Invatamantul militar s-a dezvoltat si el corespunzator cerintelor vremii. f8z24zu
In anul 1861, prin Inaltul ordin de zi nr.204 din 22 iulie, scolile militare din Iasi si Bucuresti au fost contopite intr-una singura, cu sediul la Bucuresti, la baza acestei reorganizari stand
„Regulamentul Scolii militare din Bucuresti”, aprobat de Alexandru Ioan Cuza la 30 martie 1860. Elaborat, dupa cum arata ministrul de razboi, in raportul catre domnitor, cu scopul „sa fie bine precizate datoriile fiecaruia si sa se determine un cadru de invatatura din care sa rezulte indoitul scop de a dobandi ofiteri de linie si pentru armele speciale”,1 regulamentul cuprindea 11 titluri si
191 de articole, in care se precizau: scopurile scolii, personalul, consiliul de studii, conditiile de admitere, programele de invatamant, cazarea, hranirea, disciplina, iesirea in taberele de instructie, etc.
Conceptia care a stat la baza organizarii sistemului de invatamant militar in aceasta etapa a constat, in principal, in alcatuirea unui ansamblu de institutii scolare cu o organizare si incadrare adecvate, prin valorificarea traditiilor militare romanesti si adoptarea, in acelasi timp, a experientei in domeniul invatamantului din alte armate, prin trimiterea unor ofiteri la studii in alte tari, ca si prin angajarea temporara in armata romana, ca instructori, a unor ofiteri straini.
Era nevoie de o adaptare rapida la cerintele de ducere a razboiului in epoca moderna si pentru aceasta trebuiau fundamentate principiile doctrinei de lupta a armatei romane. Pana la crearea unor conditii corespunzatoare in tara pentru formarea cadrelor militare, domnul a luat masuri de a trimite la studii in strainatate elevi si ofiteri, doar in Franta aflandu-se la studii si cursuri, la sfarsitul anului 1861, un numar de 50 de ofiteri romani.2
Pentru trimiterea la studii a fost aleasa in primul rand Franta, pentru ca la acea data, armata franceza, mostenitoarea traditiilor de lupta ale razboaielor napoleoniene, era considerata ca una din cele mai bine pregatite armate din Europa, precum si datorita faptului ca guvernul francez, insusi imparatul Napoleon al III-lea, aratase multa bunavointa in lupta dusa de patriotii romani pentru infaptuirea unirii. Dintre ofiterii trimisi de statul nostru la pregatire peste hotare, multi obtinusera rezultate deosebite. Printr-un ordin de zi, ministrul de razboi, Ion Ghica, evidenta pe sublocotenetul Eracle Arion, care, absolvind cu rezultate foarte bune scoala politehnica de la Metz, a fost inscris pe tabla de onoare a scolii, fiind primul strain care beneficia de acest privilegiu. Acelasi ofiter a fost retrimis, in 1864, in Franta, pentru a studia „specialitatea manufacturei armelor in fabrica de la Chatelereau,”3 deoarece se punea problema infiintarii Arsenalului Armatei si era nevoie de cadre cu o asemenea calificare.
La 17 ianuarie 1863 s-a tinut in tara un concurs pentru tinerii intre 14-17 ani ce urmau sa studieze la scolile de marina din Franta. Se scoteau la concurs doua locuri pentru scoala navala de la Brest, cu cursuri de doi ani si un loc pentru specializare pe una din canonierele franceze.
Paralel cu aceste demersuri s-a continuat trimiterea a cate doi absolventi ai scolii de chirurgie din Bucuresti la Facultatea de Medicina umana din Paris si la Facultatea de Medicina veterinara din Alfort.4 De asemenea, alti tineri au fost trimisi la studii in scoli militare din Rusia. Astfel, documentele atesta ca in anul 1863, un ofiter din corpul flotilei romane a primit autorizatia sa urmeze Scoala de torpile de la Kronstadt.5
Toti tinerii trimisi la studii in strainatate incheiau un angajament de a servi in armata timp de cel putin opt ani de la intoarcerea in tara.
Trimiterea la stagiu a unor ofiteri romani in unele armate straine, a constituit o alta directie urmata de oficialitatile militare ale Principatelor Unite. Acest demers avea drept scop sa creeze ofiterilor nostri posibilitatea de a-si insusi experienta valoroasa capatata de acele armate in privinta actiunilor de lupta, sa cunoasca comportarea armamentului intrebuintat, sa-si insuseasca unele din procedeele de conducere a trupelor, pe care sa le valorifice in procesul de instruire a armatei romane. In acest sens, opt ofiteri au fost trimisi la stagiu in unitati ale armatei italiene, care duceau razboiul pentru unitatea Italiei. Aducerea de instructori straini cu scopul de a introduce in armata romana principii si procedee de organizare si instruire folosite in armatele tarilor cu multa experienta militara, constituie o alta trasatura a conceptiei care a stat la baza masurilor pentru intarirea organizatorica a armatei si realizarea unui sistem de formare a cadrelor sale. La aceasta a contribuit aducerea, din 1860, a Misiunii militare franceze -; trimisa de Napoleon al III-lea -; cu scopul declarat de a sprijini procesul de instruire si de cunoastere a situatiei reale a fortelor armate romanesti.6 Participand la organizarea taberelor de instructie, a stabilimentelor de artilerie, a comandamentelor militare si a scolii de ofiteri, precum si la elaborarea unor legi si regulamente,

Misiunea militara franceza, condusa de Lt.col. de stat major Eugene Lamy,7a avut un rol, pozitiv in procesul de modernizare a fortelor noastre armate.
Principala trasatura a conceptiei referitoare la formarea si pregatirea cadrelor ostasesti in perioada domniei lui Cuza, a fost, insa, crearea unei retele de institutii militare de invatamant in tara, care sa asigure necesarul de cadre ale armatei; in primul rand in ceea ce priveste ofiterii, pe baza scolarizarii prealabile a acestora, dupa un program corespunzator destinatiei lor. Aceasta necesitate s-a impus a o consecinta a hotararii luate de Cuza de a aboli sistemul de acordare a gradelor ofiteresti si de promovare in functii pe baza privilegiilor si ragurilor boieresti, creand posibilitatea ca in corpul ofiterilor sa patrunda si tineri provenind din alte structuri sociale, promovandu-se, in fond, criteriul capacitatii si competentei.8
Reteaua de institutii militare de invatamant care a functionat intre 1859-1866 a cuprins: Scoala militara de ofiteri, Scoala nationala de medicina si farmacie, Scoala de scrima si gimnastica, Scoala copiilor de trupa, Scoala de arte si meserii a armatei, Scolile de gradul I pentru alfabetizarea trupei.
In urma Decretului din 22 iulie 1861, cele doua scoli militare de la Bucuresti si Iasi, au fost contopite, dupa cum spuneam, intr-una singura cu sediul la Bucuresti. Admiterea in scoala se facea pe baza de concurs, iar perioada de scolarizare era de cinci ani. Noul regulament de functionare, publicat in anul 1862, prevedea ca elevii trebuiau sa-si insuseasca in anii de studii, un volum de cunostinte de cultura generala de nivel liceal si unul de cunostinte militare de specialitate la nivelul de ofiter comandant de pluton. Ca atare, programa de invatamant cuprindea atat discipline de cultura generala -; stiintifica si umanista (limba romana, limba franceza, limba germana, istorie, geografie, desen, caligrafie, algebra, geometrie, geometrie descriptiva, aritmetica), cat si discipline de specialitate militara (topografie, tactica si strategie, fortificatii, arhitectura, poduri si sosele, administratie, legislatie si regulamente, gimnastica, natatie,etc.). Anul de invatamant era impartit in doua semestre: in luna iulie aveau loc examenele de promovare sau absolvire si inaltarea in grad, iar vacanta era in luna august. Elevii erau egali in drepturi si indatoriri, indiferent de mediul social din care proveneau, clasificarea lor in cadrul promotiei facandu-se exclusiv pe baza rezultatelor obtinute la invatatura si a comportamentului in scoala. Exigentele fata de pregatirea cursantilor erau mari, regulamentul fiind drastic in privinta lipsei de interes in pregatire.
In aceasta perioada, folosindu-se experienta unor scoli militare din strainatate, s-a adoptat si solutia primirii in scoala militara a unor tineri ca externi, sporind in modul acesta, fara cheltuieli suplimentare prea mari, numarul elevilor scolarizati.

Regulamentul din 1862 mai indica faptul ca absolventii scolii de la armele speciale, aveau dreptul de a-si continua studiile in scoli de aplicatie din Franta, prin grija si dupa nevoile stabilite de guvernul tarii. Cheltuielile de intretinere a elevilor in Scoala militara de la Bucuresti, erau suportate fie de stat in intregime (pentru bursieri) fie de stat si de familia elevului in proportii egale, fie in intregime de catre familia elevului. Prevederea acordarii de burse de catre stat, reprezinta un notabil progres fata de perioada anterioara, deoarece a deschis calea patrunderii in scoala militara si a unora din tinerii ale caror familii erau mai putin avute, dar care se evidentiau ca foarte valorosi.
In anul 1864 s-a stabilit uniforma pentru elevii scolii. Ea era alcatuita din: tunica de culoare albastra, galoane de culoare rosie, paspol de culoarea campului, iar pe guler cu grenade brodate din matase galbena; pantalonii aveau culoare gri. La uniforma se purta cravata albastra.9
Organizarea Scolii militare de ofiteri a avut urmatoarea configuratie: directorul scolii (numit mai tarziu comandant); organe colective de conducere, din care facea parte si directorul de studii; corpul didactic; subunitatile de elevi cu comandantii lor; personalul de deservire.10
Directorul (comandantul)11 raspundea de intreaga activitate ce se desfasura in scoala. El era ajutat in exercitarea atributiunilor de director de studii si de consiliile „de studii”, „de administratie” si „de disciplina”.12

Directorul de studii, numit dintre ofiterii cu o buna pregatire militara de cultura generala si didactica, avea ca sarcina principala organizarea si controlul desfasurarii procesului de invatamant, asigurarea cu manuale si materiale didactice.
Consiliul de studii era alcatuit din cadre din conducerea scolii si din afara ei (numite de ministrul de razboi) si avea ca sarcina analiza periodica a rezultatelor invatamantului si starii disciplinare, urmarirea activitatii corpului didactic (inclusiv avizarea profesorilor care urmau sa fie numiti sau indepartati), organizarea desfasurarii examenelor de admitere, de promovare sau de absolvire, etc.
Consiliul de administratie se ingrijea de indrumarea activitatii administrativ-gospodaresti, iar consiliul de disciplina se ocupa de probleme privitoare la comportamentul elevilor.
Din corpul didactic al scolii faceau parte atat profesori militari, cat si civili, iar subunitatile de elevei, structurate pe plutoane si companii, erau comandate de ofiteri instructori.

In scoala s-a acordat intotdeauna o mare atentie numirilor in functii de ofiteri instructori si de profesori, alegandu-se pentru astfel de functii, cadre foarte bine pregatite. Potrivit regulamentului din 1864, selectionarea profesorilor militari se facea din randul celor mai buni ofiteri ai armatei, care erau numiti de ministrul de razboi. Pentru a-i atrage catre o asemenea functie, atat profesorii cat si ofiterii instructori beneficiau de sporuri salariale substantiale.14 Angajarea profesorilor civili se facea, de regula, prin concurs. Ambele masuri au asigurat incadrarea scolii cu un personal didactic, militar si civil, valoros.
Scoala militara de ofiteri si-a desfasurat cursurile, pana in anul 1866, in Bucuresti, mai intai pe actuala Cale a Plevnei (unde se aflase inca de la infiintare Scoala ostaseasca), iar din 1862 intr-o cladire noua de pe Ulita Targovistei (azi Calea Grivitei). In anul 1866, datorita faptului ca un incendiu distrusese localul din Bucuresti, scoala a fost mutata la Iasi, in casele lui Grigore Ghica Deleanu de pe strada Copou. In 1872 ea a revenit la Bucuresti in vechea sa cladire, intre timp restaurata.15
Un loc deosebit de important in peisajul invatamantului militar in aceasta etapa istorica, l-a avut Scoala nationala de medicina si farmacie, care a luat fiinta in baza ordinului de zi nr.71 din 8 martie 1861 al domnului Alexandru Ioan Cuza.
La propunerea doctorului Carol Davilla, inspectorul general al serviciului sanitar, domnitorul Cuza a fost de acord ca formarea medicilor necesari armatei sa se faca, intr-o prima etapa, la facultati de medicina din strainatate, unde au si fost trimisi unii din absolventii scolii de chirurgie. In schimb, in tara puteau fi create conditii pentru formarea cadrelor sanitare cu pregatire medie, ajutoare ale medicilor -; pentru medicina umana, medicina veterinara si farmacie. Aceasta a devenit sarcina si menirea Scolii nationale de medicina si farmacie.16
Datorita stradaniei depuse de Carol Davilla si entuziasmului tinerilor medici reintorsi de la facultatile din strainatate, ca si acela al ofiterilor sanitari formati in primii ani de functionare a Scolii nationale de medicina, se creeaza conditii ca, dupa scurt timp de la Unire, sa ia fiinta Facultatea de medicina din Bucuresti, care va forma medici atat pe plan national cat si pentru nevoile armatei.
Desfiintarea sistemului feudal de numire a cadrelor ofiteresti si subofiteresti pe baza privilegiilor si rangurilor boieresti, organizarea scolilor de gradul I (ulterior scoli regimentare), punerea pe baze noi a pregatirii fizice prin infiintarea Scolii militare de tragere si tinta, scrima si gimnastica, dezvoltarea Scolii militare de ofiteri si infiintarea Scolii nationale de medicina si farmacie, sunt expresii evidente ale dorintei lui Cuza de a forma cadre militare temeinic pregatite, avand la baza un invatamant bine organizat si cu un continut modern, sub raportul organizarii si conducerii.
„Ofiterii buni se formeaza in scoli -; se afirma intr-un studiu publicat in „Monitorul oastei” din 1860. Scolile militare au inceput in unele tari sa ajunga la perfectie… Tara noastra are mai mult decat oricare alta trebuinta de ofiteri invatati, care sa aiba adanci cunostinte de arta militara, care nu se pot face decat in scoli”.17

Cerintele complexe si multiple ale armatei au impus diverse forme de perfectionare a pregatirii ofiterilor. In lipsa unei institutii de invatamant militar superior, Ministerul de Razboi trimitea un numar destul de insemnat de ofiteri merituosi la studii in scoli de specialitate din strainatate, indeosebi in Franta, dar si in Italia, Austria, Prusia, Belgia. Astfel, in 1864, au fost trimisi sa urmeze cursurile Scolii militare superioare de la Saint Cyr un numar de opt ofiteri de infanterie si patru de cavalerie, in timp ce alti patru se specializau ca ofiteri de stat major. O alta modalitate de insusire de cunostinte solide in arta purtarii razboiului modern a constat in trimiterea de catre principele Cuza a unor tineri ofiteri romani la diferite operatii militare si manevre ale unor armate straine, dispuse sa sprijine perfectionarea organismului militar romanesc. Astfel, cinci ofiteri au fost trimisi in Maroc, pe atunci aflat in razboi cu Spania, altii in Mexic, apoi in S.U.A. in anii razboiului de succesiune, sau pentru a asista la marile manevre ale armatei franceze.18 La plecarea in strainatate a unui astfel de grup de ofiteri, in cuvantul sau, ministrul de razboi le-a spus ca principala lor indatorire este „Sa adune de pe campul de bataie cunostinte trebuincioase unor ofiteri si a veni sa le imprastie apoi, printre camarazii lor”.19
Se forma astfel un corp ofiteresc -; actiune continuata apoi de principele Carol -; a carui valoare va fi dovedita, nu peste multa vreme, in cadrul operatiunilor militare din anii 1877-1878 care au consfintit pe campul de lupta independenta proclamata a tarii.
In Transilvania, la inceputul celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea, invatamantul militar din regimentele graniceresti a continuat sa se dezvolte. La 24 martie 1861 imparatul a ordonat ca teritoriul fostului Regiment 2 romanesc sa constituie o jurisdictie autonoma cu denumirea Districtul Nasaudului. Inaugurarea acestui district s-a facut la 18 iulie acelasi an, in functia de capitan suprem (prefect) fiind numit Alexandru Bohatel.20 Acest fapt a largit temelia nationala din acest timp. Limba administratiei, la tribunal, la judecatorii, in toate serviciile si institutiile de stat, de judet si de comune a fost, pana la instituirea regimului dualist austro-ungar, in

1867, limba romana.
De acum inainte, granicerii incep sa acorde o tot mai mare atentie functionarii invatamantului de toate categoriile. Isi reorganizeaza scolile satesti triviale. Scoala primara superioara din Nasaud, precum si scoala de invatatori, aveau limba de predare romana. La 4 octombrie 1863 se deschide, cu mare fast, in Nasaud, si clasa intai a „gimnaziului” (liceu) cu 40 de scolari, infiintat si sustinut numai din fondurile graniceresti.21
Invatamantul a continuat sa existe si pe teritoriul Regimentului 1 graniceri. Aici a fost ales, la 22 aprilie 1863, ca presedinte al comitetului „fondului scolastic”, capitanul Constantin Stezar. Din acest fond s-a repartizat, anual, fiecarei foste campanii cate 700 de florini pentru scopuri scolare, pentru „stipendii” in vederea efectuarii de studii pedagogice, precum si pentru cladirea scolilor noi si incadrarea acestora cu invatatori bine pregatiti.22
Dintre absolventii invatamantului romanesc din Transilvania, unii au urcat pe trepte ierarhice inalte si s-au ilustrat prin rezultate deosebite in domeniul activitatii lor militare. Printre acestia sunt de remarcat: colonelul David Urs, care a servit aproape intreaga viata in Regimentul 1 graniceresc cu sediul la Orlat, langa Sibiu, si a luptat pentru dezvoltarea culturii romanesti din Transilvania; generalul Traian Doda, fost elev al Scolii preparande din Regimentul 1 graniceresc, iar ulterior ajuns comandant de mare unitate; colonelul Carol Urban, comandant al Regimentului 2 graniceresc, cu sediul la Nasaud, iar apoi comandant al Corpului 7 munte.23