r1x5xg

Analiza dezvoltarii economice a fiecarei natiuni, ca si a economiei mondiale in ansamblul sau, scoate in evidenta succesiunea in timp a mai multor tipuri de politica comerciala, fiecare fiind insotita de argumentele corespunzatoare. Ceea ce este de remarcat este faptul ca in pofida argumentelor tot mai sofisticate in favoarea protectionismului, cauza pentru un comert international liber ramane puternica.
Istoria dezvoltarii economice mondiale releva existenta unei lupte puternice intre fortele nationaliste, pe de o parte, si de cooperare internationala, pe de alta parte, care a generat cicluri de protectionism si de comert liber. Constatarea care se impune in urma acestei lupte este ca masurile de politica comerciala tarifare, netarifare sau de promovare si stimulare a exportului, au un impact puternic nu numai pentru tara care le adopta si in interiorul ei, ci si asupra tarilor partenere si in interiorul acestora. O taxa vamala, spre exemplu, sprijina productia interna, dezavantajaza pe proprii consumatori, iar daca tara respectiva are o pondere mare in importul mondial, ii imbunatateste raportul de schimb, insa, in acelasi timp, reduce productia in tara exportatoare, ii creeaza somaj si ii deterioreaza raportul de schimb. In consecinta, tara exportatoare afectata poate, la randul ei, sa adopte masuri de politica comerciala restrictive fata de tara care a introdus astfel de masuri. Deci, politica comerciala proprie sau a celorlalte tari poate avea efecte externe puternice asupra politicii economice generale a fiecarei tari in parte ca si asupra economiei mondiale.
Concluzia ? Pentru a evita masurile de protectie in lant si privarea de beneficiile comertului international tarile au ajuns la concluzia ca este mai rezonabil si reciproc avantajos ca in materie de politica comerciala sa negocieze intre ele, atat in situatia in care vor sa intreprinda masuri protectioniste, cat si atunci cand vor sa-si liberalizeze schimburile. Aceste negocieri se pot desfasura in cadrul bilateral, regional sau intr-un cadru multilateral oferit de organizatiile economice internationale.


3.1. Bilateralism in relatiile economice externe

Daca ne propunem sa trecem in revista istoria dezvoltarii si evolutiei relatiilor comerciale, spre exemplu in Europa incepand cu Evul Mediu, vom fi martorii succesiunii mai multor tipuri si masuri de politica comerciala. Europa Evului Mediu a fost dominata de diferite monarhii, care au folosit puterea lor suverana pentru a controla comertul exterior. Scopul urmarit de acestia era de a realiza o balanta comerciala excedentara care sa permita acumularea de aur in tezaurele proprii (mercantilism).
Mercantilismul a fost supus in secolele XVIII si XIX unor puternice atacuri din partea clasei mijlocii in ascensiune, cheia de bolta a doctrinei liberale fiind libertatea individuala, iar in plan economic intern si extern, principiul " laissez-faire ". In prima jumatate a secolului XIX, Anglia s-a industrializat rapid si a aderat la filozofia liberala in afacerile interne si externe. Comertul international s-a dezvoltat rapid si a devenit relativ liber de interventia guvernamentala.
Ideea de zone de comert liber a aparut deci in secolul trecut prin largirea posibilitatilor oferite de partenerii la actul comercial international, in principal prin masuri de facilitare a schimburilor de marfuri, apoi si de servicii (denumite mai corect concesii).
In ultima parte a secolului XIX aceasta tendinta spre comert liber a inceput sa se inverseze, intrucat alte doua tari, Germania si Statele Unite ale Americii, au dorit sa-si dezvolte propria industrie, adoptand tarife vamale pentru protectia industriei lor tinere. Si alte tari europene mai mici au urmat aceiasi cale, aparand o puternica lupta de concurenta pentru pietele de export. Ca urmare, protectia pietelor interne prin tarife vamale a devenit o practica acceptata. Aceste tendinte economice au fost acompaniate de o crestere a nationalismului militant, care a culminat cu primul razboi mondial.
Dupa acest razboi, au fost facute incercari pentru reintoarcerea la lumea liberalismului economic din secolul XIX, insa, problemele economice cu care erau confruntate principalele tari in anii '20 (deficite in balanta comerciala si somaj in Anglia, plati mari pentru despagubiri de razboi din partea Germaniei) au facut ca nationalismul economic sa devina din nou dominant si, drept urmare, restrictiile comerciale au continuat sa creasca fiind simtite in practica prin protectionismul excesiv. Spre exemplu, in Statele Unite ale Americii protectionismul a atins punctul culminant in anul 1930, prin adoptarea Actului Hawley - Smooth, potivit caruia nivelul mediu al taxelor vamale la import a atins 53%.
Somajul si haosul economic din timpul crizei si depresiunii economice, care au inceput in anul 1929, au determinat o schimbare fundamentala a atitudinii Statelor Unite fata de problematica schimburilor comerciale internationale. Actul Acordurilor Comerciale din anul 1934 a transferat autoritatea Congresului in domeniul politicii comerciale externe executivului, presedintele statului fiind autorizat sa reduca cu 50% taxele vamale impuse de Actul Hawley - Smooth..
Actul Acordurilor Comerciale din 1934 din Statele Unite consacra pentru prima data principiul reciprocitatii bilaterale a concesiilor vamale. Conform acestui principiu, Statele Unite au trecut la negocieri bilaterale de reducere a taxelor vamale, cu o tara sau alta, numai pentru produsele care erau importante in comertul reciproc si reprezentau un volum de schimburi reciproce echilibrat.
Negocierile si concesiile bilaterale initiate si practicate de Statele Unite au reprezentat un prim pas pe calea intelegerilor dintre tari in domeniul comertului exterior, al armonizarii diferitelor interese ale tarilor participante la actul de comert.
In Statele Unite, pentru evitarea crearii unui tarif vamal cu mai multe coloane de taxe in functie de originea marfurilor din import, s-a prevazut ca reducerile convenite pe cale bilaterala sa fie extinse si asupra importului din alte state. Extinderea in comertul exterior a taxelor vamale astfel reduse a devenit ulterior principiul clauzei natiunii celei mai favorizate.
Regula concesiilor bilaterale, extinsa si in relatiile comerciale cu alte state, combinata deci cu principiul clauzei natiunii celei mai favorizate, prezinta dezavantajul ca si alte tari, mai putin importante ca furnizori pe piata americana, beneficiau la exportul in Statele Unite de taxe vamale mai reduse, fara sa fi oferit ceva in schimbul acestui avantaj. Ca urmare, negocierile bilaterale s-au aflat in fata dilemei de a limita reducerile reciproce de taxe vamale la un numar limitat de produse care dominau comertul bilateral, sau de a conveni reduceri de preturi la un numar mai mare de produse, care ar fi condus la un import majorat din tari care nu ofereau in schimb concesii. Iesirea din acest impas s-a realizat prin inlocuirea negocierilor bilaterale cu acorduri regionale si, mai apoi, cu negocieri multilaterale.


3.2. Regionalism in relatiile economice internationale

Dupa al II-lea razboi mondial, datorita faptului ca piata capitalului s-a dezvoltat mai repede decat cea a marfurilor, liberalizarea comertului a devenit si mai imperioasa. In acest sens se manifesta doua tendinte pe planul comertului international: globalizarea pietei, asa cum a fost promovata de SUA in cadrul Acordului General pentru Tarife si Comert (GAAT) si, incepand cu 1995, de nou infiintata Organizatie Mondiala a Comertului (O.M.C.) si crearea de organisme economice regionale promovate, mai intai, de statele europene si, mai apoi, de catre statele din celelalte continente.
De fapt globalizarea (multilateralitatea) si regionalizarea sunt tendinte complementare; realizarea de grupari regionale faciliteaza si grabeste liberalizarea internationala a comertului. Se poate aprecia, deci, ca regionalizarea, la randul ei, a devenit un fenomen global.
Procesul de integrare economica si comerciala regionala, inceput in anii '60, a urmarit realizarea unei diversitati de avantaje: accesul reciproc preferential pe piata; realizarea de zone de liber schimb sau cu regim vamal preferential fata de terti; folosirea in comun a infrastructurii si a institutiilor si nu in cele din urma realizarea unei stranse integrari politice, ca motiv important de depasire a unor dispute si diferende.
Organismele economice regionale au aparut si ca raspuns la lipsa unor institutii globale, atat GATT, cat si OMC nepropunandu-si realizarea de masuri radicale de liberalizare a comertului pana la stadiul de zone libere.
Daca la aparitia primelor organizatii regionale (Comunitatea Economica Europeana, Asociatia Europeana a Liberului Schimb) politica vamala si agricola comuna a condus la un gen de uniuni vamale, in prezent cei 15 doresc integrarea, adica piata unica (de la 1 ianuarie 1993), adica miscarea libera a marfurilor in spatiul comunitar. In aceste conditii, modelul comunitar prevede tarif vamal extern comun, cu doua coloane de taxe vamale aplicate tertilor: taxe autonome si taxe conventionale; pentru importul pe care o tara comunitara il realizeaza din Uniunea Europeana nu se aplica taxe vamale; in cazul importurilor din tarile in curs de dezvoltare se aplica un sistem de preferinte vamale (pentru a se respecta cerintele GATT si OMC).
Din Europa, aflata in fruntea conceptiei integrarii in organizatii regionale, ideea de bloc comercial si de integrare regionala a continuat in ritm sustinut si s-a extins si in alte continente. Marturie stau urmatoarele:
- Zona de Liber Schimb din Europa Centrala (CEFTA) in baza unui acord semnat intre tarile membre (Polonia, Ungaria, Cehia si Slovacia) care a intrat in vigoare in anul 1993, care a decis eliminarea taxelor vamale la majoritatea produselor prelucrate;
- in Asia apare ASEAN, Asociatia Natiunilor din Asia de Sud-Est (Indonezia, Malayezia, Filipine, Singapore, Cambodgia, Brunei), cu peste 300 milioane de locuitori;
- zona de comert liber nord-americana - NAFTA - prin participarea SUA, Canadei si a Mexicului, o piata cu peste 360 milioane locuitori. SUA, facand abstractie de greutatile de adaptare a diferitelor tari din cele doua Americi, a extins aria liberului schimb la 34 de state, prevazandu-se crearea pana in 2005 a unei zone de liber schimb intre acestea (ETAA) care se va dezvolta pe structura actualului Acord de Liber SChimb al Americii de Nord - NAFTA, o zona economica ce cuprinde 850 milioane locuitori;
- reuniuni la nivel inalt intre statele din Comunitatea din Caraibe (CARICOM) au decis realizarea unei piete unice si a unui tarif vamal comun in anul 1972; CARICOM evolueaza in prezent spre realizarea de obiective complexe si anume: instituirea unui tarif vamal comun, armonizarea fiscalitatii, crearea unui fond de investitii, libera circulatie a persoanelor, abordarea in comun a negocierilor internationale pe probleme de mediu inconjurator si turism, etc.;
- Forumul de cooperare Asia - Pacific - APEC-, initiat in 1989 reuneste 18 state si anume: Australia, Brunei, Canada, Chile, China, Coreea de Sud, Filipine, Hong-Kong, Indonezia, Malaezia, Mexic, Noua Zeelanda, Papua Noua Guinee, Singapore, Taiwan, Thailanda si SUA. APEC a fost creat ca for de negociere si cooperare in problemele comerciale si financiare, obiectivul urmarit fiind crearea unei comunitati a economiilor din Asia - Pacific prin liberalizarea schimburilor comerciale reciproce si libera circulatie a factorilor de productie in cadrul regiunii;
- O alta grupare economica in America Latina, la inceput "de forta", dar care, ulterior, s-a micsorat ca importanta, o constituie Pactul Andin (sau Piata Comuna Andina), creat in 1971 intre: Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru si Venezuela, care si-a propus realizarea unei uniuni vamale intre tarile membre, cu perspective de piata comuna. Marile discrepante economice ce exista intre tarile membre, ca si instabilitatea politica si conflictele dintre unele tari membre au incetinit mult procesul de integrare, care in prezent ia forma unei zone de comert liber;
- De mare interes pentru America Latina este si gruparea economica Sistemul Economic Latino - American - SELA, constituita in 1975, la care participa toate tarile latino-americane si are ca obiective: promovarea cooperarii interregionale in scopul accelerarii dezvoltarii economico-sociale a tarilor membre, consultare si coordonare pentru adoptarea de pozitii si strategii comune asupra problemelor economice si sociale in organismele si forurile internationale, cat si fata de tarile terte sau grupuri de tari;
- Accentuarea procesului de integrare la nivel regional se reliefeaza si prin semnarea in anul 1991 a tratatului de cooperare intre Argentina, Brazilia, Paraguay si Uruguay care a avut drept obiectiv crearea intre tarile semnatare - incepand cu 1994 - a Pietei Comune a Sudului - MERCOSUR;
- Cooperarea si integrarea economica la nivelul Africii a condus la crearea spatiului economic african, indeosebi prin crearea de grupuri economice subregionale, preludiu al unei Piete Comune la nivelul continentului, care se poate realiza numai prin eficientizarea actualelor nuclee de integrare si cooperare economica: C.E.D.E.A.O. - Comunitatea Economica a Statelor din Africa de Vest; C.E.E.A.C. - Comunitatea Economica a Statelor din Africa Centrala; U.D.E.A.C. - Uniunea Economica si Vamala din Africa Centrala; U.M.A. - Uniunea Maghrebului Arab; Z.E.P. - Zona de Schimburi Preferentiale pentru Africa Orientala si Australa.
O noua realitate la ansamblul continentului o reprezinta crearea Comunitatii Economice Africane, prin semnarea Tratatului de constituire in 1991 in Nigeria;
- Initiativa Central-Europeana (I.C.E.) a luat fiinta din initiativa Italiei, care in 1989 a format impreuna cu Ungaria si fosta Iugoslavie ceea ce s-a numit Dunarea - Adriatica. In 1990 au fost admise in grupare Cehia si Slovacia, iar in 1991 Polonia. In anul 1996 numarul membrilor ajunsese la 10 state: Austria, Bosnia, Croatia, Cehia, Macedonia, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria si Italia. Din anul 1996 Romania a devenit membru al I.C.E.. I.C.E. are ca obiectiv central dezvoltarea in aceasta zona a unor retele transeuropene in domeniul transporturilor, telecomunicatiilor, energiei, turismului, protejarii mediului, etc., dand posibilitatea ca unele tari membre sa beneficieze de ajutoare din partea BERD si programului Phare;
- La inceputul lunii februarie 1992 a fost semnat la Istambul acordul prin care a luat fiinta Zona de Cooperare Economica a Marii Negre (Z.C.E.M.N.), prin participarea Turciei, Romaniei, Moldovei, Gruziei, Ucrainei, Armeniei, Azerbaidjanului, Greciei, Albaniei si Rusiei. Z.C.E.M.N. isi propune sa realizeze in spatiul sau geografic: proiecte de interes comun in domeniul transportului, telecomunicatiilor, informatiilor, schimburilor economice, turismului, agriculturii, protectiei sanitare, stiintei, tehnicii si mediului inconjurator. Zona respectiva urmeaza sa devina o zona a cooperarii economice dar si a pacii si stabilitatii, urmand ca treptat sa se integreze in spatiul economic al intregii Europe.
Urmarea acestor initiative este ca circa 60% din comertul mondial se desfasoara in cadrul acestor organisme regionale. Contrar asteptarilor, in ultima perioada nu s-a inregistrat o crestere spectaculoasa in cadrul organismelor si acordurilor de integrare regionala cu exceptia Uniunii Europene. Un studiu recent al Bancii Mondiale a1sasupra impactului integrarii regionale mentioneaza ca "experienta arata ca prin aderarea la blocuri comerciale nu s-au urmarit in mod absolut, performante comerciale deosebite, ci si intelegeri care pot genera un acces mai mare si mai stabil la piete, cresterea credibilitatii politicilor promovate, mijloace de atragere a investitiilor si tehnologiilor".
Evolutia gruparilor regionale si incercarile de integrare economica a tarilor membre a condus la aparitia unor puncte de vedere divergente privind compatibilitatea acestora cu tendintele generale de globalizare si multilateralizare a relatiilor comerciale. Unii analisti considera proliferarea, in ultimii ani, a negocierilor bilaterale si regionale un simptom alarmant al fragmentarii si incoerentei sistemului comercial, reprezentand tot atatea devieri de la principiul multilateralitatii, consfintit de-a lungul timpului drept principiul calauzitor al sistemului comercial international.
Pana in prezent, insa, regionalismul nu a produs un efect devastator asupra procesului de multilateralizare si globalizare. Au existat insa si actiuni care ar fi putut avea efecte deosebit de grave, ca de exemplu aparitia gruparilor NAFTA si APEC in perioada de criza a negocierilor in cadrul Rundei Uruguay, care au avut ca scop de a servi drept alternative, daca sistemul global preconizat nu putea fi infaptuit.
Procesul de integrare comerciala si economica, dupa criterii regionale, a unor economii nationale cu potentialuri si niveluri diferite, da expresie tendintei mai vechi, devenita acum mai pregnanta, de a valorifica factorii geografici pentru interese economice sau ecologice comune si de a aloca si reuni mai eficient la scara internationala unele resurse si capacitati, care, utilizate numai in cadrul national, ar avea efecte mult mai putin semnificative.
Polemicile aparute in cadrul dezbaterilor teoretice si diferitelor reuniuni internationale, derivate din opunerea regionalismului si a globalizarii, par a avea un caracter artificial si a nu observa o caracteristica dominanta a perioadei actuale cu perspective de mentinere si anume: niciuna din aceste tendinte nu poate fi eliminata din economia mondiala, una nu exlude pe cealalta, multilateralismul este sprijinit de regionalism. Formarea de grupuri regionale comerciale si economice flexibile, cu reguli de functionare, dar si cu interese diferite, se constituie intr-un proces necesar, o etapa intermediara inainte de a ajunge la economia globala integrata.
Regionalismul nu constituie o alternativa la globalizare, ci un proces complementar care faciliteaza globalizarea. Regionalismul si globalizarea sunt doua procese independente, care se sustin reciproc, contribuind la liberalizarea relatiilor economice internationale.
Prin constituirea spatiilor economice regionale, regionalismul este fara indoiala calea cea mai eficienta pentru a favoriza deschiderea progresiva a economiilor nationale si liberalizarea fluxurilor globale intr-o perioada de competitie exacerbata. Pe masura ce sistemele de productie se extind in mod frecvent dincolo de granitele nationale, pentru a cuprinde si tarile invecinate, nu trebuie sa mire faptul ca se accentueaza presiunile pentru eliminarea impedimentelor din calea comertului international.
In timp ce anumite aspecte ale productiei contemporane imbraca nu numai dimensiuni regionale ci si globale, datele disponibile releva deosebit de clar ca productia a devenit mult mai integrata la scara regionala decat la cea globala. Pe de alta parte, se poate considera ca internationalizarea productiei reprezinta si forta motrice care alimenteaza acordurile regionale de comert liber.
Noile realitati conturate in cadrul economiei mondiale presupun ca partenerii comerciali sa ajunga la intelegerea faptului ca piata globala este o competitie acerba intre jucatori, dispunand de diferite planuri ale jocului, dar ca, pentru a supravietui in aceste circumstante noi, raporturile de colaborare trebuie sa prevaleze asupra celor de confruntare. Tendintele manifestate la nivel international converg, implacabil, catre adancirea interdependentelor economice, politice si culturale dintre state, ceea ce presupune in mod necesar cooperare, atat in cadru regional cat si multilateral.

3.3. Multilateralism in relatiile comerciale

In pragul celui de-al treilea mileniu, economia mondiala parcurge o noua etapa, fiind marcata in special de modificarea, diversificarea, extinderea, cresterea interdependentelor dintre economii si dintre fluxurile economice, intr-un cuvant, inlocuirea negocierilor bilaterale cu negocieri multilaterale.
Procesul si momentul istoric in care se afla omenirea in domeniul relatiilor comerciale este cel al tranzitiei de la negocierile bilaterale si regionale la economia globala integrata, caracterizata prin negocieri multilaterale.
Globalizarea economiei mondiale, definita ca fiind procesul deosebit de dinamic al cresterii interdependentelor dintre statele nationale, ca urmare a extinderii si adancirii legaturilor multilaterale in tot mai largi si mai variate sfere ale vietii economice, sociale, politice si culturale si avand drept implicatie faptul ca problmele devin tot mai mult globale decat nationale, aceasta insemnand ca rezolvarea multor probleme nationale presupune negocierea acestora multilaterala, prin participarea tot mai multor tari.
Mai mult, multilateralismul reprezinta stadiul la care a ajuns, la sfarsitul secolului XX, procesul istoric de internationalizare a economiilor si a activitatilor economice, ca urmare a mutatiilor survenite in structurile economice interne si internationale.
Multilateralismul este rezultatul conjugat a mai multor factori cum sunt: tendinte tot mai accentuate de liberalizare a schimburilor comerciale; dezvoltarea fara precedent a pietelor de capitaluri, care reclama o tot mai mare libertate de miscare; internationalizarea productiei si a distributiei marilor societati transnationale; saltul urias al comertului cu servicii; multiplicarea si diversificarea schimburilor comerciale internationale ce se deruleaza, acum, pe baza unor reguli universal convenite; schimbari substantiale in structurile capitalului si in cele financiare; intensificarea fluxurilor de investitii in strainatate, mai ales a celor directe; stabilirea si extinderea unor vaste retele de comunicatii rapide si de transport, ce faciliteaza legaturile economice intre toate zonele si economiile planetei; formarea, atat in zonele dezvoltate, cat si in cele ramase in urma, a unor grupari de economii cu diferite grade de integrare a pietei si circulatiei bunurilor si serviciilor, capitalului si fortei de munca; constituirea unei economii mondiale transfrontaliere si functionarea ei grefata pe economiile nationale; extinderea economiei de piata la nivelul economiei mondiale; adoptarea de politici economice si modele de orientare liberala in diverse tari, mai ales sub influenta organismelor financiare internationale.
Procesul de globalizare a vietii economice, cu toate elementele sale caracteristice, in cadrul carora negocierile multilaterale detin un loc prioritar, demonstreaza ca economia mondiala se afla intr-o etapa de restructurare, ce se petrece in continuare si pe fondul procesului secular de dezvoltare a interdependentelor economice dintre natiuni, pe baza intensificarii schimburilor, a adancirii diviziunii internationale a muncii, multiplicarii si interconectarii fluxurilor economice.
In cadrul economiei mondiale, in ceea ce priveste relatiile economice dintre natiuni, se intalnesc doua componente care se intersecteaza. Prima este aceea a economiilor nationale ca entitati de baza, care nu sunt izolate, ci sunt interconectate prin comert, relatii financiare, investitii schimburi stiintifice, asistenta tehnica, convenite prin diferite acorduri bilaterale. Unele dintre ele se grupeaza pe uniuni economice integratoare cu caracter regional, de diferite tipuri, dar, in ansamblul lor nu manifesta, cel putin in etapa actuala, o atractie spre o grupare planetara. Aceasta componenta ar putea fi numita "economie mondiala cu frontiere". A doua componenta este cea a corporatiilor transnationale, care formeaza o retea, aflata in unele privinte pe deasupra granitelor nationale. In cadrul acestei componente se practica negocieri multilaterale, in principal intre agentii economici din diferite tari, pe de o parte, dar si intre tarile participante la circuitul economic mondial in cadrul Acordului General pentru Tarife si Comert si Organizatiei Mondiale a Comertului, pe de alta parte.
Acordul General pentru Tarife si Comert a aparut ca urmare a Conferintei de la Bretton Woods (SUA, 1944), la care tarile participante au decis o noua organizare a relatiilor economice internationale, dupa cel de-al doilea razboi mondial, prin convenirea de reguli monetare, valutare, de credit si comerciale internationale si infiintarea, in acest scop, a Fomdului Monetar International, a Bancii Mondiale pentru Reconstructie si Dezvoltare si a unei Organizatii Mondiale a Comertului (OMC). Deoarece Congresul american nu a ratificat statutul OMC, regulile comertului international au fost incorporate in Acordul General pentru Tarife si Comert, ca tratat comercial multilateral, fara a fi o organizatie internationala specializata a ONU, precum FMI si BERD.
In cadrul negocierilor multilaterale ce se desfasoara sub egida GATT sunt prevazute anumite reguli:
- clauza natiunii celei mai favorizate, principiu fundamental al comertului international, conform caruia, orice avantaj de politica comerciala pe care o tara il ofera alteia trebuie sa fie extins automat si neconditionat asupra comertului cu toate celelalte tari membre GATT.;
- tariful vamal este principalul instrument de protectie a economiei nationale, fiind posibila utilizarea restrictiilor cantitative la import, exceptand cazuri speciale;
- tarile vor negocia intre ele, in cadrul unor runde de negocieri multilaterale, reducerea taxelor vamale si alte masuri de liberalizare a comertului international;
- regula tratamentului national, potrivit careia, produsele provenind din import, dupa ce au fost supuse taxelor vamale, trebuie tratate ca si marfurile nationale similare;
- alte reguli se refera la: libertatea tranzitului, la dumping si taxe antidumping, la subventii si taxe compensatorii si la obligativitatea fiecarei tari de a publica reglementarile de politica comerciala. Totodata, in cadrul reglementarilor GATT este prevazuta si posibilitatea neaplicarii clauzei natiunii celei mai favorizate in relatiile cu tarile terte de catre tarile care formeaza intre ele o uniune vamala, o zona de comert liber sau grupare economica regionala care limiteaza posibilitatea negocierilor multilaterale.
In cadrul GATT, in afara faptului ca sunt instituite regulile de baza ale comertului international, pe care le perfectioneaza continuu, sunt organizate runde de negocieri multilaterale, in cursul carora s-a realizat o semnificativa reducere a taxelor vamale si eliminarea treptata a restrictiilor de ordin cantitativ din calea schimburilor.
Primele cinci runde de negocieri multilaterale s-au desfasurat dupa principiul " produs cu produs", fiind negociate reduceri de taxe vamale pentru fiecare produs in parte. Ca regula, concesiile reciproce trebuie sa asigure avantaje egale pentru toti participantii. De la aceasta regula fac exceptie tarile in curs de dezvoltare, carora tarile dezvoltate nu le pretind concesii egale cu cele pe care le acorda.
Daca la runda a sasea de negocieri multilaterale din cadrul GATT - Runda Kennedy - a fost adoptat principiul reducerii liniare a taxelor vamale, uniforma pentru toate produsele, cu acelasi procent de 35%, la runda urmatoare de negocieri, Runda Tokyo, au fost aduse precizari importante privind subventiile si taxele compensatorii.
Cea mai importanta runda de negocieri multilaterale in cadrul GATT a fost "Runda Uruguay", desfasurata in perioada 1986 - 1994, in cadrul careia s-a prevazut continuarea procesului de reducere liniara a taxelor vamale, au fost abordate pentru prima data subventiile in domeniul agricol si s-a prevazut trecerea la liberalizarea comertului cu servicii.
O preocupare importanta a GATT o reprezinta sprijinirea prin intermediul comertului international a dezvoltarii economice a tarilor in curs de dezvoltare. Astfel, pe langa preferintele vamale acordate unilateral de tarile dezvoltate tarilor in curs de dezvoltare la importul de produse manufacturate, in cadrul GATT a fost convenit "Protocolul celor 16" privind acordarea de reduceri de taxe vamale in comertul cu anumite produse intre tarile participante, precum si Sistemul Global de Preferinte Vamale (S.G.P.V.), in cadrul caruia 35 de tari in curs de dezvoltare si-au redus si pot sa-si reduca in continuare taxele vamale in comertul lor reciproc.
Una din principalele realizari ale Rundei Uruguay o constituie intarirea mecanismului institutional pentru punerea in aplicare a regulilor si angajamentelor asumate de tari in cadrul rundelor de negocieri comerciale multilaterale prin infiintarea Organizatiei Mondiale a Comertului, care reprezinta un forum de negocieri continue intre tarile membre, atat in ceea ce priveste liberalizarea in continuare a comertului cu bunuri si servicii, cat si pentru abordarea altor domenii ale relatiilor economice internationale.
O.M.C. indeplineste urmatoarele functii:
- faciliteaza punerea in aplicare a acordurilor incheiate in cadrul Rundei Uruguay si a altor noi acorduri ce vor fi negociate in viitor;
- asigura un forum de negocieri viitoare intre tarile membre, atat in domeniul comertului exterior, cat si in alte domenii;
- aplica un sistem unitar de reguli si proceduri pentru reglementarea neintelegerilor si diferendelor dintre tarile membre;
- examineaza periodic politicile comerciale ale tarilor membre.
O.M.C. a fost conceputa sa devina un forum de negocieri pe baza continua, renuntandu-se la practica GATT de derulare de negocieri in cadrul unor runde. Acordul OMC prevede, totodata, realizarea unui sistem comun de reguli si proceduri aplicabile diferendelor ce ar putea apare intre toate tarile participante, fiind infiintat Organul de Reglementare a Diferendelor (ORD). In ceea ce priveste activitatea de examinare periodica a politicilor comerciale ale tarilor membre, OMC urmareste verificarea gradului in care tarile membre respecta disciplina si angajamentele asumete in cadrul acordurilor multilaterale, precum si transparenta politicilor comerciale a tarilor membre.