titus Livius incepe nararea unui an din istoria Romei prin prezentarea activitatii magistratilor si pregatirii operatiilor militare, recrutarii soldatilor etc. Dupa nararea campaniei militare, istoricul patavin relateaza intoarcerea consulilor la Roma, in vederea organizarii alegerilor pentru anul urmator. La sfarsitul povestirii anului consular, sunt mentionati edilii anului si sarcinile lor, organizarea jocurilor si spectacolelor publice, activitatea censorilor si sacerdotilor etc. De fapt, in a treia sectiune a nararii analistice, istoricul rezuma in general evenimentele importante ale anului, in privinta magistratilor si religiei. Formule lingvistice standardizate inaugureaza fiecare dintre cele trei sectiuni ale anului. cauza asumata de "naratorul" livian este cea a Romei, cu toate ca i se poate intampla sa adere temporar si la punctele de vedere ale altor popoare.
Cand infatiseaza asedii de cetati sau batalii, Titus Livius subordoneaza in mod constant aspectul tehnic propriei perceptii a reactiilor umane. El pune accentul pe sentimentele combatantilor, pe spaimele sau exaltarile lor, pe indoieli si dezbateri launtrice. Sunt explorate psihologiile comandantilor, ca si ale simplilor soldati, cu prilejul victoriei, insa si al infrangerii. De fapt, Titus Livius confera discursului sau istoric nu numai un caracter epic, ci si o vocatie dramatica. El atesta un remarcabil talent al punerii in scena, calitati de regizor foarte destoinic. Expunerile de evenimente mai ales cele care tin de "timpurile tari" ale discursului livian, sunt divizate in sectiuni revelatoare, intrucat comporta invariabil un inceput, un centru si un sfarsit. Asemenea narari se convertesc in scene, in care situatia evolueaza pana la starea de criza, adica pana la punctul culminant al dramatizarii. Este cazul unor episoade, precum cele ce nareaza duelul dintre Horati si Curiati (1, 24-25), legenda lui Coriolan (2, 33-40), ocuparea Romei de catre galii (5, 38-40), trecerea Alpilor de catre Hannibal (21, 32-38), bataliile de la Trasimen si Cannae (22,3-8 si 38-41), lupta mai sus mentionata, de la Zama (32, 14 si urm.), moartea lui Hannibal (39, 50-52) etc. Titus Livius alterneaza metode narative strandardizate si procedee de individualizare pentru a-si construi scenariile implicate de discursul sau. De exemplu, in scenele de batalie, el reliefeaza succesiv ce se petrece in aripa dreapta, la centru si in aripa stanga. indeobste romanii ataca, slabesc presiunea ori sunt respinsi, ca apoi sa redevina stapani pe situatie si sa invinga 20. in special factorul psihologic individualizeaza si nuanteaza scenariile diferitelor episoade.
Relevant pentru alcatuirea episoadelor ni se pare scenariul consacrat bataliei de la Zama. De ce? Pentru ca, in acest episod, detaliile tehnice ocupa un loc modest, in vreme ce emerg cinci cuvantari in stil indirect, rostite de personaje. Aceste sunt: a) un discurs comun, rostit de Scipio Africanul si de Hannibal, care subliniaza miza luptei; b) discursurile separate ale lui Hannibal si Scipio, care strabat randurile combatantilor, spre a-i incuraja din nou; c) putin inainte de batalie, discursul lui Hannibal, reprodus in fata diverselor semintii, ce ii alcatuiesc armata, de comandantii lor sau de talmaci, pentru a-i stimula, in functie de interesele fiecarei etnii; d) dupa confruntarea militara, discursul comun af lui Hannibal, Scipio si al expertilor in cele ale razboiului, ca sa releve geniul tactic demonstrat de generalul cartaginez, in timpul inclestarii;, e) scurtul discurs pronuntat de Hannibal la Cartagina, pentru a exorta la pace. in prezentarea aceluiasi episod, Titus Livius insera de asemenea trei descriptii; a) a organizarii celor doua armate in vederea bataliei; b) a primelor infruntari, cand romanii patrund pana la a doua linie de lupta a infanteriei cartagineze; c) a reorganizarii randurilor combatantilor si a sarjei cavaleriei, care decide rezultatul confruntarii militare. Apoi este evocata retragerea lui Hannibal. Aceste descriptii si discursuri adera la figurarea bataliei cu ajutorul unor secvente sau elemente pur narative. Detaliile tehnice sunt putine, iar momentul decisiv - sarja cavaleriei romane - este articulat rapid, intr-un stil auster. Dimpotriva, "naratorul" staruie asupra motivatiilor psihologice ale luptatorilor si structureaza adevarate "monologuri" ale grupurilor de combatanti. El relateaza gandurile soldatilor, ca si cele ale lui Scipio. De asemenea sunt mobilizate amanunte dramatice, ca tulburarile din liniile romane, unde ostenii aluneca in baltile de sange, pricinuite de macelarirea vrajmasilor. in fond, toate decupajele scenariului adera organic la trama narativa sub auspiciile unei structuri concomitent epice si dramatice (30,32-35).
Titus Livius recurge asadar la o gama larga de procedee compozitionale, ca sa-si construiasca un discurs bogat in substanta si totodata pitoresc. El utilizeaza naratii propriu zise, ca si descriptii, adesea atribuite unuia ori mai multor personaje ale sale, dar si discursuri ale acestora din urma, cateodata extrase din traditia anaiistica, insa de cele mai multe ori fictive. Aceste discursuri, contiones, desi ocupa in textul livian un spatiu de scriitura mai modest decat la Tucidide sau la Salustiu, sunt numeroase, adica mai mult de patru sute. Frecventa lor este mai mare in prima si in a patra decada, decat in a treia. Anumite discursuri ale personajelor sunt scurte, altele lungi. Unele cuvantari sunt realizate in stil direct, altele in stil indirect sau mixt. Cercetatorii operei liviene au remarcat ca istoricul alterneaza echilibrat, in discursurile personajelor, stilul indirect si cel direct, adesea chiar in cuprinsul aceleiasi cuvantari. Cand tensiunea dramatica sporeste, cand se declanseaza marile pasiuni, cand se transmite un mesaj vibrant, Titus Livius recurge la stilul direct. Acesta slujeste de asemenea sprijinirii ideilor, la care tinde sa adere "naratorul". indeobste, discursurile barbatilor, care populeaza peisajul livian, asuma doua functii: sa dramatizeze actiunea si sa ilustreze pregnant statutul unui personaj ori al unei situatii politice. Adesea aceste discursuri echivaleaza cu un comentariu al psihologiei personajelor. inca din antichitate, ele au fost considerate modele de arta oratorica si ca foarte adaptate personajelor si realitatilor evocate (QUINT., Inst. Or., 10,1,101). Planul acestor discursuri apare organizat in conformitate cu cele mai importante retete ciceroniene si ale scolilor de retorica. Totodata, in cuprinsul lor, abunda unele argumente convingatoare, locurile comune, insa si aluziile personale, pasiunea energica. Sunt de semnalat discursuri precum cel al lui Canuleius (4, 3-4), al lui Cato, concomitent grav si ironic (34,2-4), dar si putinele cuvinte rostite de Hannibal, inaintea mortii, cand el evoca zeii si isi propune, cu amara ironie, sa elibereze poporul roman de grija, pe care i-o pricinuise (39,51, 9). Continutul si tonul acestui scurt discurs anticipeaza celebrele cuvantari, pe care le vor rosti personajele lui Tacit. Uneori discursurile personajelor se infrunta, ca intr-o adevarata controversa. Marcile retoricii prolifereaza in textul livian. Patavinul apeleaza la diverse forme de dialog intre personajele sale. Adesea citata este conversatia dintre Hannibal si Maharbal, comandantul cavaleriei punice, care, dupa Cannae, nu-l poate convinge pe celebrul general sa atace direct Roma si ii spune ca stie sa invinga, dar nu si sa profite de victorie (22,51). Am aratat deja ca istoricul utilizeaza si forme de monolog interior.
Totusi nu se constituie astfel autentice portrete ale personajelor liviene? intr-adevar, istoricul patavin prefera sa portretizeze treptat personajele sale. El privilegiaza portretul dinamic, structurat progresiv, datorita acumularii episoadelor, actelor si declaratiilor personajelor sau ale celor ce vorbesc despre ele. Portretul direct apare mai rar in textul livian si nu este aproape niciodata complet, adica in acelasi timp fizic si moral. Cateodata Titus Livius isi caracterizeaza personajul dupa moartea acestuia, intr-o notita necrologica, dar, cu alte prilejuri, el il descrie cand il introduce in scena. Celebru este portretul lui Cato cel Batran (39, 50-52), unde istoricul nu mentioneaza nici o trasatura fizica, insa insista asupra carierei acestui personaj, ca si asupra manifestarilor lui caracteriologice. Prevaleaza actele si faptele lui Cato si se evita detalierea substantei morale a eroului. Hannibal este inchipuit ca un antierou, devorat de ura impotriva Romei, ca un demon, inzestrat cu remarcabila forta morala si geniu militar, care au servit de fapt, cum am observat mai sus, sa impulsioneze virtutile romane. Acestea sunt ilustrate de Scipio, ca si de alti "conducatori trimisi de destin", fatales duces, ca sa construiasca gloria Romei .
Scriitura liviana
Scriitura sprijina activ obiectivele discursive ale creatiei liviene. Istoricul si-a cizelat cu o deosebita aplicatie scriitura. Ea este clara, abundenta, armonioasa si curgatoare. Istoricul patavin isi adapteaza limbajul la natura materiei tratate, desi, in general, privilegiaza tonul demn, ordinea, eleganta si precizia. Limbajul livian se invedereaza mai colorat si mai poetic, in prima decada, mai narativ si mai grandios, in restul textului. in discursurile atribuite personajelor, schimbarile de ritm, cadentele pasionate ale frazei evoca o hula, care, la un moment dat, poate sa se sparga in valuri violente si dramatice. in general, limba pare mai clasica in cuprinsul discursurilor atribuite personajelor, iar, pe de alta parte, se poate constata o evolutie spre un clasicism mai rafinat, pe parcursul intregului text. Stilul livian este marcat de influenta lui Cicero: urmand sfaturile maestrului sau, istoricul depaseste stangacia vechilor analisti latini, desi, cum vom vedea, cice-ronismul sau stilistic est doar partial.
Anticii il considerau un Herodot roman (QUINT., Inst. Or., 10, 1, 101). Ei constatau fluenta stilului livian, bogatia lui, capacitatea de a fermeca (QUINT., Inst Or., 9,4,18;1O,1,73 si 101), indeosebi "umflarea laptoasa", adica "abundenta suculenta", lactea ubertas (10, 1, 32). intr-adevar, Titus Livius avea tendinta sa utilizeze metasemenele, indeosebi metaforele, si comparatiile descriptive, chiar antitezele, desi cu mai sensibila discretie decat Salustiu si decat Tacit mai tarziu.
intalnim insa si alte figuri de stil ca hendiadele, chiasmele, interogatiile si exclamatiile retorice, apostrofele etc. Caci Titus Livius isi construieste discursul istori-grafic ca un elev al retorilor. Dar el domina industria artificiilor retorice, in virtutea unui echilibru clasic.
I Titus Livius se indeparteaza de lectia ciceroniana mai cu seama in articulerea frazei. Perioada liviana tipica se deosebeste simtitor de cea ciceroniana si implica o abila echilibrare a proportiilor, mai putin riguroasa, adica matematizata in masura mai redusa decat in enunturile lui Cicero. Titus Livius recurge la fraza narativa clasica, dar privilegiaza diverse structuri ale enunturilor, care sa confere varietate si suplete expresiei sale. Frazele lungi pot alterna cu cele scurte. Lexicul livian este indeobste clasic, insa el nu refuza arhaismele si cuvintele poetice, acestea din urma sub influenta lui Ennius si lui Vergiliu. Ambele categorii de vocabule sunt mai numeroase in primele cinci carti din Ab urbe condita. Caci, in privinta lexemelor si conotatiilor poetice, istoricul patavin se manifesta ca un inovator absolut. Anterior vocabularele poeziei si ale prozei se dezvoltasera mai ales separat. Dar 77fus Livius deschide larg portile prozei pentru lexicul poeziei: in aceasta privinta, el constituie un precursor al literaturii din vremea Imperiului, ca de altfel si Ovidiu. Desigur el nu intentiona sa abandoneze clasicismul, ci sa-l nuanteze, sa-l faca mai receptiv la tendinte, care emergeau chiar in "secolul" lui August. De aceea s-a afirmat ca stilul livian debandeste o coloratura poetica si pitoresca, straina de scriitura prozatorilor clasici anteriori, ca el este intermediar intre limbajul lui Cicero si cel al lui Tacit22. in realitate, Titus Livius se exprima ca un clasicizant, insa ostil oricarui aticism.
Receptarea lui Titus Livius
Opera lui Titus Livius s-a bucurat de un succes deosebit in 'secolul" lui August. Istoricul era considerat drept una dintre gloriile nationale ale Romei. Ulterior, l-au pretuit indeosebi autori ca Seneca, Martial, Quintilian si mai cu seama Tacit. Un intreg curent de istorici romani s-au impartit in livieni si salustieni. Iar Silius ttalicus s-a slujit de materialul oferit de Ab urbe condita, spre a-si alcatui epopeea. De asemenea Titus Livius a fost utilizat si abreviat de numerosi autori ca Florus, Granius Licinianus si altii. Au proliferat eprtomele si diverse extrase din vasta fresca liviana. Mai tarziu Dante si Macchivelli l-au admirat si utilizat, iar manuscrisele liviene erau descoperite si valorificate de umanistii Renasterii. Episoade liviene au inspirat si au slujit ca izvor documentar pentru tragedii precum Coriolan al lui Shakespeare, Horace al lui Corneille, Virginia lui AWieri, Emilia Galotti a lui Lessing (inspirat din episodul Virginei) etc. De asemenea l-au folosit pe Titus Livius artisti ca David, Delacroix si insusi Beethoven. Studiile si traducerile s-au acumulat in ultimile veacuri, desi gloria lui Titus Livius a cunoscut o anumita diminuare in deceniile secolului nostru. in ultimii ani, se constata o redresare a interesului pentru Ab urbe condita.
in tara noastra, opera liviana a fost studiata si tradusa. Semnalam talmacirile lui N. Locusteanu, cea integrala, realizata in 1959-l963, de un colectiv format din Toma Vasilescu, Janina Vilan-Unguru, Florica Demetrescu si Paul Popescu, ca si cea antologica, publicata, in 1976, de Paul PopescuGialasanu.
Concluzii despre Titus Livius
Hippolyte Taine il considera pe Titus Livius desigur dupa Tucidide si Tacit. Intr-adevar Livius s-a evidentiat ca un Vergiliu al prozei augusteice, faurar al unei fresce gigantice, al unei epopei majestuoase in proza a faptelor poporului romari.finsusl istoricul patavin marturisea ca, intrucat scria despre vremurile stravechi afe Romei, isi faurise "un suflet antic" (43,12,2), deoarece mentiona prodigiile si prevestirile de demult, care faceau pe contemporanii sai sa surada Titus Livius s-a straduit sa glorifice, prin toate mijloacele, gesta poporului roman, principalul personaj al operei sale. Totodata s-a reliefat ca un admirator al republicii romane, care accepta totusi principatul ca o necesitate istorica. Titus Livius n-a fost un spirit apoftegmatic si nici macar sintetic. N-a fost un ganditor profund. El a privilegiat analiza, de altfel realizata ca o viziune interioara a faptelor, intelese prin intermediul sufletelor oamenilor, care participasera la ele. Istoricul isi propunea sa savarseasca o adevarata comuniune cu aceste suflete. Totusi inainte de toate, Titus Livius este un mare povestitor, un narator remarcabil, desi discursurile atribuite personajelor sale sunt deosebit de semnificative. Scriitura sa abundenta, bogata, calma, curgatoare, de vocatie oratorica, ilustreaza un clasicism nuantat, accesibil inovatiei si introducerii vocabularului poetic in proza.
Arta narativa liviana poate sa seduca orice cititor. Ea se adreseaza deopotriva varstei copilariei, care regaseste in desfasurarile sale, concomitent epice si dramatice, cadentele basmului, ca si omului matur, interesat de fapte eclatante si de un stil fermecator.