Constantin cel Mare fondatorul Imperiului crestin oriental a lasat urmasilor sai ca principala sarcina apararea lui impotriva ereziilor si a invaziilor barbare. In plus, la moartea sa, Imperiul nu avea inca un Augustus desemnat. In anul 335, cu prilejul sarbatoririi a 30 de ani de domnie, imparatul defunct a impartit Imperiul intre cei trei fii ai sai si cei doi nepoti, fara sa fi indicat fiului cel mare, Constantin al II-lea, ca ar avea drepturi deosebite. Nepotilor Dalmatius si Hanibalianus li s-a refuzat din start de catre armata un rol politic. Astfel cei trei frati s-au intalnit la Viminacium, in Moesia Superior si si-au impartit teritoriile mostenite de la tatal lor astfel: Constantius al II-lea (337-360) a avut mai intai Orientul (Asia Mica, Siria, Palestina, Egiptul) la care se adauga Tracia, iar mai apoi tot Imperiul. Constantin al II-lea (337-340) primeste Occidentul (Bretania, Galia, Spania), iar Constans (337-350), care avea numai 14 ani primeste Italia, Africa si Illyricul Oriental. Constans isi fixeaza mai intai capitala la Sirmium, iar mai tarziu la Roma. Cucerind Nordul Italiei, Constantius al II-lea si Constans domnesc fiecare in buna intelegere, cu toate ca intre ei existau deosebiri de credinta, Constans fiind ortodox iar Constantius al II-lea arian. Dorinta de a scapa de sub tutela fratelui sau, Constantin al II-lea, il va determina pe Constans sa declanseze un razboi fratricid, soldat cu moartea celui din urma in anul 350. g8f3fg
Ramas singur imparat Constantius al II-lea are de facut fata unor situatii delicate de natura politica si militara, atat in Occident cat si in Orient. Incepand cu anul 338, cand Sapor al II-lea asediaza cetatea Nisibis, conflictul cu persii va fi practic permanent pana in 350.
In ceea ce priveste situatia Imperiului la Dunarea de Jos, putem spune ca sub Constantius al II-lea este continuata politica dusa de Diocletian si de Constantin cel Mare. El instaleaza noi trupe in Scythia Minor cum ar fi milites primi Constantiniani, la Noviodunum. In aceasta perioada a fost renovata cetatea Capidava, iar Constantiniana, oras de pe malul Marii Negre, la N. de Histria, pare sa fi fost refacuta tot acum. O importanta inscriptie descoperita pe teritoriul cetatii Troesmis, ne da amanunte interesante cu privire la masurile suplimentare intreprinse de Constantius pentru paza acestor locuri de granita. Masura se impunea pentru a face fata gotilor, care adesea navaleau dincolo de fluviu, treceau Dunarea pe furis, primejduind viata pasnica a locuitorilor din aceasta zona.
Pe plan religios, Constantius al II-lea a continuat sa sprijine activ crestinismul, dar spre deosebire de tatal sau el a fost adeptul arianismului. El a cautat sa promoveze aceasta erezie, reusind catre sfarsitul domniei s-o impuna ca doctrina oficiala a Imperiului. Prin faptul ca a incercat sa impuna o linie de conduita favorabila arienilor, multi l-au considerat interventionist, fiind chiar asimilat cu “primul caz de cezaro-papism” . Cearta dintre niceeni si arieni va continua, Sfantul Atanasie reintors din exil in 338 fiind nevoit sa faca fata reactiei violente a arienilor. Acestia din urma se vor imparti tot acum in doua grupe: semiarienii, care admiteau numai o asemanare intre Fiul si Tatal, numiti eusebieni deoarece il aveau in frunte pe Eusebiu de Nicomidia si arieni radicali, sau eunomieni, de la numele conducatorului lor Eunomiu; acestia din urma considerau ca intre Tatal si Fiul exista o deosebire fundamentala, de substanta. Prin hotararea imparatului, Sf. Atanasie este alungat iar in locul sau este pus Grigorie. Atanasie fuge in Italia, unde cere ajutorul papei Iulius, care il gaseste nevinovat (340). In Orient, episcopii tin mai multe sinoade, in care se incearca alcatuirea unui Crez propriu. In Occident, papa il convinge pe Constans sa faca presiuni asupra fratelui sau Constantius al II-lea, pentru a fi convocat un sinod care sa discute cazul lui Atanasie. In 342 sau 343 are loc un sinod la Sardica (Sofia), la care participa si Atanasie. Din cauza neintelegerilor reprezentatii celor doua parti a Imperiului se aduna separat. Occidentalii il declara pe Atanasie nevinovat, iar orientalii dupa mai multe sedinte se muta la Adrianopol, unde il condamna pe Atanasie si alcatuiesc un nou Credo. La moartea lui Grigorie in 345, sub presiunea fratelui sau, Constantius permite lui Atanasie sa-si ocupe scaunul din Alexandria. Din pacate lucrurilor nu se vor opri aici, in urma sinodului de la Rimini din 356 cu episcopii occidentali, Constantius al II-lea il va exila pe Atanasie pentru a treia oara. Tot sub presiunea lui Constantius al II-lea, la un alt sinod de la Seleucia din Palestina, se va adopta ca formula de credinta oficiala arianismul.
In ceea ce priveste atitudine fata de paganism putem spune ca succesorii lui Constantin cel Mare au fost mai degraba defavorabili, dar masurile lor au fost de multe ori lipsite de coerenta. O lege din vremea lui Constant din 341 prevedea abolirea superstitiilor si a sacrificiilor, fara a fi vorba aici de o interdictie absoluta a tuturor cultelor pagane; era vorba probabil de o reinnoire a prevederilor din vremea lui Constantin cel Mare privind sacrificiile sangeroase si alte practici pagane .
Constatius al II-lea moare in 361 intr-o lupta cu varul sau Iulian, cel care ii va fi succesor.

Iulian Apostatul (361-363)

Iulian Apostatul era fiul lui Iulius Constantius (frate vitreg cu Constantin), primind o educatie crestina aleasa. Din pacate in 351 se converteste in secret la paganism si frecventeaza pe unii filozofi din Asia Mica. De asemenea se simte atras de taumaturgul Maximus din Efes, care l-a invatat cum sa comunice cu zeii. Convertirea sa la paganism, de unde isi va lua si numele de „Apostatul”, pare sa fi fost determinata de aversiunea pe care o avea fata de Constantius, cel care omorase mai multi membri ai familiei sale, apoi imaginea negativa oferita de disputele teologice. Studiile sale literare si filozofice la Marcellum in Capadocia (unde fusese exilat dupa masacrarea fmiliei sale) iar apoi la Efes si Atena, l-au condus catre o forma de religiozitate particulara dominata de neo-platonism . Particularismul acestei alegeri consta intr-o filozofie de tip spiritual, o apropiere de mistere realizandu-se prin ritualuri secrete, practici magice, prin care era invocata puterea zeilor si a demonilor pe pamant si in sufletele celor initiati . De asemenea, credinta lui Iulian era sincretista, amestecand elemente preluate din oracolele caldeene, cu religiile orientale si misterele, mitologie clasica cu orfism, doctrinele lui Pitagora cu cele ale lui Platon. Teologia sa pe care o putem califica de tip gnostic-pagan, avea pronuntate caractere monoteiste, fiind apropiata mai degraba de crestinism decat de paganismul clasic: Iulian il venera pe Zeus (tatal), pe Helios (fiul asemenea tatalui, mediator intre ideea binelui si creatie) si un al treilea ipostas, mama zeilor, o fecioara nascuta fara mama.
Dupa ce in noiembrie 361 este desemnat succesorul lui Constantiu al II-lea, Iulian a incearcat sa restaureze paganismul. In acest sens isi asuma in mod deplin titlul de pontifex maximus anuland masurile luate anterior impotriva religiei traditionale, deschizand templele si obligand pe crestini la restituirea cladirilor si materialelor care le fusesera oferite dupa confiscarea acestora de la pagani. Masurilor de restituire, Iulian a adaugat o serie de favoruri: donatii de bani pentru constructia si repararea templelor, scutiri fiscale pentru orasele majoritar pagane, angajarea preferentiala a functionarilor pagani. Ceea ce urmarea Iulian era o reforma religioasa si morala, inspirata in buna parte tot din crestinism. Astfel incearca mai intai sa reformeze clerul pagan, instituind in fiecare provincie un fel de sef al preotilor, care asemenea episcopului mitropolitan supraveghea activitatea celor subordonati. Acest cler beneficia de cantitati anuale de grau si de vin, iar surplusul trebuia impartit saracilor. Iulian impunea preotilor pagani si o serie de datorii cultuale: invatarea cantarilor, rugaciunea de trei ori pe zi, postul, studiul filozofilor recomandati (erau exceptati Epicur si scepticii), interdictia citirii romanelor. Cei care nu respectau aceste recomndari riscau excluderea din cler. Fata de crestinism Iulian afisa o orecare toleranta contrazisa insa de masurile pe care le va lua. Atitudinea sa a fost mereu insotita de suprimarea unor hotarari luate in vremea lui Constantin cel Mare: amenzi mari erau date comunitatilor crestine care distrusesera templele pagane, li se interzice crestinilor exercitarea meseriei de profesor , iar in ultimele luni de domnie Iulian exclude pe crestini din functiile importante ale Statului si nu le mai permite sa savarsesca inmormantari in timpul zilei. La inceputul anului 363 Iulian a permis evreilor reconstruirea templului din Ierusalim, initiativa esuata in urma unui cutremur de pamant . Consecintele acestui demers au fost grave pentru evrei, carora li s-a reprosat ulterior alianta cu un imparat anticrestin. Ostilitatea lui Iulian fata de crestini mai poate fi observata si din propria lucrare polemica intitulata Impotriva galileenilor .
Politica anticrestina a lui Iulian a facut numeroase victime printre crestini: multi episcopi au fost exilati, au fost distruse biserici (la Panias, la Damasc, in Samaria) unii episcopi au fost masacrati iar in Dobrogea Sf. Emilian a fost martirizat la 18 iulie 362 in localitatea Durostorum (Silistra).
Campania militara impotriva persilor din primavara anului 363, ar fi trebuit sa reprezinte in viziunea lui Iulian, o proba ca zeii pagani ii sustin pe adoratori. Pana la urma totul s-a incheiat cu un dezastru, sanctionat prin pierderea provinciilor orientale ale Imperiului. Pe 26 iunie 363, in timpul unor tratative cu persii, Iulian este asasinat , iar odata cu moartea sa se punea capat unei scurte perioade de reconsiderare a crestinismului in Imperiu.

Valens (364-378)

Trecerea de la domnia lui Iulian la cea a lui Valens a fost facuta de imparatul Iovian, crestin care a domnit foarte putin (363-364), gasindu-si sfarsitul in Galia. In ceea ce-l priveste pe Valens (364-378) a avut de luptat impotriva gotilor la Dunarea de Jos. De fapt, dupa moartea lui Iovian, gotii s-au amestecat in luptele interne pentru ocuparea tronului de la Constantinopol, sustinandu-l pe Procopiu, considerat singurul descendent al lui Constantin cel Mare . Pana la urma invingatorul a fost Valens care organizeaza imediat o expeditie de pedepsire a gotilor nord-dunareni. Pentru aceasta isi stabileste cartierul general la Marcianopolis, de unde intreprinde intre anii 367-369, expeditii in stanga Dunarii. Prima campanie a inceput in Muntenia, imparatul trecand Dunarea pe un pod de vase si urmarindu-i pe goti pana in muntii Buzaului, dar fara sa poarte o lupta decisiva. Din discursul tinut de retorul Themistios la 28 martie 368, cu prilejul a 5 ani de domnie a lui Valens, aflam o serie de informatii interesante si despre istoria Dobrogei. Astfel, populatia de aici se arata nerabdatoare pentru ca imparatul sa restaureze linistea si pacea la Dunare. De aceea Valens doreste sa reia in 368 campania impotriva gotilor, dar este impiedicat de inundatiile provocate de fluviu. Armata sa ramane toata vara la Vicus Carporum (satul Carpilor), probabil in apropiere de Harsova (Carsium), singurul vad din zona Durostorum si Noviodunum. Expeditia este reluata in 369, dar de data aceasta in N. Scytiei Minor, in regiunea dintre Carpati si Nistru. Atanarich, conducatorul gotilor, este silit sa ceara pacea, ale carei conditii sunt discutate in 369. Conditiile pacii sunt favorabile romanilor, barbarii luandu-si obligatia de a nu mai trece in Imperiu, stabilindu-se pentru schimburile comerciale doua puncte de granita: Constantiniana Daphne si Noviodunum. De asemenea lui Atanarich i se cerea sa nu-i mai persecute pe crestinii autohtoni sau goti, aflati in stapanirea sa. In aceasta perioada vor fi construite doua fortarete cunoscute dupa nume, fara sa fi fost identificate si pe teren: Valentiniana, de la numele fratelui lui Valens, si Gratiana, dupa numele nepotului sau Gratian. Atanarich nu a respectat toate prevederile pacii incheiate in 369, prigoana impotriva crestinilor fiind indrepata atat catre populatia autohtona cat si asupra gotilor .
Crestinismul fusese predicat in stanga Dunarii de misionarii trimisi de autoritatile bisericesti din Scythia Minor, dar si din Capadocia prin grija Sf. Vasile cel Mare . Astfel religia crestina prinsese radacini adanci atat printre autohtoni, cat si in randul gotilor. Misiunea ortodoxa exercitata in stanga Dunarii a fost deosebit de activa si a dus la instaurarea unei organizari temeinice cu parohii in sate si cetati, cu populatie mixta: autohtona si gota. In fruntea acestor parohii erau desigur preotii, protopopii si bineinteles episcopii. Dintre acestia din urma cunoastem pana acum urmatoarele nume: Teofil, Ulfila (apostolul gotilor, botezat in rit arian de episcopul Eusebiu de Nicomidia, cel care traduce Biblia in limba germana in 350), Godas sau Silvanus . Toate parohiile dimpreuna cu preotii lor si cu episcopii formau asa-numita „Biserica a lui Dumnezeu” care se afla in tara gotilor. Titulatura ei era: „Biserica lui Dumnezeu si a tuturor parohiilor Sfintei Biserici Ortodoxe din Capadocia”, condusa in vremea aceea de Sf. Vasile cel Mare. La „construirea” acestei Biserici a contribuit in mod deosebit Sava Gotul, misionar crestin din Capadocia, care a suferit martiriul in anul 372, cu ocazia persecutiei dezlantuite de Atanarich. Din Actul martiric al Sfantului Sava , ca si din activitatea cunoscuta a episcopilor mentionati mai sus, deducem ca Biserica existenta in regiunea dominata de goti, avea edificii de cult (bazilici) si a activat pentru raspandirea crestinismului in masa autohtonilor si a barbarilor.
Pacea din 369 cu gotii nu a avut consecinte durabile, deoarece patrunderea hunilor in 375-376 in regiunile nord-dunarene a tulburat echilibrul care se stabilise, obligand populatiile germanice sa se deplaseze spre sud.
Atacat de huni in regiunile Nistrului, Atanarich se va retrage spre Siret si Muntii Carpati, unde va incerca sa-si organizeze rezistenta. Este foare probabil ca in aceasta perioada sa fi fost construit santul de aparare impotriva hunilor, intre Siret si Prut, in dreptul localitatii Stoicani (jud. Galati). Nesiguranta creata de deplasarea hunilor, precum si o serie de neintelegeri aparute intre Atanarich si unii principi goti precum Frithrigen sau Alaviv, ii va determina pe acestia din urma sa ceara imparatului Valens permisiunea de a imigra in Imperiu, promitand in schimb sa devina crestini si sa apere provinciile dunarene impotriva unor atacuri. Valens a consimtit la aceasta, dar aflandu-se in Orient, unde lupta cu persii, nu a putut controla indeaproape modul in care se desfasura intelegerea. Gotii trec Dunarea pe la Durostorum, dar administratia romana, in special conducatorii diocezei Tracia, Lucinus si Maximus, nu le-au asigurat hrana necesara pana cand acestia trebuiau asezati in calitate de coloni. Mai mult decat atat au fost si infometati, pentru a supravietui fiind nevoiti sa-si vanda obiectele de pret si copiii ca sclavi. In mod firesc gotii aflati deja in Imperiu se vor revolta, avand de partea lor si pe cei de dincolo de Dunare. Armatele romane vor fi infrante, iar mai multe provincii vor fi devastate. Presat pe de-o parte de populatia romana, iar pe de alta de ravagiile barbarilor, Valens se va angaja intr-o lupta directa, soldata insa cu infrangerea sa la Adrianopol in 378. Dezastrul din acest an va avea consecinte grave pentru Imperiu: de acum incolo gotii vor ramane pentru totdeauna in granitele Imperiului, se vor amesteca in treburile sale interne, detinand o pondere de care conducerea de la Constantinopol va trebui sa tina seama . In batalia de la Adrianopol moare si Valens, ars probabil de viu intr-o casa in care se retrasese pentru a-si lega ranile.

Politica religioasa in Imperiu de la Iulian Apostatul si pana in vremea lui Teodosie I cel Mare

Succesorii imediati ai lui Iulian Apostatul, nu revin in intregime la politica religioasa dusa de predecesorii lor. Iovian a carui domnie a fost efemera, era crestin, el abrogand o serie de masuri discriminatorii, cum ar fi interdictia de a invata si a restitui Bisericii o serie de privilegii. Insa el nu s-a angajat in luptele interne ale Bisericii, ramanand chiar tolerant fata de paganism, limitandu-se numai la interzicerea superstitiilor .
Cei care i-au succedat lui Iovian, Valentinian I (364-375) in Occident si Valens (364-378) in Orient, au fost crestini, politica lor religioasa fiind marcata de o atitudine favorabila crestinilor. Cateva din legile date acum, tind sa previna unele excese: limitarea intrarii in cler, nu exagereaza cu privilegiile acordate clerului; in plus, Valentinian se abtine in Occident de la interventia puterii seculare in problemele interne ale Bisericii, declarand ca acestea trebuie rezolvate de episcopi.
Politica celor doi imparati fata de paganism a fost relativ toleranta. Una din primele legi date acum si reinnoita in 370, mentinea libertatea de cult. Sacrificiile nocturne erau interzise inca din 364 , mai degraba din teama fata de magie decat din ostilitate fata de paganism, dar prin interventia proconsulului Ahaiei, Valentinian, misterele lui Eleusis vor fi autorizate. Nu trebuie exagerata nici toleranta lui Valentinian fata de crestini: una din legile sale inscrisa mai tarziu intr-un capitol consacrat crestinismului din Codexul lui Teodosie al II-lea, interzicea folosirea soldatilor pentru paza templelor pagane, inclusiv a templelor unde era celebrat cultul public. Acest lucru atesta o atitudine discriminatorie bazata pe criterii religioase din partea Statului .
In privinta lui Valens, acesta va favoriza pe arieni, atitudine determinata de faptul ca fusese botezat de un arian moderat, episcopul Eudoxius. De aceea arianismul se va raspandi in randul populatiilor germane din stanga Dunarii si chiar din interiorul Imperiului, provocand mari tulburari in randul autoritatilor bisericesti si a populatiei crestine. Incepand cu anul 365 foarte multi episcopi vor fi alungati de pe scaunele lor. In atitudinea sa Valens nu va avea succesul scontat, pentru ca atat in Apus cat si in Rasarit traiau mari personalitati cum au fost Parintii Capadocieni, intre care s-a distins Vasile cel Mare (episcop intre 370-379), Meletie al Antiohiei, Atanasie (+373), fratele si succesorul sau Petru al Alexandriei. In Apus trebuie amintiti papa Damasus si Sf. Ambrozie al Mediolanumului. Valens a incercat sa-si impuna politica sa ariana si in Dobrogea, unde pastorea in acea vreme episcopul Bretanion, sarbatorit in calendarul ortodox la 25 ianuarie. Atunci cand Valens se afla in Dobrogea cu prilejul campaniilor sale impotriva gotilor si a vrut sa-l determine pe Bretanion sa treaca la arianism. In Istoria bisericeasca, Sozomen ne relateaza acest eveniment, spunand ca imparatul a intrat in biserica si l-a indemnat pe Bretanion sa se uneasca cu arienii. Episcopul de la Tomis si-a sustinut cu mult curaj punctul sau de vedere cu privire la invatatura Sinodului I Ecumenic de la Niceea, iar poporul l-a insotit. Afrontul adus imparatului prin acesta atitudine a atras dupa sine exilarea lui Bretanion, iar Biserica din Tomis a ramas astfel fidela Ortodoxiei.
In Occident, dupa moartea lui Valentinian I a urmat fiul sau Gratian (375-378), un crestin pios chiar „prea credincios decat ar fi trebuit pentru un sef de Stat” asa cum afirma Rufin in Istoria bisericeasca . Politica sa religioasa este in primii ani de domnie asemanatoare celei duse de tatal sau. El confirma faptul ca problemele de ordin bisericesc trebuie rezolvate de episcopi, dar impune judecarea preotilor implicati in crime, de catre magistrati civili. In urma cererii formulate de papa Damasus (378) la un sinod local tinut la Roma, imparatul accepta ca Statul sa se ingrijeasca de punerea in aplicare a hotararilor luate de sinoade (expulzarea episcopilor depusi din scaun). Interesant pare si edictul formulat de Gratian, prin care era permisa „libertatea de a se insela” (securitas erroris humani). Acest edict impus cu siguranta de catre arieni in timpul unei scurte vizite intreprinse de imparat la Sirmium, va fi aplicabil pentru o perioada scurta.
Tulburarile provocate de arianism in perioada de dupa moartea lui Cosntantin cel Mare, au scos la lumina intreaga complexitate a noii situatii in care se gasea Biserica in raport cu lumea. Adesea victoria risca sa se transforme in infrangere, iar sfarsitul unor persecutii in dependenta fata de autoritati. Adesea suntem foarte sensibili la riscul pe care il poate avea colaborarea excesiva a Bisericii cu Statul. Durerea unor perioade sumbre din istorie ne determina sa vedem cu ochi buni si obiectivitate un proces deosebit de complex: implicarea Bisericii in lume. Prin aceasta nu intelegem un particularism aparte al relatiei dintre Biserica si Stat, nici adoptia formala de catre societate a unor ceremonii, simboluri sau rituri crestine, ci o profunda transformare a spiritului uman, care are loc la adapostul acestui proces, transformare greu de sesizat, dar deosebit de importanta prin consecinte. Este vorba de includerea in spiritul si constiinta umana a lui Iisus. Dupa Constantin, crestinismul devine cu adevarat destinul lumii, aceasta fiind si importanta deosebita a acestei perioade. Prima impresie lasata de secolul al IV-lea este aceea a unei convertiri ramasa „nominala” . In aparenta, atat pe timpul lui Constantin cat si a urmasilor acestuia au loc foarte multe controverse legate de crestinism; in acelasi timp biserici splendide sunt ridicate in orase, sunt oficiate cu multa solemnitate slujbe, vesmintele liturgice sunt confectionate din aur si pietre pretioase. Intrebarea pe care ne-o punem este urmatoarea: putem observa o reinnoire morala sau crestinismul a influentat pur si simplu legile, obiceiurile si principiile Statului care l-a adoptat? Constantin a decretat Duminica zi de odihna, a scutit de impozite Biserica si clerul, a acordat putere judiciara episcopilor, a protejat familia. Din pacate o parte a acestei legislatii „crestine” tindea sa acorde privilegii Bisericii, iar pentru a umaniza un pic viata era pastrata linia dreptului roman. In orice caz nu observam acum o o anumita criza de constiinta. Au fost in secolul al IV-lea domenii in care s-a inregistrat chiar o crestere a servilismului omului fata de Stat. Judecand aceasta perioada suntem tentati sa o facem in raport cu problemele pe care crestinismul le are astazi. Raportul dintre Biserica si Stat, problemele de cultura sau societate au evoluat mult, astfel incat trebuie sa tinem cont de o crestere dificila, in care idealul crestin nu a fost atat de usor de impus. Primul obstacol al Bisericii din acesta perioada nu era nici imperfetiunea particulara, sau a Statului si societatii, ci paganismul. Nu putem judeca in mod corect realizarile din acesta epoca fara a intelege natura luptei.
Paganismul il reprezentam de obicei ca pe un cult adus idolilor, iar victoria Bisericii pare ceva simplu si firesc. Lucrurile sunt insa ceva mai complicate. In spatele adorarii idolilor se ascund mentalitati specifice si coerente, un ansamblu de idei si credinte profund inradacinate in oameni, care nu erau usor de eliminat si care nu au disparut nici pana astazi. Intr-un mod foarte general am putea descrie acesta viziune a lumii ca fiind legata de tendinta omului de a se lasa supus uneori irationalului din natura. Acesta ar conduce „destinul” pamantului si al celor care locuiesc pe el, omul prin aceasta fragilitate ajungand la un cult dominat de sacrificii. Pana la un oarecare punct omul poate ajunge sa domine aceste forte cu ajutorul magiei, dar nu reuseste sa le cunoasca pana la capat. Atitudinea fata de lume este dominata de teama, de un sentiment al dependentei fata de anumite forte misterioase: omul le poate invoca, dar nu le poate face inteligibile .
Crestinismul vedea in paganism o mare minciuna, o minciuna la adresa lui Dumnezeu: el se va concentra acum asupra luptei impotriva paganismului. Era vorba de o lupta pentru sufletul uman, pentru eliberarea sa din iadul care-i otravea constiinta si viata. In lumina acestui conflict intelegem mai bine ceea ce suntem tentati sa numim astazi un compromis cu lumea. Pe vremea persecutiilor, micul grup de crestini era prin lege exclus din viata publica. Urmasii lui Hristos nu puteau avea un rol activ in lume, ci numai de a-L marturisi pe Domnul prin cuvinte si sange. Odata cu edictul de la Milan lucrurile se schimba in mod radical: tot mai multi oameni vin la biserici, Biserica fiind plasata in centrul vietii Imperiului. Marturia martirilor a demonstrat inseparabilitatea religiei crestine de viata, afirmand ca omul apartine Imparatiei lui Hristos. Sensul mesajului crestin era ca Imparatia lui Dumnezeu s-a apropiat odata cu intruparea lui Hristos, devenind inceput al unei vieti noi in lume. In lumina acestei Imparatii nimic in lume nu mai putea pretinde pe viitor ca reprezenta o valoare absoluta: nici Statul, nici cultura sau familia. Totul era subordonat unicului Domn. De aici si refuzul crestin de a acorda imparatului apelativul de „Domn”. Imparatul plasase Imperiul sau sub acesta protectie si se pregatea sa fie sanctionat acum de Biserica si nu de idoli, asa cum o facuse mai inainte. Putea Biserica sa se eschiveze de la o astfel de sarcina? Nu, in masura in care folosind termenii Sfantului Atanasie, afirma: „Crucea nu a fost un dezastru pentru creatura, ci tamaduire” .
Abolirea paganismului insemna nu numai inlaturarea idolilor si a cultului acestora, ci si etanseizarea nevoii care hranise aceasta necesitate . Pentru aceasta era nevoie de un sens autentic dat vietii, iar eventualele analogii intre crestinism si anumite forme pagane nu trebuie sa ne mire. Crestinismul a adoptat si asimilat chiar unele forme ale religiei pagane, pentru ca intentia sa era de a completa cu sensuri noi si autentice toate formele acestei lumi. Biserica nu a negat legatura sa cu religiile naturale, ci din primele veacuri a conferit acestei relatii semnificatia contrara pe care istoricii moderni ar fi dorit s-o vada. Ei explica totul prin „imprumut” sau „influente”, in timp ce Biserica prin gura lui Tertulian a afirmat intotdeauna ca „sufletul uman este natural crestin” . In consecinta religiile naturale si paganismul nu erau decat distorsiuni a ceea ce prin natura era adevarat si bun. Prin acceptarea unor forme preexistente Biserica nu facea altceva decat sa restituie lui Dumnezeu ceea ce-i apartinea, restaurand totodata „imaginea cazuta” a umanitatii. De aceea ar trebui sa ne intrebam mai degraba ce sens a dat Biserica formelor particulare pe care le-a adoptat. Din acest punct de vedere, arhitectura sacra, care cunoaste o dezvoltare deosebita odata cu Constantin cel Mare este un exemplu interesant. Daca in perioada persecutiilor Biserica nu avea cladiri speciale pentru cult, aceasta se datora faptului ca era impiedicata sa aiba. Era vorba in aceasta reactie si de opozitia crestinilor fata de doua atitudini religioase reprezentate pe de-o parte de raportul evreilor cu Templul lor din Ierusalim, iar pe de alta de functia pe care o avea Templu la pagani. Pentru acestia din urma, templul era un habitaclu sacru al divinitatii, dar sacru este diametral opus profanului. In interiorul Templului puteau fi aduse sacrificii pentru oameni pentru a se concilia cu divinitatea, dar in afara lumea ramanea profana si indepartata de Dumnezeu .
Vestea cea noua adusa de crestinism consta intr-o schimbare de atitudine: de acum Dumnezeu a ales pentru templu pe om, El nelocuind in „templele facute de mana omeneasca” (I Corinteni VI, 19). Astfel opozitia dintre sacru si profan era surmontata, pentru ca Hristos s-a intrupat, pentru a-l sfinti pe om si viata, pentru a-l uni cu Dumnezeu. Templul cel nou erau crestinii, iar adunarea lor era Biserica. Nu mai era ca altadata un „templu facut de mana omeneasca”, ci Duhul Sfant facea din om, prin unire cu ceilalti frati ai sai, un templu viu. Locul unde se adunau crestinii era sfant, iar aceasta sfintenie se putea raspandi in intreaga lume. Crestinii incep sa-si construiasca templele lor, iar aceasta lucrare devine incepand cu Constantin una din principalele manifestari ale vietii bisericesti. Forma principala a templelor crestine a fost in sec. al IV-lea cea basilicala, ori acesta avea la origine un edificiu profan, destinat adunarilor numeroase, de genul tribunalelor, pietelor sau reuniunilor publice. Aceasta insemna ca prin construirea propriilor temple, crestinii respingeau deliberat atat modelul Templului din Ierusalim, cat si pe cel al templului pagan.
Templul crestin era supus in intregime viziunii Bisericii ca o adunare a crestinilor. El are in centru o masa pentru savarsirea Euharistiei, care transforma aceasta adunare in Biserica, care ii uneste pe crestini, devenind templu al Trupului lui Hristos. Astfel existenta templelor crestine nu aducea nici o schimbare de fond Bisericii, dar ii conferea templului o semnificatie noua. Dupa edictul de la Milan, templul crestin inceta de a mai fi un loc de intalnire semi-clandestin, devenind centrul intregii vieti religioase din cetate. Odata cu inaugurarea Constantinopolului, Constantin punea bazele unui urbanism crestin, care va servi drept referinta pentru tot Evul Mediu crestin. Biserica va incorona prin cupola ei intreaga cetate, protejand-o cu umbra ei, iar Constantinopolul va deveni centrul crestin al Imperiului. Tot acum o noua legatura „fizica” se stabilea intre Biserica si lume. In fiecare oras martirul local este considerat drept „Sfantul Patron” al cetatii, iar rugaciunea din biserica „pentru toti si pentru toate” va fi considerata pentru acest spatiu precis. Biserica si cultul ei devenea principala forma de predicare a crestinismului intr-o lume inca pe jumatate pagana, scoala noii societati crestine. Raspunzand nevoilor acestei lumi, asumand-si functia de altadata a paganismului, Biserica plasa imaginea lui Hristos in centrul lumii.
Sanctificarea timpului, a naturii, a vietii, ferma convingere ca „prin Cruce am fost vindecati”, iata sensul care uneori a fost considerat drept un „compromis” progresiv al Bisericii cu lumea. El trebuie masurat in functie de inspiratia sa initiala si nu in raport cu unele distorsiuni sau inadecvari aparute pe parcurs.
Statul exercita chiar presiuni asupra Bisericii, episcopii aratandu-se adesea servili. Pana la urma insa cei slaviti de Biserica au ramas Atanasie cel Mare sau Vasile cel Mare si nu Eusebiu de Nicomidia; Statul se va supune adevarului lor. Pentru prima data principiul adevarului obiectiv, independent de orice alt lucru din lume era pus deasupra oricarei autoritati. In disputele de cuvinte se va forma constiinta omului modern: credinta sa in ratiune si libertate, capacitatea sa de a infrunta fara teama realitatea asa cum este, pentru ca Adevarul este deasupra realitatii. In secolul al IV-lea are loc o reconciliere cu lumea, o acceptare a culturii sale, a formelor sale de viata, a limbajului si a gandirii sale. Sfantul Vasile cel Mare si prietenul sau Sfantul Grigorie Teologul isi vor aminti toata viata cu placere de anii tineretii lor la Universitatea pagana din Atena (impreuna cu Iulian Apostatul). Reconcilierea s-a facut insa sub semnul Sfintei Cruci, lumea a capatat o finalitate, este conceputa ca o cale, o lupta si un progres.

Teodosie I cel Mare. Credinta ortodoxa devine religie oficiala de Stat

In urma dezastrului lui Valens de la Adrianopol, imparatul Gratian (367-383), nepot al lui Valens, proclama la 19 ianuarie 379, la Sirmium, ca Augustus pe Teodosie, caruia ii incredinteaza spre administrare provinciile orientale ale Imperiului, precum si diocezele Dacia si Macedonia. Teodosie era un general de origine spaniola, el domnind alaturi de Gratian pana in anul 383, data la care Maxim, conducator al trupelor din Bretania, il omoara pe cel din urma. Recunoscut o vreme de Teodosie, Maxim isi exercita puterea in Occident (Galia, Spania, Bretania) in perioada in care fiul lui Gratian, tanarul Valentinian al II-lea, sub regenta mamei sale Iustina, administra Illyricul, Italia si Africa. Valentinian al II-lea moare in 392, el fiind urmat de un alt uzurpator Eugen, care va domni in Occident pana in 394.
Revenind la Teodosie putem spune ca pe plan extern este confruntat cu problema gotica. In acest sens el incearca sa reorganizeze armata, lucru deosebit de dificil din cauza numarului mare de barbari instalati pe teritoriul Imperiului. Din Sirmium imparatul porneste spre Tesalonic, unde va ramane mai multa vreme. Pe drumul spre Tesalonic el a incercat sa castige bunavointa gotilor, atat a celor din interiorul Imperiului, cat si din afara lui. Unora le-a trimis cadouri iar altora bani in aur. Asemenea „atentii” au fost descoperite si pe teritoriul tarii noastre, ele constand in monede de aur, dar mai ales in lingouri. Cele de la Crasna si Feldioara au legatura cu aceste evenimente de la inceputul domniei lui Teodosie. In afara acestui procedeu Teodosie a apelat si la lupta armata. Trupele sunt trimise in Moesia si Tracia, obtinand in iulie 379 o victorie importanta impotriva gotilor. Tot acum sunt alungati dincolo de Balcani alanii si hunii. Beneficiind de ajutorul lui Gratian, care-i trimite trupe conduse de generali vestiti precum Bauto si Arbogastes, Teodosie reuseste sa anihileze pericolul gotic, intrand triumfator in Constantinopol. La randul lor ostrogotii vor pleca in Occident, de unde se vor reintoarce, fiind si ei invinsi de comandantul Traciei. Atanarich amenintat de huni va cere azil in Imperiu, fiind primit cu onoruri la Constantinopol in ianuarie 381. Prea obositi dupa atatea lupte, gotii cer pace, incheiata la 3 octombrie 382, in baza careia ei deveneau foederati (aliati) ai Imperiului si primeau pamanturi in zona dintre Dunare si Balcani . Spre deosebire de tratatele de pace anterioare, cel din 382 a fost discutat de goti de pe pozitia unora care se aflau deja in interiorul Imperiului, cerand sa fie colonizati, sa fie autonomi si sa fie scutiti de impozite. Ei acceptau sa fie angajati in armata, unii ajungand chiar sa ocupe functii importante, situatie ce va crea unele dificultati politice si militare.
Intre regiunile dintre Dunare si Muntii Haemus (Balcani) am vazut ca au fost colonizati goti in calitate de aliati ai Imperiului. In acest spatiu trebuie inclusa si Dobrogea, despre prezenta gotilor aici gasind cateva amanunte la istoricul pagan Zosimus. Chiar daca a trait pe vremea lui Teodosie al II-lea, acest istoric a putut culege unele informatii despre epoca nu prea indepartata a lui Teodosie al II-lea. Astfel el spune ca gotii aveau un tratament privilegiat, dar se manifestau abuziv cu populatia locala din Dobrogea. In plus, comportamentul lor nu era de adevarati aliati ai Imperiului, ci manifestau dispret fata de armata romana si comandantii ei. Gotii se dedau adesea la jafuri, pradand localitatile pe care in mod normal trebuiau sa le apere. Zosimus mai aminteste si de revolta sefului garnizoanei romane de le Tomis, pe nume Gherontius, care va reusi „sa elibereze Scythia de pericolele ce o amenintau”, invingand „cu vitejie si curaj” pe barbarii care se ridicasera impotriva ei. De teama gotilor, Teodosie I va fi pe punctul sa-l pedepseasca pe Gherontius, scapat in ultima clipa de eunuci, carora a trebuit sa le imparta averea personala. Episodul este relevator pentru starea de spirit in care traiau locuitorii provinciei Scythia sau ai altor provincii in care se gaseau goti, amintind totodata si de existenta unei biserici la Tomis cu drept de azil, in care se refugiasera barbarii urmariti de Gherontius .
Pacea din 382 a fost de scurta durata deoarece barbarii nu erau oameni care sa stea prea mult intr-un loc, astfel incat conflictul cu gotii a continuat in iarna anilor 384 - 385 si 385 -; 386. In acesti ani Imperiul nu a reusit sa impiedice atacul unor barbari impotriva cetatii Halmyris, de pe malul lacului Razelm. Cu toate acestea in toamna anului 386 armatele romane obtin o victorie importanta impotriva unui grup insemnat de ostrogoti, refugiati din stepele de sud ale Rusiei sub conducerea lui Odoteus, ajunsi in aceasta zona din cauza presiunii hunice. Ostrogotii cer si ei azil in Imperiu, dar bizantinii ii refuza avand deja experienta trista cu ceilalti. Victoria din 386 a contribuit mult la ridicarea prestigiului romanilor in fata barbarilor, imparatul ridicand in amintirea acestui eveniment o columna in cartierul Taurus din Constantinopol (inalta de 42 m.) .
In Occident, Gratian este ucis la Lugdunum, Teodosie fiind nevoit sa-l recunoasca pe Maximus drept conducator in regiunile de dincolo de Alpi; Italia si Africa raman mai departe lui Valentinian al II-lea (375-392), patronat de mama sa Iustina. Profitand de nemultumirea populatiei fata de masurile de incurajare a arianismului luate de Iustina, Maximus trece in Italia, Valentinian al II-lea si mama sa fiind obligati sa se refugieze la Tesalonic si sa ceara ajutorul lui Teodosie. Sora lui Valentinian al II-lea devine sotia lui Teodosie, caruia ii daruieste o fiica pe Galla Placidia. In urma contraofensivei declansate in 388 de Teodosie, Maximus este infrant si omorat, iar Valentinian repus in scaun. Pana la urma Valentinian este si el asasinat in 392 de catre Arbogastes, un franc numit de Teodosie magister millitum. Locul ramas liber in Occident, este luat de un functionar al Curtii, Eugenius, infrant la randul sau de Teodosie in batalia de la Aquileea, armata imperiala fiind formata in buna parte din goti, alani, huni si iberi din Caucaz, iar printre ofiteri ii aveau pe Gainas, Alaric, Stilichon, care vor juca un rol important in cursul anilor urmatori. Dupa aceasta victorie Teodosie ramane singur imparat peste tot Imperiul.

Politica fata de crestinism a imparatului Teodosie I cel Mare

Teodosie I cel Mare a acordat problemelor religioase o atentie deosebita, incat s-a putut spune despre el ca „s-a ocupat mai mult de situatia Bisericii decat de problemele Statului si ale sale” (Sf. Ambrozie) . Domnia lui Teodosie a insemnat si revenirea la carma Imperiului a imparatilor ortodocsi, Teodosie fiind primul care a renuntat la titlul de pontifex Maximus, obligatoriu in titulatura unui imparat roman . Inca de la inceputul domniei sale, alaturi de Gratian va incerca sa apere adevarata credinta ortodoxa, credinta universala. Aceasta atitudine este ilustrata printr-o opozitie evidenta fata de diferitele „dizidente ariene”, sau fata de donatisti, maniheeni, apolinaristi etc. . La venirea la Constantinopol a lui Teodosie, episcop era Damofilus (arian), iar conducatorul anomeilor, Eunomius, traia la Calcedon, influenta arienilor fiind deosebit de puternica. Dupa moartea Sfantului Vasile cel Mare (379), Sfantul Grigorie de Nazianz este chemat de clerul si populatia capitalei, pentru a deveni episcopul lor. Grigorie vine la Constantinopol, unde intemeiaza biserica Invierii (Anastasis), in care pronunta intre 379-380 cunoscutele cuvantari impotriva anomeilor si a pnevmatomahilor, numite cele 5 Cuvantari Teologice, care vor provoca mari tulburari .
Membrii tuturor acestor dizidente erau considerati drept „eretici” si supusi rigorilor legii . La 3 august 379, Gratian anulase deja masurile luate la Sirmium cu un an mai inainte: el interzicea adunarile ereticilor, nu le recunoaste conducatorilor lor calitatea de clerici, aceasta masura vizandu-i se pare in mod special pe donatisti. Cateva luni mai tarziu, la 28 februarie 380, un edict promulgat de Teodosie I la Tesalonic, fara consultarea prealabila a episcopilor, preciza criteriile care dadeau dreptul la titlul de „crestin al Bisericii universale” ; un alt edict din 10 ianuarie 381 reamintea acelasi lucru ca dealtfel si cel emis in iulie 381, dupa Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol. Toate aceste edicte mentionau cel putin pentru partea orientala a Imperiului, ca religia crestina adevarata este cea care se acorda cu credinta marturisita la sinodul de la Niceea, fiind mentionat pe scurt si continutul; erau citati si episcopii considerati garanti ai acestei credinte. Deodata toti dizidentii se vedeau in postura de a fi considerati eretici, construirea de biserici le era interzisa, ca dealtfel si reuniunile liturgice, chiar si in case particulare, iar clerul lor era alungat din capitala. Cu toate acestea in 386 un edict al lui Valentinian al II-lea restituia pentru eternitate „drepturile sale” unei fractiuni ariene: aici era desigur si influenta mamei sale Iustina. Acest edict era trecut si in Codex Teodosianus, permitand multor arieni sa-si pastreze bisericile din afara oraselor . Aceasta constituia singura exceptie, in anii care au urmat Teodosie I luand masuri drastice impotriva tuturor ereticilor: ei nu aveau nici un drept asa cum avea Biserica Universala si faceau obiectul mai multor interdictii, cum ar fi interdictia de a avea locuri de cult, de a se reuni, de a hirotoni preoti. Altii cum ar fi maniheii, erau reprimati foarte dur, fiind privati chiar de o serie de drepturi civice, din 389 avand si interdictul de a mai locui la Roma. Sub incidenta lipsirii de drepturi civile de genul de a lasa testamente sau mosteniri, au fost arienii incepand din anul 389 .
Daca prin edictul de la Milan din 313, crestinismul devenea numai o religie licita, alaturi de alte culte pagane, acum se facea un pas inainte, decisiv, prin care Ortodoxia era declarata singura credinta permisa in Imperiu: in edictele date acum se facea o distinctie clara intre catolicus si ereticus, primul termen desemnandu-i pe ortodocsi, adepti ai hotararilor Sinodului de la Niceea, iar al doilea pe toti partizanii celorlalte culte religioase. Paganii erau considerati o categorie aparte. Drept urmare nu era permisa decat existenta Bisericii Catolice. Prin decretul lui Teodosie din 28 februarie 380, se adauga termenului catolicus, care insemna universal, adica Biserica universala, spre deosebire de secte asa cum precizase pentru prima oara Sfantul Ignatie al Antiohiei, si semnificatia de ortodox, drept credincios.
Cu siguranta ca aceste masuri nu au fost puse in practica cu strictete, dar ne dau indicatii precise cu privire la orientarea politica a Statului, garant de acum al Ortodoxiei. La aceasta legislatie trebuie amintita si preocuparea pentru conduita preotilor, a clerului in general, tradusa prin numeroase exigente de ordin moral: adulterul si homosexualitatea fiind sever pedepsite.
Dupa moartea lui Gratian in 383, uzurpatorul Maxim era convins ca Imperiul i-a fost dat de Dumnezeu, interesandu-se de problemele Bisericii si condamnandu-l pe Valentinian pentru politica sa de favorizare a arianismului, persecuta pe manihei. In 384, tribunalul imperial pe care-l prezida, confirma condamnarea la moarte a lui Priscilian, un episcop spaniol pe care un sinod local tinut la Bordeaux il declarase maniheu, fapt care a suscitat oprobiul a numerosi episcopi printre care Martin de Tours si totodata inceputul unei schisme in randul episcopatului din Galia. El va fi considerat de discipolii sai drept martir. Aceasta miscare declansata de omorarea lui Priscilian va dura pana in sec. V-VI.
Pentru aceasta perioada nu pot fi uitate lucrarile Sinodului al II-lea ecumenic tinute la Constantinopol in primavara anului 381. Tema acestui sinod a fost erezia lui Macedonie, cunoscuta sub numele de erezia pnevmatomaha, deoarece era impotriva dumnezeirii Sfantului Duh. Macedonie facea din Sfantul Duh o creatura, o persoana mai mica decat Tatal si Fiul. Erezia sa a fost combatuta si s-a hotarat ca Sfantul Duh este a treia persoana a Sfintei Treimi, egala cu ele si prin urmare i se cuvine aceeasi cinstire. S-au redactat acum si ultimele 5 articole ale Crezului, confirmandu-se totodata valabilitatea hotararilor Sinodului de la Niceea. Garanti pentru toate acestea au fost numiti: Nectarie, episcopul Constantinopolului, Timotei al Alexandriei, Grigorie de Nyssa, Diodor de Tars, la care s-a alaturat chiar si episcopul Tomisului, Gherontie. Prezenta sa ne arata prestigiul de care se bucura Biserica pe care o reprezenta, pastratoare a credintei adevarate. La Sinodul al II-lea s-au luat de asemenea importante hotarari in privinta organizarii bisericesti. Astfel, in privinta comunitatilor bisericesti din provincii, acestea urmau sa fie grupate in unitati mai mari corespunzatoare diocezelor laice. La Niceea se hotarase deja ca episcopul din metropola provinciei (mitropolitul) sa aiba autoritate asupra episcopilor din eparhia (provincia) sa. Acum se face un pas mai departe. Mitropolitul din centrul diocezei avea autoritate asupra celorlalti mitropoliti. De aceasta hotarare profita mitropolitii din Antiohia, care isi exercita autoritatea asupra diocezei Orientului, de Alexandria asupra Egiptului si Nubiei, Cezareea Capadociei asupra diocezei Pontului, de Efes asupra diocezei Asia, de Heracleea asupra diocezei Traciei.
Prin al treilea canon, Sinodul al II-lea Ecumenic a hotarat ca episcopul de Constantinopol sa poarte numele de patriarh si sa fie in rang „primul dupa episcopul Romei”, deoarece Constantinopolul era noua Roma. Observam ca in justificarea rangului episcopului de Constantinopol se tinea seama de faptul ca el era capitala Imperiului. Ridicarea in rang a episcopului de Constantinopol a nemultumit pe ceilalti episcopi din centre apostolice precum: Roma, Antiohia, Alexandria. Papa Damasus nu a recunoscut aceste hotarari ale canonului al III-lea, convocand chiar un sinod la Roma, la care a invitat si episcopi din Orient, dar acestia nu au venit, ei participand la un alt sinod local organizat de Teodosie I la Constantinopol. La Roma nu au fost trimisi decat niste observatori, iar papa Damasus impreuna cu Ambrozie al Mediolanului au suportat cu greu acest afront. Se pare ca Teodosie a dat un ordin prin care urma sa se alcatuiasca ordinea de intaietate pentru toate scaunele mitropolitane din Imperiu, luand nastere astfel prima Notitia episcopatum.

Atitudinea lui Teodosie I cel Mare fata de paganism

Politica religioasa a lui Gratian si Teodosie, apoi a lui Teodosie singur, contine un alt aspect, acela indreptat impotriva paganilor. Spuneam mai inainte ca inca de la urcarea sa pe tron Teodosie a renuntat la titlul de pontifex maximus, gest pe care-l va face la scurt timp si Gratian. Primele edicte au fost indreptate impotriva apostatilor (crestini redeveniti pagani), care vor pierde in 381 dreptul de a-si alcatui testamente. Aceasta lege este reinnoita in 383, dar imbunatatita: ea se aplica in mod strict crestinilor botezati care au abandonat credinta „considerandu-se straini dreptului roman”, dar ea lasa celor care fusesera numai catehumeni dreptul de a mai incerca o data prin familiile lor. Gratian reia si completeaza aceasta legislatie in acelasi an. Ea este inasprita de Teodosie in 391 pe motiv ca cel care abandonase comuniunea crestina se indeparteaza de specia umana. In 381 si 382, sacrificiile sangeroase sunt interzise sub pedeapsa deportarii . Aceste cateva masuri nu mergeau prea departe fata de cele luate in vremea lui Constantin, dar cei doi imparati Gratian si Teodosie I vor ataca in urmatorii ani institutiile cultului pagan: in toamna lui 382 Gratian va scoate din Senatul de la Roma statuia zeitei Victoria, va suprima imunitatile Vestalelor si ale sacerdotiului pagan, va confisca averile si alocatiile; la Constantinopol si in alte orase din Orient, Teodosie ordona inchiderea templelor: ramaneau deschise in scop cultural, cele care contineau opere de arta. In 384 trimite pe prefectul pretoriului Synegios in Egipt pentru a inchide principalele temple.
Dupa 391 aceasta politica oarecum radicala, este temperata din cauza conflictului cu Maximus, Teodosie cautand ca si Iustina sprijinul aristocratiei pagane, unele personalitati pagane primind chiar inalte functii. In acest context, senatorii de la Roma vor incerca in 384 sa anuleze masura luata anterior in 382 de excludere a altarului Victoriei din Senat. Senatorul Symachus face acum o nota prin care chema la toleranta, la intelegere, la posibilitatea existentei mai multor cai de a ajunge la adevarul de credinta, dar Ambrozie al Mediolanului reuseste prin invocarea libertatii de constiinta a senatorilor crestini, sa-l impiedice pe Valentinian II sa fie de acord cu interventia senatorului pagan. Aceasta interventie din partea lui Ambrozie, nu va fi si ultima, el va intreprinde o alta pe langa Teodosie, care va avea drept consecinta o perioada destul de incordata intre cei doi. De fapt Sfantul Ambrozie l-a impiedicat pe imparat dupa 388 sa faca dreptate evreilor din Callinicum a caror sinagoga le fusese incendiata de crestini: Teodosie il condamnase pe episcopul din acel loc, cu reconstruirea cladirii, dar Ambrozie obiectase, spunand ca un episcop nu putea sa recladeasca un „templu al greselii”, cerand si obtinand anularea deciziei. De aici si iritarea imparatului explicata si de incercarea sa de apropiere fata de aristocratia pagana din Roma. In ciuda acestor neantelegeri cu Sf. Ambrozie, Teodosie a fost pana la sfarsitul vietii un luptator pentru interesele Bisericii si ale Imperiului .
O serie de legi date intre 391 si 394, reactiveaza lupta impotriva paganismului, ajungandu-se la interzicerea oricarui cult pagan: legea din 24 ianuarie 391 era valabila pentru Roma, cea din 16 iunie pentru Egipt, iar cea din 8 noiembrie 392 pentru intregul Imperiu. Pe viitor toate sacrificiile, fie publice, fie particulare, inclusiv cele domestice erau interzise indiferent de rangul social, cei care incalcau legea fiind supusi unor amenzi consistente. In acest context inceteaza in 394, celebrarea Jocurilor olimpice, iar in 396 sunt interzise misterele lui Eleusis. Astfel religia traditionala pierde orice drept legal de exprimare, Imperiul devenind in mod oficial crestin. Exista insa o singura exceptie: cea a evreilor, care conservau libertatea de cult.
Severitatea acestor masuri politice, va declansa o reactie din partea paganilor. Uzurpatorul Eugen, ajuns la putere in Galia prin intermediul lui Arbogastes in 392, in momentul in care preia controlul asupra Italiei in primavara lui 393, va cauta, chiar daca era crestin, sa se reconcilieze cu paganii prin restituirea bunurilor acestora si prin restabilirea cultelor interzise; la Roma altarul Victoriei va fi reinstalat in Senat. Dupa victoria lui Teodosie impotriva lui Eugen in septembrie 394, toate aceste masuri au fost reportate, iar interdictiile din 392 puse in aplicare si in Italia .
Teodosie I cel Mare a murit la 17 ianuarie 395 la Milano, cuvantul funebru fiind rostit chiar de episcopul locului Ambrozie. Mostenirea politica si religioasa pe care a lasat-o era deosebita. Hotarele Imperiului erau sigure, cuprinse intre Atlantic si Eufrat, din Africa si pana la Marea Neagra si Dunare. Partea Orientala a acestui vast teritoriu cuprindea doua mari prefecturi ale pretoriului, a Illyricului si a Orientului. In prefectura Illyricum erau diocezele Dacia si Macedonia insumand 12 provincii, iar prefectura Orientului avea 5 dioceze: Tracia, Asia, Pontul, Orientul si Egiptul, cu un total de 48 de provincii. In Occident erau marile prefecturi ale Galiei si Italiei cu diocezele si provinciile, asa cum fusesera pe vremea lui Diocletian si Constantin.