k4m12mm
Renastere si stabilitate
Perioada respectiva, secolele I si al II-lea d.C. sau altfel spus anii 14 e.n. - 192 d.C. coincide cu cea mai mare parte a istoriei asa-numitului Principat, instaurat, cum am vazut in alt capitol, de August si continuat ae urmasii acestuia, din dinastiile lulio-Claudienilor (14-68 d.C), Flavieniior (69-96 d.C), Antoninilor (96-l92 d.C). Aceasta perioada nu implica un regres socio-istpric si cultural, cum apreciau unii dintre scriitorii antici, sub impactul orientarilor moralizatoare profesate de ei - si se stie ca moralizarea excesiva reclama critica prezentului pe toate planurile si elogierea trecutului -, dar si anumiti cercetatori moderni din secolele al XVIII-lea si al XlX-lea. Nu poate fi deci considerat secolul I d.C ca un veac de argint al literaturii latine, in opozitie cu cel de aur, care s-ar fi realizat la sfarsitul Republicii si in epoca lui August. Dimpotriva, atat societatea, cat si cultura romana progreseaza spre apogeul lor, pe care il ating in secolul al ll-lea d.C. Varful acestei expansiuni se infaptuieste de altfel in primul deceniu al acestui al ll-lea secol d.C.
Dar aceasta expansiune nu a fost realizata liniar si lin. Secolul I d.C. se deosebeste destul de mult de veacul subsecvent. Secventa istorica desfasurata intre 14 si 96 d.C. constituie o adevarata Renastere ante litteram, un veac de tip renascentist. Adica marcata de crize de crestere si de adaptare, prelungire, dupa pauza benefica a „secolului" augusteic, a celor din secolul I i.C in orice caz, aceste crize nu sunt de tip crepuscular, caci, in Occident, Imperiul roman va dura pana la sfarsitul secolului al V-lea d.C, iar in Orient, pana in 1453. Dezvoltarea istorica a fost sinuoasa, caracterizata de faurirea lenta a unor noi mentalitati, de cautari febrile si multiple, inclusiv in domeniul geografic, intocmai ca in vremea Renasterii propriu-zise. De altfel, s-a sustinut recent ca si ultimul veac al Republicii ar fi constituit o secventa de tip renascentist. Si precum secolul al XVI-lea, cel al acestei Renasteri din secolul I d.C. va fi urmat de un veac de tip clasic, ilustrat de o stabilitate relativa; secolul I d.C. a precedat o secventa istorica in care civilizatia antica a atins maxima ei expansiune. Veacul Antoninilor constituie fara indoiala cea mai „fericita" perioada din istoria antichitatii, cea mai stabila si, intre anumite limite, cea mai prospera, pe toate planurile, inclusiv pe cel literar1. Dupa sfarsitul lui Traian, survenit in 117 d.C, civilizatia romana nu-si potenteaza expansiunea, dar subzista, pana la sfarsitul veacului respectiv, la un inalt nivel de dezvoltare, pe un adevarat platou, pana in 1922-De fapt, inflorirea sa continua si in deceniile urmatoare, cel putin pana in 238 d.C.

Luptele politice acute, care s-au desfasurat in capitala si in cursul secolului I d.C., ca angajate intre puterea imperiala si fortele ce i se opuneau, n-au afectat in profunzime provinciile romane si, de cele mai multe ori, nici restul Italiei. Doar razboiul civil din anii 68-69 d.C. a destabilizat puternic statul roman, deoarece a implicat considerabile miscari militare, intreruperi in relatiile economice si de alta natura dintre partile Imperiului, traume psihice serioase. insa convulsiile prilejuite de acest moment istoric dificil au fost rapid calmate si repetarea lor, in anii 96-98 d.C, moment de schimbare dramatica a dinastiei, a fost evitata. Ne aflam desigur in prezenta unui semn al infloririi si al stabilitatii, care urmau sa intervina.
Viata economica si sociala
Economia Italiei se mentine prospera in secolul I d.C. in pofida lamentelor unor scriitori romani, nu se produce nici o recesiune generalizata, in agricultura si in industria artizanala. Cunosc dificultati numai zone din sudul peninsulei, care insa se dezvoltasera mai modest si in secolul anterior. Chiar in jumatatea meridionala a Italiei se dezvolta simtitor agricultura si productia manufacturiera din Campania. Ele infloresc in centrul peninsulei si mai ales in nord, unde creste productia de export, destinata pietelor danubiene: incat se creeaza aici o adevarata placa turnanta" a comertului roman. in agricultura prospera mai ales olivicultura si viticultura. Totusi productia de export viticol a unor zone din Italia cunoaste anumite dificultati; spre sfarsitul secolului I d.C, se ajunsese la o veritabila supraproductie viticola, cand Domitian s-a vazut obligat sa adopte masuri protectioniste severe, menite sa interzica plantarea vitei de vie in provincii si sa diminueze dezvoltarea ei chiar in Italia3. Dar multi italici emigreaza in provincii, unde se puteau imbogati cu rapiditate. De altfel, imparatul Traian interzice - dar fara eficacitate reala - emigrarea italicilor spre provincii. Totodata, Antoninii, prin intermediul „rasplatilor pentru cresterea copiilor", asa-numitele alimenta, acorda imprumuturi agricultorilor italici, in vederea stimularii lor. Iar dobanzile sunt varsate ca subsidii, adevarate burse, parintilor italici, in vederea cresterii a cat mai multi copii. Ulterior si Grecia beneficiaza de alimenta.
Expansiunea economica se realizeaza chiar mai rapid si mai spectaculos in provincii, indeosebi occidentale. Se dezvolta nu numai agricultura, ci si productia artizanala in Hispania, in Gallii si in Africa, pe langa vechile centre economice din Orient. indeosebi infloreste fabricarea ceramicii, caramizii, postavurilor, sticlariei. in conditiile unui progres lent, productia manufacturiera a provinciilor atinge la jumatatea secolului I d.C. ritmul si nivelul calitativ din Italia, pe care ajunge uneori s-o concureze chiar pe pietele peninsulei. Nu trebuie crezut ca oamenii vremii respingeau categoric progresul tehnologic. Sunt inventate acum sau difuzate rapid anumite cuceriri tehnologice precum: plugul greu, teascul perfectionat, butoiul, care substituie vechea amfora, pentru transportul vinului, seceratoarea, moara cu apa, pergamentul ca material de scris (de fapt implantat in lumea Mediteranei la sfarsitul secolului I i.C). Dar dificultatile comunicarii inventiilor, dorinta de a pastra secretul profesional, prioritatea fortei umane ca instrument de munca stanjenesc difuzarea inventiilor tehnologice. De altfel, industria grea avea mai ales un caracter artizanal si se realiza prin excelenta in spatii economice rurale4. Totusi, in Dacia, ca urmare a cuceririi traiane, economia, caile de comunicatie, diversele forme de civilizatie s-au dezvoltat intr-un ritm impresionant. Pe de alta parte, reforma monetara, intreprinsa de imparatul Nero in 64 d.C, in scopul omogenizarii si stimularii circulatiei banilor, nu da rezultate pe termen lung. Se produc fenomene inflationiste, care nu vor putea fi stavilite niciodata pana la sfarsitul Imperiului roman. Dimpotriva, dupa moartea lui Traian, inflatia se va accelera. Societatea romana consuma mai mult decat producea. Totusi, in ansamblul ei, economia a inflorit in aceste doua secole si s-a dezvoltat pretutindeni o puternica infrastructura rutiera si portuara. Interventionismul statului era limitat, incat se dezvolta considerabil economia liberei intreprinderi sau „economia de piata". Spre mijlocul secolului I d.C, populatia Imperiului atinge, poate, cincizeci de milioane de locuitori, dintre care aproximativ 10% erau cetateni romani. Desigur, obiceiul casatoriei tardive, mediocritatea medicinei, mortalitatea infantila ridicata, precum si cea a femeilor care nasteau, stinghereau o demografie, de altfel, infloritoare'. Sub Claudiu si sub Flavieni, in secolul I d.C, sub Antonini, in veacul urmator, cetatenia romana se va extinde considerabil. O dobandeau provincialii instariti, pe care se intemeia de regula stapanirea romana, fosti militari peregrini si urmasii lor etc. Romanizarea populatiei Imperiului s-a realizat mai ales ca epifenomen al urbanizarii si al municipalizarii. Daca in vremea Republicii si chiar sub August iocuitorii instariti ai oraselor traiau in imobile mici si modeste, care nu se puteau compara cu somptuoasele cladiri publice, acum, sub Imperiu, se construiesc numeroase vile si locuinte elegante. Se difuzeaza masiv conceptii universalizante si ecumenice, indeosebi in secolul al ll-lea d.C. Concomitent, relatiile candva foarte stranse intre cetati - simtite ca unitati social-morale integratoare si indivizi - slabesc in chip manifest. Mentalitatile dependente de „cetate", ciuitas, tind sa dispara. Imensul parc-palat-paradis, care a fost „casa aurita", domus aurea, a lui Nero, constituie primul jalon al tranzitiei spre noi structuri mentale, in vreme ce palatul lui Hadrian, uilla Hadriana, ilustreaza, in secolul al ll-lea d.C, incheierea acestui proces de trecere si triumful unei noi mentalitati. Aceasta din urma este, dupa parerea noastra, legata nu de civitate, ci de „anti-Cetate", anti-ciuilas. Entropia Cetatii si emergenta anti-Cetatii implica asadar pierderea solidaritatii cu orasul natal, ale carei limite nu mai sunt zarite nici cu ochii mintii, sentimentul ca individul facea parte dintr-o populatie instalata pe un teritoriu foarte vast. Aelius Aristide, favoritul unor imparati din secolul al ll-lea d.C, se adreseaza romanilor in greceste, pentru a le spune ca, in vreme ce alte cetati au frontiere si teritorii proprii, Roma are ca limite si ca sol intreaga lume locuita (Laus Romae, 59-61). Cu alte cuvinte, anli-ciuitas, ca structura mentala, echivaleaza cu o foarte supla retea de cetati reale5. Se elaboreaza o noua scara de valori, in cadrul careia conceptul de „om roman", homo Romanus, nazuieste sa-l substituie pe cel de „cetatean roman", ciuis Romanus. De altfel, am observat ca, in Imperiul puternic urbanizat, cetatenia romana tinde sa se generalizeze la ansamblul populatiei.
Iar solidaritatile intre indivizi se refac in interiorul microunitatilor sociale, grupurilor umane, care mostenesc si dezvolta vechile raporturi clientelare. Fenomenul asociativ se dezvolta cu pregnanta in Imperiul roman. Ne referim la grupurile de prieteni, la asociatiile spontane ale celor ce locuiesc acelasi cartier, acelasi imobil de raport (insula) sau care frecventeaza aceleasi localuri de
' Se estimeaza la opt milioane populatia Italiei, ca si a Galliilor, la cinci cea a Siriei, in cursul secolului I d.C. La Roma, se aflau intre sase sute de mii si un milion de oameni, iar la Alexandria peste trei sute de mii de locuitori. La sate, care erau considerate indeobste a face parte din hinterlandul orasului apropiat si unde conditiile de viata erau mult inferioare celor din centrele urbane, densitatea populatiei nu era importanta. in Dacia romana, un sat cuprindea aproximativ o suta de locuitori. amuzament - caci placerile Orasului se dezvolta in chip manifest -, la cercurile cultural-politice, aflate acum intr-o expansiune accelerata. Fiinteaza, de fapt se dezvolta, pe baza unor precedente mai vechi, insa muii mai modeste, si asocieri categoric mai structurate, sodalitati de diverse tipuri. Avem in vedere diferite amicale, care se manifestau concomitent ca organizatii de intrajutorare, cluburi si confrerii religioase. Ele dispuneau de sali de reuniune, de conducatori proprii si organizau banchete, cu prilejul sarbatorilor religioase. intr-adevar, asemenea asociatii se intruneau mai aies pentru a celebra sarbatorile zeilor, ca Isis, Bacchus etc. Dar, in Africa romani toti membrii unei anumite asociatii care locuiau pe o raza de zece kilometri erau obligati sa aciste \a funeraliile confratilor defuncti (CIL, 8,14683). Asemenea asociatii regrupau un numar variabil de membri, care oscila intre cateva zeci de persoane si peste o mie de insi. Cele mai relevante asociatii erau structurate sub forma unor „colegii", collegia, aparute anterior, sub Republica si in Italia, dar generalizate sub Imperiu, in provincii, inclusiv si mai ales in zonele elenofone. Unele colegii imbracau forma unor confrerii sacerdotale, insa altele, desi in principiu aveau, de asemenea, o vocatie mai ales religioasa, regrupau pe cei care practicau aceeasi arta sau acelasi sport, pe tineri sau pe veterani, chiar pe militari si in mod special pe cei care aveau o anumita meserie. Emerg astfel veritabile ghilde, colegii ale brutarilor, tesatorilor, constructorilor, negustorilor de grau, de vin, de untdelemn, fierarilor si chiar scribilor. in sfarsit s-au organizat si colegii ale celor care se asociau in vederea funeraliilor membrilor, collegia funeatida. Din colegii faceau parte mai ales oameni de conditie modesta, uneori chiar sclavi, dar si negustori bogati, care se simteau solidari cu sodales mai saraci. Apar adevarate colegii familiale, din care faceau parte clientii, sclavii si libertii capului de familie. Notabilitati locale erau patroni ai colegiilor. Le daruiau bani si cladiri, in schimbul sprijinului acordat cu prilejul alegerilor din orasul respectiv. Colegiile dispuneau de serbari specifice si de divinitati ocrotitoare, dar si de o trezorerie proprie, alimentata de cotizatiile membrilor. Acestia se intruneau si cu prilejul unor adunari generale si isi alegeau conducatori, magistri sau praefecti. Sarbatorile colegiilor figurau in calendarul oficial al oraselor, iar banderolele lor strabateau strazile cetatilor, cu prilejul unor procesiuni specifice. imparatii priveau cu neincredere proliferarea colegiilor, pe care le controlau cu dificultate, si incercau, de altfel in zadar, sa limiteze proliferarea lor. Sodalitatile au influentat substantial viata cotidiana a oraselor Imperiului, mutatiile climatului mental, activitatile sociale si chiar politice6.
Desfatarile si amuzamentele Orasului imbracau forme multiple. De altfel de ele beneficiau chiar si locuitorii lor de conditie modesta, carora, in virtutea unui ajutor dozat cu abilitate, potentatii locali sau administratia imperiala le acordau gratificatii in bani, alimente la pret redus sau chiar gratuit, spectacole si jocuri sau intreceri sportive etc.
„Categoriile" sociale
Creste considerabil numarul sclavilor nascuti in casa stapanilor, asa-numitii uernae. Ei se romanizeaza destul de rapid, desi, in virtutea unei mode mai degraba decat a unei origini etnice reale, purtau nume greco-orientale. Masa sclavilor continua sa nu fie omogena, ci, dimpotriva, profund stratificata. Printre diversele categorii de sclavi se detaseaza sclavii principelui, la origine slujitori in casa imparatului, ulterior mici functionari, ca si sclavii publici de altfel, care erau privilegiati, sclavii domestici, ce locuiau impreuna cu stapanul si sfarseau indeobste prin a fi eliberati; insa si sclavii rurali. Anumiti sclavi domestici beneficiau de un statut special, ca medici, pictori, scribi, coafori, bucatari de lux, pedagogi ai copiilor si chiar preceptori sau profesori. inca din secolul I d.C, sporeste masiv frecventa eliberarilor de sclavi, care se produc de regula cand ei aveau 30-40 de ani. Unii sclavi eliberati, libertii, devin independenti fata de stapanii lor, altii nu obtin o autonomie completa. Unii liberti independenti acumuleaza averi uriase si exercita la mijlocul secolului I d.C. o influenta sociala puternica. Ulterior, in secolul al ll-lea d.C., inraurirea exercitata de libertii bogati diminueaza simtitor. Anumite servicii private ale primilor imparati sunt conduse de liberti, care de multa vreme se ocupau de administrarea domeniilor aristocratilor romani. imparatul Claudiu si urmasii sai acorda puteri foarte largi libertilor casei imperiale, care ajung sa formeze un „cabinet ministerial", intrucat birourile conduse de ei controleaza administratia statala. Dar ulterior, mai ales sub Antonini si indeosebi incepand cu domnia lui Hadrian (117-l38 d.C.), libertii sunt inlocuiti in fruntea birourilor sau serviciilor imperiale, scrinia, de catre cavaleri, in schimb, imparati ca Hadrian si Antoninus Pius limiteaza simtitor dreptul de viata si de moarte asupra sclavilor, pe care il detineau stapanii lor. Antoninus Pius recomanda insistent tratarea cu ingaduinta si blandete a sclavilor.
Pe de alta parte, sclavajul rural incepe sa fie concurat de colonat. De altfel s-a exagerat considerabil ponderea reala a sclavilor, care nu erau numerosi decat in Italia, Sicilia si in Egipt. Ei erau utilizati mai ales pe marile domenii agricole si in exploatarile manufacturiere cele mai importante. N-a existat nici un fel de oranduire sclavagista. Iar colonii, in perioada care ne intereseaza, sunt mai ales tarani liberi, fara pamant, care varsau proprietarilor o arenda in bani si ulterior in produse agroalimentare.
inca din secolul al ll-lea d.C, societatea romana tinde spre polarizarea masei oamenilor liberi, spre divizarea lor in .puternici", potentes, numiti si „mai onorabili", honestiores, adica marii proprietari, oamenii instariti, functionarii si ofiterii, si „mai modesti" sau „mai umili", humiliores, taranii, lucratorii din ateliere, mici negustori, cei mai marunti dintre functionari. Chiar dreptul roman are tendinta sa consfinteasca aceasta dihotomie7. De fapt, masa cetatenilor romani si a peregrinilor romanizati se imparte in trei categorii sau ordine prevalente - senatorial, ecvestru, decurional - si in multimea pestrita a plebeilor. La Roma, n-au existat niciodata clase sociale in sens modern. S-au dezvoltat numai categorii socio-profesionale, ordine, ordines, si „stari", status. Plebea, plebs, nu era nici ea omogena, pentru ca anumiti plebei dispuneau de venituri sau censuri anuale de 300.000 sau 200.000 de sesterti. in orase, multi plebei traiau din munca lor si practicau felurite mestesuguri. Oricum, datorita everghetismului, procesul de saracire a plebei se incetineste simtitor, iar plebea cetateneasca din capitala - deoarece la Roma si in Italia imigrau multi provinciali saraci, care formau o categorie specifica de plebei - devine o categorie sociala privilegiata. De altfel, Domitian si ulterior Antoninii supun unor reglementari stricte relatiile dintre patroni si clientii saraci sau de conditie sociala medie. Raporturile clientelare cunosc o dezvoltare remarcabila8.
in general, romanii se bizuiau in centrele urbane provinciale si italice pe ordinul decurionilor. El era alcatuit din fostii magistrati municipali, care formau un consiliu sau un senat local. Decurionii erau indeosebi oameni bogati, caci erau obligati la cheltuieli importante pentru stimularea vietii oraselor si trebuiau sa exercite profesii onorabile. Decurionii, burghezia urbana in general, erau practic constransi sa cheltuiasca pentru impodobirea oraselor, pentru prosperitatea si desfatarile lor. Everghetismul, efortul financiar destinat binelui public, binefacerile devin moralmente obligatorii. Ele genereaza competitii permanente intre exponentii burgheziei citadine, care se intrec intre ei pentru a-si inzestra somptuos orasele. Se creeaza, astfel un complex echilibru al vietii urbane9, intre decurioni si masa plebei municipale se situau colegiile augustaiiior, dedicate cultului imperial neoficial si ajungand sa configureze o adevarata treapta sociala intermediara. in colegiile augustaiiior aveau acces si libertii instariti. Provinciile erau administrate de guvernatori, numiti de imparat, in provinciile imperiale, unde se aflau forte militare importante; sau de senat, in provinciile senatoriale, cele mai vechi si intens romanizate. Dar si guvernatorii senatoriali erau controlati atent de imparat si de functionarii lui, adica de procuratori. Puterea guvernatorilor nu se mai exercita abuziv, ca sub Republica, deoarece imparatii doreau sa dezvolte economia provinciala. inca August a stabilit un adevarat sistem de proteguire a provincialilor, atestat de edictele de la Cyrene. insa cand in provincii se produc miscari insurectionale, mai ales in anii 69-70 d.C, ele sunt reprimate cu maxima severitate. Magistratii mosteniti de la Republica si promagistratii dispuneau de o relativa libertate in gestionarea cotidiana a misiunii lor.
Ordinul ecvestru sau al cavalerilor comporta o ascensiune rapida si un prestigiu sporit. Unii imparati ca Domitian si Hadrian, s-au sprijinit pe anumite categorii de cavaleri, in confruntarea lor cu senatul. Pat'rtfnd in randurile ordinului ecvestru decurioni, ofiteri ai armatei imperiale, birocrati, recrutati ¦ a si din provinciile hispanice, gallice, africane si orientale. La sfarsitul secolului I d.C, statrst pile atesta ca 50% din cavaleri proveneau din Italia, iar 30% din Orient, insa procentaje'0 : - vor inversa in secolul urmator. Oricum, dintr-o categorie de financiari opulenti, qu'rh erau pe vremea Republicii, cavalerii tind sa devina o pepiniera de functionari imperiali. Le revin pozitii esentiale din administratia civila si militara, procuratelele si prefecturile; iar, mai ales sub Antonini, conducerea birourilor imperiale centrale. Spre sfarsitul secolului I d.C, se formai'zeaza o cariera ecvestra tipica. La Patavium, azi Padova, al doilea oras al Italiei ca importanta, cavalerii reprezinta 1% din populatie, dar in alte cetati si zone ale Imperiului ei sunt mai puiin numerosi. in intreg Imperiul sunt cateva zeci de mii de cavaleri. Calitatea de cavaler nu sra in principiu ereditara si se obtinea pe baza unui brevet imperial si a unui cens de 400.000 de sesterti. in secolul al ll-lea d.C, importanta cavalerilor creste in mod relevant si se ajunge la o ierarhizare a conditiei ecvestre, pe baza dezvoltarii functionarismului imperial. in fruntea ordinului se aflau barbatii foarte insemnati", uiri eminentissimi, prefectii pretoriului si prefectii-guvernatori ai Egiptului, urmati de cei „foarte desavarsiti", perfectissimi, ceilalti prefecti si inaltii functionari, in vreme r° functionarii mijlocii si oamenii de afaceri erau „barbati distinsi", uiri egregii.
Mani proprietari de pamant din senat formau varful piramidei sociale. Daca nu se mostenea calitatea de senator, in schimb devine ereditara apartenenta la ordinul senatorial, care ajunge sa se separe definitiv de cel ecvestru, dupa ce August, intre 18 si 13 I.C., a statornicit censul senatorilor la un milion de sesterti (SUET., Aug., 41,3; D10, 54, 17, 3). Procesul structurarii desavarsite a ordinului senatorial s-a incheiat definitiv in 38 d.C. (D10, 59, 9, 5). Fii de senatori si cavaleri care urmau sa devina senatori purtau pe tunica „banda lata,, de purpura, laticlauus, in vreme ce cavalerii nu aveau drept decat la „banda ingusta", angustusclauus. Un brevet oficial si dreptul de a purta laticlavul asigurau improspatarea ordinului senatorial. incepand de la domnia imparatului Claudiu, apare si o alta cale de completare a randurilor senatului si a ordinului senatorial: imparatul, prin adlectiune, promovare, adlectio, coopteaza diversi cavaleri in randurile feluritelor categorii de senatori10. Caci randurile senatorilor si ordinului senatorial evolueaza rapid: dispar vlastarele familiilor de vita veche, nobilitas din vremea Republicii, dar si ale celor care le inlocuiesc. Si nu numai din pricina persecutiilor initiate de imparati. Multi senatori nu au urmasi; senatul, care, sub August, era latin, devine italic la sfarsitul secolului I d.C. imparatii promoveaza in senat initial italici, Itali, care se distinsesera in administratia si in armata lor, si ulterior chiar provinciali. Vechea aristocratie de sange este substituita de o aristocratie a banului, a carei avere rezida in bunuri imobiliare, situate mai ales in Italia, in locuinte de inchiriat si in vile elegante, in cariere de marmura sau de argila, in pasuni vaste. Prin intermediari abili, acesti senatori noi se straduiau sa ocoleasca interdictia traditionala de a se ocupa de comert. Sub Flavieni, se impune un nou ordin senatorial. Senatul se provincializeaza treptat si ajunge sa fie populat de romani originari -in provinciile occidentale si apoi chiar din Orient; incat, dupa stingerea dinastiei Antoninilor, adica sub Severi, orientalii constituie jumatate din totalul senatorilor. De fapt, senatorilor li se rezerva vechile magistraturi republicane, cele mai importante posturi de comanda in armata, care reprezinta principalul instrument de influentare politica, aflat la dispozitia ordinului senatorial, guvernarea provinciilor senatoriale si a Italiei, prefectura orasului Roma. Cariera senatoriala se cristalizeaza cu strictete. Din ordinul senatorial fac parte nu numai fiii de senatori, destinati acestei cariere, ci si membrii feminini ai familiilor senatoriale, incat ordinul insumeaza cel putin doua mii de persoane. Daca in secolul al ll-lea orice senator este numit „barbat foarte stralucit", clarissimus uir, cum reliefeaza inscriptiile, sotia lui este calificata drept „femeie foarte stralucita", clarissima femina, iar vlastarul lui devine „copil foarte stralucit", clarissimus puer, ori „copila foarte stralucita", clarissima puella. Astfel ordinul senatorial devine clarissimat.
Edificiul societatii imperiale timpurii este destul de ierarhizat, in functie de o relevanta verticalitate sociala; dar este inca departe de a fi divizat in castele inchise care vor lua nastere in ultimele secole ale Imperiului. Suntem inca in plin liberalism economic si social.
Contextul politic intern
Realitatea politica esentiala a primelor doua secole d.C. este monarhia absoluta. Teoretic statul roman continua sa fie o republica, dar senatul si poporul roman transferau cele mai relevante competente ale lor unui singur om, de pilda la „intronarea" lui, printr-o „lege curiata despre imperiu", tex curtata de imperio. Aceste competente se intemeiau pe cele trei parghii reliefate de noi in volumul anterior, adica in capitolul introductiv asupra „secolului" augusteic: imperium proconsular major, care asigura comanda suprema a fortelor armate si controlarea tuturor provinciilor sau guvernarea lor directa, puterea tribuniciana si pontificatul maxim, indeobste ansamblul capacitatilor religioase ale imparatului. in virtutea faimoasei auctoritas, mostenita de la August, preeminenta morala, capacitate de a creste si de a face sa creasca, toti imparatii au guvernat ca suverani autoritari, chiar daca n-au beneficiat de fatada ideologica si de puterea constrangatoare a monarhilor din imperiul tarziu: dominatul a continuat si in acelasi timp s-a opus Principatului. Romanii n-au acceptat usor un autoritarism, care se potenta necontenit, de la o domnie la alta, de la un imparat la altul. intr-un discurs atribuit lui Galba si destinat succesorului acestuia, insa in realitate adresat imparatilor, care erau contemporani operelor sale, Tacit subliniaza ca romanii nu mai puteau restaura republica, dar nu erau dispusi sa accepte total despotismul teocratic: „vei domni peste oameni, care nu pot suporta nici libertatea intreaga, nici deplina sclavie,, (Hist, 1, 16, 9).
Au domnit in ordine din urmatoarele dinastii: Tiberiu (14-37 d.C.), Gaius, supranumit Caligula (37-41), Claudiu (4l-54), Nero (54-68) din dinastia lulio-Claudienilor, Galba (68-69), Otho(69), Vitellius (69), ca imparati efemeri, Vespasian (69-79), Titus (79-81), Domitian (81 -96), din dinastia Flavienilor, Nerva (96-98), Traian (98-l17), Hadrian (117-l38), Antoninus Pius (138-l61), Marcus Aurelius, asociat cativa ani cu Ludus Verus (16l-l80), Commodus (180-l92), din dinastia Antoninilor. lulio-Claudienii reprezentau una dintre marile familii aristocratice din vremea Republicii, Flavienii „elita" municipala italica, in vreme ce Antoninii proveneau aproape toti din familii provinciale. Aceasta evolutie ilustra transferul influentei politice si al componentei ordinelor sociale importante de la Roma spre Italia si ulterior spre provinciile occidentale. Teoretic, monarhia imperiala nu era ereditara, dar indeobste imparatii si-au desemnat din vreme succesorii din propria familie si le-au transferat chiar o parte dintre competentele lor. Dupa 69 d.C, in randurile opozitiei senatoriale s-a preconizat inlocuirea ereditatii de facto a puterii imperiale prin alegerea ca principe a celui mai bun senator. Scriitori ca Tacit si Pliniu cel Tanar (Hist., 1, 16, 2 si Pan., 7, 5) au pledat cu fervoare pentru inlocuirea ereditatii prin adoptarea ca succesor la puterea imperiala a celui mai bun cetatean. Totusi, Antoninii au adoptat, ca fii, senatori din alte familii, insa in general ei n-au avut mostenitori drecti. Pe de alta parte, cei adoptati proveneau de regula dintre rudele mai indepartate ori dintre sustinatorii imparatilor pe tron. Hadrian era nepot al lui Traian si casatorit cu o stranepoata de sora a acestui imparat. El a incercat, la randul sau, sa lase Imperiul fiului sau natural, pe cand Marcus Aurelius se inrudea de fapt cu Traian si cu Hadrian11. De fapt, sub Antonini s-a petrecut un fenomen similar celor survenite in vremea lulio-Claudienilor: dinastia imperiala si familiile care gravitau in jurul sau se inrudeau intre ele pe mai multe linii si continuau sa contracteze aliante matrimoniale, ce nu le impiedicau sa se lichideze fizic fara mila. in ultima instanta, Marcus Aurelius, imparatul filosof, singurul dintre Antonini care a avut un fiu, a lasat Imperiul lui Commodus. Acesta sa dovedit incapabil sa domneasca si a prilejuit statului roman o grava criza politica.
A functionat, mai ales in secolul I d.C, antinomia intre conceptia augusteica si cea antoniana despre monarhie, inspirate fiecare de modele candva elaborate respectiv de August si de Marcus Antonius. imparatii care au fost adeptii conceptiei antoniene, precum Caligula, Nero, Vitellius, Domitian, Commodus si, in forme mai prudente, Claudiu, Otho, Vespasian, Hadrian, au militat pentru potentarea exacerbata a absolutismului, eluctarea vestigiilor republicane, confiscarea unei parti dintre bunurile materiale enorme de care dispunea ordinul senatorial. Asemenea imparati impuneau la Roma o monarhie teocratica de tip greco-oriental, in care principele sa fie considerat stapan si zeu, coborat printre oameni, dominus et deus, cum era celebrat - desigur oficios si nu oficial - Domitian. Alti imparati ca Tiberiu, in prima parte a domniei, Galba, Titus, Nerva, Traian, Antoninus Pius si Marcus Aurelius si-au propus respectarea formelor traditionale, colaborarea, pana la un punct, cu senatul si mai ales crutarea prestigiului sau, statutului, status, si averilor senatoriale. Dar, in realitate, chiar in timpul domniilor acestor imparati, autoritarismul n-a diminuat, ci, dimpotriva, s-a dezvoltat sensibil. Chiar Antoninus Pius, exaltat de senatori pentru toleranta sa, n-a redus in profunzime absolutismul epocii. Iar Traian a tras cu abilitate profit din oboseala creata de lungile confruntari politice, desfasurate in vremea Flavienilor: a tratat cu precautie senatul, a realizat o politica de consens si reconciliere interna, pe baza expansiunii externe, insa a consolidat puterea imperiala absoluta, mai ales la sfarsitul domniei sale. De altfel senatul era afectat de incompetenta si dezinteres pentru demersul politic. Pliniu cel Tanar observa ca, sub Domitian, senatorii uitasera sa-si indeplineasca rolul politic si ca nu se redresasera nici in vremea lui Traian. Cu prilejul sufragiului secret, unii senatori inscriau pe tablitele de vot glume de prost gust (Ep., 4, 25; 6, 54; 8,14). Hadrian a reorganizat dreptul si a reformat profund statul roman, in directia centralizarii accentuate a administratiei, favorizarii ordinului ecvestru, dezvoltarii absolutismului, de fapt pregatirii tranzitiei spre dominat12.
in cercurile cultural-politice, in operele scriitorilor din secolul I d.C. s-a difuzat insistent antinomia intre bunul monarh, tolerant si conciliant, princeps, dar numit uneori chiar „rege", rex, si tiran, despot inversunat, tyrannus. In secolul al ll-lea d.C, scriitori ca Pliniu cel Tanar, Aelius Aristide, imparatul Marcus Aurelius au legitimat pe plan ideologic politica Antoninilor. Ei au statuat o propaganda universalista, intemeiata pe elogiul Romei, capitala a unui imperiu mondial si a lumii civilizate. Totodata, din operele lor si mai ales din cea a scriitorului grec Dion Chrysostomul se detaseaza imaginea ideala a carmuitorului acestui stat mondial. Princeps trebuie sa fie omul providential, parintele pus de zei in fruntea oamenilor, in virtutea unei „majestati secunde", maiestas secunda, caci prima era cea a divinitatilor. Un asemenea mandatar al zeilor trebuie sa fie insufletit de simtul masurii, moderatio, si sa respecte legile, pe care tot el le instituise, dupa cum crezuse de cuviinta.
Dar imparatii dispuneau de un aparat administrativ din ce in ce mai amplu. La origine, el nu substituise vechea administratie, mostenita de la regimul republican, ci aparuse si se dezvoltase in paralela cu aceasta. Desigur insa ca administratia traditionala a fost progresiv supusa unui proces de eroziune, de golire de substanta reala, de care au beneficiat tocmai noile institutii imperiale. Vechile structuri au fost conservate in virtutea formalismului mentalitatii specific romane, inaltii functionari imperiali, mai ales prefectii cavaleri, controlau intreaga administratie de stat. in fruntea lor se aflau prefectii pretoriului, in principiu comandanti ai principalei garzi imperiale, dar de fapt investiti cu multiple atributii administrative si judiciare, care ii transformau in adevarati vice-imparati. in afara Italiei, imparatul era reprezentat de guvernatorii de provincie imperiala, „legati", legati, ai principelui si de procuratori, care, in provinciile senatoriale, dispuneau in teorie de competente financiare, insa de fapt erau meniti a controla intreaga activitate locala. Cum am semnalat in volumul anterior, in administratia centrala, birourile, scrinia, la obarsie destinate gospodaririi domeniilor personale ale principelui, ajung sa dirijeze politica externa si interna, finantele, justitia, relatiile cu provinciile ale statului imperial. La Roma, imparatul se sfatuieste cu o serie de senatori si cavaleri competenti in diferite domenii si pe care ii considera .prietenii" sai, amici. Acestia formeaza „consiliul principelui", consilium principis, care secundeaza imparatul in materie judiciara si legislativa, ca si in orientarea politicii externe a Imperiului. incepand cu domnia lui Hadrian, acest consiliu devine un organ de guvernare minutios structurat si alcatuit din specialisti in drept, administratie si in politica generala.
incat, in practica, acest consiliu al principelui tinde sa preia statutul de principal organ deliberativ al statului, care revenea in principiu senatului. intr-adevar, influenta reala a senatului se afla in necontenita scadere, desi, in functie de mentalitatile romane, de formalism, dar si de ritualism, se mentine prestigiul vechiului sfat al fostilor magistrati. Pe de alta parte, in special in secolul I d.C, senatul incearca sa se impotriveasca diminuarii ponderii sale politice. in pofida modificarii masive a componentei senatului, din motivele mai sus evocate si a introducerii in randurile lui a partizanilor si favoritilor imparatilor, persista o opozitie senatoriala destul de activa, sub lulio-Claudieni si Flavieni, insa si in timpul domniei lui Hadrian. Dupa esecul incercarilor de restaurare a vechilor structuri statale, in 41 si in 42 d.C, aceasta opozitie nu mai era republicana, ci dorea numai prezervarea vietilor si averilor senatorilor si respingea conceptia antoniana despre monarhia imperiala. Noi senatori isi insuseau rapid atitudinile colegilor mai vechi din ordinul senatorial: incat se formeaza o adevarata mentalitate senatoriala, fundata pe un orgoliu specific, pendinte de faimosul status al clarissimilor.
Un rol de importanta cardinala in viata politica l-a jucat armata, alcatuita exclusiv din militari de profesie, angajati pentru un sfert de veac sau chiar mai mult. Armata reprezenta de fapt instrumentul si temelia puterii imperiale; principii puteau fi desemnati de predecesori si confirmati de senat, ei se urcau pe tron numai daca aveau sprijinul fortelor militare13.
Un rol deosebit de important in asigurarea succesiunii si in consolidarea puterii imperiale l-au detinut pretorienii, care formau, cum am aratat, principala garda imperiala si forta a garnizoanei orasului Roma. Ei erau recrutati aproape exclusiv din Italia, in vreme ce soldatii din legiuni proveneau, mai ales incepand din 69 d.C, din provincii. De altfel in anii 68 si 69, si, ulterior, dupa eliminarea lui Commodus, in 193 d.C, legiunile de la frontiere au intervenit masiv impotriva pretorienilor si principilor intronati de ei. intre cele trei forte politice prevalente - imparatul, armata, senatul - s-a mentinut un echilibru foarte fragil, indeosebi in secolul I d.C. Sub imparati cum au fost Tiberiu, in ultima parte a domniei, Caligula, Nero, Vitellius, Domitian, Commodus, chiar Hadrian s-a instaurat la Roma o teroare apasatoare. Disidenta senatoriala, sprijinita adesea de o'parte dintre ofiterii garzii pretoriene, a ripostat prin destul de numeroase conjuratii, care au condus la lichidarea fizica a lui Caligula, Domitian si Commodus. Totusi, de regula, implicatiile sangeroase ale conflictelor politice nu au depasit limitele Romei si ale Italiei.
Politica externa
in cursul secolului I d.C, imparatii au practicat o politica externa indeobste defensiva, pe granita intarita, limes, si pe frontiere naturale, cum erau Rinul si Dunarea, la nord, Eufratul, la est, desertul la sud, pe continentul african. S-au realizat numai castiguri teritoriale minore, destinate mai ales ajustarii favorabile a apararii Imperiului, cu exceptia Britanniei, partial cucerite de Claudiu. Numai Nero si Domitian au privilegiat o defensiva mai flexibila si mai activa. insa Traian a reluat expansiunea Imperiului, prin cucerirea Daciei, in urma razboaielor din 10l-l02 si 105-l06 d.C, si a teritoriului actual al Iordaniei. De fapt, Traian nazuia sa echivaleze statul roman cu „lumea locuita" sau civilizata si sa-si asigure spatele frontului, pe care urmarea sa-l deschida impotriva partilor, de asemenea considerati a face parte din aceasta „lume locuita". Cuceririle realizate in Orient de Traian, la sfarsitul domniei lui si in cursul conflictului cu partii, au fost insa abandonate de Hadrian, care a revenit la o politica de riguroasa defensiva. in timp ce Marcus Aurelius s-a straduit sa stavileasca masivele atacuri si presiuni exercitate de triburile germanice ale quazilor si marcomanilor, la randul lor impinsi spre Imperiu de alte semintii barbare. Totodata, administratia romana a fost confruntata cu unele rebeliuni provinciale, cum au fost cele ale britanilor si mai ales cele, repetate, ale iudeilor.
De fapt, opinia publica romana se interesa destul de putin de ceea ce se petrecea pe meleagurile Barbarilor (in Barbaricum), care nu faceau parte din lumea locuita si unde nu existau bogatii notabile si mijloace de a percepe impozite. Dacia a fost cucerita de romani dupa ce ea fusese considerata a fi devenit parte integranta din „lumea locuita". Numai Lucan percepea amenintare! barbara ca o incercuire, iar Tacit sublinia pericolul reprezentat de germani. Totusi, treptat s-a instalat la Roma un interes exotic pentru viata din Barbaricum, iar in secolul al ll-lea d.C. s-a manifestat dorinta de a cunoaste mai bine strainul, „celalalt" din afara Imperiului si eventual chiai de a-l accepta in interiorul frontierelor statului roman14.
Mentalitatile, religia, filosofia
Au esuat pe termen lung eforturile intreprinse de August, care incercase sa asocieze instaurarea Principatului cu restaurarea vechii morale si cu scoaterea din criza a mentalitatilor traditionale ale Cetatii. Cu o anumita intarziere, fireasca, dar prelungita de stradaniile traditionalistilor, inclusiv ale lui August si Tiberiu, au emers un nou climat mental, noi structuri mentale, o noua scara de valori, adecvate anti-Cetatii, mai sus mentionate. S-a schimbat si atitudinea fata de provinciali. Romanii considera ca locuitorii provinciilor nu trebuie asupriti fara mila. Cum am semnalat anterior, intre domnia lui Nero si cea a lui Hadrian s-au impus metavalori ca „demnitatea", dignitas, si „rolul" bine jucat, persona, dupa ce n-a dat rezultate tentativa ultimului dintre lulio-Claudieni de a inculca romanilor un mod de viata si o mentalitate intemeiate pe o existenta inimitabila, pe desfatari si sarbatoare, pe lux si pe intrecerile de talente, de tip elenistic. Oricum, pana la sfarsitul Imperiului se mentine o aspiratie catre o adevarata „dolce vita". 0 inscriptie foarte relevanta declara ca vanatoarea, baile, jocurile si umorul constituie adevarata viata15. Noi modalitati de discurs mental au fost in cele din urma statuate si ilustrate nu numai de Aelius Aristide, ci si de Tacit, Suetoniu, ca si de alti scriitori, dar si de artele plastice sau de ambientul secolului al ll-lea d.C.
Noul climat mental a inlesnit mutatii substantiale in domeniul religiei. Aproape nimeni nu mai credea in vechile divinitati romane ale Capitoliului; insa s-au mentinut multa vreme, mai cu seama in zonele rurale din Italia si din provincii, culte .populare,,, mai ales rustice, si unele credinte in zei familiari, in Esculap si zeitatile tamaduitoare, sau in divinitati locale. Riturile traditionale, ritualismul in general raman foarte vivace in gandirea religioasa. Se dezvolta ca religie, mai ales politica, cultul imperial. August, Claudiu, Vespasian, Titus, Traian, Hadrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius si rude ale lor au fost trecuti, dupa moarte, in randul zeilor, au devenit „divini", diui. in provincii apar temple ale acestor imparati-zei ori altare ale imparatului pe tron, asociat in Occident Romei personificate si divinizate, unde slujeau ca sacerdoti exponenti importanti ai ordinului decurional. La randul lor, Augustalii intretineau in paralela un al doilea cult imperial, mai degraba oficios.
Dar fenomenul religios cel mai izbitor a fost difuzarea cultelor soteriologice, indeobste de sorginte orientala, care stimulau imaginatia si sensibilitatea oamenilor. Se dezvolta ca unitati autonome adevarate secte religioase pagane, in conditiile tensiunilor prilejuite de criza de crestere, de cautarile de tip renascentist ale secolului I d.C. si chiar de expansiunea unei civilizatii universalizante in veacul urmator, ca si de mutatiile axiologice pe care le genera an\\-ciuitas, constiintele nelinistite se adresau religiilor salvarii, si nu vechii religii contractualiste.
Mai cu seama femeile se simteau atrase de practicile soteriologice. Afla adepti cultul zeitelor Demeter si Cybele si se propaga rapid culte siriene si microasiatice, astrolatria si astrologia. Mai cu seama in timpul domniei lui Nero si sub Flavieni, ca si in secolul Antoninilor, se difuzeaza polivalent cultul isiac si cel mitraic. Isis, divinitate sincretica de sorginte egipteana si adesea asociata zeului Serapis, beneficiaza de o fervoare exceptionala de procesiuni somptuoase, ca si de puritate morala, de initieri complicate si impresionante. Transformat din religie egipteana de stat in secta mistenoa, isianismul dobandeste o remarcabila suplete doctrinala. Plutarh invita la o noua lectura, indeobste alegorizanta, a vechilor mituri egiptene. Sacerdoti! isiaci sunt adevarati predicatori. Ei atesta o abilitate propagandistica semnificativa. Iseum - templul zeitei Isis de la Pompei - nu prezinta o arhitectura orientalizanta, desi nisele sale adapostesc statuile unor zei egipteni, ca si o statuie a lui Bacchus. Acest templu ilustreaza evolutia sectei isiace, care a stiut sa se adapteze structurilor mentale italice. Statuia zeitei Isis constituie centrul principal al devotiunii credinciosilor. Isis era celebrata prin ceremonii cotidiene, ca si prin mai multe sarbatori majore. Oameni de conditie modesta din porturile Mediteranei, mai ales liberti si sclavi, cautau in isianism tamaduirea tuturor relelor, desi acest cult incepe sa atraga si exponenti ai categoriilor sociale opulente. Sub Severi, la inceputul secolului al lll-lea d.C, isianismul va atinge varful popularitatii sale, care va diminua ulterior. Schimburile comerciale, mentalitatea specifica militarilor, sentimentele de solidaritate propagate
in interiorul microunitatilor sociale, prin excelenta al colegiilor, au favorizat difuzarea mitraismului, care ajunge chiar mai influent decat isianismul. Numerosi mestesugari saraci devin mitraici. Cultul lui Mithra, zeu iranian, dar investit cu unele conotatii semitice si filtrat prin lumea elenistica, ajunge la sfarsitul secolului al ll-lea d.C. una dintre cele mai importante religii din Imperiu. Mithra aparea intr-o postura emotionanta, ca zeu al luminii, al adevarului si al binelui, ca biruitor al raului. El este identificat cu Soarele binefacator si cu Febus-Apollo. Mitraismul se propaga
in Italia si in Occident chiar mai intens decat in estul Imperiului. Impresionau initierile severe, rigorismul etic si solidaritatea stransa dintre mitraici. intre un alt mitraic si propriul frate nemitraic, orice adept al acestui cult trebuia sa aleaga sprijinirea coreligionarului sau. De unde si preferinta aratata mitraismului de catre militari. Dar crestinismul? Acesta se propaga rapid, chiar in secolul I d.C, si nu numai in randurile categoriilor sociale defavorizate, dupa ce se desprinsese definitiv de sectele mozaice. De asemenea, se raspandeste in Imperiu si mozaismul, care, insa, ramane religia „nationala" a poporului iudeu. Noii mozaici deveneau automat iudei. Totusi, in primele doua secole d.C, cultele traditionale, publice si private, continua sa ocupe primul loc in peisajul religios al Imperiului.
Pe de alta parte, romanii asimilau divinitatilor greco-romane zeitatile locale, in virtutea interpretarii romane, interpretatio Romana. Ceea ce a favorizat substantial procesul de romanizare a provinciilor16.
Filosofia continua sa se dezvolte in aceste prime doua secole d.C. Sectele si scolile filosofice numara multi adepti, la Atena si la Roma, insa si in restul Imperiului. Mai mult ca oricand, filosofii profesionisti duc impreuna cu adeptii lor o existenta comuna si practica arta intelepciunii ca un mod de viata, ca o medicina a sufletului, medicina animi. Numerosi senatori romani isi aveau filosoful profesionist al familiei, tratat aproape ca un confesor. Totodata se amplifica amatorismul filosofic.
Limba privilegiata a filosofiei ramane greaca, pe care o folosesc Musonius, Epictet si insusi imparatul Marcus Aurelius. Totusi Seneca scrie in latineste. Noua Academie isi mentine influenta, caci marcheaza gandirea unor autori cum au fost Quintilian, Pliniu, Suetoniu si mai ales Tacit. Totodata, opera lui Apuleius si alte semne culturale ale secolului al ll-lea d.C. atesta ca academismul se orienta spre o misteriofilosofie, spre pregatirea neoplatonismului. Dar, inlesnit de tensiunile vremii, de represiunile declansate de absolutismul imperial, stoicismul tinde sa devina filosofia preponderenta. La Atena si in Imperiu subzista epicureismul, „materialist" si antimistic. „Gradina" isi are la Atena scolarhul sau, care isi exercita constiincios autoritatea. Iar in secolul I d.C. continua sa fie practicat cinismul. Demetrius, filosof cinic foarte reputat, in epoca lui Nero frecventeaza casele senatorilor si cercurile cultural-politice si impresioneaza ganditori stoici, ca Thrasea si Seneca. Foarte revelator insa pentru amplificarea soteriologiei si a misticismului, ca si pentru impletirea acestora cu anumite curente filosofice, se invedereaza a fi demersul neopitagoreismului, care se deschide larg impactului religios. Ilustrativa este, in acest sens, viata lui Apollonios din Tyana, care, inca la mijlocul si spre sfarsitul secolului I d.C, se manifesta ca un fel de Crist pagan, filosof, astrolog si taumaturg17. De altfel, practicile misterice, divinatia, magia si astrologia se afla in plina expansiune, in ambele veacuri ale Principatului timpuriu.
Artele plastice si arhitectura
In conditiile expandarii civilizatiei si amplificarii culturii, se dezvolta intensiv artele plastice si arhitectura. Ca si in alte secvente istorice ale antichitatii, artistii plastici sunt considerati simpli meseriasi, care nu participa la dezbaterile de idei, la marile evenimente politice. Ei exercita o influenta foarte redusa asupra centrelor, care focalizau optiunile si controversele estetice. Totusi, asuma si ei, chiar daca timid, opticile novatoare, tendintele estetice majore, inlesnite de noile climate, structuri si discursuri mentale.
in majoritate greco-orientali, artistii plastici raman fideli multa vreme formulelor artistice si motivelor elenistice idealizante. Totusi arta portretului comporta un realism minutios. Fara a abandona stilizarile, care sa sugereze maretia personajelor reprezentate, sculptorii reproduc destul de exact chipul imparatilor pe care ii infatiseaza. in pictura parietala, inceputul secolului I d.C. continua sa fie marcat de reactia preconizata de Vitruviu si de cel de-al treilea stil pictural. Elementele arhitectonice devin pur ornamentale si subiectele decoratiilor denota tendinte moralizatoare, realizate in naturi moarte, portrete, scene de viata, peisaje. Compozitia riguroasa este, in chip manifest, tributara clasicismului. Totusi, cum am aratat mai sus, innoirea mentalitatilor preconiza decorarea bogata a unor locuinte devenite mai somptuoase. Pe de alta parte, in pictura murala a epocii lui Nero se manifesta tendinte novatoare, o contestatie a clasicismului, care corespund mutatiilor aparute in literatura stilului nou si noii miscari literare. Se impune astfel pe frescele care impodobesc „Casa aurita", domus aurea, a lui Nero si o mare parte din locuintele de la Pompei al patrulea stil pictural roman. Gratioasele fresce pictate de Fabullus in domus aurea releva tendinte romantice, pe cand alte marturii ale epocii ilustreaza chiar un suprarealism ante litteram. Compozitia frescelor intens policrome sugereaza decoruri teatrale, o invitatie spre o lume iluzorie, care solicita permanent contemplatorul. Tendinte baroce, care valorizeaza vechile traditii ale expresionismului italic si gustul pentru colosal, se exprima insa in arta realizata sub Flavieni. Gradinile neroniene ale „Casei aurite" sunt ingropate sub Termele lui Titus, cu o graba foarte semnificativa. Triumfa si in artele plastice cel de-al doilea clasicism tradus de basoreliefurile Columnei lui Traian. Gustul vointei si disciplinei clasice, propensiunea spre echilibru, spre o armonie vergiliana, spre verosimilitatea desenului se degaja clar din sculpturile Columnei. Daca Apollodor din Damasc si colaboratorii sai, artistii Columnei, reprezinta inexact intariturile fortaretelor dacice, in schimb ei redau corect vesmintele dacilor si alte detalii etnografice. Acelasi echilibru clasic este ilustrat de cupola Panteonului lui Hadrian. in schimb, arta uriasului ansamblu (pentru antichitate), care era Villa Hadriana, ansamblu intins pe zece kilometri, ilustreaza imbinarea clasicismului sobru cu anumite elemente arhaizante, de pus in legatura cu optiunile literare ale epocii. in vreme ce basoreliefurile Columnei Aureliene, care celebra razboaiele marcomanice ale lui Marcus Aurelius, fac apel la o emotie puternica, valorifica tendinte expresioniste, exprimate, de asemenea, de neoterismul si aticismul arhaizant al vremii. Formele alungite, convulsionate exprima cautarea horificului18.
Pe de alta parte, secolele l-ll d.C. constituie varsta de aur a arhitecturii romane, ale carei tendinte pot fi puse in legatura, cum de fapt am aratat mai sus, cu esteticile literare clasicizante si neclasice ale timpului. Centrul Romei este in mare masura reconstruit sub Nero, dupa un mare incendiu (64 d.C), intrucat Capitala Imperiului trebuia sa devina un „oras nou", noua urbs sau nea pdlis, cel putin din punct de vedere axiologic. Am semnalat deja stralucirea faimoasei domus aurea. Flavienii construiesc si ei foarte mult, caci ridica Coloseul, imens amfiteatru destinat sa gazduiasca intre 50.000 si 100.000 de spectatori, ca si palatul lui Domitian, domus Flauiana, marginit de un hipodrom. Domitian a inceput si construirea unui nou for, pe care l-a inaugurat Nerva. Iar Traian a cladit pretutindeni, la Roma, ca si in provincii. in Capitala a inaltat un nou for, conceput ca un vast ansamblu, pe care il domina Columna, un imens targ, terme etc. A initiat, de asemenea, ridicarea arcului de la Beneventum, in Italia, si podul de la Drobeta, construit de Apollodor, al carui geniu pluriform a prevalat in arhitectura si in artele plastice ale epocii.
S-a dezvoltat sensibil utilizarea inovatiilor tehnice, realizate in secolul I d.C. si in epoca lui Traian! Caramida a inceput sa fie intrebuintata ca armatura exterioara. Totodata, s-au imbinat fericit tehnica blocajului, a boitei si cupolei, practicate in secolul I d.C. Hadrian a inaltat sau mai degraba a construit Panteonul, locasul tuturor zeilor, mentionat mai sus, dar si templul Venerei si al Romei, iar, la Tibur, palatul consemnat mai sus ca Villa Hadriana. Orasele Daciei romane, in special capitala provinciei create de Traian, Ulpia Traiana, se impodobesc cu numeroase constructii de o remarcabila stralucire.
Educatia, cultura si literatura
invatamantul si cultura se dezvolta spectaculos in intreg Imperiul. Vespasian creeaza chiar un invatamant superior de stat, in care angajeaza pe Quintilian, retribuit cu un salariu anual de 100.000 de sesterti, suma imensa pentru epoca respectiva. De asemenea, Vespasian infiinteaza si o catedra de retorica elenica de stat. Hadrian construieste la Roma un Athenaeum, pus la dispozitia retorilor si intelectualilor vremii. Marcus Aurelius creeaza la Atena o catedra de retorica si patru catedre de stat, rezervate celor patru scoli filosofice importante, care apartineau Academiei, Liceului peripatetician, epicureismului si stoicismului. S-a dezvoltat obiceiul recitatiilor de opere literare din toate genurile si speciile. Auzind din palatul sau aplauzele care salutau recitatiile istoricului Servilius Nonianus, imparatul Claudiu a alergat sa asiste si el la lectura respectiva (PLIN., Ep., 1, 13, 3). in secolul al ll-lea, aceste recitatii erau foarte frecvente. Necesitatea de a captiva urechile auditoriului si de a obtine aplauze a inraurit substantial stilul operelor literare, care erau recitate. Filosofia si retorica sfarsesc prin a se reconcilia in scrieri grecesti, ca acelea ale lui Favorinus si Aelius Aristide, care promoveaza un ideal umanist complex. Se generalizeaza un tip unitar de invatamant, bazat pe bilingvismul si biculturalismul greco-latin, pe un ideal existential, care imita modul de viata al Capitalei. De altfel operele literare, din aceste doua secole, comporta, pe langa „semnele poetice", expresia texturilor intime, „semne contextuale", in functie de cultura si de „Weltanschauung" ale scriitorului, formate intr-un anumit mediu19, de mentalitatea si de conditiile istorice ale timpului, marcate nu numai de propensiunea pentru retorica si de reflectia filosofica, dar si de absolutismul imperial.
Conditia omului, raporturile sale cu structurile politice si morale nu mai pot fi dezbatute in for, din pricina oprelistilor statuate de absolutism. Asemenea dezbateri s-au mutat in campul controverselor teoretice si in cel al literaturii. Relaxarea si complicarea moravurilor au generat adesea reactii, incat moralizarea s-a transformat in ax tematic al majoritatii operelor literare ale vremii. Dar antilogia „buni/rai", boni/mali, a dobandit conotatii politice evidente, la Tacit si la numerosi alti scriitori. Nu se putea discuta deschis despre politica imparatilor pe tron, insa, cum am aratat, se delibera asupra monarhului ideal, asupra statului desavarsit, in cadrul opozitiei dintre „rege" si „tiran". De altfel chiar si principii, aproape toti oameni inzestrati cu o cultura remarcabila, participa la viata intelectuala. Ei au continuat eforturile intreprinse de August si de sfetnicii lui de a converti literatura intr-un instrument de propaganda. De multe ori aceste stradanii n-au dat rezultatele scontate. Putini scriitori au asumat o atitudine „cezariana", incat numai Nero, la inceputul domniei, si anumiti Antonini, mai ales Traian si Antoninus Pius, au obtinut sprijinul majoritatii literatilor epocilor respective.
Discutiile in jurul operelor literare, inclusiv in jurul conotatiilor lor politice, s-au desfasurat mai ales in reuniuni private, la curte si in mediile senatoriale, unde se dezbatea „la ospete si in cercuri", in conuiuiis et circulis (TAC, Ann., 3, 54, 1). Am semnalat deja proliferarea masiva a cercurilor cultural-politice. Ele se manifesta mai ales in momentele de scadere a tensiunii dintre imparat si fortele senatoriale, dar actioneaza intens sub lulio-Claudieni, Tiberiu, Claudiu si Nero (cand se dezvolta cercurile fiicelor lui Germanicus, Annaeilor, Calpurniilor, lui Thrasea, lui Nero insusi), sub Flavieni (cand se detaseaza circuli ai Helvidiilor), sub Traian si Hadrian (care beneficiaza de expansiunea cercurilor conduse de Pliniu cel Tanar, lunius Mauricus, Avidius Nigrinus, Hadrian insusi), sub ultimii Antonini (cand se dezvolta cercul condus de Fronto).
Pe langa factorii estetici interni, orizontul de asteptare, gustul publicului si preocuparile pentru implicatiile etico-politice au contribuit la evolutia genurilor si speciilor literare. Se realizeaza, de altfel, o unificare a gustului publicului, intemeiata pe omogenizarea educatiei si a modului de viata. O bogata si variata literatura satirica si parasatirica se inscrie in cea mai mare parte din secventa istorica la care ne referim. Pe langa satira propriu-zisa, care, datorita lui Persius si luvenal, se transforma definitiv din satura in satira si devine reprobarea severa a moravurilor, cum va fi totdeauna de acum inainte, se dezvolta si alte specii literare cu un continut partial similar. La ce ne referim? La satira menippee, la epigrama, care asuma cu prioritate o adresa satirica, si la fabula, specie noua in literatura latina, ce ingaduia travestirea blamarii moravurilor. Literatura cu mesaj satiric se afirma drept cea mai deschisa poezie spre .praxis" si echivaleaza intrucatva cu reportajul modern. Teatrul roman comporta o evolutie interesanta. Comedia de sorginte literara dispare aproape complet. in schimb se dezvolta mimul si atellana, devenite specii foarte literare, si mai ales pantomima, al carei text nu constituie decat un libret. Foarte viguros se afirma tragedia, ca principala specie a teatrului roman. Conotatiile politice se manifesta abundent in tragediile secolului I d.C, in care sunt reprobati anumiti imparati. Atreu este structurat in tragedii ca modelul monarhului tiranic. Multe tragedii sunt convertite in exercitii retorice, destinate recitarii publice. Totusi altele sunt scrise in vederea punerii in scena20. Poezia lirica intimista numara numerosi exponenti, ale caror opere s-au pierdut in marea lor majoritate; dar, din elementele la dispozitia noastra, deducem ca avea o valoare modesta. Pe cand eposul evolueaza de la poemul mitologic la cel istorico-cetatenesc, de vocatie modernizanta, cum este Pharsalia lui Lucan, spre a se intoarce ulterior la tiparele homerico-vergiliene.
insa literatura acestor prime doua secole d.C. este dominata cu autoritate de proza. Este revelator faptul ca poetul cel mai valoros din vremea Imperiului roman a fost luvenal, adica un satiric, deci un autor de poezie relativ apropiata de substanta prozei. Pe de alta parte, granitele candva consacrate de estetica clasica intre proza si poezie sunt dezarticulate. Pe urmele experientei lui Titus Livius, in proza patrund tipare si cuvinte sau conotatii poetice, pe cand in poezie emerg vocabule prozaice ori provenite din sfera lexicului colocvial. Un nou limbaj, adesea mixt, tinde sa se impuna atat in proza, cat si in poezie. Pe de alta parte, apare acum romanul latin, categoric superior ca valoare omologului sau grec si inzestrat cu o structura si un mesaj mult mai complexe. Petroniu si Apuleius introduc in proza latina fictiunea pura, deoarece nareaza aventurile unor personaje care nu sunt nici eroi de legenda si nici personaje istorice autentice. in timp ce istoriografia, ca federatie de specii literare, comporta o expansiune notabila. Desi s-au pastrat putine opere istorice din epoca respectiva, secolul I d.C. constituie aproape varful dezvoltarii istoriografiei latine. Istoriografia devine a doua practica literara a romanilor, insa mai coerenta decat cea dintai, adica retorica, la care ne vom referi mai jos. Din foarte variatele si numeroasele scrieri istoriografice, s-au pastrat doar putine fragmente, cu exceptia textelor mai intinse, pe care le-au alcatuit Velleius Paterculus, Valerius Maximus si Curtius Rufus. Dar in realitate au fost ilustrate cu stralucire aproape toate speciile istoriografice, analele, historia in inteles restrans, epitoma, monografia, memoriile, biografiile, intreaga aceasta proliferare de discursuri istorice a pregatit si prilejuit, pana la un anumit punct, exceptionala manifestare a celui mai stralucit istoric si scriitor roman, adica a lui Tacit, cel pe care, cu diferite prilejuri si avand in vedere mai ales valoarea operei lui, l-am calificat ca Homerul prozei antice. Totodata, contemporanul mai tanar al lui Tacit, adica Suetoniu, restructureaza profund tiparele biografiei. in sfarsit, o alta trasatura definitorie a literaturii secolelor l-ll d.C. rezida in accentuarea puternica a unui orizont de asteptare favorabil prozei si poeziei de eruditie sau didascalice. Dar celelalte genuri si specii literare? Multe dintre ele infloresc, de asemenea, in chip vizibil. Am semnalat mai sus dezvoltarea literaturii si preocuparile filosofice.
Ritmul dezvoltarii literaturii n-a fost, desigur, egal, uniform in aceste doua prime secole d.C, desi, in ansamblul ei, secventa istorica respectiva este foarte rodnica pe planul creatiei literare. Oricum, cele doua momente de varf ale activitatii literare, epocile lui Nero si Traian, sunt tot atat de importante din punct de vedere literar, pe plan valoric, ca si pe alte planuri, ca „secolul" lui August, momentul Caesar, ca sa nu ne mai referim la varsta de aur a comediei latine. Pe de alta parte, experienta lui Lucan, crearea satirei si a romanului reflecta tendinta de a abandona limbajul miturilor si simbolurilor, in favoarea celui al semnelor si al antimitului. Este relevant faptul ca emerg concomitent pictura murala neclasica, romanul lui Petroniu, Pharsalia lui Lucan, teatrul neclasic al lui Seneca, proza filosofica a aceluiasi autor, numeroase satire si parasatire.
Actioneaza la nivelul acestei concomitente triumful antimitului, care nu poate fi explicat doar prin afirmarea pregnanta a stilului nou, la care ne vom referi mai jos, dat fiind ca unele opere antimitice releva marci ale altor curente literare.
incat progresul antimitului, de altfel pe urmele lui Ovidiu, constituie unul dintre cele mai semnificative fenomene estetice ale secolului I d.C. Iar reactia clasicizanta, care se produce la sfarsitul veacului respectiv si in cel urmator, nu restabileste decat formal preeminenta mitului si simbolurilor, transformate acum in simple decoruri ale discursului literar.
Noua retorica si curentele literare
„Procesele" literar-culturale cele mai revelatoare ale Imperiului timpuriu sunt expansiunea retoricii, a noii retorici si a stilului nou, ca si a reactiei fata de acestea. „impodobirea", ornatus, se afla pe primul plan al eforturilor literatilor de toate vocati