Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
CONCORDATUL
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

Ce este un Concordat? Prin termenul de Concordat se intelege, in mod obisnuit, o conventie intervenita intre papa, ca sef al Bisericii Romano-Catolice, si puterea laica a unui stat, pentru reglementarea relatiilor dintre acel stat si religia catolica ce functioneaza pe teritoriul sau. f4u20uc
In formularea diferitilor autori, aceasta definitie prezinta usoare variante, elementul constant fiind acela ca, printr-un Concordat, nu atat Statul cat Biserica este aceea care-si reglementeaza interesele, actul proiectandu-se mai intotdeauna in favoarea Bisericii. Dominicanul Ambrose Farrel, lector in Dreptul Divin si Canonic la Oxford, defineste Concordatul ca avand drept obiect «problemele ce privesc interesele romano-catolice»3. Enciclopedia Britanica da o definitie similara, Concordatul incheindu-se
«pentru reglementarea afacerilor bisericesti pe teritoriul unui suveran»4. Farrel mentioneaza opinia catolicilor italieni extremisti dupa care Concordatele sunt «privilegii pe care papa le acorda temporar, fara ca ele sa reprezinte obligatii contractuale propriu-zise»5. Thery formuleaza in acelasi sens: «Concordatele nu sunt altceva decat privilegii acordate de papa, privilegii care, potrivit unei justitii stricte, nu-l leaga prin nimic, de indata ce acestea ii apar ca inconciliabile in libertatea necesara Bisericii»6. O definitie de data mai noua si mai concludenta ii apartine cardinalului A. Ottaviani : «Prin Concordat se intelege o conventie internationala, al carei obiect il constituie, dintr-o parte, privilegiile pe care Biserica le concede Statului (privilegia quae ab Ecclesia conceduntur), iar din alta parte, obligatiile care se recunosc sau se iau din nou de catre Stat»7.

E limpede ca in toate aceste definitii de provenienta catolica se reflecta, pana aproape de zilele noastre, conceptia medievala asupra statului papal, suveranii seculari fiind considerati intr-un raport de subordonare fata de suveranul-pontif. Pe de o parte, Biserica acorda privilegii si consemneaza drepturi, iar pe de alta parte puterile laice isi mentin sau contracteaza obligatii. Faptul apare si mai evident daca tinem seama ca numai un singur tip de Concordat se prezinta ca acord bilateral, in sensul tratatelor interstatale obisnuite, si aceasta numai la insistentele statelor moderne; un al doilea tip de Concordat reprezinta doua acte unilaterale si simetrice, unul emanat de la papa, altul de la guvernul statului respectiv; cel de al treilea tip insa poate fi constituit dintr-o bula pontificala pe care suveranul si-o insuseste si careia-i da, pe teritoriul sau, putere de lege, cum a fost Concordatul de la Bologna din 1515. Acest al treilea tip de Concordat exprima direct si definitoriu spiritul de suprematie pe care Vaticanul si l-a reclamat, de-a lungul secolelor, fata de puterile statale, si care ar constitui, de buna seama, din punctul de vedere catolic, tipul ideal de Concordat.
De fapt, conventia concordatara e de natura nu sa consfinteasca o stare armonica de fapt, ci sa stinga sau sa evite declansarea unui conflict intre puterea bisericeasca si cea laica. Parcurgand istoria Concordatelor, e lesne de observat ca, in cazul prim, stingerea conflictului e numai provizorie, ea avand mai mult un caracter de armistitiu, iar in cazul al doilea, prezenta insasi a unui Concordat genereaza conflicte noi. Concordatul rezulta din nerealismul doctrinei catolice despre Biserica si Stat; potrivit acestei doctrine, Biserica si Statul sunt doua societati perfecte, a caror autoritate se exercita totusi asupra acelorasi subiecti si, adesea, in probleme conexe, ceea ce implica necesitatea unei legi care sa determine raporturile lor naturale. Statul deci, fiind si el «societate perfecta», ar urma sa accepte pur si simplu, fara dificultati, aplicarea pe teritoriul sau a principiilor de drept bisericesc privitoare la relatia dintre puterea spirituala si cea seculara8. Nerealismul doctrinei catolice e denuntat de istoria insasi; practic, nu s-a `ntamplat niciodata asa. Teoriei catolice Statul ii opune o teorie nationala care implica dreptul de suveranitate a puterii seculare. Acest conflict ideologic, reflectat in conflictul practic, genereaza necesitatea unor tranzactii intre cele doua parti, tranzactii care se concretizeaza in actul diplomatic cunoscut sub numele de Concordat. Desigur ca in conceptia moderna, careia Vaticanul a trebuit sa-i cedeze treptat, Concordatul e socotit ca un contract care impune obligatii reciproce ambelor parti, care poate fi denuntat in maniera tratatelor internationale. Practic, Vaticanul n-a incetat niciodata de a reclama pentru sine drepturi mult mai numeroase decat obligatiile pe care si le-a asumat, iar istoria concordatelor nu cunoaste nici un caz in care o astfel de conventie sa fi fost denuntata sau rupta de papa. Acest din urma fapt e revelator pentru consecintele dezagreabile generate de prezenta unui Concordat, dezagremente care se produc aproape intotdeauna in aria puterii seculare. Rezulta de aici ca atata vreme cat papalitatea isi va mentine teoria celor doua societati perfecte, dintre care una, Biserica, in virtutea perfectiunii ei, legifereaza, iar cealalta, tot in virtutea perfectiunii ei, i se supune, conflictul dintre Biserica Romano-Catolica si autoritatea statala nu va putea sa ia sfarsit.
Nu e lipsit de interes sa mentionam ca dezagrementele si, deseori, conflictele, s-au nascut si din anumite vicii formale ale Concordatelor. Act diplomatic prin excelenta, Concordatul, de cele mai multe ori in redactare romano-catolica, uzeaza de un limbaj suplu, capitolele necontroversate fiind exprimate in formule directe si precise, iar cele controversate sau asupra carora partea laica ar fi mai sensibila, fiind construite pe ambiguitati si echivoc. Unele formulari contractuale, in aparenta limpezi, juste si convenabile, sunt conditionate de trimiteri la doctrine canonico-juridice catolice si, interpretate ulterior in functie de aceste trimiteri, exprima tocmai contrariul. In numeroase cazuri, guvernele contractante n-au avut ragazul sau posibilitatea de a studia complet trimiterile conditionale sau termenii conjugati echivoc, si nici grija de a studia textul unui Concordat in lumina doctrinei catolice ca intreg. Asa se face ca, dupa un timp oarecare, aceste guverne s-au surprins in situatia de a fi fost «pacalite» de abilitatea verbala a Vaticanului, ceea ce a trebuit sa duca la negocieri suplimentare sau la denuntarea actului. Concordatul incheiat cu Romania, dupa cum se va vedea mai jos, a uzat din plin de aceste modalitati de redactare, ceea ce l-a facut pe Nicolae Titulescu ca, dupa incheierea Concordatului, sa ceara Vaticanului o seama de «declaratii interpretative», menite tocmai sa inlature echivocurile din redactarea textului, echivocuri evident defavorabile Statului roman; bineinteles, Vaticanul a refuzat sa emita declaratiile cerute.
Istoria Concordatelor e lunga si dramatica. Nu intra in economia lucrarii de fata prezentarea amanuntita a problemei concordatare de-a lungul secolelor ; vom puncta insa cateva momente mai importante.
Primele Concordate apartin Evului Mediu. Concordata nationis Germanicae 9 vorbeste de mai multe conventii intervenite in secolul al XI-lea, intre Scaunul papal si regii din dinastia Carolingienilor, avand ca obiect dreptul imparatului de a alege pe papa si de a acorda prelatilor investitura mai inainte chiar de hirotonirea lor.
Primul Concordat insa, in intelesul strict al cuvantului, s-a incheiat la Worms in 1122 si a fost legat de lungile dispute asupra, investiturii. Asa numita «legislatie beneficiala» din Evul Mediu includea pe prelatii catolici in ierarhia feudala, acestia fiind inzestrati cu latifundii si urmand sa primeasca, odata cu ele, si investitura din partea suzeranului respectiv sau, mai precis, a regelui. Investitura vasalilor cavaleri se facea prin conferirea armelor, modalitate incompatibila cu calitatea de prelat. Acestora din urma, in loc de arme li s-au conferit inel si carje, fapt care a provocat reactia papei, cele doua insemne fiind simboluri ale puterii spirituale si pastorale. Dupa o serie de tratative, Conventia de la Sutri, din 1111, dintre papa Pascal al II-lea si regele Henric al V-lea, retragea episcopilor dreptul de a poseda averi imperiale, regele renunta la dreptul de investitura si primea, in schimb, coroana imperiala. Regele insa a conditionat conventia de aprobarea prelatilor care, bineinteles, n-au dat-o. La randul sau, papa a refuzat incoronarea regelui; acesta l-a facut prizonier, l-a obligat sa-l incoroneze si si-a mentinut si dreptul de investitura. Aceasta conventie insa, sanctionata prin forta, a fost anulata de doua concilii, la Lateran, in 1112 si
1116. Negocierile au fost reluate sub pontificatul lui Calist al II-lea si perfectate prin Concordatul de la Worms, la 1122. Acest Concordat face distinctie intre investitura spirituala si cea laica, episcopii primesc pe cea dintai (inel si carje) de la papa, iar pe cea de a doua (sceptru) de la rege. De fapt, aceasta solutie nu era originala. Ea mai fusese data, in 1105, prin Con- cordatul englez intervenit intre papa Pascal al II-lea si regele Henric I, prin mijlocirea lui Anselm de Canterbury. Cu ea insa s-a pus capat disputelor pentru investitura. Concordatul de la Worms a mai suscitat o seama de controverse si a sfarsit prin a fi confirmat, in 1177, printr-o conventie incheiata intre papa Alexandru al III-lea si Frederic I 10.
O Conventie asemanatoare a avut loc si in 1289, intre papa Nicolae al IV-lea si regele Portugaliei.
Concordatul de la Viena, din 1448, promulgat de papa Nicolae al V-lea, a pus capat unor lungi dispute asupra annatelor (contributiile banesti ale clerului fata de Scaunul papal) si beneficiilor bisericesti din Germania. Daca obiectivele Concordatelor citate mai sus vizau cu precadere problema autoritatii (bisericesti si civile), acelea ale Concordatului de la Viena imbratisau mai ales probleme economice. Subliniem ca drepturile financiare pe care si le rezervau papii, prin Concordatul de la Viena, ca si taxele excesive (percepute de la cler, au constituit una din cauzele Reformei de mai tarziu.
In Franta, opozitia fata de excesele papale a fost mai puternica, in
1438, asa numita Sanctiune Pragmatica de la Bourges a adoptat si a pus in practica decretele Sinodului de la Basel care suprimau annatele si o buna parte din beneficiile rezervate papilor11. In ciuda protestelor permanente ale Scaunului papal, Sanctiunea Pragmatica a functionat pe toata durata secolului al XV-lea, chiar dupa abolirea ei nominala facuta de catre Ludovic al XI-lea, in 1461. Situatia nu a fost modificata decat prin celebrul Concordat de la Bolognia, intervenit intre papa Leon al X-lea si regele Francisc I, in anul 1515.
In secolul al XIX-lea, cel mai important Concordat a fost acela incheiat, dupa indelungate negocieri, intre papa Pius al VII-lea si Napoleon Bonaparte, in anul 1801. Primul efect al acestui act a fost recunoasterea legala a existentei Bisericii Catolice in Franta, abolita de Revolutia din
1789. Statul insa isi ia toate masurile de asigurare a suveranitatii sale impotriva imixtiunilor pe care autoritatea papala le-ar incerca in treburile publice ale Frantei. Imparatul isi rezerva dreptul de a numi pe episcopi si de a face o arondare a episcopiilor si parohiilor. Statul refuza Vaticanului si clerului catolic redobandirea averilor pierdute prin Revolutie si introduce sistemul clerului salarizat, restrangand, in acelasi timp, si dreptul de proprietate12. Concordatul a fost promulgat solemn in ziua de Pasti a anului
1802. Guvernul francez insa i-a adaugat ulterior, un numar de 77 de articole, cunoscute sub numele de «Articolele Organice», menite sa consolideze si mai mult drepturile suverane ale Statului in problemele religioase. Concordatul din 1801 a functionat vreme de un secol si a fost apoi denuntat de guvernul francez, in 1905, prin legea de separare a Bisericii de Stat.
Daca Napoleon Bonaparte a repurtat, in mare masura, o victorie asupra tendintelor dominante ale Vaticanului si a trasat criteriile Concordatelor moderne, nu acelasi lucru se poate spune despre guvernul austriac care, in 1855, a incheiat un Concordat in termeni extrem de umilitori, termeni care nu vor mai fi intalniti decat in acela incheiat de Romania in 1927. Prin acest Concordat de la Viena (1855), papa capata dreptul de a comunica direct cu episcopii, clerul si poporul. Educatia tinerilor se face sub controlul Bisericii, imparatul are dreptul de a alege episcopi noi, dar numai cu consimtamantul celor existenti. Bisericii i se recunoaste posibilitatea de a agonisi proprietati noi, neavand restrictii decat in problema instrainarii lor. Concordatul insa n-a fost aplicat decat pe o durata de 12 ani. In anul 1868 el a fost anulat in toate provinciile imperiului austriac13, si apoi denuntat in 1870, dupa proclamarea infailibilitatii papale14. Vom vedea insa mai jos, intr-un studiu comparativ, conditiile speciale in care s-a incheiat acest Concordat, conditii care insa nu s-au repetat in cazul celui incheiat de Romania in 1927.
Alte numeroase Concordate, mai putin semnificative pentru lucrarea de fata, au fost incheiate de Vatican cu Bavaria (1817), Prusia (1821), Spania (1851, 1855 si 1904), Elvetia (1828, 1845 si 1888), Portugalia
(1857 si 1886). Conventiile cu Belgia si Olanda n-au capatat forma de
Concordat, ci de amical modus vivendi.
Un Concordat incheiat cu Rusia in 1847 nu a fost aplicat niciodata, pe teritoriul tarilor ramanand in vigoare legile restrictive ale Statului.
Dupa primul razboi mondial, cele mai importante Concordate au fost acelea incheiate cu Polonia (1925), Lituania (1927), Germania (1933). O mentiune speciala merita cel incheiat cu Italia in 1929, cand s-a creat si noul stat al Cetatii Vaticanului.







Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite