Acestea au constituit cea de a treia principala modalitate a actiunii catolicismului in Romania. Mult mai obscura si, deci, cu mai multe sanse de salvare a aparentelor, aceasta modalitate, desfasurata in aria cultural- educativa, a cunoscut o lunga traditie si si-a recoltat succesele pe temeiul a ceea ce am putea numi o pedagogie insinuanta. Daca un misionar propriu- zis ataca problemele fiintial, dascalul de la catedra catolica le poate introduce piezis, strecurand incetul cu incetul, pe nesimtite, ideile religioase pe care si le propune. In acest mod poate lucra si educatorul. n2z24zr
In provinciile de dincoace de Carpati `nvaiamantul catolic a patruns de timpuriu, odata cu infiintarea primelor comunitati si institutii ierarhice; era firesc sa se dezvolte paralel si scoli pentru pregatirea clerului. Dar nu despre acestea ne vom ocupa, sfera lor de activitate fiind circumscrisa de interesele confesionale imediate. Ne vom ocupa insa, pe scurt, de scolile catolice menite sa recruteze elevi necatolici, sa-i orienteze si sa-i castige, total sau in parte, pentru credinta Romei papale.
In epoca fanariota se constituie o aristocratie romaneasca alcatuita in special din familiile princiare cu blazon constantinopolitan, urmate indeaproape de familiile autohtone descendente din vechii boieri ai Tarilor Romane. E vremea cand dispare boierimea de sabie si se instaleaza boierimea de caftan si narghilea. Fenomenul cultural cunoaste doua influente principale: cea dintai aduce in saloanele bucurestene limba greaca, conversatii de agora si lecturi din Pindar si Homer; cea de a doua vine din Occident si promoveaza gustul pentru limba si cultura franceza. Numeroase familii nobiliare angajeaza pentru odraselele lor preceptori adusi din Franta, guvernante sau dascali propriu-zisi, de religie, bineinteles, catolica. Contactul zilnic, bunele maniere, prestigiul cultural, pedanteria si snobismul sunt de natura sa creeze un climat special in interiorul caruia pasul de la interes la convertire e foarte mic. Cu toate acestea, epoca de care vorbim nu inregistreaza convertiri insemnate, dar introduce in clasa de sus o anumita simpatie pentru catolicism, simpatie ce urmeaza sa-si dea roadele in timp, tinerele vlastare boieresti fiind destinate sa devina personalitati mai mult sau mai putin marcante in viata politica.
Pe de alta parte, occidentalii fac cunostinta unui nou teren de activitate in care se poate sconta pe rezultate deloc neglijabile. Asa se face ca inca din prima jumatate a secolului trecut iau fiinta in tarile romanesti zeci de pensioane conduse de profesori francezi. Pensioanele isi largesc portile si primesc tineret din marea si mica burghezie, atat pentru instructie, cat mai ales pentru educatie.
Tot in cursul secolului trecut patrund in tarile romane misiunile catolice care deschid si patroneaza scoli particulare de cultura generala si educatie apuseana. Fireste, toti acesti misionari erau de origine straina, iar activitatea lor se prevala, la inceputul secolului, de protectia speciala austriaca de care se bucura catolicismul in Tarile Romane (Muntenia si Moldova), prin Tratatul de la Belgrad (1739) si Tratatul de la Sistov (1791) incheiat intre Austria si Turcia101. Multa vreme, numeroase familii instarite isi trimiteau fetele la scoala calugaritelor ursuline din Sibiu. Dar dupa ce in Principate iau fiinta scoli cu caracter similar, preferintele se evidentiaza spre acestea din urma. In Bucuresti, Baratia era un vechi centru catolic pe langa care, in cel de al treilea deceniu al secolului, se infiinteaza o scoala mixta, cu o organizare aproximativa la inceput, din ce in ce mai bine randuita cu vremea. Un timp, scoala e condusa de franciscani si de profesoare franceze, iar in 1852 e incredintata unui grup de calugarite din Congregatia Doamnelor Engleze, adus din Bavaria. Acestea infiinteaza, in anul urmator, un pension pentru fete care va lua numele de Institutul Sfanta Maria, caruia i se adauga, la scurta vreme, si o scoala pentru baieti. Ambele asezaminte recruteaza si elevi necatolici, mai ales din clasele si paturile amintite mai sus. Aceeasi congregatie mai deschide apoi un gimnaziu si o a doua mare institutie de cultura catolica, Institutul Sfantul Iosif, pe langa catedrala cu acelasi nume. Scoli similare, sub acelasi patronaj si cu aceleasi scopuri, se infiinteaza la Braila, Craiova si Turnu-Severin102.
Inca de pe la mijlocul secolului patrunsesera in Moldova calugarite ale Congregatiei Notre Dame de Sion, care intemeiasera scoli si pensioane in Iasi si Galati, in 1898 cateva din ele sunt aduse in Bucuresti, unde infiinteaza un institut, recrutandu-si elevele numai din marea burghezie. Conduc cursuri primare si liceale, deschid si intretin internate. Limba de studiu si de conversatie e franceza sau o alta limba straina; limba romana figureaza ca simplu obiect de studiu.
In toate aceste scoli existau, desigur, ore de religie, in cadrul carora se preda numai invatatura Bisericii catolice, chiar si elevelor ortodoxe. De asemenea, tinerele necatolice erau obligate sa asiste cu regularitate la missa ce se oficia in capela scolii103. Era vorba deci de niste institutii culturale si educative in care conducerea era straina, corpul didactic strain, limba de predare si conversatie, straina, religia straina. Sufletele tinerilor in formatie era cucerit, incetul cu incetul, nu numai pentru un anumit mod de a vorbi, ci mai ales pentru un anumit mod de a gandi si simti, modul apusean catolic. Tinerii care nu se converteau ramaneau pe toata viata tributari acestui soi de educatie si dispusi oricand sa-si puna serviciile la dispozitia intereselor catolice. N-au lipsit insa nici convertirile, operate mai cu seama in familiile princiare si boieresti. Printre convertitii celebri putem cita pe monseniorul Vladimir Ghica; intre cele doua razboaie mondiale si chiar imediat dupa incetarea celui de al doilea, acesta isi capatase o faima deosebita pentru zelul si rafinamentul cu care propaga catolicismul la nivelul salonului bucurestean. Am mentionat mai sus si rolul pe care l-a jucat in problema Statusului catolic ardelean. Avea sa moara ca un sfant, sub opresiunea comunista.
Cele mai multe din aceste scoli au functionat si in perioada de care se ocupa lucrarea de fata. Prin mijlocirea lor, Vaticanul si-a continuat si consolidat politica de propagare a catolicismului, operand, in acelasi timp, si o inerenta instrainare a constiintelor (care nu erau deja straine) de sfera intereselor noastre nationale.
In Ardeal, problema `nvaiamantului a fost ceva mai complicata. Lipsiti de scoli proprii, romanii au trebuit sa se indrepte, vrand-nevrand, spre cele catolice, infiintate de foarte timpuriu in principalele centre transilvanene. Dinastiile de la Viena, inclusiv cea habsburgica, au socotit scoala ca pe un foarte bun instrument de propaganda catolica, dar, in acelasi timp, au avut intotdeauna grija ca aceasta propaganda sa se desfasoare sub auspiciile directe si sub supravegherea nemijlocita a coroanei, pentru a nu da Vaticanului prilejuri de a se emancipa dincolo de anumite limite. Asa se explica faptul ca, in general, institutiile de
`nvaiamant erau infiintate din initiativa imperiala sau princiara sau din aceea a organelor in subordine (orase, comune), urmand ca ele sa aiba un caracter de stat, iar misionarii catolici insarcinati cu instructia si educatia erau angajati prin contract. Acestia din urma, instapaniti in fruntea scolilor, isi arogau, cu vremea, pretentii de proprietate, si nu odata intrau in conflict deschis cu coducerea statala, care era nevoita sa-si ia masuri de aparare. Istoria institutiilor de `nvaiamant din imperiul austro-ungar ne ofera, ca si aceea a Concordatelor, posibilitatea de a urmari rivalitatea multiseculara, tacita sau declarata, dintre autoritatea statala si cea papala. Iar istoria particulara a scolilor din Ardeal releva si un al doilea conflict, acela dintre cler si mireni; ori de cate ori s-a ivit prilejul, Statusul romano-catolic ardelean a intervenit si a cautat sa obtina drepturi asupra multora dintre aceste scoli.
Chiar cand unele institutii de `nvaiamant au luat fiinta din initiativa Bisericii sau a congregatiilor ei misionare, baza lor materiala era asigurata tot de factorul statal; in virtutea acestui fapt, reprezentantii Statului au refuzat sa recunoasca initiatorilor sau urmasilor lor drepturi discretionare asupra asezamintelor respective. Asa a fost cazul liceului catolic din Alba Iulia. infiintat in 1579 de catre iezuiti, sub auspiciile principelui Cristofor Bathory, el a fost inzestrat de acesta cu imobile, terenuri si sume de bani. In scurta vreme iezuitii izbutesc sa-si castige antipatii aproape unanime si sunt izgoniti de doua ori de catre dietele din Medias si Turda, dar revin prin autoritatea familiei Bathorestilor, care-i sprijinea. In 1599, Mihai Viteazul, in politica lui de echilibru si de instaurare a justitiei, ii recunoaste si le asigura posesiunile, dar dupa numai opt ani Sigismund Racoczy ii alunga din nou si nu vor reveni decat dupa nouazeci de ani, sub Habsburgi. In
1773 ordinul iezuitilor se desfiinteaza, iar Iosif al II-lea preface liceul in
«gimnasium regiuni», fixandu-i germana drept limba de predare. Spre sfarsitul secolului al XIX-lea gimnaziul e preluat de Statusul rornano- catolic si maghiarizat nu numai ca limba, ci si ca tendinta politica. Rolul pe care, in 1829, i-l atribuia conducerea Statusului catolic era acela de a fi
«sprijinitorul credincios al ideii de stat maghiar printre locuitorii in partea cea mai mare romani ai judetului Alba de jos»104. Fireste, la aceasta data, o asemenea expresie viza tendinta naturala de emancipare politica a Ungariei de sub jugul Vienei si de castigare a independentei nationale, dar nu e mai putin adevarat ca notiunea de Stat ungar includea si apartenenta Ardealului, ideie care a devenit mult mai evidenta in perioada de dupa razboi.
O istorie similara cu aceea a gimnaziului din Alba Iulia a avut-o si liceul piaristilor din Cluj. Infiintat tot de iezuiti si tot in secolul al XVI-lea, in 1776 e dat de Maria Tereza pe seama piaristilor. Calugarii de la conducerea lui profeseaza ideia — pe care, desigur, le-o impune si elevilor lor — ca romanii nu sunt de origine romana ci bulgara, ca elementul roman din Dacia s-a stins odata cu retragerea lui Aurelian si ca ortodoxia din Ardeal n-a avut niciodata drepturi pe care si le-ar putea revendica105. Desi elevii liceului erau in majoritate romani, limba romana n-a fost admisa in scoala, pe aproape toata durata stapanirii austro-ungare. In 1873 liceul piarist a fost preluat de Statusul romano-catolic ardelean si declarat proprietatea lui. Fireste, de aici inainte istoria lui se leaga de aceea a Statusului, cu toate implicatiile de ordin religios si politic.
Aceeasi soarta au avut-o, in mare, liceul catolic din Targu-Mures, liceul catolic din Brasov, liceele armenesti din Ibasfalau si Gherla. Nici cele situate in afara sferei de influenta a Statusului catolic", adica scolile din Sighet, Baia Mare, Satu-Mare, Carei, Simleul Silvaniei, Oradea, Arad, Timisoara si Lugoj n-au cunoscut o istorie mai norocoasa.
Aruncand o privire de ansamblu asupra evolutiei scolilor catolice din
Ardeal vom ajunge la cateva constatari semnificative. E de remarcat mai
`ntai ca, la inceputurile lor, aceste scoli au avut un caracter de stat, ele fiind considerate ca fundatiuni imperiale, regesti, princiare sau comunale, iar clericii catolici, in majoritate calugari din diferite ordine si congregatii, fiind utilizati ca profesori si educatori in virtutea unor contracte survenite intre ei si fondatori; aceasta ar fi prima etapa. O a doua etapa o constituie incercarile — deseori izbutite — ale Bisericii catolice de a se instapani ca proprietara si posesoare a acestor institutii publice, dandu-le caracter eminamente bisericesc, intr-o a treia si ultima etapa, o parte din aceste scoli au fost luate din mana clerului de catre Statusul romano-catolic ardelean, o parte au revenit Statului sau comunelor respective, si o alta au ramas pe seama ordinelor sau congregatiilor monahale. In aceasta situatie le-a gasit incheierea Concordatului din 1927 si Acordul din 1932. Cele ce in 1919 sau in anii imediat urmatori au fost preluate de Statul roman, au ramas pe mai departe sub regimul legii `nvaiamantului din Romania. Cele ce in 1927 apartineau ordinelor si congregatiilor au fost consfintite pe seama Bisericii Catolice prin articolul XIX alin. 3 din Concordat, care prevede ca toate scolile de acest fel «sunt puse sub dependenta episcopului local». Iar cele ce la data de 30 mai 1932 se aflau in posesia Statusului ardelean au fost si ele consfintite tot pe seama Bisericii catolice prin articolul II al Acordului de la Roma care consemneaza ca «toate drepturile patrimoniale ce se gaseau pana in prezent sub administratiunea zisului «Status Romano- catholicus Transylvaniensis» vor fi pe viitor administrate de Ordinariul catolic de rit latin de Alba Iulia»; aceasta prevedere e completata cu articolul V din acelasi Acord care declara ca toate bunurile fostului Status
«sunt bunuri cu caracter eclesiastic» si ca «dreptul de proprietate este si ramane garantat».
Pentru a avea o imagine mai concreta asupra acestei situatii, ne vom referi la principalele 14 scoli ardelene catolice. In 1932, opt dintre acestea erau ale Statului roman, iar sase au ramas Bisericii Catolice. Din prima categorie, cinci fusesera etatizate de catre vechea Ungarie: liceul armenesc din Ibasfalau (1891), liceul armean din Gherla (1894), liceul catolic din Baia Mare (1887), liceul catolic din Lugoj (1893) si liceul catolic din Arad; trei au fost etatizate in anii de dupa primul razboi mondial: liceul piarist din Sighet (1921), liceul catolic din: Satu-Mare (1919) si liceul catolic din
Carei (1923). Din cea de a doua categorie, doua scoli apartineau ordinelor calugaresti: liceul premonstratens din Oradea si liceul piarist din Timisoara, care, prin efectul Concordatului, au trecut pe seama Bisericii Catolice, iar patru apartineau Statusului ardelean: liceul catolic din Alba Iulia, liceul piaristilor din Cluj, liceul catolic din Targul Mures si liceul catolic din Brasov; si acestea au intrat in complet stapanire a Bisericii Catolice prin efectul Acordului de la Roma106.
In al doilea rand e de observat ca, la inceputuri, mai toate aceste scoli erau frecventate de un foarte mare numar de elevi romani. Aceasta, datorita mai `ntai faptului ca fondatorii le destinasera operei de culturalizare a populatiei ardelene, fara deosebire de nationalitate sau religie, si apoi prin faptul ca romanii nu aveau scoli proprii. Cu vremea insa numarul elevilor romani a inceput sa scada pana ce, in preajma primului razboi, prezenta lor devenise cu totul neinsemnata. Faptul se explica prin aceea ca, atat in fata ofensivei prozelitiste de catolicizare, intreprinsa de ordinele calugaresti, cat si in fata tendintelor de desnationalizare, intreprinsa de conducerea Statusului catolic, romanii au ramas rezistenti. Principala arma a tendintei de catolicizare a fost, fireste, catehismul catolic si absenta perpetua a unei catedre de religie ortodoxa; iar principala arma a tendintei de desnationalizare a fost limba; desi, in principiu, legile si regulamentele austro-ungare confereau elevilor romani dreptul de a li se preda in limba materna sau de a avea cel putin, catedre si ore de limba romana, practic au fost obligati sa invete si sa converseze in limbi straine, in special, si mai apoi exclusiv, in cea maghiara.
In al treilea rand trebuie sa retinem, ca o consecinta a celor de mai sus, ca aceste scoli au avut, pe langa destinatia culturala, si o importanta destinatie politica. Avand in vedere dublul caracter, religios si politic, al catolicismului, e de la sine inteles ca intregul corp didactic al acestor scoli, in marea majoritate format din calugari, cauta sa imprime elevilor si scopurile politice ale Vaticanului, fie in functie de relatia catolicismului cu puterea de stat, fie in functie de asistenta acordata de catre Vatican promovarii si consolidarii Statului intemeiat pe coroana Sfantului Stefan. Iar avand in vedere sovinismul si mai apoi revizionismul ce caracterizau organizatia Statusului catolic ardelean, e usor de inteles ca scolile de sub patronajul acestuia erau tot atatea instrumente puse, dupa 1919, in slujba telurilor lui revansarde.
Daca scolile catolice ardelene n-au izbutit decat in mica masura sa opereze desnationalizarea elementului romanesc, in schimb ele au reusit sa consolideze credinta catolica si atasamentul fata de Vatican in sufletele greco-catolicilor care le-au frecventat. In felul acesta s-a creat in Ardeal o intelectualitate unita care, atrasa de o apartenenta religioasa cu caracter universal si suveran, ca si de mirajul aspectului cultural al fenomenului catolic, nu numai ca nu s-a opus, ci a salutat transformarea, prin Concordat, a Bisericii nationale greco-catolice intr-un simplu rit al Bisericii romane. O prima trezire la realitate s-a produs in preajma anului 1931, cand s-a ridicat, cu multa acuitate problema Statusului ardelean si a Acordului de la Roma, dar cei ce s-au trezit au fost prea putini in raport cu cei ce au ramas inerti. O ultima si dureroasa consecinta a catolicizarii intelectualitatii unite a capatat expresie in 1948 si dupa aceea: cei ce i-au ramas credinciosi Bisericii lor dupa ce aceasta a incetat sa mai existe legal, s-au vazut in situatia de a-si trai religia in conditiile unor traume sufletesti, deseori osciland intre alternativa de a frecventa o biserica romano-catolica de limba maghiara si intre aceea de a-si calca pe inima rugandu-se intr-o biserica ortodoxa romaneasca. Mosteneau o traditie, o deprindere, un consens; izolat, chiar o convingere. E fructul tarziu al unei actiuni de secole, intreprinsa si urmarita cu tenacitate de catolicism, prin mijlocirea scolilor.