h2l16lt
imparatii. Perioada la care am ajuns este, impreuna cu secolul lui Iustinian, cea mai glorioasa din istoria Bizantului. Armatele bizantine victorioase isi stavilesc sau resping nenumaratii dusmani si fac sa sporeasca intinderea Imperiului. Civilizatia bizantina cunoaste tot acum ceea ce s-a numit, pe buna dreptate, «al doilea sau secol de aur». Niciodata, din vremea lui Iustinian, Bizantul nu s-a bucurat de un prestigiu atat de mare; niciodata, pana la caderea sa, el nu va mai inregistra succese atat de stralucite. Istoria acestei epoci cu adevarat epice a fost cunoscuta, multa vreme, prin intermediul lucrarilor bizan-tinistului francez G. Schlumberger, Nicephore Pbocas si L'Epopk byzantine. Aici, nu vom putea decat sa-i schitam trasaturile generale.
Cea dintai si cea mai noua este ca opera realizata nu se datoreaza unui singur om, asa cum s-a intamplat, in secolul al Vl-lea, cu Iustinian, ci unei succesiuni de imparati, toti vrednici de atentie datorita diferitelor lor calitati. intemeietorul dinastiei, Vasile I, se tragea dintr-o familie armeneasca stabilita in Macedonia: de unde denumirea uzuala, dar de fapt inexacta, de dinastie «macedoneana». El devenise - datorita fortei lui fizice si dibaciei cu care dresa caii salbatici mai curand decat adevaratelor sale calitati — favoritul ultimului imparat amorian, Mihail al III-lea, care-1 asociase la domnie. Dar Vasile a pus la cale, in 866, asasinarea cezarului Bardas, unchiul imparatului, iar in 867, asasinarea imparatului insusi: el a domnit singur de la 867 la 886.
Fiii sai, Leon al Vl-lea cel intelept si Alexandru, au domnit de la 886 la 913: Leon al Vl-lea a fost cel care a carmuit in fapt. Ca sa aiba un fiu care sa-i poata deveni succesor, el a trebuit sa ia in casatorie patru femei la rand, scandalizandu-i astfel grozav pe contemporani: aceasta incapatanare este remarcabila si marturiseste, s-a spus, despre aparitia unei forme noi de legitimitate. De acum inainte va exista «o familie imperiala, ai carei membri primesc numele de porfirogeneti» (nascuti in camera din palat numita porphyra). Fiul lui Leon al Vl-lea, Constantin al Vll-lea Porfirogenetul, ocupa tronul de la 913 la 959, dar de la 919 la 944 carmuirea este exercitata de fapt de un imparat asociat, Roman Lecapenul, de origine armeana. Fiul lui Constantin al Vll-lea, Roman al II-lea, nu domneste decat de la 959 la 963, apoi vaduva sa, Teofano, se casatoreste cu generalul comandant suprem al armatei din Asia, Nichifor Phokas, asasinat in 969.

Asasinul, Ioan Tzimiskes, de origine armeana, domneste de la 969 la 976 si se considera suveran legitim in virtutea faptului ca s-a casatorit cu Teodora, fiica lui Constantin Porfirogenetul. Dupa el, tronul este ocupat de ambii fii ai lui Roman al II-lea, Vasile al II-lea Bulgaroctonul si Constantin al VIH-lea (976-1028), care domnesc impreuna. incepe apoi o perioada tulbure, care prevesteste sfarsitul dinastiei: principala figura este a imparatesei Zoe, sotia succesiva a trei imparati (Roman al III-lea Argyros, Mihail Paflagonianul si Constantin Monomahul) si care a carmuit, o vreme, Imperiul singura, apoi in asociere cu sora sa mai mica, Teodora. Este ultima carmuire de catre femei a Bizantului.
Este de retinut ca dinastia «macedoneana» este de fapt armeana; ca Roman Lecapenul, care guverneaza in locul lui Constantin al Vll-lea, este armean; ca uzurpatorul Ioan Tzimiskes este armean. Alta trasatura comuna acestor imparati este ca ei sunt, inainte de toate, osteni. Singurele exceptii notabile sunt Leon al Vl-lea si Constantin al Vll-lea: dar si in vremea lui Constantin al Vll-lea a guvernat de fapt, multa vreme, amiralul Roman Lecapenul.
Arabii in Orient si in Occident. Imperiul a trebuit sa-i infrunte pe arabi pe toate frontierele, in afara de aceea a Dunarii. Vasile I si Leon al Vl-lea au condus campanii aproape in fiecare an, dobandind adesea victoria, niciodata insa victoria decisiva, in Occident, ei au recucerit Tarentul, dar tot atunci arabii au incheiat campania de cucerire a Siciliei si si-au consolidat biruinta, luand in stapanire Siracuza, Taormina si Reggio. in Orient, ei au izbutit sa deplaseze iarasi spre est frontiera asiatica a Imperiului: dar, in 904, o flota de pirati musulmani a cucerit prin surprindere Salonicul, invadatorii au pradat orasul si s-au indreptat indata dupa aceea spre Siria, carand cu ei o uriasa prada si peste 20.000 de prizonieri.
A fost semnalul care a declansat reluarea energica a ofensivei bizantine. Sub Roman Lecapenul, ea s-a soldat cu unele succese in Mesopotamia de sus si a dus la recucerirea Edessei. Ceva mai tarziu, Nichifor Phokas si Ioan Tzimiskes, mai intai ca generali, apoi ca imparati, au dobandit victorii hotaratoare. Phokas a redobandit Creta si Ciprul, Tarsul si Cilicia si, mai ales, in Siria, Alepul si Antiohia. Tzimiskes a transferat razboiul dincolo de Eufrat si a organizat o adevarata cruciada pentru eliberarea locurilor sfinte: el a recucerit Damascul si o parte din Palestina, fara sa ajunga totusi la Ierusalim. Vasile al Il-lea a putut sa pastreze aceste cuceriri fara sa le sporeasca sensibil. Imperiul obtinuse insa in trei regiuni — in Creta, pe Eufrat, in Siria — rezultate decisive.
Succesele nu au fost mai putin clare in Armenia. Aceasta tara fusese una din mizele principale ale necontenitei lupte dintre Imperiul persan si Imperiul roman. in secolul al VH-lea, ea fusese ocupata de arabi. In secolul al IX-lea, dinastia armeana a Bagratizilor a revenit pe tron, cu consimtamantul comun al arabilor si al bizantinilor, care aveau nevoie, fiecare, de sprijinul armenilor. Bizantul si-a infrant rivalul: sub Roman Lecapenul, influenta lui in Armenia a crescut; sub Vasile al Il-lea, Armenia este parte cucerita, parte vasalizata; sub Constantin Mono-mahul, capitala, Ani, este cucerita, iar Bagratizii sunt detronati, in vremea acestor domnii glorioase, Bizantul nu renunta Ia Italia, unde Leon al Vl-lea organiza cele doua theme - ce-i drept, foarte putin intinse - a Longobardiei si a Calabriei, inlocuite ceva mai tarziu de catepanatui din Bari. Este posibil chiar ca imparatul bizantin sa fi dorit sa reia de la imparatul Apusului unele titluri uzurpate: se pare ca el a avut o disputa in privinta titlului imperial cu Ludovic al Il-lea si, poate, cu Otton, incoronat la Roma, in 962, intemeietorul Sfantului Imperiu roman de natiune germana. Dar primejdia araba facea sa treaca pe planul al doilea aceste certuri. Phokas a cautat, poate, alianta cu Otton I si printre ambasadele schimbate atunci intre cele doua Imperii, cea mai faimoasa este a lui Liutprand. Tzimiskes i-a dat-o pe printesa bizantina Teofano in casatorie lui Otton al Il-lea, care a fost infrant, pe de alta parte, de arabi. Cel putin, Vasile al Il-lea a iesit victorios, la Cannes, dintr-o batalie care a facut evident, pentru prima data, pericolul reprezentat de normanzi si acest succes, care intarea pozitia Bizantului in Italia, ii va permite lui Mihail al I V-lea sa organizeze o expeditie impotriva Siciliei arabe: Georgios Maniakes a recucerit, intr-adevar, Messina.
Bulgarii si frontiera Dunarii. Pericolul bulgar a fost mai strict localizat, dar mult mai grav decat pericolul arab. Conflictul a izbucnit in vremea succesorului lui Boris, a fiului sau, Simion, care fusese educat la Constantinopol. Pentru a crea o diversiune fata de actiunile lui amenintatoare, potrivit unei practici indatinate a diplomatiei bizantine, Leon al Vl-lea a facut apel la maghiari, numiti si unguri — acesta este momentul intrarii lor in istorie - care au invadat nordul Bulgariei. La randul sau, Simion i-a chemat pe pecenegi si, cu ajutorul lor, i-a respins pe maghiari: dupa care, Simion i-a infrant pe greci si a ajuns la zidurile Constantinopolului. Leon al Vl-lea a trebuit sa semneze un tratat si sa plateasca tribut.
Apoi, Simion si-a indreptat ambitiile catre Salonic: ca sa nu i-1 dea, Leon al Vl-lea a trebuit sa-i cedeze vaste teritorii din Macedonia septentrionala. in sfarsit, Simion si-a fixat drept obiectiv Constantinopolul, cu intentia de a deveni «tar al bulgarilor si imparat al romanilor», titlu pe care 1-a arborat o vreme, in 917, Simion a iesit invingator din marea batalie de la Anhia-los. in 922, el a pus stapanire pe Adrianopol; a sfarsit prin a stapani toata Macedonia si Tracia, in afara de Salonic si Constan-tinopol. Si a venit sa asedieze capitala, care s-a crezut inca o data pierduta si care a fost inca o data salvata datorita zidurilor ei de aparare. Atunci, in 924 probabil, a avut loc, chiar sub zidurile orasului, o dramatica intrevedere intre Simion si Roman Lecapenul, care-si petrecuse noaptea in rugaciune, la Sfanta Sofia: a fost incheiat un armistitiu, cu singura conditie pentru bizantini de a plati tribut, iar Simion s-a retras. Ce se intamplase? S-a crezut adesea ca Simion s-a aratat conciliant, deoarece era el insusi amenintat in acel moment de sarbi si deoarece negocierile sale cu arabii in vederea incercuirii Bizantului esuasera.
Simion a murit in 927, iar sub succesorul sau, Petru, Bulgaria a intrat intr-o rapida decadere, grabita de conflictele interne. Nichifor Phokas si Ioan Tzimiskes au reinceput lupta, ajutati o vreme de rusii lui Sviatoslav: Bulgaria rasariteana, daca nu chiar toata Bulgaria, a fost cucerita de bizantini, pentru care Dunarea redevenea o frontiera. Totul a fost repus in discutie in anii urmatori, cand tarul Samuil, a reorganizat armata bulgara in Bulgaria apuseana si a reconstruit un Imperiu care se intindea de la Dunare pana in Tesalia si la Adriatica. Vasile al II-lea a purtat razboi impotriva lui, din 986 pana in 1014, cu o salbaticie si cruzime egale celor ale bulgarilor si care i-au adus numele de «ucigator de bulgari» (Bulgarocton). Batalia hotaratoare a avut loc in 1014, la nord de Serres: armata bulgara a fost zdrobita, iar Vasile al II-lea a facut 15.000 de prizonieri. El a poruncit sa fie orbiti cu totii, cu exceptia cate unui om dintr-o suta, menit sa le fie calauza si i-a expediat lui Samuil aceasta jalnica turma. Dupa cateva saptamani, Samuil a murit. intreaga Bulgarie a fost cucerita si supusa unui guvernator bizantin: era sfarsitul primului Imperiu bulgar si, pentru Bizant, stapanirea intregii Peninsule Balcanice era din nou asigurata.
Aceasta nu insemna nicidecum securitate absoluta pe toata frontiera septentrionala sau danubiana. Pe langa maghiari, carora li se aratase calea spre sud si pecenegi, stabiliti intre Dunare si Nipru, carora Bizantul a fost silit in cele din urma sa le plateasca tribut, rusii reprezentau si ei un pericol din ce in ce mai amenintator. Potrivit traditiei, printul Oleg a intreprins o expeditie impotriva Constantinopolului in 907: nu s-a stabilit inca in chip definitiv daca aceasta expeditie, care ar fi fost urmata de incheierea unui tratat, este un fapt istoric autentic sau o simpla legenda. Este insa sigur ca raporturile, fie de ostilitate, fie de prietenie, dintre Bizant si Rusia s-au inmultit. De la inceputul secolului al X-lea inainte, armatele bizantine includ importante corpuri de mercenari rusi. Sub Roman Lecapenul, Constantinopolul este atacat de doua ori de printul Igor, in 941 si 944: se incheie un tratat, Igor se reintoarce la Kiev. Abia sub Vasile al II-lea a fost gasita solutia: imparatul a incheiat o alianta cu printul rus Vladimir, care a fost botezat, a luat in casatorie o printesa bizantina si si-a botezat poporul, in 988 sau 989-Este inca o ilustrare a dibaciei cu care Bizantul a combinat forta militara, abilitatea diplomatica, propaganda religioasa.
Problema sociala. Pe plan intern, imparatii au fost preocupati mai ales de problema grava a regimului proprietatii agrare. Documentele epocii ii opun adesea pe cei «puternici» celor «saraci». «Puternicii» sunt cei carora averea sau, mai cu seama, functiile si rangul lor le pun la indemana mijloace de presiune asupra micilor cultivatori de pamant, pe care ii distrug: ei isi dau aere de independenta pe domeniile lor mari cat niste provincii. «Saracii» sunt taranii posesori ai unei bucati de pamant sau beneficiarii acelor loturi militare despre care am vorbit ceva mai sus: exigentele si amenintarile celor mari, uneori si excesele fiscului, ii impingeau sa caute pe langa cei «puternici» protectie sau o relativa liniste, platite in schimb cu propria lor libertate. Disparitia micii proprietati avea grave consecinte economice, fiscale, militare. Dezvoltarea excesiva a marii proprietati prezenta un pericol a carui amploare a putut fi masurata sub Vasile al II-lea, cand rebeliunea a doi mari seniori din Asia Mica, Bardas Phokas si Bardas Skleros, era pe punctul de a-1 rasturna pe imparat.
O novella din 922 a lui Roman Lecapenul inaugureaza masurile luate pentru remedierea acestei stari de lucruri: ea interzice celor puternici sa dobandeasca in vreun fel oarecare proprietatea celui sarac, acorda preferinta taranului atunci cand el este in concurenta cu un senior pentru cumpararea unui teren si impune restituirea bunurilor militare acaparate ori cumparate de la legitimii lor posesori. Aceste masuri sunt reamintite si confirmate de Roman Lecapenul intr-o novella din 934. Mai ales Vasile al II-lea s-a aratat necrutator cu cei mari: o novella din 996 aboleste prescriptia de patruzeci de ani care proteja achizitiile facute de seniori, interzice patronajul si repune in vigoare dispozitia potrivit careia cei puternici erau obligati sa plateasca impozitele datorate de saraci, daca acestia din urma erau incapabili sa o faca.
Aceeasi problema avea si un alt aspect: numeroase si puternice, manastirile nu erau mai putin periculoase decat seniorii pentru mica proprietate. Novelle ale lui Roman Lecapenul le-au interzis, in 922 si 934, manastirilor sa achizitioneze pamantul celor saraci, iar in 964, Nichifor Phokas interzice ctitorirea de noi manastiri si daniile catre manastirile existente.
Aceste masuri s-au dovedit, pana la urma, zadarnice. Aristocratia funciara si calugarimea reprezentau forte mult prea mari pentru ca imparatul sa se poata dispensa multa vreme de sprijinul lor sau sa-si atraga ostilitatea lor. Se pare ca, incepand de la Roman Argyros si, in orice caz, de la Isaac Comnenul, toate acestea au ramas litera moarta: aceasta lupta intre marea si mica proprietate, care constituie drama istoriei sociale a Bizantului, se va sfarsi prin triumful celor puternici.
Schisma. Am aratat mai sus ce se intelege prin asa-numita prima schisma a lui Fotie, rezultat al anatemei pe care si-au aruncat-o reciproc papa si patriarhul. Vasile I, care-1 inlocuise mai intai pe Fotie cu Ignatie, 1-a rechemat, indata dupa moartea acestuia, pe Fotie, iar in 879, un sinod intrunit la Constanti-nopol a ridicat anatema aruncata asupra lui. Se sustinea pana nu de mult, potrivit unei traditii, ca papa Ioan al VlII-lea, maniat, a reinnoit atunci anatema contra lui Fotie, provocand astfel o noua ruptura intre Biserici, cunoscuta ca «a doua schisma a lui Fotie». Lucrarile lui Fr. Dvornik, V Laurent si V Grumel au demonstrat ca nu s-a mai produs nici un fel de ruptura dupa sinodul din 879, ba chiar, dimpotriva, ca papa 1-a recunoscut, probabil, ca patriarh pe Fotie, care, la randul lui, isi revizuise atitudinea in anumite privinte si se impacase cu papalitatea.
Adevarata schisma, cea definitiva, se va produce catre mijlocul secolului al Xl-lea. Raporturile dintre papalitate si Imperiu erau incordate de multa vreme, din pricina luptei lor pentru influenta in Italia de sud. Aceasta rivalitate nu constituia insa un motiv suficient pentru a se ajunge la schisma; a mai fost nevoie de aroganta si ambitia a doi oameni care sa se impotriveasca oricarei concesii, un legat al papei, cardinalul Humbertus si un patriarh al Constantinopolului, Mihail Keroularios. Autoritar si brutal, acesta din urma, nu s-a sfiit sa urmeze in raporturile cu Occidentul o linie politica personala, contrara celei promovate atunci de imparatul Constantin al IX-lea: cand legatii pontificali au venit la Constantinopol, patriarhul a refuzat orice compromis. Cardinalul Humbertus, care vorbea mai degraba ca un stapan decat ca un sol, a depus pe altarul Sfintei Sofii o bula de excomunicare impotriva lui Keroularios si a parasit Constantinopolul. Keroularios a convocat un sinod care i-a excomunicat pe legatii pontificali. Ruptura era fapt implinit.
Este probabil ca, pe moment, nimeni nu i-a inteles importanta. Nu era, la urma urmelor, primul incident de acest fel si o excomunicare era usor de ridicat. Dar acest lucru nu s-a intamplat si schisma dainuie si azi. Care i-au fost consecintele?
Se sustine de obicei ca, din punct de vedere politic, schisma a fost una din cauzele slabiciunii Bizantului, ca ea 1-a impiedicat sa obtina de la Occident sprijinul de care ar fi avut nevoie, de pilda, impotriva turcilor. Aceasta judecata se intemeiaza pe o simpla ipoteza, anume ca Occidentul ar fi fost gata sa raspunda in chip eficace la apelul Orientului: avem multe temeiuri sa ne indoim ca asa ceva s-ar fi putu intampla. Din punct de vedere religios, nu se poate contesta ca schisma a insemnat o victorie pentru patriarhia constantinopolitana si o infrangere pentru papalitate, caci aceasta din urma a trebuit sa renunte la pretentiile ei de dominatie asupra Bisericii rasaritene. Patriarhia nu pierdea nimic, dimpotriva: dupa ce s-a eliberat de supunerea fata de Roma, autoritatea ei asupra celorlalte trei patriarhii orientale si asupra lumii slave crestin-ortodoxe a sporit.
Civilizatia. In ce priveste civilizatia, epoca macedonenilor este una dintre cele mai stralucite din istoria Bizantului. Primul indicau in acest sens ne este oferit de opera legislativa a imparatilor, care — de altfel, in chip eronat — nu au avut decat dispret fata de Ecloga si au vrut sa o inlocuiasca printr-o culegere de legi care sa se situeze la inaltimea vremii lor. Vasile I este cel dintai care a avut aceasta ambitie: el nu a putut face sa apara insa decat doua lucrari pregatitoare, un «manual» (procheiron) si o «introducere» (epanagoge). Ceva mai tarziu, Leon al Vl-lea a publicat, in sfarsit, in limba greaca, monumentala culegere a Basilicalelor, adica a legilor imperiale, care constituia, intr-un fel sinteza operei legislative a lui Iustinian, lasand insa de o parte legile cazute in desuetudine si adaugand legile mai recente. Din epoca lui Leon al Vl-lea ni s-a pastrat un text deosebit de interesant: Cartea prefectului (este vorba de prefectul Con stantinopolului), descoperita abia la sfarsitul secolului trecut. Prefectul capitalei avea, intre alte atributii, supravegherea tuturor colegiilor de negutatori si artizani, iar Cartea prefectului, document esential pentru cunoasterea vietii economice in Bizant, unde aproape toate profesiunile erau, in interesul statului si al populatiei, supuse unei reglementari stricte, ne pune la dispozitie lista breslelor si detalii despre organizarea lor.
Potrivit tuturor indiciilor, prosperitatea economica era mare la Constantinopol, unde ajungeau toate marfurile si toti negustorii lumii si care a jucat vreme indelungata un rol comparabil cu rolul Pireului in epoca de inflorire a Atenei. Bogatia bazata pe comert, gloria militara si puterea redobandita isi gasesc, toate, expresia in literatura si arte. Nu mai exista astazi Ia Constantinopol «noua Biserica» sau Nea lui Vasile, monument la fel de reprezentativ pentru epoca lui ca Sfanta Sofia pentru epoca lui Iustinian. Au ajuns in schimb pana la noi multe monumente provinciale si piese apartinand artelor minore care ne atesta existenta acum a unei renasteri, de factura foarte greceasca (sa ne gandim la mozaicurile de la Daphni), considerata drept o «a doua epoca de aur» din istoria artei bizantine. In ce priveste istoria ideilor, este destul sa amintim ca aceasta epoca este strajuita de cele doua mari figuri ale lui Fotie si Psellos, amandoi remarcabili atat prin gustul lor pentru elenism, cat si prin intima cunoastere a traditiei antice. Fara indoiala, spre deosebire de artisti, scriitorii din aceasta epoca s-au dovedit uneori prea putin originali, astfel incat s-a putut spune ca e vorba de o epoca a enciclopediilor: Antologia palatina, Lexiconul lui Suidas, Vietile sfintilor ale lui Simion Metafrastul. Nu trebuie sa uitam insa poeziile lui Ioan Geometrul, epopeile din ciclul lui Dighenis Akritas, Istoriile lui Leon Diaconul si ale continuatorilor lui Teofan, intreaga opera a lui Psellos, invatat si scriitor universal, imparatii au constituit exemple pentru oamenii de cultura: Leon al Vl-lea, supranumit Filosoful prin dragostea sa pentru studiu si pentru savanti; Constantin Porfirogenetul, ale carui tratate privitoare la Administrarea Imperiului, la Theme, la Ceremoniile curtii bizantine ni s-au pastrat, ca scriitor, constructor, artist, animator al intregii vieti intelectuale din vremea sa. Constantin Monomahul a infaptuit poate ceva si mai folositor atunci cand a infiintat, pe langa facultatea de filosofie condusa de Psellos, o facultate de drept, condusa de Ioan Xiphilinos, care avea drept misiune sa-i formeze pe functionarii Imperiului.
Decaderea. Moartea Teodorei, in 1056, marcheaza sfarsitul dinastiei macedonene si inceputul unei perioade caracterizate prin antagonismul persistent intre armata si partida marilor seniori provinciali care o conduceau in virtutea sistemului regional de recrutare, pe de o parte si administratia centrala si birourile civile din capitala, pe de alta. Constantin Monomahul, care traise experienta unor rebeliuni ca acelea ale lui Maniakes si Tornikios, dusese o politica ostila armatei: el ii redusese efectivele, inlocuise adesea prin mercenari trupele nationale. incepand din 1056, lupta intre aceste doua tendinte se manifesta prin insasi alternanta imparatilor. in sfarsit, dupa domnia lui Nichifor Botaniates (1078-1081), care era strategul unei theme din Asia Mica, partida «feudala» triumfa definitiv prin venirea la putere a lui Alexie Comnenul.
Aceasta evolutie nu a fost lipsita de tulburari care au compromis grav, in trei privinte, opera de politica externa a macedonenilor. In Occident, in 1071, normanzii lui Robert Guiscard au cucerit Bari (capitala catepanatului) dupa trei ani de asediu: aceasta insemna caderea Italiei bizantine. In Balcani, pecenegii, acesti «turci ai nordului», au traversat Dunarea, au pradat toata Macedonia si Tracia, au asediat Constantinopolul: Bizantul a trebuit sa le plateasca tribut. in Orient, turcii selgiucizi, dupa ce inaintasera lent in Persia si Mesopotamia, au atacat Armenia bizantina. Tot in acest an fatal, 1071, in batalia de la Mantzi-kiert, Roman Diogene a fost infrant si facut prizonier de seful turc Alp Arslan. Bizantinii si-au dat seama atunci de gravitatea pericolului turc. «Frontierele Imperiului erau inca intacte, de la Antiohia la lacul Van, dar deruta a declansat debandada. Toate fortele Imperiului s-au retras catre apus si caile Asiei Mici s-au deschis inaintea turcilor» (L. Bre"hier).