n1g20gc
Conditiile aparitiei comediei culte
Expansiunea teatrului cult, indeosebi a comediei, constituie fenomenul cel mai semnificativ al inceputurilor literaturii latine. Daca arta poetilor epici, chiar a lui Ennius, era inca rudimentara, operele marilor autori de comedie, ale lui Plaut si Terentiu, denota o maturitate literara autentica, o alcatuire artistica stralucita, in pofida anumitor stangacii minore, care nu stirbesc valoarea remarcabila a marelui teatru comic preclasic. De altfel comediografii posteriori nu vor putea reitera niciodata performantele exceptionale afe lui Plaut si Terentiu. Aceste performante constituie cu adevarat varsta de aur a comediei romane. Teatrul latin preclasic a filtrat si adaptat cu abilitate mesajul dramaturgie al culturii grecesti si s-a dovedit a fi parintele teatrului european medieval si renascentist, francez sau englez, italian ori spaniol. Comedia culta, ca si tragedia, s-au nascut, cum am aratat in capitolele anterioare, in 240 i.e.n.
Orice civilizatie resimte necesitatea spectacolului dramatic, incarnarii in personajele si in imaginile lui mimate a capacitatilor si preocuparilor sale, a mentalitatii sale. Pierre Grimal arata ca oamenii vor sa-si recunoasca emotiile si aspiratiile, tribulatiile si satisfactiile intr-un joc, pe care il intreprind alti semeni ai lor, adica actorii. Eul spectatorilor se vede pe sine intr-un asemenea joc si astfel se elibereaza, se defuleaza 1. Dar inca Aristotel a pus in lumina functia catartica a teatrului. Romanii, concomitent ritualisti, constructivisti si pragmatici au statuat un gust anume pentru "joc", ludus, pentru fictiunea ludica, pentru spectacol. intr-adevar spectacolul reprezentat pe scena forteaza mai putin imaginatia decat textul citit. De altfel romanilor le va place sa asculte recitate, ca la un adevarat spectacol, si textele epice, oratorice, chiar istoriografice. indeosebi pragmatismul roman isi spunea aici cuvantul.

Dar acelasi pragmatism, ca si de altminteri expresionismul arhaic, tendinta spre intensitatea expresiei, au determinat privilegierea comediei. Ca si propensiunea pentru "otetul italic", precum si posibilitatea de a se defula, de a se elibera mai simplu, mai realist, mai concret, cu prilejul spectacolului comic, decat atunci
CONDITIILE APARITIEI COMEDIEI CULTE cand se juca o tragedie. De asemenea, comedia ingaduia sa se reliefeze, tot pragmatic, contrastul intre realitate si pretentii, intre esenta si aparente, in definitiv sursa autentica a rasului, a comicului de pretutindeni. Iar comedia romana a rezultat mai ales din sinteza intre traditia italica, romana si etrusco-campaniana si comedia greaca, prin excelenta cea din epoca elenistica. Adaptarea modelului grec a fost facilitata de acea unitate de civilizatie mediteraneana comuna elenilor si italicilor, la care ne-am referit intr-un alt capitol. A luat astfel nastere un model nou de comedie, de fapt de comedie muzicala.
Comedia noua greaca
La greci, se realizeaza doua tipuri de comedie. Cea veche, ilustrata mai cu seama de Aristofan, in secolul V i.e.n., si naa, comedia noua, in realitate elenistica, realizata indeosebi in piesele unor autori ca Menandru, Alexis, Philemon, Diphilos.
in comedia veche, corul intervenea frecvent, astfel incat piesele prezentau o compozanta muzicala pregnanta. Aceasta comedie era profund cetateneasca, prin excelenta angajata politic. Se urmareau realizarea de efecte comice puternice, dar si abordarea marilor probleme de actualitate politica, adica in fond persiflarea politicienilor verosi sau arivisti, care inselau si tulburau poporul, demo-sul. Dupa instaurarea monarhiilor elenistice si a unor regimuri politice autoritare, la Atena s-a degradat spiritul civic. Comedia s-a depolitizat si in ceie din urma s-a intors spre viata de familie.
Astfel s-a nascut comedia culta, naa in greceste, care renunta la truculenta acuzata a comediei vechi, la atacurile personale si se concentra asupra vietii private, de pilda asupra conflictului intre generatii si asupra caracterelor. Totodata comedia noua era vorbita, deoarece corurile nu mai cantau decat interludii, in antracte, fara legatura cu actiunea comediei, cu tribulatiile tinerilor in conflict cu parintii lor, cu negustorii de curtezane sau chiar cu acestea insele. Sclavii erau foarte sireti, incat izbuteau sa mistifice pe adversarii tinerilor stapani si sa-i ajute pe acestia sa biruiasca. S-a aratat, pe de alta parte, ca naa vehicula un teatru "codat", de altfel o intriga destul de naiva. in ce consta aceasta codificare? in faptul ca personajele erau foarte stereotipizate, categoric formalizate, aproape ca in teatrul campanian. Plaut va trage foloase din aceasta similitudine. Pe scurt, personajele comediei noi emergeau si ele mai degraba ca roluri decat ca personaje propriu zise. Masca purtata de actori, cum s-a aratat de fapt, echivala cu reprezentarea materiala a codului, ca in "commedia dell'arte" ori in Grand Gui-gnol. insa care ar fi lista acestor roluri? Ea poate fi lesne alcatuita si cuprinde: curtezana de lux, adica hetaira, insolenta si rapace, proxenetul lacom si necinstit, tatal de familie galcevitor si avar, tanarul indragostit dar timorat, sclavul abil si uneori mai inteligent decat oamenii liberi. S-a propus asadar aplicarea la naa a modelului actantial al lui Greimas, cu cele sase elemente ale sale: un destinatar (Di), care impinge un subiect (S) sa cucereasca un obiect (O), in interesul unui destinatar (D2), cu ajutorul unui adiuvant (A) si in pofida stradaniilor intreprinse de-un opozant (Op). S-ar ajunge astfel la urmatoarea schema:
Iar cei sase actanti ar fi "rolurile" din n6a; S = tanarul indragostit; O = curtezana (sau fecioara saraca); A = sclavul (sau parazitul ori prietenul abil); Op = tatal sau proxenetul; Di = eros-ul ca forta abstracta; D2 = S (care ar implini acelasi rol). Modelul ar putea fi aplicat si cu alte tipare 2.
Palliata si tara comediei
Aceasta intriga a fost preluata si adaptata de comedia romana cu subiect grecesc, numita fabula palliata, pentru ca se pornea de la pallium, cuvant care desemna mantia greaca, opusa togei traditional romane. De fapt comediografii romani nu pretind ca ei creaza comedii noi, ci ca le traduc pe cele din naa. Iar cum pentru grecii secolului al ll-lea i.e.n. bhiar si romanii erau barbari, Plaut insusi exclama: "Plaut a tradus in limba barbara", Plautus uortit barbare' (flsin., v. 11). Uneori comediografii indica si titlul, ca si autorul comediei din n6a, care ar fi fost tradusa. O lege de fier a comediei palliate reclama ca la baza oricarei piese latinesti sa se afle un text grecesc. Totusi textele modelelor grecesti nu ni s-au pastrat. Cele doua comedii ale lui Menandru, conservate pana astazi, nu au fost traduse" in latineste. Pe de alta parte, desi au avut acelasi repertoriu elenistic, comediografii romani au scris piese care se deosebeau sensibil intre elejn functie de arta si de conceptiile autorilor latini ale acestor comedii. Pe deasupra, s-a aratat ca palliata comica romana utiliza metri evident proveniti din farsa populara italica.
De asemenea palliata a eliminat complet corul inca utilizat, cum am aratat mai sus, in comedia noua greaca. Palliata recupera muzica, odinioara folosita de comedia veche greaca, dar nu si corurile acesteia. Muzica palliatei avea cu totul
PALLIATA Sl TARA COMEDIEI alta functie si alta structura. Adesea comediografii romani au transformat pasaje vorbite din naa in scene cantate. Plaut va placea spectatorilor romani nu numai datorita efectelor comice, utilizate de el, dar mai ales din pricina miscarii muzicale, lirice si ritmice, ca si gesticulatiei actorilor (GEL., 1, 24, 3). in sfarsit, se pare ca actorii au jucat in primele palliate, adica mai ales in cele ale lui Plaut, fara masca, totdeauna utilizata in atellane, ca si in comedia noua greceasca.
De fapt, naa a oferit mai ales un libret acestei comedii muzicale, care era palliata. incat comedia palliata romana a constituit o specie literara noua, destul de diferita de naa 3. Totusi chiar acest libret grecesc a fost liber utilizat, adaptat, modificat de comediografii romani. Nu trebuie uitat ca mentalitatile antice in general pretuiau putin originalitatea, promovau imitatia si cautau modele literare, chiar acolo unde ele nu existau.
Numeroase realitati romane patrund in textura comediilor palliate. Desigur apar multe elemente ale vietii cotidiene pur grecesti, pe langa cele elenistice, uzuale in intreaga lume mediteraneeana. Textele comediilor evoca uneori moneda greaca, basileii Orientului elenizat, magistrati greci, precum agoranomii. Dar autorii si actorii vorbeau uneori de for, senat, comitii centuriate, de "capsula", bulla, purtata la gat de copiii italici pentru a conjura vrajite si duhurile rele sau bolile. Sunt mentionate diverse legi romane, incat pana si sclavii sunt eliberati in functie de legislatia Romei. Se enunta aluzii la edilii romani, la relatiile romane de clientela, la basilici si pravalii romane, la arhitectura caselor din Latiu. Unele personaje precum parazitul, Curculio ("gargarita"), au nume romane. S-au identificat si aluzii la evenimente politice contemporane comediografilor. Esential este ca ia astfel nastere un univers fictional mixt, fara indoiala dominat de realitatile grecesti, caci actiunea se petrece la Atena sau in alte orase ale lumii elenice, iar personajele poarta in general nume grecesti. Pe de alta parte, tocmai in virtutea unei anumite unitati de civilizatie mediteraneana, spectatorii romani se descurcau usor printre aceste realitati grecesti, cu atat mai mult cu cat adesea comediografii insistau tocmai asupra acelor elemente, care erau mai accesibile publicului din Roma.
De altfel, in Italia patrunsesera moravuri noi, care generasera conflicte intre generatii, intre batranii austeri si tinerii dornici de desfatari. Aparusera chiar paraziti si negustori de curtezane. Daca mercenarii elenistici nu existau in armata romana - insa fusesera utilizati de dusmanii Romei, cartaginezii - profilul lor psihic putea fi inteles de spectatorii romani, obisnuiti cu moravurile insolite si fanfaronada ostenilor intorsi din Sicilia elenica, din Africa si chiar din Peninsula Balcanica. Se manifesta astfel un orizont de asteptare prielnic unui univers imaginar concomitent mixt si exotic pentru romani. Mentalitatile italice, favorabile rasului suculent si defularii, facilitau dezvoltarea acestui orizont de asteptare.
Prin urmare, in comedia palliata se configureaza un tip de civilizatie mixt, plasat intr-o Grecie conventionala, care este convertita intr-o tara a palliatei, intr-o civilizatie pur literara, legata insa, prin originile ei, de civilizatia mediteraneana greco-romana. Artificioasa este mai ales alcatuirea, combinarea elementelor, in vreme ce acestea din urma sunt extrase din civilizatii autentice. Oricum viata de familie din aceasta Grecie, conventionala, devine etimonul intrigii comice, motivul ei generator. Aceasta Grecie sau aceasta Atena conventionala se manifesta, dupa parerea noastra, ca o Arcadie comica, mai degraba ca o anti-Arcadie -deoarece Arcadia era indeobste tara poetilor bucolici - sau ca o Arcadie rasturnata, carnavalesca. Sau, mai pe scurt, ca o tara a comediei, inexistenta ca atare in nici un punct geografic si pe deasupra dominata de muzica, dans si ras. Se naste astfel o lume bizara, foarte pestrita si foarte permisiva in ultima instanta, unde facetiosul se imbina cu sentimentalul, unde toate problemele sfarsesc prin a se rezolva, sub privirile indulgente ale rasului unui spectacol foarte complex.
S-a pus totusi intrebarea de ce comediografii au recurs la subiecte grecesti si, cum am spune noi, la o tara a comediei? S-a raspuns ca astfel se exprima puternic gustul pentru exotism, pentru o instrainare voita, pentru o moda normala in epoca deschiderii spre lumea elenica. S-a comparat acest fenomen cu proliferarea filmelor de "western-spaghetti", mai ales cu romanele politiste cu subiect american, redactate in franceza, dar publicate la Paris ca traduceri din americana! 4. Au putut sa actioneze si unele considerente de ordin religios. Teatrul fusese legat de religie, la originile sale, iar zeii Romei, cum am mai aratat, tindeau sa devina similari celor ai grecilor. Asadar, trebuia sa li se ofere la Roma ceva partial asemanator spectacolelor, care le placusera in Grecia. Iar, in 240 i.e.n., zeu fusesera onorati cu teatrul grecizant al lui Livius Andronicus, incat se crease un ritual important pentru un popor ritualist, cum era cel roman, un ritual care generase un fel de jurisprudenta 5.
Pe de alta parte, comedia palliata revela, ca si naa, superioritatea sclavilor asupra stapanilor, ca inteligenta. Or eruditul Donatus va spune mai tarziu intr-o nota la versul 57 din comedia Eunucul a lui Terentiu: "S-a ingaduit poetilor comici sa plasmuiasca in palliata sclavi mai intelepti decat stapanii; cea ce nu este permis sa se intample in togata" (adica in comedia cu subiect roman). Dar de ce aceasta deosebire? Pentru ca intr-o lume greceasca, fie ea si conventionala, raporturile sociale puteau aparea altfel, chiar degradat, fata de societatea romana. Doar era vorba de un peisaj social exotic, in cadrul caruia era binevenit un demers catartic. Pe de alta parte chiar comediografii greci impusesera tipul sclavului iscusit si intrigant, chiar daca ii acordasera o importanta mai redusa decat autorii de palliate. Ceea ce admisesera grecii nu acceptau insa romanii. in orice caz, in comedia palliata emergea un univers carnavalesc, intemeiat pe combinarea codurilor. Or cu prilejul satumalelor, sarbatorile de iarna ale romanilor, de la sfarsitul lunii decembrie, stapanii si sclavii puteau sa-si inversese rolurile. Nepedepsiti, sclavii puteau spune in principiu orice stapanilor. Saturna-lele insele asigurau la Roma o defulare colectiva si preluau o functie catartica. insa, intocmai ca la saturnale, in comediile palliate operatiile erau conduse de sclavi si se permitea defularea, desi numai intr-o lume in principiu greceasca sau semi-greceasca. Astfel ordinea sociala era de fapt potentata si nu subminata, caci era doar mimata revolta 6. Altfel, cu alte consecinte, s-ar fi conturat statutul sclavilor, daca ei ar fi actionat "saturnalic" si in comedia cu subiect roman. in orice caz, vocatia saturnalica se manifesta plenar in comicul incandescent, in sarcasmul, care domina tara comediei, lumea palliatei.
Structura unei comedii palliate
Trebuie precizat mai intai ca primele comedii erau reprezentate in teatre de lemn si improvizate, dupa modelul celor grecesti, dar cu modificari. Comedienii evoluau pe o platforma sau chiar la nivelul solului, eventual intr-o piata publica, in fata unei baraci, scaena, unde intrau si ieseau muzicantii, dansatorii si actorii, in functie de necesitatile spectacolului. Iar spectatorii sedeau tot pe partea baracii, pe banci de lemn, montate si demontate, inainte si dupa reprezentatie 7. Ulterior, desigur, teatrele de lemn dobandesc o anumita stabilitate. Reprezentatiile erau initiate si subventionate de un demnitar sau de un particular bogat, care angaja o trupa de actori. Directorul trupei, "stapanul turmei", dominus gregis, cum era numit, pregatea si dirija spectacolul in tripla sa calitate de antreprenor de reprezentatii scenice, regizor si actor principal. Dupa ce autorul s-a diferentiat de actori, acest dominus gregis cumpara de la comediografi piese si organiza punerea lor in scena.
Dar care era structura unei comedii palliate? De fapt palfiata cuprindea trei parti: prologul, corpul comediei si epilogul. Prologul deschidea actiunea dramatica, desi uneori nu avea legatura directa cu subiectul piesei. Era si el precedat de o uvertura muzicala la flaut, care dadea semnalul inceperii spectacolului. Prologul era rostit de un actor, care se numea chiar Prologus si care purta o imbracaminte specifica, omatus prologi. Acest "prolog" putea fi dominus gregis. Totusi, uneori prologul era rostit, ca la Plaut, de un actor, care nu aparea la inceputul spectacolului. La Plaut, prologul ingloba mai ales un rezumat al subiectului comediei, enumerarea personajelor, evocarea temelor. La Terentiu, dupa ce se comunica titlul comediei si modelul grec, denumirea piesei elenistice si a autorului ei, se trecea la probleme personale, se proferau atacuri impotriva adversarilor literari, realizandu-se polemica artistica si era mustrat publicul, prea putin asiduu. Cateodata se preciza, la inceputul comediei, ziua primei reprezentatii, numele edilului, care a initiat spectacolul, al consulilor, al directorului trupei (dominus gregis), muzicantilor etc.
Corpul comediei cuprindea un dialog fara acompaniament muzical - diuer-bium - in diversi metri, mai ales in senar iambic. Dar erau utilizate si "cantice" sau
"cantece" - cantica -, fie cantate vocal, fie recitate si insotite de acompaniament muzical. Utilizarea abundenta a acestor "cantice", semnalata mai sus si de mai multe ori, se explica prin gustul romanilor pentru cantec, pentru expresia lirica a sentimentelor, care insotea de multa vreme o pantomima (un "dumb-show"), independenta de cuvinte 8. Canticul cantat din gura servea scenelor mai lirice si comporta metri lirici diversi, eretici, anapestici etc. Canticul recitativ ink ,/enea in scenele melodramatice, patetice, unde se uzitau versuri trohaice ori iambice. Acompaniamentul rezida in melodii executate de flautisti. Desigur "mimica dansata", cum am aratat, juca si ea un rol important. Se apreciaza ca in medie la Plaut canticul vocal insuma 12%. din textul comediilor, fata de 50% cat reprezenta canticul recitativ si acompaniat, incat sectiunea muzicala a pieselor totaliza 62% din intinderea pieselor. Dar in "Badaranul", Truculentus, partile exclusiv vorbite nu ating decat 30% din text. in schimb, la Terentiu canticul vocal incorporeaza numai 3% din text, iar cel recitativ 47%, incat dialogurile exclusiv vorbite constituie jumatate din cuprinsul comediilor. De altfel, cum am mai aratat, se pare ca spectatorii romani ai vremii simteau vraja, farmecul comediilor palliate indeosebi la nivelul canticelor, muzicii si dansului pieselor9. Canticul vocal era cantat de un cantaret specializat, aflat in spatele platformei, unde actionau actorii, in vreme ce unul dintre acestia din urma mima gesturile. Muzica pentru cantice era compusa de un actor anume. Cum de fapt am aratat mai sus, in comediile cele mai mobile, "motorii" sau motoriae, canticele ocupau un loc foarte important, in vreme ce in cele "statice" sau "statarii", statariae, predominau dialogurile nemuzicale. in general, la Plaut prevalau comediile motorii, pe cand la Terentiu preeminenta revenea celor statarii. impartirea in acte si scene nu apartine comediografilor, ci este opera unor gramatici si editori romani posteriori. in epilog se arata ca spectacolul s-a incheiat si se indemna publicul sa aplaude. Se exclama "aplaudati", plaudite, sau se enunta o fraza care exorta la aplauze.
Oricum comedia palliata constituia un spectacol, in multe privinte similar celui mai modern teatru, dar si faimoasei "commedia delParte". Ea implica, cum am spus, un spectacol comic total, care incorpora textul piesei, muzica vocala si instrumentala, dansul si pantomima, toate concertate pentru a provoca rasul . Dar adevarata comedie muzicala a fost creata de Plaut.
Plaut. Viata
"Regele" teatrului roman preclasic, cel mai important comediograf roman si cel mai semnificativ autor al debuturilor literaturii latine n-a fost nici el roman ori macar latin. S-a nascut la Sarsina, undeva relativ departe de Roma, adica la nord-est, in Umbria, intr-o zona relativ recent supusa de romani, pe versantul adriatic, la nivelul actualului Rimini. insusi numele autorului a constituit obiect de controverse, pana s-a ajuns la formula Titus Maccius Plautus. Sigur este doar cognomenul de Plautus, forma literara si urbanizata pentru Plotus, "talpa lata". Cum numele gentilic de Maccius e suspect, deoarece ar putea deriva de la maccus, "rol" campanian, come-diograful nostru a putut sa se numeasca numai Titus Plotus. S-a nascut in jurul anului 250 i.e.n., eventual in 254 sau in 251. Provenea dintr-o familie de actori din teatrul popular italic, care strabatea satele pentru a reprezenta diverse farse. Psihanaliza ar putea demonstra oricand vestigiile unei copilarii aspre in comediile "defulante" ale lui Plaut. Oricum mediul copilariei sale il va marca. Sarsinatul, ca sa-l numim astfel, va pleca tanar la Roma, unde va lucra in atelierele, care munceau pentru teatrele, ce nu aveau un sediu stabil. El trebuie sa fi jucat si ca actor in unele piese dramatice ale vremii. Plaut a cunoscut inceputurile teatrului roman, a invatat greceste si a venit in contact cu literatura greaca. S-ar spune ca, intocmai ca Shakespeare, Moliere si Goldoni, Plaut a cunoscut din totdeauna, adica din prima tinerete, viata teatrului roman incipient. O anumita legenda afirma ca Plaut si-a risipit in afaceri comerciale neizbutite tot ce agonisise in prima tinerete si ca, in consecinta, s-a angajat la un morar sa invarteasca, precum un sclav, moara de macinat. In orice caz, in cursul unei existente abundente in aventuri si in frustratii, Plaut trebuie sa fi cunoscut viata strazii si a casei familiilor mediteraneene, pe care o prezentase si comedia noua elenistica. Nu stim decat ca, din 215 sau 212 i.e.n. pana in 186 sau in 184 i.e n , Plaut a alcatuit si reprezentat relativ numeroase piese de teatru. Se pare ca la cinsprezece ani dupa cel de al doilea razboi punic, Plaut inregistra inca un apreciabil succes de public. A murit probabil la Roma, in 184 i.e n.
Opera lui Plaut
Succesul pe care Plaut l-a inregistrat, cu prilejul reprezentarii comediilor si alte imprejurari, asupra carora vom mai reveni, au determinat ca, in antichitate si in secolul I i.e.n., sa i se atribuie o suta treizeci de comedii. insa Varro a stabilit autenticitatea a douazeci si una de comedii, numite Varronianae, probabil tocmai cele conservate in corpul comediilor plautine actuale, corpus Plautinum. De fapt unele dintre aceste comedii plautine ingaduiau defularea, eliberarea de evenimente grave. Ele strabat un parcurs semnificativ de la Menaechmi, reprezentata poate in 215 i.e.n., si Asinaria, pusa prima data in scena in 212 i.e.n., la patru ani dupa batalia de la Cannae si chiar in momentul ocuparii Syracusei de catre romani, pana la comediile contemporane inceputului expansiunii in Grecia si in Orient, inclusiv Casina, jucata in 186 sau in 184 i.e.n.
Cele douazeci si una de comedii sunt: 1) "Catargioaica", Asinaria, 2) "Ulcica", Aulularia (in care batranul Euclio tremura intens, pentru o ulcica cu bani, gasita intamplator chiar in casa sa; dar pana la urma intriga sa rezolva prin casatoria fiicei lui Euclio cu tanarul Lyconides), 3) "Prizonierii", Captiui; 4) "Gargarita", Curculio, 5) Casina (numele unei tinere fete); 6) "Cutiuta cu jucarii", Cistellana; 7) Epidicus (numele unui sclav, care a prilejuit o comedie ce a inspirat pe Moliere in Tes Fourberies de Scapin*); 8) "Bacchidele", Bacchides (in care e vorba de doua curtezane gemene), 9) "Casa cu stafii", Mostellaria; 10) "Gemenii", Menaechmi (in care apar doi frati gemeni, ambii numiti Menaechmus, despartiti inca din copilarie. Menaechmus II ajunge in Epidamn, unde locuia fratele sau, Menaechmus I. Cum asemanarea lor era desavarsita, se produc numeroase confuzii comice, dezlegate de sclavul Messenio, care, in final, este eliberat de cei doi gemeni, acum regasiti); 11) "Militarul fanfaron", Miles gloriosus (in care este ridiculizat Pyrgopolinices, fost mercenar elenistic, excesiv de laudaros, adulat de sclavul Palaestrio, care obtine de la Pyrgopo-linices eliberarea sclavei Philocomasium, iubita de tanarul Pleusicles. in cele din urma militarul incaseaza o bataie zdravana, pe cand cauta noi aventuri erotice); 12) Amphitruo (comedie rezultata din contaminarea, adica amalgamarea de piese grecesti, lupiter profita de plecarea la razboi a regelui teban Amphitruo, ia infatisarea acestuia si seduce pe Alcumena, sotia basileului, care naste pe Hercule. intoarcerea autenticului Amphitruo, insotit de sclavul Sosia, genereaza o serie de confuzii, pe care lupiter insusi le clarifica in final); 13) Pseudolus (comedie al carui titlu s-ar putea traduce prin "Mincinosul" sau "inselatorul". A fost numita astfel dupa un sclav genial, care mistifica in acelasi timp pe batranul sau stapan si pe Ballio, un negustor de curtezane, desi prevenise ca-i va insela. incat Pseudolus sustrage de la Ballio pe frumoasa Phaenicium, iubita tanarului sau stapan. Este categoric cea mai buna comedie plautina, cu mult peste nivelul celorlalte. in ansamblul pieselor lui Plaut echivaleaza cu ceea ce reprezinta "Luceafarul" printre poemele lui Eminescu); 14) "Negustorul", Mercator, 15) "Micul cartaginez", Poenulus; 16) "Persanul", Persa; 17) "Odgonul", Rudens (in care sunt prezentate tribulatiile a doua tinere sclave, supravietuitoare ale unui naufragiu. Ele fug de stapanul lor, Labrax. Sclavul Gripus pescuieste un cufar al lui Labrax, pierdut in naufragiu, datorita caruia batranul Daemones, ajutat de sclavul Trachalio, descopera ca una dintre fete si anume Palaestra, este fiica lui, pierduta cu ani in urma. Palaestra se casatoreste cu tanarul pe care il iubea); 18) Stichus (comedie care poarta numele unui sclav); 19) "Trei banuti", Trinumus; 20) "Badaranul", Truculentus (in care o curtezana mistifica pe trei tineri, care o iubeau si isi cheltuiau cu ea averile, un citadin, un taran si un militar. Curtezana intampina insa rezistenta lui Stratylax, sclavul unuia dintre tineri. in final, tanarul citadin se casatoreste cu fata, pe care o sedusese candva, iar ceilalti doi indragostiti raman cu frumoasa curtezana); 21) "Saculetul de calatorie", Vidularia (asemanatoare cu Rudens si conservata doar partial). Datarea majoritatii acestor comedii este foarte complicata. Este practic imposibil de stabilit o cronologie exacta a comediilor plautine ''.
Universul imaginar plautin
Acest univers incorporeaza cu maxima pertinenta tara comediei, anti-Arcadia carnavalesca si saturnalica. Cum am mai aratat, intriga implica o Grecie conventionala, dominata de moravuri mixte, elenistico-romane.
Ca o invarianta, actioneaza permanent contrastul dintre pretentiile anumitor personaje si realitati, dintre nazuintele si disponibilitatile autentice ale caracterelor sau situatiilor, dintre imaginea pe care si-o fauresc personajele despre viata, viitor, semeni etc. si statutul adevarat al acestora.Aceasta invarianta ofera cheia intelegerii universului comic plautin, decodarii resorturilor intrigii si organizarii interne a elementelor ce o alcatuiesc. in ochii lui Plaut si ai spectatorilor lui, care apartineau inca unei generatii relativ putin influentate de elenism, grecii sunt oameni bizari si ridiculi, similari, cum s-a aratat, marseizilor, vazuti de francezii din nord12. De aceea Plaut acuza, forteaza trasaturile lor burlesti si ii caricaturizeaza masiv. insa desigur Plaut considera ca si la Roma existau oameni ridiculi, asemanatori celor din Grecia. El se deschide fata de freamatul strazii si casei romane. Emerg de multe ori duritatile vietii cunoscute de Plaut inca din copilarie, frustarile care ii incatusasera erosul si in mijlocul carora se formase eul lui. Totodata Plaut exploateaza plenar consecintele literare ale metavalorii de liber-tas.
Fireste, subiectele sunt cele ale comediei noi grecesti. Eforturile intreprinse de unii savanti germani de a descoperi originalitatea lui Plaut, chiar la acest nivel, elementul plautin, "plautinisches im Plautus", par a fi esuat13. Desi functia sclavilor in derularea intrigii a fost majorata de Plaut, in raport cu modelele lui grecesti. Pe de alta parte, comedia noua elenistica era centrata pe continutul intelectual al actiunii si al dialogului, pe caractere. in vreme ce Plaut valorifica traditiile italice, exigentele climatului mental roman, dezvolta, cum am aratat, muzica si gesticulatia, accelereaza miscarea scenica si extinde considerabil lirismul. Nu numai in Badaranul, ci si in alte unsprezece comedii componenta lirica este foarte dezvoltata (inclusiv in Pseudolus). in sase comedii, inclusiv in Militarul fanfaron, domina recitativul, iar in Ulcica raportul dintre acesta din urma si acompaniamentul "vorbit" al comediei apare echilibrat. Numai in Micul cartaginez prevaleaza limpede partea "vorbita" a comediei. Fantasia plautina, atat de efervescenta, evita inchistarea intr-o formula unica, desi privilegia lirismul. Canticele vocale sustin monologurile si dezvaluirea caracterelor; mai ales pregatesc modulatiile recitativului, in care se prelungesc vocile unui duet sau ale unui trio ori chiar ale unui cvartet. Dar nicaieri sarsinatul nu se cantoneaza in reguli stricte. Plaut aboleste si diviziunea in acte, practicata in naa, pentru a converti comedia sa intr-o succesiune necontenita de scene, care isi dobandesc fiecare o finalitate proprie. in plus, Plaut elimina unele elemente, care figurau foarte probabil in textul modelelor sale, faureste, cu ajutorul canticelor, un autentic poem dramatic, bazat pe o miscare violenta si pe un teatru total, adica teatralprin excelenta, fata de cel mult mai literar, practicat in comedia noua elenistica . Totodata Plaut opereaza, pe scara larga, cu metateatrul, luand astfel distanta fata de n6a si in aceasta privinta.
Metateatrul la Ptaut
Savantul italian Marino Barchiesi, candva profesor la Universitatea din Pisa, II considera pe Plaut ca un magician a ceea ce el definea ca metateatrul. Cercetatorul pisan identifica metateatrul la Brecht si la Pirandello, unde piesele sunt discutate cu spectatorii, convertiti in complici ai autorului. Cu alte cuvinte, in metateatru este depasita conventia dramatica, axata pe dialog independent, care exclude atat interventia autorului, cat si cea a spectatorilor. Transgresarea conventiei dramatice ar determina penetratia progresiva a eului narativ, dominarea intrigii de un actor-personaj, intersectarea mai multor planuri de realitate, reprezentarea teatrului de catre el insusi, in ultima instanta discutarea piesei cu publicul. in antichitate, Barchiesi a identificat metateatrul la Aristofan si mai ales laPlaut15.
Noi credem insa ca metateatrul poate fi reperat si in farsele populare, campa-niene si etrusco-romane, in versurile fescennine si in satura dramatica orala. Plaut a preluat metateatrul din farsa italica si a realizat un contact permanent si o retea de complicitati intre actori, subiect si spectatori, in cadrul unui spectacol multivalent, al unei lumi comune tuturor participantilor la desfasurarea intrigii dramatice. Actorul deyine astfel spectator, iar spectatorul se converteste in actor, in Militarul fanfaron, Palaestrio informeaza publicul asupra actiunii, care se va desfasura, iar Artotrogus se adreseaza spectatorilor pentru a-l caracteriza ca mincinos pe Pyrgopolinices. Si Periplectomenus sau Larcio dialogheaza cu publicul, in Ulcica, avarul Euclio ajunge sa acuze spectatorii ca i-au furat oala cu bani de aur. Dar mai ales Pseudolus, in piesa cu acelasi nume, el insusi mag dramaturg - noi am spune taumaturg al comicului - mediteaza asupra intrigii si o discuta cu publicul. ii cere acestuia sa nu aibe incredere in el si ii declara ca va construi o comedie. Precizeaza ca de fapt comedia se joaca pentru spectatori: ei stiu despre ce este vorba, incat va lamuri mai tarziu pe Calidorus si pe Charinus. Pe de alta parte si Ballio se adreseaza spectatorilor, in vreme ce Simo, cand se decide sa mearga la petrecerea finala, II intreaba pe Pseudolus daca nu invita si spectatorii la banchet. Iar Pseudolus, in final, pofteste publicul la ospat si totodata ii cere sa aplaude piesa.
Ca urmare, in comediile plautine, spatiul si timpul actiunii devin realitati palpabile. Desigur, ca in unele reprezentatii, dirijate de Jean-Louis Barrauit, dar si ca in "commedia deH'arte", nu publicul patrunde pe scena, ci aceasta din urma se strecoara in mijlocul spectatorilor. Secventele narative dobandesc la Plaut o functie importanta, deoarece explica actiunea. Prologurile erau de fapt completate de monodii, care comportau naratiuni recapitulative sau anticipative ale evenimentelor si uneori pregateau deznodamantul. Anumite naratiuni-divertis-ment puncteaza si ele derularea actiunii, prepara publicul si cititorul pentru noi si savuroase clipe de burlesc incandescent16.
Comedia moravurilor si farsescul
Desi teatrul plautin este total, desi domina intriga suculenta in inventie sclipitoare de situatii extraordinare, desi univerul real este rasturnat de sarsinat cu o petulanta carnavalesca, pot fi detectate in piesele lui elemente ale unei comedii de moravuri. Este adevarat ca Plaut arunca valul deriziunii asupra tuturor moravurilor, bune si rele, vechi si noi. De aceea s-a postulat o "impartialitate comica" plautina, un desavarsit amoralism. Dar noi am constatat totusi in opera sarsinatu-lui reminiscente ale frustrarilor din copilarie si tinerete. De aceea comediograful consemneaza, constata anumite moravuri si chiar o injustitie sociala, pe care o experimentase candva. Sclavul este rege in teatrul plautin 17, insa atat Pseudo-lus, acest Falstaff al antichitatii, cat si toti ceilalti sclavi isteti din diversele comedii, arhetipuri ale valetilor ingeniosi din autorii moderni neoclasici, se tem sa nu fie trimisi la moara, unde viata truditorilor era foarte grea, la asprele munci agricole in general. Ei doresc cu ardoare eliberarea AAmph., v. 165; Captiu., v. 130). Cum sunt prezentate in general relatiile sociale? Plaut le evoca frecvent ca dure, incat se exclama: "omul este lup pentru om, nu om" lupus est homo homini, non homo (Asin., v. 495). Iar, in Odgonul, sclavul Sceparnio afirma ca slava legii canta cui a scris-o. Desigur, cand afirma ca omul este lup pentru semenul lui, Plaut traduce si frustrarile incercate de el in copilarie si tinerete.
intr-adevar se pare ca Plaut manifesta o oarecare simpatie pentru oamenii liberi saraci, ale caror tribulatii ie mentioneaza cateodata. Corul pescarilor din Odgonul reliefeaza direct conditia precara a celor ce isi cautau hrana prin pescuit (Rud., w., 294-304). Uneori se pare ca ii considera mai onesti pe cei saraci. in aceeasi comedie, se spune lui Daemones ca judeca intocmai ca saracii, ca e prea cinstit, prea vrednic. Chiar si tendintele inflationiste, consecutive acumularii de aur la Roma ca urmare a cuceririlor, sunt semnalate de sarsinat. Totusi Plaut nu este un moralist. Constatarile moralizatoare sunt enuntate de personaje ele insele ridicole. De altfel aceste enunturi sunt rostite intr-un peisaj rasturnat si saturnalic. Nu se sugereaza indeobste o conduita morala elogiabila si nu se realizeaza o ancheta sistematica a conditiei umane, o analiza minutioasa a societatii. Plaut nu constuie un luvenal sau un Balzac si nici macar un Petroniu, ca sa inregistreze o fresca a moravurilor, fie si consemnata ca un dat si nu ca un rezultat. Chiar daca intrigile comice ar fi detinut in naa o vocatie moralizatoare, ele o pierd in teatrul plautin total ori aproape total. Universul imaginar plautin nu este satiric sau educativ, ci farsesc, de factura manifest expresionista. Astfel Plaut traduce filoane profunde ale universului mental roman.
incat farsescul domina cu autoritate comediile plautine. Lui i se subsumeaza totul, ca rasul dezlantuit sa impregneze textura tuturor pieselor. Iar intriga, cu rapiditatea desfasurarii sale, cu nenumaratele rasturnari de situatii, dobandeste prioritate fata de caractere si, desigur, de moravuri. Prin urmare obiectivul principal al lui Plaut nu rezida in comedia de moravuri.
Talentul sarsinatului este asadar plurivalent, intors spre un burlesc complet, spre un ras colosal, care unifica totul. Alura mecanica a unor scene, anumite neverosimilitati - cum nu observase, in Ulcica, aproape nimeni si pana in ziua nasterii unui prunc ca Phaedria era insarcinata? - uniformitati ale tonului, prezente toate in diversele comedii, cu exceptia lui Pseudolus, se datoreaza traditiilor teatrului popular, traditii asumate de Plaut. Ca si fixitatea caracterelor, pe care insa comediograful stie s-o depaseasca si s-o subordoneze intrigii stralucite a pieselor lui. De altfel personajele plautine constituie in primul rand izvoare bogate de generare si amplificare a intrigii comice.
Personajele teatrului plautin
Fixitatea caracterelor deriva din cea a caracterelor stereotipizate din n6a, ca si din formalizarea "rolurilor" in teatrul popular campanian. in comediile plautine, au fost astfel degajate mai multe "tipuri" umane foarte standardizate. Totusi, la Plaut, cristalizarea caracterelor in functie de "rolul" comic nu exclude autenticitatea psihologica, verosimilitatea fundamentala, in pofida simplitatii constructiei personajelor. Gesturile cele mai importante sunt veridice, ca si cuvintele rostite indeobste de personaje. Monocromia nu elucteaza nuantele sau, altfel spus, nu este totala. Aceste nuante sunt variatiuni ale aceleiasi culori, aceleiasi marci caracterologice, dar numarul lor apare relativ ridicat si confera putere de seductie comediilor in care emerg. Lipsesc conflictele interioare, mutatiile de caracter la diversele personaje. Totusi exista mari diferente intre personajele care realizeaza un anumit tip social sau moral, de la o comedie la alta ori chiar in interiorul aceleiasi piese. Simplitatea intentionala a caracterelor plautine nu echivaleaza cu unul dintre izvoarele sale, adica simplismul rudimentar al personajelor teatrului campanian sau al saturelor orale dramatice. Datorita fortei intrigii plautine, cu toate ca indeobste monocolore, caracterele comediilor sarsinatului emerg ca viguroase, savuros si suculent structurate. Barthelemy Taladoire a aratat ca personajele plautine sunt precizate in cursul intrigii si gratie actiunii insesi a comediilor.
Cele mai interesante apar caracterele sau "rolurile" sclavilor. Dialogul lor este aproape totdeauna incandescent, abundent in inventie lexicala exceptionala. Pseudolus este, incontestabil, regele sclavilor plautini. L-am numit de altfel Fal-staff al antichitatii, mag comic al literaturii latine si totodata autentic atter-ego al lui Plaut, care, prin intermediul lui, persifleaza fara incetare si concomitent se auto-perstfleaza. Pseudolus este un adevarat vrajitor al combinatiilor cele mai neasteptate. Chiar Simo, stapanul cel batran, il compara cu Socrate. E curajos, fidel lui Calidorus, realizat la nivelul unei autenticitati psihologice pregnante. Intr-adevar, are anumite indoieli fata de propriile capacitati, dar stie sa le depaseasca. in aceeasi comedie apare de altfel un adevarat dublet al lui Pseudolus. Ne referim la sclavul Simia, tot atat de viclean si de amuzant ca Pseudolus. Acelasi tip de sclav se intalneste si in alte comedii. Este vorba de personaje cum sunt Chrysa lus, din Bacchidele, Epidicus, Tranio, din Casa cu Stafii, Palaestrio, din Militarul fanfaron. Unii dintre sclavi se comporta cinic, mistifica pe toti, excogiteaza permanent mii de trucuri; viclenia, capacitatea de a conduce "jocul" si de a genera verva burlesca reprezinta lotul acestui tip de sclav. S-a aratat ca sclavii plautini schiteaza o contramorala, un ansamblu de valori opuse celor curente 18. Altii, ca blandul Messenio, din Gemenii, par mai supusi. Trachalio din Odgonul este relativ onest si generos, dar doreste totusi sa obtina jumatate din ceea ce se afla in cufar. Abunda prin urmare variatiunile pe aceeasi tema. Totusi un sclav ca Harpax din Pseudolus face elogiul disciplinii si supunerii fata de stapan: este insa natang si se lasa usor pacalit.
Parazitii se inrudesc tipologic cu sclavii din categoria lui Pseudolus, dar comporta valente care ii fac odiosi. Artotrogus din Militarul fanfaron, Peniculus din Gemenii, Curculio etc. sunt oameni liberi, dar deprinsi sa vietuiasca din generozitatea altora. Pentru o masa bogata sunt gata de orice fapta, in vreme ce sclavii isteti conservau aproape intotdeauna o onestitate elementara. Parazitii sunt inteligenti, inveselesc mesenii, dar se distreaza copios pe seama celor pe care ii aduleaza, precum Artotrogus din Militarul fanfaron. Parazitii sunt mandrii de "profesia" lor, ereditara in lumea elenistica, pret de mai multe generatii in aceeasi familie.
Negustorul de curtezane, leno, osteanul fanfaron si camatarul inveselesc de asemenea spectatorii, dar nu pentru ca ar fi spirituali, ca sclavii isteti si parazitii, ci intrucat apar ridiculi si sunt pana la urma mistificati. Negustorul de curtezane este structurat ca un personaj deosebit de odios, intotdeauna avid de bani, perfid si nerusinat, cinic si las. Crud cu proprii sclavi si cu fetele ale caror farmece le vinde, Ballio apare in Pseudolus ca un monstru de cinism. Relevante sunt "indatoririle", pe care le fixeaza curtezanelor. Sfatuieste pe tinerii indragostiti sa-si fure parintii; este avar si recunoaste singur ca se poarta ca un ticalos. Totusi se dovedeste naiv, cand crede ca l-a inselat pe Pseudolus, care de fapt il mistificase. Dar plateste cand intelege ca a pierdut ramasagul. Cupid, meschin si egoist se manifesta si Labrax din Odgonul, iar Persanul sfarseste in cantece de veselie pentru ca leno a fost mistificat: cetatenii au scapat de "aceasta mocirla". in Gargarita, negustorul de cutezane este asemuit cu mustele, tantarii, paduchii si puricii.
Soldatul fanfaron apare mai putin hidos, desi poate si el sa comita faradelegi. Pe primul plan domina o laudorosenie si o infatuare aproape patologice. Pyrgo-polinices din Militarul fanfaron este structurat ca arhetipul capitanilor burlesti din teatrul comic medieval, dar si al lui Don Quijote si Cyrano de Bergerac al lui Rostand. Pyrgopolinices se crede nu numai viteaz, delirand pe seama ifoselor si imposibilelor sale performante razboinice, ci si generos, frumos, iubit de toate femeile, ca un adevarat nepot al Venerei, desi in realitate este urat si prost. Palaestro il caracterizeaza insa ca nelegiuit si lacom, sperjur si desfranat. Alti militari vanitosi emerg in Bacchidele, Badaranul, Pseudolus etc.
Cu proxenetii se inrudesc unele curtezane plautine, femei fara scrupule, dornice de inavutire, cochete si perfide, cum sunt Bacchidele, Erotium din Gemen/7, Phronesium din Badaranul. Altele sunt insa fiice pierdute ale unui batran onorabil si se vadesc a constitui modele de gingasie sufleteasca, de nobila demnitate, autentice arhetipuri ale Juiietelor de pretutindeni. Astfel se manifesta Palaestra in Odgonul ori Selenium din Cutiuta cu jucarii. impreuna cu iubitii lor formeaza cupluri bucolice. Tineri stapani indragostiti se contureaza totusi ca personaje palide, lacrimogene, aproape fantose in mainile sclavilor lor credinciosi. Dobandesc substanta numai cand isi amagesc sotiile sau curtezanele, dupa cum cei doi Menaechmi din Gemenii. Apar si matroane oneste, fidele sotilor, dar cicalitoare si intrigante.
Batranii capi de familie sunt destul de divers structurati. in general sunt mistificati de sclavi si sfarsesc prin a ceda pasiunii tinerilor, intocmai ca proxenetul si militarul fanfaron. Unii batrani se distreaza alaturi de tineri, fascinati de vin si de curtezane, ca Philoxenus si Nicobulus din Bacchidele, dar altii se reliefeaza ca severi si austeri. Totusi Simo din Pseudolus, desi rigid, zgarcit si auster, accepta, la sfarsitul piesei, sa se amuze la o petrecere. Interesant se profileaza avarul Euclio care totusi se dovedeste uman, cand atesta ca isi iubeste fiica (in Ulcica). Abunda personajele secundare, ca bucatarii, diverse sclave etc, indeobste sumar configurati. Asemenea personaje au fost definite ca inorganice, ca roluri-pretext, care servesc la prezentarea personajelor-cheie si la desfasurarea intrigii, ori sunt rezervate mobilarii scenelor de intermezzo, de calmare a actiunii dezlantuite 19.
Comicul plautin
intocmai ca in naa, comediile plautine se incheie printr-un "happy-end". De altfel tensiunea intrigii nu se poate mentine in tot cursul desfasurarii comediei. La mijlocul piesei poate interveni un intermezzo, o diversiune comica, fara impact asupra resorturilor actiunii principale, cum este dialogul dintre bucatar si Ballio in Pseudolus sau, tot in aceeasi comedie, cel dintre Pseudolus si Simia, sclavul lui Charinus. La fel se intampla in Ulcica, unde actiunea apare calmata de discutiile dintre Strobilus pe de o parte si bucatari si flautiste pe de alta, continuata de dialogul dintre acelasi sclav si Staphyla. Urmeaza si alte scene de calmare a intrigii, care comporta de pilda conflictul dintre Euclio si Congrio. Succede apoi acestor momente de intermezzo comic precipitarea rapida, intensiva a intrigii spre deznodamant. insa pretutindeni prevaleaza virtuozitatea comica, desfasurata pe gamele cele mai variate, "belsugul glumelor", copia iocorum, cum o calificau anticii (MACROB., Saturn., 2,1,10).
Comicul incandescent, farsescul expresionist, cu variate reverberatii si multiple efecte "pirotehnice", iata obiectivele principale ale lui Plaut. Iar centrul de greutate al acestui comic, al intrigii pieselor, al actiunii personajelor rezida cum am vazut, de fapt, in mistificarea anumitor "roluri", in urzeala comica, fallacia. Comicul efervescent, intentionat sarjat, debordant, plin de promptitudine si de adresa, rasul captivant, accentuat sardonic, emerge extins pe registre largi. El se misca intre umorul cerebral, chiar amar, si burlescul truculent, trecand prin caricatura, parodie, ironii de toate categoriile. Se ajunge pana in zona absurdului pur, ca in discutiile dintre Pyrgopolinices si Artotrogus din Militarul fanfaron, cand militarul pretinde ca a ucis sapte mii de oameni intr-o zi sau ca descinde din zeul Marte, implicand, poate, si o parodiere a lui Romulus. Sau ca in declaratiile funambulesti de avaritie si spaima pentru soarta oalei de aur, enuntate de Euclio in Ulcica. Cand Lyconides ii marturiseste ca a necinstit pe Phaedria, Euclio credea ca este vorba tot de ulcica sa. Persiflarea amara din Amphitruo interfereaza cu bufoneria travestirii unui barbat in mireasa, din Casina, ori cu irezistibila confuzie de persoane din Gemenii, cu un dialog cand spiritual, cand truculent. S-a constatat o distribuire inegala a efectelor comice, mai numeroase, mai intense in Pseudolus ori in Casa cu stafii, mai diluate in Prizonierii si in Cutia cu jucarii.
Comicul de situatii
Intriga mobila, plurivalenta, bogata, in ciuda unor automatisme, implica, fara indoiala, comicul de situatii. Acestea se invedereaza de o deosebita vivacitate, petulante, pline de verva inepuizabila. Comicul de situatii implica si gesticulatia. Prolifereaza loviturile, ghionturile, gesturile burlesti, cam mecanic avansate, dar si surprizele de mari proportii, care "puteau tari pe panta rasului si pe cei mai ursuzi privitori"20.
Situatiile comice abunda, ca in Casa cu stafii, unde sclavul il plimba pe stapan intr-o cladire, pe care o prezinta drept cumparata de fiul lui in locul celei parintesti. Aici, spunea sclavul si credea stapanul, se cuibarisera stafiile: dar in realitate petreceau tinerii cu meretricele, curtezanele de lux. insa ce se petrece in Pseudolus? Abunda si in aceasta comedie situatiile farsesti. Beat, intocmai ca Falstaff, spre sfarsitul piesei, Pseudolus se adreseaza astfel spectatorilor, in plin contact metateatral cu el, dar si propriilor picioare: "Ce spuneti? Asta-i treaba? Picioare, nu ma tineti? // Sau vreti sa cad gramada si sa raman asa? // De-o fi sa cad, pe
Hercle! rusinea voastra fie. // Ma duceti mai departe? Ah, cata suparare // Mi-aduceti! Marea vina a vinului: ca-ntai // S-arunca la picioare: nu-i luptator cinstit" (traducere de N. Teica). intregul "montaj" al lui Pseudolus, in care apar aceste versuri, dobandeste o alura preshakespeariana.
Plaut se evidentiaza indeobste ca un magician al quiproquo-uiui. Unele confuzii sunt aranjate de personaje ca acelea inventate de vrajitorul umorului, Pseudolus. Ne referim la confuzia dintre cei doi sclavi, Simia si Harpax. La fel Paiaestrio produce in mintea lui Sceledrus, din Militarul fanfaron, confuzie, datorita asemanarii dintre Philocomasium si presupusa, de fapt falsa ei sora geamana. Alte quiproquo-uri rezulta chiar din desfasurarea intrigii. Gemenii constituie cel mai bun exemplu, in aceasta privinta. Discutiile dintre Menaechmus II si sotia fratelui sau geaman, care il ia drept barbatul ei, sunt de un comic irezistibil. Menaechmus II se vede transformat, in ultima instanta, intr-o fiinta dementiala si ajunge el insusi sa accepte aceasta postura, avansand chiar gesticulatia specifica delirului. Iar celalalt geaman, Menaechmus I, isi vede situatiile domestice dezarticulate de fratele sau si asuma de asemenea statutul de alienat.
in anumite dialoguri din Ulcica, schimbate intre Euclio si Megadorus, fiecare interpreteaza pe dos reactiile si intentiile interlocutorului. Iar in Pseudolus se creaza o situatie de un umor exploziv remarcabil, cand Ballio 11 crede pe autenticul Harpax un fals Harpax, trimis de Pseudolus sa-l mistifice. insa mistificarea se produsese anterior, datorita unui foarte real fals Harpax. Deghizarile personajelor, simularile, contrastele, alternantele intre scenele foarte rapide si cele mai linistite, simetriile realizate in aceasta privinta, sunt toate iscusit manuite de Plaut. Desigur Plaut stie sa relationeze intre ele scenele, pentru a declansa sau lichida conflictul comic. Adesea intriga se innoada si se desfasoara pe baza inventiei unor acte singulare ale personajelor, unor demersuri strict individuale, iesite din mintea acestora sau din pandirea si studierea altor personaje, si nu din dialogul real cu ele.
Comicul de limbaj
Dialogul plautin straluceste in dinamism si naturalete spumoasa, in ironie exuberanta. Comicul de situatii se sprijina adesea pe comicul de limbaj, pe schimbul de replici "pirotehnice*, cum le-am calificat mai sus. Au devenit clasice anumite dialoguri din Pseudolus sau din Militarul fanfaron. in pofida conotatiilor erotice, comicul plautin de limbaj nu coboara de cele mai multe ori pana la obscenitati. Comicul plautin exclude in general pornografia, spre deosebire de
Aristofan, de atellane sau chiar de romancierii si epigramistii romani. Plaut se refera la dragostea venala, dat fiind ponderea cutezanelor in piesele sale: dar, la nivelul limbajului, aluziile la sexualitate nu depasesc de cele mai multe ori imbratisarile sau anumite gesturi indraznete. Este adevarat insa ca in intriga plau-tina precumpaneste indragostitul frustrat si nu cel satisfacut. Un multivalent arsenal stilistic prilejuieste comicul de limbaj. Plaut jongleaza cu conotatiile vocabulelor si mai ales cu jocul de cuvinte, calamburul burlesc, uneori cam mecanic, cu butada si cu metafora comica.
Pseudolus fabrica unele cambururi, pornind de la numele lui Harpax. Totodata inventa altele pe tema numelui lui Charinus. in Militarul fanfaron, Palestrio procedeaza similar, in legatura cu numele lui Sceledrus, caruia i se adreseaza cu: "Ce vorbe, Sceledrus, scelerate-mi spui?". in Persanul apar calambururi in relatie cu numele parazitului Saturio, legat de verbul saturare, "a fi satul". in Epidicus (w. 23-25), echivocul merge foarte departe. Thespio invoca zeii si exclama "zeii sa te piarda", iar Epidicus il riposteaza "pe tine vreau", dar in loc sa continue cu "sa te piarda" (perdant), dupa o scurta pauza exclama "sa te intreb" (percontari). hAmphitruo, Mercur declara ca oricine va veni in preajma sa "va manca palme", Dar Sosia ii raspunde ca nu-i place sa manance la un ceas tarziu de noapte. Numeroase calambururi plautine se realizeaza cu vocabule grecesti. Chiar si Ballio fabrica unele calambururi in legatura cu ius, care impreuna cu iurandum inseamna "juramant", dar singur in fraza semnifica "sos".
Desigur Plaut nu ezita sa utilizeze insultele, epitetele violent comice. Stapanii sau alti sclavi dau sclavilor epitete de o inventivitate comica irezistibila, care ar insemna "paznic de inchisori", "desfatarea nuielelor", "recolta de bice". in Ulcica, Staphyla il califica pe Strobilus "secatura", "cirac al lui Vulcan", iar Euclio il apostrofeaza pe Congrio ca pe o "lepadatura". Pseudolus aplica un adevarat joc de artificii in epitetele conferite lui Ballio. Abunda, pe de alta parte, nu numai expresiile comice plastice, suculente, chiar violente, ci si ironiile petilante. Chiar numele personajelor sunt amuzante. Cum am aratat, in cazul lui ius, Plaut extrage efecte umoristice si din omonimie. Ticurile verbale sunt numeroase, iar automa-tismele lexicale, uneori obositoare, apar frecvent. in Odgonul, se repeta insistent un termen ca verbul licet, cu sensul de "este permis". Repetarea cuvintelor, in vederea efectelor comice, este intens utilizata de Plaut. in aceasta privinta, comediograful l-a devansat pe Mark Twain.
Nu numai caricatura, ci si parodia apare complex uzitata. Lupta sclavilor din Bacchidele parodiaza razboiul troian, este transformata in performante eroice. Metrii variati, muzica vocala, dansul si gesturile potenteaza efectul textului (Bacch., v.v. 920-948 si urm.). in Casina, se parodiaza himenul, casatoria (Cas., w. 668 si urm.). Cand purcede batalia pentru mistificarea lui Ballio, Pseudolus parodiaza atacul dat de legiunile romane. Iar in Amphitruo, parodia mitologica este convertita in savuroasa farsa populara. in pasajele parodice, Plaut statueaza ironic lexicul poeziei inalte, solemne, al eposului si al tragediei 21. Astfel proce deaza Pseudolus, care parodiaza stilurile tragediei si poemelor epice, dar si al legendelor vehiculate si de vulgata relativa la primordii. De aceea, spre sfarsitul piesei, el exclama, precum candva un rege gal, cuceritor al Romei: "vai de cei invinsi". Iar in Militarul fanfaron, Palaestrio parodiaza stilul politico-judiciar, ca si exprimarea vanatorilor si soldatilor. Plaut recurge de asemenea la vocabularele dreptului, retoricii, comertului, artizanatului si religiei.
Tot pentru efectele deriziunii sunt frecvent folosite dictoane, proverbe si sentente populare. Astfel Pseudolus exclama fals sententios: "o suta de-ntelepti de-ar face un plan, mai tare-i tot zeita Fortuna", iar Simia spune la randul sau "un invatat nu invata cand il inveti ce-a invatat // Si nu-i mai trebuie sa-nvete" (trad. de N. Teica). Iar, in Militarul fanfaron, Palaestrio afirma: "e rau si planul cel mai strasnic daca dusmanu-l foloseste" (trad. de N. Teica), pe cand in Gemenii apare de fapt celebra expresie "cauti nod in papura* (Men., v. 247). De asemenea Plaut manuieste cu abilitate comparatiile si metaforele comice, de regula sugestive. Pseudolus compara piesele planului sau cu o ostire, iar Ballio, care trebuie asediat, devine o "cetate". Si planurile lui Palaestrio constituie o ostire, in vreme ce bucatarul din Ulcica asemuieste pe Euclio, batranul avar, cu o bucata de gresie. Paleta fierbinte a lexicului plautin este permanent imbogatita din toate metalimbajele. Abunda gradatiile, acumularile, antitezele, aliteratiile, consonantele si disonantele, expresiile bizare.
Personajele sunt diferentiate si individualizate stilistic, in functie de "rolul" lor si de contextul in care vorbesc. Apar mari deosebiri intre exprimarea unui batran ponderat, ca Daemones din Odgonul, sau a unui tanar indragostit - de pilda Calidorus din Pseudolus - si limbajul mai expresiv, mai "baroc" al sclavilor ingeniosi, ca Pseudolus.
Limba si metrica
Fantasia ligvistica plautina, "Sprachphantasie", cum o definesc savantii germani, este inepuizabila. Plaut apeleaza frecvent la vocabule si constructii sintactice, care nu vor aparea in limba clasica. El privilegiaza o exprimare accesibila, adesea colocviala si familiara, impestritata cu grecisme. Mimeaza de fapt limbajul popular si ajunge astfel la o limba foarte cromatica. Limbajul plautin este - in chip manifest - cel al unui poet expresionist.
Plaut forteaza uneori limitele gramaticii si ajunge sa construiasca superlative si pentru substantive, ca atunci cand un personaj exclama: "unchiule cel mai unchi", patrue mi, patruissime (Poen., v. 1197). Alaturi de termeni preclasici, arhaici, poetul utilizeaza forme dialectale. Cuvinte si fraze intregi grecesti sunt inserate in text pentru a reda peisajul exotic elenic unor spectatori, care incepusera sa invete limba greaca (Bacch., v. 1162; Captiu., w. 878-895; Poen., w. 136-l37). Uneori vocabulele grecesti asuma o forma latina. De altfel Plaut creaza cuvinte dupa model grecesc sau cu sufixe grecesti. Tot dupa model elenic, sunt faurite cuvinte compuse, cu irezistibil efect comic: dentifrangibula, "spargatoarea de dinti" si nucifrangibula, "spargatoarea de nuci" (Bacch., v. 596). Apar in comedii numeroase cuvinte noi, ca ridibunda(m), "razatoarea" (Epid., v. 413). Tributare unui umor sarcastic intens sunt epitetele pe care, in Persanul, Sagaristio i le da negustorului de curtezane ca nume persane, pentru a-l persifla. De fapt aceste nume sunt cuvinte latinesti compuse, care ar insemna "aiureavorbitorul", "de fete-vanzatorul", "de fleacuri-vorbitorul" etc. Chiar Pyrgopolinices, osteanul vanitos, creaza nume bombastice din cuvinte compuse cu iz grecesc pentru a denumi un conducator de oaste, nepot al lui Neptun. Si in Gargarita apar asemenea nume foarte lungi, de rezonanta straina si, desigur, foarte bombastice. De fapt, astfel de proceduri fevela vigoarea remarcabila a comicului lingvistic plautin. Iar cadentele plautine, impregnate de ritm comic, adera organic la factura muzi-cal-coregrafica a versurilor din comedii.
Plaut manuieste, cu o arta magistrala, o metrica foarte variata, de fapt polimetria. in contrast cu saracia relativa a versificatiei comediei noi elenistice, Plaut adapteaza cei mai variati metri mobilitatii extravagante a situatiilor. Raporturi subtile se statornicesc intre schimbarile de ritm al versurilor si evolutia fabulatiei comediilor plautine. in prologuri, in discutiile linistite, in scenele expozitive si explicative preeminenta revine senarilor iambici. Insa, pentru a exprima sentimente puternice ori replici incisive si violente, Plaut recurge la anapesti si la versul bacchic, adecvat ilustrarii unor emotii puternice. Metrica plautina straluceste mai ales in pasajele lirice, in cantice, unde poetul este aproape delicat, suav. in dialogurile indragostitilor, efectul comic este moderat si sunt elaborate serenade, madrigale de o remarcabila prospetime. Nu numai comicul, ci si lirismul se impune in discursul literar vesel, dar si sentimental, care straluceste in teatrul plautin 22. Plaut a fost asadar un poet autentic.
Concluzii si receptare
Prin urmare teatrul plautin este total: literar insa mai ales teatral si metateatral, muzical-vocal si instrumental, coregrafic si pantomimic. Desi era un preclasic, Plaut se plaseaza departe de stangacia rudimentara a unui incepator in materie stilistica si lingvistica, precum si in arta construirii unei intrigi sau sugerarii unui "rol". Cititorul modern poate trece repede si poate ierta cu usurinta unele naivitati, neverosimilitatile si pasajele de comic mecanic, cum sunt discutiile dintre Lurcio si Palaestrio din Militarul fanfaron. Plaut se situeaza la mare distanta - am spune ostentativ - de norma si de echilibrul clasic. intr-adevar, poetul a practicat un expresionism de cea mai buna calitate, caci el poate fi definit mai degraba ca expresionist decat ca realist. A fost asadar un maestru al farsescului, extravagant si exuberant, al miscarii comice rapide, al imagisticii expresioniste, al umorului sarcastic, in ultima instanta piscul varstei de aur a comediei latine.
Dar cum a fost receptat Plaut in antichitate si mai tarziu? Revelatoare a fost imitarea lui Plaut de catre mai multi comediografi, probabil relativ putin posteriori, care au imprumutat numele poetului, ca si substanta stilului, umorului plautin, pentru a alcatui, cum am mai aratat, peste o suta de comedii, pe care le-au atribuit sarsinatului. Acesti imitatori se voiau, cu siguranta, foarte plautini Iar gramaticii l-au studiat, l-au elogiat, i-au divizat comediile in acte si au restaurat ceea ce era autentic plautin in vastul corp al comediilor, care ii erau atribuite poetului din Sarsina. Cicero si Plirtiu cel Tanar l-au laudat, pe cand vestigiile arheologice, picturile pe vase, tesserele, atestau ca piesele lui Plaut se reprezentau cu succes murte secole dupa moartea comediografu-lui. Relativa epuizare a comediei palliate, in secolul al ll-lea i.e.n., se datoreaza, poate, si imposibilitatii de a rivaliza eficient cu Plaut. Numai Horatiu, corifeul clasicismului latin, se invedera reticent fata de arta intentional, ostensibil neclasica a lui Plaut.
Dupa o eclipsa a gloriei sarsinatului in Evul Mediu, Renasterea exuberanta a descoperit in Plaut arhetipuri foarte utile. Au cautat modelul plautin scriitori ca Ariosto, Cecchi, Larivey, Macchiavelli, Calderon de la Barca si, cum am evidentiat anterior, Shakespeare insusi. Comedio grafii neoclasici l-au preferat pe Terentiu, dar totusi Moliere a utilizat Ulcica si Amphitruo, cand a compus VAvare si l'Amphytrion. Iar Regnard a imitat Casa cu stafii in Le Retour impravu. Ulterior Kleist si alti dramaturgi - pana la Giraudoux - au reluat modelele din Amphitruo. P. Cassa a scris o drama, care figureaza tribulatiile tineretii lui Plaut, de unde s-a inspirat si pictorul napolitan Camillo Miola. Teatrul romantic si cel modern si-au descoperit, fireste, filiatii cu cel plautin, atunci cand au incercat sa recupereze reprezentatia dramatica totala. Filologii l-au studiat atent si l-au editat in mai multe randuri.
La noi, in spatiul cultural romanesc, Plaut a fost tradus in proza si in versuri. Astfel Eliodor Constantinescu a tradus in proza si inainte de al doilea razboi mondial, in volume aparute la date diferite, comediile plautine. De asemenea Militarul fanfaron a fost tradus in proza de N.l. Herescu in 1941. Mai recenta este talmacirea integrala in versuri, realizata de Nicolae Teica, in mai multe volume din cadrul colectiei "Biblioteca pentru toti", la sfarsitul anilor 60 si inceputul anilor 70 ai secolului nostru. Ulterior o parte din aceasta traducere a fost reluata de colectia "Lyceum" a Editurii Albatros. Cercetatorii romani au consacrat lui Plaut mai multe studii.
Elocvent ni se pare insa un anumit fapt. Daca literatura greaca debuteaza cu cel mai mare poet epic din cultura universala, adica Homer, literatura latina incepe practic cu unul dintre cei mai importanti si mai semnificativi autori de comedie din aceeasi cultura universla. in vreme ce proza si chiar restul poeziei romane erau atat de rudimentare, Pseudolus a fost realizata ca una dintre cele mai stralucitoare si mai efervescente comedii scrise vreodata.