Anul 1918, care a fost prin excelenta nu inchizator ci deschizator de perspective bune si corecte pentru istoria umanitatii, propune si pune in discutii solutii de restructurare substantiala a vietii europenilor si a Europei, realizate partial in Vestul continentului dupa Al Doilea Razboi Mondial si situate la punctul I de pe ordinea de zi a tuturor natiunilor din contemporaneitatea noastra. La numai cativa ani de la Primul Razboi Mondial, contele Richard N. Coudenhove-Kalergi se face cunoscut si recunsocut ca partizanul conceptiei fundamentale a realizarii unei Europe federate prin unirea natiunilor ei. Contele, austriac dupa tata, japonez dupa mama, deschis prin nastere, educatie si cultura elevata spre universalism, a afirmat ca numai prin aceasta formula si structura, Europa nu va slabi si isi va putea mentine forta si prestigiul in lume, inclusiv in conditiile intaririi unor puteri gigantice in viitor, fenomen deja previzibil de mai multa vreme. In consecinta -; afirma contele -;, o Europa federalizata era capabila sa mentina sistemul european de state stabilit la Versailles si in aceste conditii si mai ales sa previna cucerirea intregului continent de Rusia bolsevizata si bolsevizatoare. In fond, Coudenhove-Kalergi credea ca problema sau dilema esentiala era: sau Europa federala se va institui pe baza voluntariatului, democratiei si a egalitatii intre natiuni sau va fi cucerita de Moscova rosie care o va “federaliza” in intregime dupa chipul si asemanarea Uniunii proclamate cu numai un an inaintea publicarii operei lui de mare rasunet “Pan-Europa”. Binenteles ca intr-o Europa

federalizata si democratica nu avea ce cauta Uniunea Republicilor Sovietice

Socialiste cu regimul ei dictatorial si antiuman. d1c10cs
Insa contele nu surprinde vocatia spre universal si spiritul de Commonwhealth al britanicilor, ale caror priviri si interese le vede indreptate strict spre Imperiu si, de aceea, nu include Marea Britanie si nici Statul Liber Irlandez in proiectul Europei Unite. Desi, partial, acest rationament era indreptatit si, in pofida faptului ca Londra a preferat uneori sa se “abandoneze” sau “sa se plimbe” in barca splendidei izolari, totusi, englezii erau, nu numai din punct de vedere geografic, dar si structural si mental, si europeni si aceasta vocatie n-a fost intuita sau a fost neglijata si diminuata de prestigiosul ganditor si deschizator de drumuri, ce a fost Coudenhove-Kalergi. El si-a scris memorabila carte in 1923, la varsta de 29 de ani si, desigur, ii erau proaspete in memorie toate evenimentele Primului Razboi Mondial. Marea Britanie s-a implicat puternic in razboi si anume, nu numai in cel de peste mari si oceane ci, mai ales, in cel european, contribuind, imediat dupa Franta, la infrangerea Germaniei si Austro-Ungariei. Anglia n-a putut nici atunci si nu va putea, nici in viitorul apropiat, sa neglijeze Europa si echilibrul de forte din interiorul ei, deoarece, un continent dominat de Berlin si de aliatii lui era de natura s-o nelinisteasca si s-o ameninte destul de serios; si acest lucru important a prevalat asupra tuturor greselilor conciliatoriste pe care Londra le-a depasit. Trebuie sa subliniem faptul ca, intr-un anumit sens, Richard Coudenhove-Kalergi a preluat ideea unor ganditori germani din secolul al XIX- lea, privind “pericolul” american ce va ameninta Europa. El a specificat ca, pe langa Rusia bolsevica, spre care trag cu ochiul anumiti europeni dezechilibrati si disperati de mizeria materiala si morala postbelica, alti europeni asteapta ajutor american, ambele fiind in conceptia lui un pericol pentru Europa, deoarece Moscova vrea s-o cucereasca si S.U.A. s-o cumpere. Continentul -; spune Kalergi
-; se afla intre Scylla dictaturii bolsevice ruse si Carybda dictaturii americane financiare si economice si singurul drum ce-i ramanea pentru a nu fi strivita de cei doi colosi era sa se ajute insasi pe sine transformandu-se intr-o Uniune politico-

economica. Coudenhove-Kalergi concepe realizarea Europei Unite pe etape, procesul incepand cu o conferinta pan-europeana, Curte de Arbitraj, uniune vamala care s-o transforme intr-un teritoriu economic, omogenizat si unitar si sfarsind cu infiintarea pe cale consitutionala a Statelor Unite ale Europei, inzestrate cu un Parlament bicameral, o Camera a Popoarelor si alta a Statelor. Desi contele austriac, devenit cetatean cehoslovac dupa 1918, s-a temut de puterea economica coplesitoare de peste Ocean, totusi, pledeaza pentru adoptarea modelului economic al S.U.A., care a reusit sa realizeze o piata omogena in tara si recomanda pentru Europa, ca model politic, Uniunea Panamericana. Aceste recomandari demonstreaza, totusi, ca Richard Coudenhove-Kalergi nu era un antiamerican convins prin structura si mentalitate, ci era doar un temator sau un infricosat de puterea incomparabila a finantelor si a economiei americane, care o depasea cu mult pe cea europeana din vremea lui si se temea ca aceasta sa nu fie “cucerita” sau inabusita, fiind mult slabita dupa Primul Razboi Mondial. El n-a intuit ca cele doua economii pot deveni, in anumite conditii, si complementare, nu numai concurente sau antagonice si, fiind bine informat, a stiut ca S.U.A. a fost principalul creditor si furnizor al Europei belice si, de pe urma acestui fapt, si-a vazut venitul national crescut cu 35% iar exportul, intre 1913-1919, s-a triplat. Daca in 1913, investitiile americane in lume erau de

3.500 milioane de dolari iar cele straine in S.U.A. de 6.800 milioane de dolari, in
1919 investitiile S.U.A. s-au dublat iar cele externe in S.U.A. s-au redus la jumatate. Interesant ca in timpul si in urma Primului Razboi Mondial, in afara de S.U.A., au cunoscut o dezvoltare industriala notabila si Argentina, Brazilia si Japonia, ultima implicata si ea in conflict. Sperand intr-o viitoare separare a natiunii ca entitate culturala de cea de stat ca entitate politica, care in conceptia lui va fi tot atat de importanta ideologic ca separarea bisericii de stat, Coudenhove-Kalergi afirma ca Elvetia, prin structura sa multinationala si federativa, prefigureaza sau schiteaza viitoarea Pan-Europa, care nu se va putea insa forma, fara o serioasa si ireversibila reconciliere franco-germana. Ea trebuie

sa se fundamenteze pe o solidaritate a ratiunii chiar daca inca nu era loc pentru o solidaritate din dragoste. Contele austriac spera insa ca prima va aduce cu sine si pe cea de-a doua, daca se va realiza Pan-Europa, lucru valabil si pentru alte natiuni aflate in trecutul mai mult sau mai putin indepartat in aceeasi situatie.
In 1926, la Viena, s-a tinut Congresul Pan-Europa la care au participat reprezentanti ai guvernelor si partidelor politice, unde s-a afirmat din nou ca, daca Europa Continentala, de la Portugalia la Polonia, nu se va uni si nu-si va armoniza statele intr-o forma supranationala, ar putea pieri in cursul secolului, atat din punct de vedere politic, cat si economic si cultural. Proiectele Congresului propuneau, de fapt, realizarea unor state Unite ale Europei, dupa modeul S.U.A., ceea ce insemna ca era vorba si de federalizare politica si de o unificare si armonizare economica. La 5 septembrie 1929, Aristide Briand si-a anuntat si el un plan propriu de infiintare a unei Federatii a Statelor Europene, chiar in Adunarea Generala a Ligii Natiunilor. Omul politic francez a fost insa convins ca realizarea unei asemenea opere marete, de proportii continentale, era foarte dificila, dar nu s-a indoit, nici o clipa, ca ea trebuia dusa pana la capat prin inlaturarea tuturor obstacolelor ce-i stateau sau ii vor sta in cale. Ideea a alimentat imaginatia unor filosofi si poeti care prin ea si-au castigat succese si stima contemporanilor de elita, dar, in secolul al XX-lea - spunea Briand -;, acest principiu fundamental de organizare europeana constituia mai ales raspunsul rational, logic si obiectiv la o necesitate reala. Prim-ministrul francez se introduce in sirul propagandistilor ce s-au straduit sa raspandeasca ferm in constiinta natiunilor aceasta necesitate majora, chiar cu riscul ca unii sau altii sa considere ca ideile lui contin ceva elemente de nebunie sau cel putin de indrazneala nebunatica. Oricum, asemenea elemente se gasesc si se regasesc mereu in istoria omenirii, atunci cand a fost vorba de realizarea unor acte mari, grandioase si intelepte. Popoarele Europei constituiau un grup geografic -; si geopolitic, adaugam noi, cu anumite specificitati si cu mari influente asupra evolutiei mondiale -; si, fiind un grup distinct in lume, era necesar, spunea Aristide Briand,

ca intre ele sa existe legaturi atat de stranse incat sa constituie impreuna un aranjament sau un corp federal.
Acest corp federal, prin institutiile lui comune tuturor, permitea ca intre popoarele ce-l compuneau sa existe contacte si dialoguri permanente, acestea sa aiba posibilitatea nelimitata de a discuta, de a-si satisface si a-si aranja interesele reciproce, de a cadea de acord in adoptarea unor hotarari comune. Daca se stabileau asemenea structuri si prindeau viata asemenea practici, popoarele europene vor fi capabile, nu numai sa instituie intre ele o solidaritate serioasa si puternica, dar sa inlature, in timp util si spre beneficiul tuturor, orice amenintare grava la adresa pacii si a liberei lor existente sau evolutii spre bine si progres general. 25 de state europene, membre ale Ligii Natiunilor, au agreat proiectul Europei Unite.
Alti ganditori si oameni politici au propus anumite scheme graduale sau pe etape regionale de realizare a Europei Unite. In primele faze trebuiau realizate grupuri sau unitati regionale mai mici, dar foarte coerente, ce urmau apoi sa completeze armonios Europa Federala. Este important faptul ca ea era conceputa ca o parte integranta si componenta a unei organizatii mondiale si nu ca o entitate continentala opusa ei. Modelul international era dat chiar de Liga Natiunilor, dar ea n-a fost considerata prea functionala, deoarece n-a fost conceputa si nici n-a fost formata gradual -; deci de jos in sus si pe zone -, ci totul a pornit de sus, de la marile puteri ale lumii. Oricum, in aceste proiecte si planuri, totul era perfectibil. Insa o Europa Unita nu se putea forma altfel decat prin vointa liber exprimata a natiunilor si -; fapt important -; aceasta structura internationala sau supranationala nu trebuia deloc sa distruga sau sa aboleasca diversele patrii care o compuneau, ci sa gaseasca numitorul comun intre interesele generale si cele particulare, deci intre ea si statele ce o alcatuiau, pentru a putea functiona cu eficacitate impreuna. Cu timpul, solidaritatea si cooperarea o sa imbogateasca si o sa intareasca Uniunea, intrucat intre natiunile europene au existat si vor exista multe elemente comune de civilizatie care se vor amplifica in viitor.

Era necesar sa fie abolite barierele vamale ce impiedicau stabilirea unei arii largi a comertului liber continental, care sa permita formarea unei piete extinse pentru produsele industriale iar coalitiile sau unitatile regionale ce vor fi incluse in Uniune trebuiau sa respecte principiul nationalitatilor, sa le lase o mansa de libertate de actiune si sa excluda impunerea vointei unui stat sau grupuri de state asupra altora, daca doreau sa functioneze efectiv, inclusiv prin institutiile lor comune. Este interesant de remarcat faptul ca s-a exprimat cu pregnanta credinta ca doar implementarea unor regimuri democratice in statele europene ar permite realizarea unei Europe Unite in conditii de egalitate si de cooperare optima. Pe de alta parte, regimurile democratice erau de natura sa stearga din memoria statelor si natiunilor secolele de lupta si sangele varsat in conflictele trecutului si sa deschida orizonturile spre buna vecinatate, buna intelegere si colaborare bi si multilaterala. Astfel s-a sperat ca Turcia interbelica, democratizata si “europenizata” institutional si mental se va putea apropia de Grecia si de alte state din zona sau va fi capabila sa se integreze intr-o viitoare Uniune Europeana, asa cum si Germania Republicii de la Weimar se putea impaca si va colabora cu Franta sa ucu alte state europene pe aceleasi baze.
In concluzie, perspectiva unei Europe Unite sau a unei Uniuni Europene putea sa stea in picioare sau sa dea sperante popoarelor ce credeau in eventualitatea realizarii ei, doar in conditiile generalizarii sistemelor democratice pe plan intern si in viata internationala. O Europa “Unita” de trupele bolsevice ruse, ce ar fi ajuns pana la Atlantic, realizata de/sau prin visul leninist al raspandirii pe plan mondial a “revolutiei” rosii - de fapt o lovitura de stat -;, ar fi insemnat multiplicarea terorii, a exproprierii si a asupririi crancene a natiunilor si indivizilor si n-ar fi avut nimic in comun cu proiectele unui Coudenhove-Kalergi sau Aristide Briand (de fapt, primul s-a temut efectiv ca civilizatia crestina a Europei sa nu fie distrusa prin unificarea in sens negativ a continentului, realizata de o viitoare invazie si cucerire a ei de catre diviziile comuniste moscovite). Tot atat de straina, de ostila si de nedorita de popoare ar fi fost si o Europa “Unita” de

tancurile lui Hitler si Guderian, incadrata in lebenssraum-ul german si dominata de “arienii” din Berlin si de ciracii lor. Tot atat de sumbra si de neagra ar fi fost soarta natiunilor Europei daca in Rasarit ar fi fost bolsevizate si silite sa traiasca inca atunci sub umbra Moscovei staliniste iar in Centru si in Occident sa fie supuse si silite sa asculte de Berlinul hitlerist. Ambele asemenea Europe, una rosie, alta bruna, ar fi insemnat negarea democratiei, a egalitatii si infratirii dintre popoarele crestine de pe batranul continent, negarea continutului intim si fundamental al notiunii de Europa si de europenism.
Am dori, de asemenea, sa atragem in mod deosebit atentia asupra altui lucru foarte important si anume ca realizarea unei Europe Unite, care nu poate fi altfel decat democratica si incadrata ca atare, in mod armonios, intr-o organizatie internationala mondiala de aceeasi structura, n-ar fi fost posibila nici prin refacerea sub diverse forme, mai mult sau mai putin voalate, a unor state de dinaintea anului 1918. Nu este un secret pentru nimeni ca, si dupa 1980-1990, s- au facut auzite voci ce au pus accentul pe asa-zisa necesitate a pastrarii geopoliticii de dinaintea lui 1918.
In acest context, s-a combatut oportunitatea aplicarii principiului autodeterminarii nationale la sfarsitul Primului Razboi Mondial si Sistemul de la Versailles si s-a urmarit inocularea unei nostalgii dupa Monarhia dualista care, daca s-ar fi mentinut, ar fi reprezentat un factor de stabilitate in Europa Centrala si Rasariteana, atat din punct de vedere politic, cat si economic si ca prin ea s-ar fi conservat mai bine echilibrul european general. Dar, a privi lucrurile si fenomenele de amploarea modificarilor de substanta survenite in 1918-1920, din unghiul unei anumite geopolitici, ce avea in vedere in primul rand tot pastrarea echilibrului de forte intre cei mari, este unilateral, subiectiv si coincide cu a sustine ca istoria sau dreptul la istorie a apartinut si trebuie sa apartina doar marilor state. Deci Austro-Ungaria trebuia mentinuta ca un bulevard contra Rusiei, ceea ce echivala cu mentinerea, sub dominatia ei vesnica, a natiunilor

negermane si nemaghiare, cucerite sau incadrate prin aliante dinastice si partaje teritoriale in trecut.
Au existat si alti geopoliticieni in secolul al XIX-lea (ca, de exemplu, britanicul Cobden), care au afirmat ca si Imperiul Otoman trebuia mentinut ca bulevard contra Rusiei, propunere pe care alti ganditori au respins-o, inca atunci, in mod categoric si i-au intrebat retoric pe propunatori daca ei sau altcineva pot opri procesul de putrefactie a cadavrului unui cal, deci a “omului bolnav” care era Imperiul sultanilor din Istanbul. Aceeasi imposibilitate a aparut si in cazurile Imperiilor Romanovilor si Habsburgilor care, indiferent ca se confruntau in razboi si peste orice considerente geopolitice sau stadii de dezvoltare socio-economica, era obiectiv sa dispara, deoarece procesele de democratizare au actionat si actioneaza deopotriva, nu numai in interiorul unor societati umane sau state, dar si in structurile statelor multinationale, in viata si institutiile internationale. Asa cum au fost proclamate drepturile omului si cetateanului, ca naturale si indivizibile, tot asa de naturale si de democratice au fost drepturile sumei indivizilor de aceeasi limba, traditie si origine, deci a natiunilor cucerite, de a nu ramane vesnic cucerite si asuprite de cele cuceritoare si straine ci, dimpotriva, de a se emancipa de sub dominatia lor si de a-si croi state nationale proprii, independente si unitare. Iar aici a fost vorba si de un alt drept tot atat de natural si anume de dreptul la rezistenta, de dreptul si chiar de datoria de a distruge statele impilatorilor straini, de a rupe lanturile, indiferent ca erau de fier ruginit, de arama sau chiar de argint si de a deveni liberi, independenti si unitari.
Doar pe aceasta cale se putea aplica o cu totul noua geopolitica, bazata pe unitatea si pe armonia dintre statele europene, ocrotita in cadrul unei vieti internationale democratice, consimtita de toti, care sa functioneze benefic prin unele organisme politice, economice si militare comune si in concordanta cu guvernele si parlamentele membrilor ei. Trebuie sa marturisim ca noi nu impartasim parerea ca statele nationale succesorale erau numai sau strict nationaliste si egoiste, intrucat, asa cum am vazut, imediat dupa 1918, foarte

multi oameni si ganditori politici, intruniti in Congrese speciale sau prin ceea ce au scris in carti si studii de rezonanta sau au sustinut in Adunarile Generale ale Ligii Natiunilor, au dorit sincer sa deschida perspectiva fauririi Europei Unite, pe baza Sistemului de la Versailles si sa inchida perspectiva declansarii unei noi conflagratii mondiale, sangeroase si aducatoare de multiple nenorociri in viata popoarelor; si oricate greseli au facut marile puteri democratice in perioada interbelica, primii vinovati de declansarea celui De-al Doilea Razboi Mondial, prin distrugerea sistematica a Sistemului de la Versailles, au fost cele doua mari puteri dictatoriale ale Europei, cea rosie stalinista si cea bruna hitlerista si ciracii lor mai mici, care s-au aliat cu cele mai abominabile regimuri din istoria omenirii, pentru ca sa recucereasca prin forta si dictat o parte din teritoriile cucerite de stramosii lor, in vremurile intunecate ale evului mediu, unde sabia marilor dinastii acaparatoare si principiul legitimismului monarhic trasau sistemul de frontiere si impuneau ordinea europeana.

Dar, daca anul 1918 nu inchide ci deschide si se preocupa serios de Ideea Europeana, el are radacini si o retrospectiva destul de solida in secolul al XIX-lea si anume chiar in spatiul Europei Centrale si Rasaritene. Cea mai mare parte din acest spatiu era incadrat in Monarhia Habsburgica. Ea a constituit un fel de Europa, nu numai din punct de vedere geografic, dar si prin diversitatea si complexitatea spectrelor si structurilor etnice, confesionale, culturale, social- economice si institutionale. Dimensiunile ei europene au influentat intotdeauna atmosfera si echilibrul Europei si acest factor a avut si atunci repercusiuni asupra destinului popoarelor din Monarhie si a climatului politic de pe intregul continent. La mijlocul secolului al XIX-lea, in Monarhie au trait peste 36 de milioane de europeni, germani, unguri, italieni, slavi si romani, din care majoritatea au alcatuit-o nemaghiarii si negermanii, si tocmai programele lor nationale, din 1848 1851 si din anii si din deceniile urmatoare, au propus libertate si egalitate pentru toti, prin realizarea maretei idei de elvetizare si de federalizare a Imperiului, unde statele autonome nationale, care erau menite sa-si conserve fiintele proprii in

armonie unele cu altele, si-ar fi trimis reprezentantii in Guvernul si Parlamentul Imperial federal, menit sa apere interesele generale ale tuturora si sa-i protejeze de pericolele potentiale dinafara. Fundamentul moral al acestor programe nationale s-a bazat pe respectul absolut al dreptului natiunilor de a fi egale unele cu altele, deoarece egalitatea lor decurgea din echitatea naturala care nu permitea nici unei natiuni sau grupuri de natiuni sa rapeasca personalitatea altora. S-a considerat ca o asemenea Austrie, elvetizata sau federalizata si deci adanc si structural democratizata, ar fi chiar indispensabila pentru securitatea Europei si a umanitatii.
In gandirea politico-nationala si programatica din Europa Centrala si Rasariteana s-a facut si un mare salt spre Ideea Europeana, in sensul ca o Monarhie elvetizata ar fi fost menita, chiar si prin pozitia ei geografica centrala sau de mijloc, sa fie o placa turnanta, o legatura intre est si vest, care sa faciliteze, sa accelereze si sa duca la bun sfarsit, alaturi de alte forte democratice, federalizarea intregului continent. Congresul slav de la Praga, din iunie 1848, a trimis un apel catre popoarele Europei, chemandu-le la un Congres general care sa dezbata federalizarea Europei intregi, avand in centru chiar Monarhia restructurata federativ si democratic. In acest context, desigur ca centralismele maghiare sau austriece de stat nu mai aveau ce cauta nici in Monarhie si nici in cadrul mai larg al Europei Unite, conceputa ca o federatie fraterna si egalitara. Asemenea programe de federalizare a Monarhiei, ce putea constitui o placa turnanta spre federalizarea intregii Europe, daca lucrurile ar fi evoluat favorabil in acest sens, au avut ca parinti sau autori pe polonezii Valerian Krasinski, Adam Czartoryski, croatul Ogarev-Ostrojinski, cehul Palacky, romanul Ioan Maiorescu etc., care n-au fost nici unii, nici altii, strict nationalisti, ci, dimpotriva, au fost deschisi si spre perspective noi europene, in care nationalul sa se armonizeze si sa nu se bata cap in cap cu internationalul.
Dar si alti democrati europeni au prins si au promovat, la mijlocul secolului al XIX-lea, principiile programelor ce au propus o Austrie federalizata etnic, deci o

federatie cosmopolita, unde sa nu predomine nici o rasa, cu o politica externa comuna, fara nici o centralizare administrativa in interior si care sa reproduca o Elvetie, dar in forma monarhica si pe un teritoriu vast. Ei ar fi dorit ca o astfel de Austrie sa fie luata ca exemplu sau ca model pentru ca sa se federalizeze toata Europa, deoarece au fost convinsi ca pacea lumii si reabilitarea geniului uman se puteau obtine numai prin extinderea sistemului federal care va face din Europa intreaga o linie mare de natiuni asociate. S-a subliniat, insa, tot atat de clar, ca, intr-o asemenea Monarhie si Europa, spiritul dominator maghiar - ca si oricare altul -; reprezenta o primejdie permaneta pentru civilizatie si democratie, ca Ungaria a pierdut razboiul de independenta deoarece nu a acordat natiunilor supuse drepturile pe care le-a reclamat si pentru care a luptat ea insasi si s-a precizat, in mod realist, ca daca intreaga Monarhie nu se va federaliza pe baza programelor propuse de majoritatea locuitorilor ei si nu va deveni astfel un bastion contra unei Rusii acaparatoare si invadatoare, ea nu va mai avea nici un viitor durabil si, mai devreme sau mai tarziu, va cadea ea insasi prada Moscovei, dar si a slavilor si a altor natiuni frustrate.
Tot in secolul al XIX-lea s-a propus formarea unor Europe zonale ce puteau foarte usor constitui tot atatea faze sau trepte spre faurirea Europei Unite
.Dupa ce natiunile lor s-au batut si s-au ucis zdravan in 1848-1849, unii democrati unguri, romani si slavi au elaborat proiecte si programe ce au urmarit instituirea unei Confederatii sau Europe Dunarene, formata din Ungaria, Croatia, Serbia, Principatele Romane. Democratii nemaghiari au propus impartirea Ungariei istorice, deci a Coroanei Sfantului Stefan, in trei state etnice si anume: ungur, roman si slav. In cadrul Confederatiei sau Europei Dunarene, statele roman si slav, rezultate din impartirea etnica a Ungariei Coroanei, urmau sa se uneasca prin vot -; daca doreau si daca propunerile si programele democratice ar fi prins viata si s-ar fi aplicat in practica -; cu Principatele sau cu Serbia si Croatia. Cu atat mai mult -; sustineau democratii europeni din secolul al XIX-lea -;, in cadrul unei Europe Unite, realizata pe tot cuprinsul ei, austriecii se puteau uni cu

ceilalti germani tot prin vot sau plebiscite, fara nici o varsare de sange, polonezii puteau sa-si refaca pasnic statul national distrus de vulturii hulpavi si hrapareti de la Moscova, Berlin si Viena, italienii urmau sa-si faureasca si ei propriul stat national unitar, astfel ca natiunile libere in statele lor nationale sa constituie acea linie continua de popoare asociate prin institutii comune, care sa apere interesele tuturor si forta si prestigiul Europei in lume.
D. Bratianu a reclamat pentru romanii din Transilvania dreptul de a decide ei insisi la care tara din viitoarea confederatie vor sa adere si a invitat pe ungurii din exil sa renunte la suprematie si la statul istoric: “Nu va mai flagelati multa vreme cu democratia regatului vostru istoric si cu dreptul vostru de cucerire si strangeti cu franchete, cu dragoste, mana frateasca pe care vi-o intindem. Fiti atenti, emigranti ! Sentimentul dreptatii a crescut in sufletul popoarelor, el va va deborda. Unguri si voi slavi din sud, vecini ai nostri, a venit vremea si voi ati auzit- o. Confederatia Dunareana va fi opera epocii noastre. Sa ne dam mana, fratilor, deasupra mormintelor martirilor nostri si fie ca aceasta mare opera sa ne aduca tuturora gloria”.

Dar pe multi unguri exilati -; cu exceptia lui Teleki si Klapka -; i-au trecut fiorii in fata acestor propuneri de mare deschidere democratica spre perspectiva rezolvarii echitabile si pasnice a relelelor trecutului generate prin cuceriri sistematice de popoare si teritorii straine, deoarece aplicarea lor insemna pierderea teritoriilor locuite de majoritati etnice romanesti si slave ce ar fi fost incadrate corect in statele nationale proprii ce urmau sa compuna armonios dorita Europa Dunareana structurata intr-o noua geopolitica democratica fraterna si egalitara. Desigur, democratii unguri doreau constituirea Confederatiei Dunarene, dar Ungaria trebuia sa intre in ea intreaga, deci cu toate teritoriile cucerite de stramosii lor, de unde se vede ca si pentru ei a fost greu sa renunte la pozitia calaretului, la obisnuinta de a pastra intact teritoriul Coroanei, obisnuinta care, desi rea fiind, le-a creat si lor a doua natura, chiar daca au promis ca in Ungaria Mare se va stabili o serioasa descentralizare departamentala si

comunala si drepturi politice si cetatenesti egale pentru toti. Cat despre politicienii unguri de acasa, ei nici n-au dorit sa auda de vreo Europa astfel structurata ca sa le pericliteze integritatea statului istoric si au impus impreuna cu austriecii, care doreau si ei sa-si pastreze teritoriile lor negermane anexate si cucerite in trecut, regimul dualist, definit ca “unio duarum contra plures”. Dualismul a blocat mersul spre democratie si federalism in Europa si Austro-Ungaria a devenit tot un fel de inchisoare a popoarelor, chiar daca regimul penitenciar era mai bland sau nivelul de trai mai ridicat decat in Imperiile vecine.
Problemele de fond ramanand nerezolvate au trecut pe seama viitorului destul de apropiat a carui evolutie a demonstrat ca solutia a fost gasita tot de Anul 1918, de Razboaiele de Eliberare, Unitate si Independenta Nationala, de autodeterminarea nationala, care au dus impreuna la geopolitica Sistemului de la Versailles iar acesta, asa cum am precizat in mai multe randuri, a deschis perspectiva fauririi in conditii mai bune si mai echitabile a unei Europe Unite, ceea ce inseamna ca acest an de cotitura in istoria popoarelor are o continuitate si o retrospectiva in acest sens si in secolul al XIX-lea. Dar ganditorii europeni din secolul al XX-lea au propus o formula democratica si egalitara ce includea toate statele nationale europene si au exclus acele teorii gaunoase, periculoase si cauzatoare de conflicte violente care au impartit artificial in secolul al XIX-lea popoarele in popoare istorice, politice, inzestrate cu elite nobile si culturi majore, care aveau acces la formarea unor state moderne, ca de pilda, ungurii, polonezii, germanii si italienii, si popoare de tarani, vacari si pastori, neistorice, apolitice, cu culturi minore care, neavand accces la asemenea state, erau meniti sa fie inclusi in statele primilor, unde vor fi democratizati, europenizati, civilizati si inzestrati cu toate libertatile cetatenesti, juridice si sociale individuale. Deci, daca se punea problema fauririi Europei Unite in aceasta perspectiva, democratii austrieci uniti cu ceilalti germani intr-un stat propriu (pe care-l preferau Republica nu Monarhie), ar fi intrat in Europa purtand in “buzunarul” lor pe cehi, sloveni, italienii din Tyrol, democratii unguri ducand in Europa in “buzunarul” lor pe romani, sarbi, slovaci,

ruteni etc. Proiectul unei asemenea Europe nu avea nimic democratic in el, ar fi fost imposibil de realizat, deoarece si cehii, slovenii, slovacii, sarbii, croatii au dorit sa intre intr-o Europa Unita prin ei insisi, deci prin propriile lor state nationale, si nu ca simple lipituri sau umpluturi la statele altora.
Dar discernamantul ganditorilor si oamenilor politici din secolul al XX-lea, care au propus realizarea unei Europe Unite au exclus din discutie si modelul unei altfel de Europe, propuse in secolul al XIX-lea de unii economisti sau lideri politici germani. Acestia s-au temut si ei de fortele multimilor devastatoare din imensitatea Rusiei, gata oricand sa atace si sa prade popoarele civilizate din Europa. In fata acestui mare pericol, ei au propus un mare stat federativ, dar in care elementul germanic ar fi fost preponderent si unde sa intre o viitoare Germanie nationala, Danemarca, Olanda, Belgia, Elvetia, Monarhia habsburgica cu toate natiunile ei, prin care marea federatie ar fi atins si ar fi traversat Mediterana si Dunarea pana la Marea Neagra . In aceasta federatie, Marea Neagra si Dunarea ar fi constituit pentru germani un un hinterland economic, asemanator cu cel detinut de americani in Far West. Ungaria trebuia indusa economic in Zollverein si legata de Germania si de federatie trup si suflet, deoarece, fara germani, Ungaria n-avea viitor iar fara Ungaria, Germania nu putea crea nimic durabil la Dunare si Balcani. Federatia, al carui nucleu era preconizat sa fie Mitteleuropa, urma sa se extinda evolutiv sau treptat si sa protejeze industria, comertul, agricultura tuturor natiunilor mari si mici de pe cuprinsul ei, impotriva invaziei liberului schimb impus de puterea economica covarsitaore a Angliei. Deci, asemenea programe erau indreptate politic contra Rusiei si economic contra Angliei. Dar ganditorii germani sau mai precis unii dintre ei si-au schimbat ulterior ideile si au dorit sa atraga si Anglia spre Mitteleuropa si federatie, pe motiv ca si Marea Britanie, numai aliata cu elementul german, ar fi putut rezista contra Frantei, Rusiei si, mai ales, impotriva dominatiei mondiale viitoare a S.U.A., al carui spectru l-au prevazut multi dintre autorii acestor proiecte. Pe seama natiunilor negermane si nemaghiare din Mitteleuropa

s-a prevazut un fel de protectie economica si politica impotriva oricaror pericole sau concurente externe, ajutor si asistenta pentru crearea unor economii prospere prin protectionism, a unor piete proprii si a unor culturi infloritoare. Dar, in pofida unor solutii merituoase de necontestat, punerea in aplicare sau in practica a acestor vaste proiecte de reorganizare europeana, ar fi dus mai degraba la constituirea sau instituirea unui fel de protectorat germanic asupra unui vast spatiu european decat la o federatie democratica in sensul adevarat al notiunii.