n8j2jc

Progresul omenirii in ultimele 3-4 secole are la origini procesele aparente ale unei revolutii intelectuale, ce va fi urmata de una industriala „clasica”, in secolul al XVIII-lea s i de cea tehnico-stiintifica din epoca noastra.
Intensificandu-s i efortul de a cunoaste natura, de a descoperi legile dupa care se produc fenomenele si procesele ei, omul s-a descoperit intr-altfel si pe sine. Si-a descoperit capacitatea de cunoas tere prin propria forta si a identificat sediul acestei capacitati in g andire, in ratiune.
Ca omul dobandise aceasta facultate singulara, era un fapt cons tientizat inca de la inceputurile civilizatiei. Geniul elen o ridicase la o inalta valoare, pentru ca, ulterior, fideismul medieval sa o diminueze, considerand-o numai o palida reflectare a iradierii de lumina din izvorul tainic s i inepuizabil al adevarului absolut, de nepatruns in sine. Pentru gandirea teologica medievala, ratiunea era doar scanteie -; concesie facuta omului, spre a-l ajuta sa se pregateasca pentru clipa cand, aflandu-se in fat a unui suprem si universal for de judecata, va avea, intr-o strafulgerare orbitoare, revelat ia Ratiunii absolute.
In opozitie totala cu aceasta concept ie, cu incepere din Renas tere si mai ales in secolele al XVII-lea s i al
XVIII-lea, ratiunea umana e privita ca autonoma de orice inspiratie din afara. Ea este un instrument eficient de patrundere in toate tainele, de descoperire a adevarului, fara a avea nevoie de ajutor. Dintr-un act de umilinta, afirmarea rat io nalitatii omului devine un act de orgoliu, o atitudine prometeica. Asemenea eroului mitic, omul se simte acum capabil de toate confruntarile si izbanzile. El nu vrea sa fie faptura nevolnica si pacatoasa, jucarie a unei voint e transcendente, de la care sa implore mantuirea s i fericirea. Se declara centrul s i stapanul Universului, ca si al propriului sau destin.
Inaugurata in Renastere, noua viziune asupra raportului dintre om s i lume a atins un moment de superioara implinire in secolul al XVIII-lea. Ceea ce distinge acest secol in evolutia afirmarii primatului ratiunii
in cadrul existentei, este pe de o parte convingerea ca ratiunea nu e numai instrument de cunoastere, ci si de stapanire s i transformare a lumii. Cu alte cuvinte, rat iunii i se propune un tel larg cuprinzator: infaptuirea ameliorarii fundamentale a conditiei umane. Din aceasta deriva al doilea aspect distinctiv al rationalismu lui secolului al XVIII-lea, s i anume: daca prin puterea gandului lumea s i societate pot s i trebuie schimbate in bine, modelandu-le dupa preceptele ratiunii, devine necesar ca oamenii sa fie facuti cons tienti de acest lucru, sa fie adusi sa judece corect toate problemele cu care se confrunta, identificand si respingand eroarea, descoperind si acceptand adevarul.
Aceasta pozit ie principiala de lupta pentru adevar si de combatere a erorii, face din secolul al XVIII-lea
in cultura europeana un secol militant pe toate planurile. El apeleaza la un sprijin cat mai larg pentru ideologia progresista pe care o elaboreaza filozofii sai cu privire la societate, la viat a politica, la natura s i semnificatia legilor. Ganditorii, literatii s i savantii acestui veac nu sunt oameni de cabinet, ci prin excelenta publicis ti activi, ab ordand cu preferinta maniera polemica si preocupati indeaproape de efectul pe care scrierile lor il au asupra marelui public. Devine astfel lesne de inteles de unde a decurs s i imp ortanta pe care ei au atribuit-o acelui mijloc mai eficient decat publicistica in transmiterea ideilor noi, care este educatia prin invatamant.

*
* *
Pentru ca publicistica voia sa se adreseze publicului larg si sa-l atraga de partea ideilor noi si indraznete pe care ea le colporta, trebuiau aflate mijloacele prin care acestea sa-si poata face loc prin hatis ul erorilor numeroase si inradacinate, intretinute de ignoranta ce stapanea asupra majoritatii mintilor si sanctionate de prejudecati, tradit ii s i autoritati incapatanate s i chiar v indicativ e.
Ganditorii si, in genere, oamenii de cultura ai veacului al XVIII-lea au reactualizat si ridicat la culmi de subtilitate un mijloc pe care inca antichitatea il definise drept susceptibil de a corija moravurile, inlesnind si intelectu lui mai put in doct cons tientizarea erorilor, a absurdului si irat ionalitatii care prezidau alcatuirea social politica. Acest mijloc indicat pentru dobandirea unei audient e intinse nu avea sa fie demonstrat ia logica, ci satira, ironia. Prin manuirea lor a inceput demolarea increderii in ceea ce era convent ional, rutinar, osificat in societatea si in mentalitatea vremii. Secolul al XVIII-lea a debutat printr-un acces de ireverentiozitate, printr-o permanenta tentatie de ridiculizare, pe urmele careia isi va face loc, treptat, nota grava a unei ideologii constructive, desfasurata in opere de tinuta teoretica elevata, unele, cum au fost „Spiritul legilor” al lui Montesquieu si chiar
„Contractul social” al lui Rousseau, cu o remarcabila armatura de erudit ie.
Spiritul critic, aceasta mare cucerire a progresului intelectual modern, a debutat in secolul al XVIII-lea cu o aparenta voiosie, pentru a ajunge sa se exprime la sfarsit in lucirea rece, dura a lamei ghilotinei revolutionare.
Epoca expansiunii mondiale a europenilor, a descoperirilor geografice, adusese la moda genul povestirilor de calatorii, reale sau imaginare. Pe fondul unei naturi exotice, ele zugraveau societati diverse, cu institutii si obiceiuri care pareau stranii -; uneori ch iar constitutia fizica a membrilor lor se pretindea a fi cu totul alta decat cea obisnuita. In secolul al XVIII-lea genul continua a fi cultivat, dar cu o adresa inversa: se imagineaza calatori din tari indepartate care vin in Europa s i consemneaza impresiile lor despre aceasta societate ce se credea perfecta. Schimbarea de optica era aleasa pentru a permite instituirea ideii ca numai rutina si prejudecata ii fac pe europeni sa creada in excelent a unica a moravurilor s i institutiilo r lor; in ochii unor oameni crescuti in alte traditii de cultura, aceasta societate, atat de increzatoare in sine, apare absurda si ridicola.
Cei doi persani ai lui Montesquieu, impartas ind impresiile din Paris prin scrisori trimise in tara lor, sunt un model de arta a subminarii prejudecatilor prin ironie. O ironie manuita de Montesquieu cu atata abilitate, incat cititorii sai se simt prins i cu placere in jocul propus si devin complici ai personajelor imaginare, in descoperirea de noi aspecte ale caducitatii lucrurilor s i faptelor in care pana atunci crezusera. Era -; spune cunoscutul istoric francez al culturii, Paul Hazard -; ca s i cum cineva ar fi reusit sa darame o casa intr-un mod atat de indemanatic si de agreabil, incat proprietarul insusi s-ar fi simt it indemnat, cu toata paguba suferita, sa-i multumeasca si sa-l felicite1.
Intr-o lucrare de acelas i gen, dar de un autor englez, unui calator venit la Londra din Indepartatul Orient i se arata drapelele atarnate in catedrala Sf. Paul si i se spune ca, luandu-le, britanicii au dobandit o mare onoare,

in timp de adversarii lor, francezii, si-au pierdut-o in buna parte pe a lor. Calatorul se intreaba atunci, cu simulata candoare: sa fie adevarat ca onoarea natiunilor europ ene sta in niste bucat i de stofa decolorata si zdrentuita?
Maestrul genului este insa Swift. Cu trecerea timp ului, transferul calatoriilor lui Gulliv er in domen iul lectu rii de amuzament a copiilor a ajuns sa voaleze incarcatura ideologica a acestei serii de romane utopice,
incarcatura teribila in fond, sub aceeas i aparenta iscusit co nstru ita a voiosiei indulgente. Ea devasteaza o suma de valori pe care societatea vremii le respectase s i fundamenteaza o conceptie relativista, sceptica asupra existent ei.
Fiinta umana, privita de la o anumita inaltime si distanta, apare ridicol de marunta, neinsemnata s i slaba, la fel ca si pretinsa ei intelepciune. Regii sunt niste vanitosi infantili, care acorda favorurile lor celor ce stiu mai bine sari coarda. Minis trii -; nis te ignoranti. Regatele se razboiesc intre ele pentru motive stupide, ca de pilda pentru a-si impune parerea ca oul trebuie ciocnit la capatul ascutit, nu la cel gros. Savantii sunt niste nebuni, trudind la proiecte sterile; unul din cei intalniti de Gulliver vrea sa extraga caldura solara din castraveti si sa o inmagazineze
in fiole pentru la iarna. Filozofii -; mint i aiurite, sunt capabili sa sustina orice extravaganta.
Intr-o lume deprinsa sa se supuna obisnuint elor -; statornicite de asuprirea sociala, de despotismul politic al monarhiei, de cel spiritual al religiei si al obscurantismului ignorant -, mesajul op erei lui Swift este radical: sa regandim totul despre om si societate, despre legi si stat, stiinta si moravuri, pornind de pe temelia pe care o construies te ratiunea, libera de orice prejudecata s i traditie anchilozanta.
Din acest moment devine legitima intrebarea: in ce scop se dezlant uie o astfel de canonada spirituala?
Ce spera oamenii veacului al XVIII-lea sa instaureze pe ruinele societat ii pe care o ridiculizau si o condamnau?
Ce cred ei ca va aduce dupa sine acea societate in care vor domni libertatea, egalitatea s i justitia?
Urmarind intreg evantaiul publicatiilor vremii, raspunsul ce se desprinde din paginile lor nu poate fi decat unul singur: vor s i spera sa realizeze fericirea omului, dupa ce se vor fi straduit sa afle in ce consta ea cu adevarat. Cuvantul „fericire” revine obsesiv in filozofia, morala si literatura epocii. Oamenii acestui veac refuza sa mai creada ca destinul lor este plangerea s i suferint a, rascumparate intr-o viata viitoare. Refuza sa se considere damnati, ispasind un pacat ancestral. Nu se tem ca vreo indrazneala din partea lor ar putea atrage mania si razbunarea unor zei, gelos i de infailibilitatea s i puterea pe care s i le arogau. Is i clameaza dreptul la fericire si voint a de a-l cuceri. Isi fixeaza drept t el al viet ii nu mantuirea, ci fericirea -; aici s i acum, cat mai grabnica s i mai deplina. Nicicand nu aparusera atatea lucrari intitulate: „Reflexii asupra fericirii”, „Ep istola asupra fericirii”,
„Sistem al adevaratei fericiri”, „Eseu asupra fericirii”, „Arta de a fi fericit”, „Discurs asupra fericirii” etc.
Convingerea in po sibilitatea de a sti ce este fericirea s i a o realiza confera atitudinii spirituale a veacului al XVIII-lea un colorit optimist si vizionar.
La fel cum ironia a precedat critica sistematica, elaborarea de solutii practice pentru instaurarea fericirii a fost precedata de un evazionism spiritual, prin intermediul aceluiasi gen de scrieri alegorice, evocatoare de lumi
indepartate, inspiratoare posibile pentru un nou model al civilizat iei.
Defoë l-a creat pe Robinson, inca un erou tipic pentru mentalitatea secolului al XVIII-lea, pe care trecerea vremii l-a trecut in galeria personajelor de agrement pentru copii, de cumva nu l-au uitat si ei, in anii mai de pe urma, inundat i de o gustata literatura stiintifico-fantastica. Prin simbolul izolarii, al solitudinii, aceasta

opera transmite, sub o alta forma, aceleasi mesaje ale gandirii veacului al XVIII-lea: inutilitatea conventiilor sociale si afirmarea optimista a increderii in capacitat ile creatoare ale omului, in orice condit ii s-ar afla. Marinarul acesta isi cauta norocul pe oceane necunoscute, cu valuri nesigure. Infrunta o furtuna ingrozitoare si naufragiaza.
E singurul supravietuitor. Dar nimic nu-i infrange moralul. Dincolo de valurile cumplite ale marii -; ori ale soartei? -; il asteapta o plaja salvatoare, o natura luxurianta, primitoare. Is i regases te, desi a pierdut orice legatura cu semenii sai, energia s i intelig ent a care-l fac in stare sa reconstituie, pornind de la nivelul-limita, elementele civilizatiei. Ale unei civilizat ii ce nu mai este un produs al capriciului si-al imbuibarii, al conventiilor s i al arbitrariului, ci expresia sanatoasa a necesitatilor stricte ale existent ei. Necesitatea trebuie sa fie baza adevarata a civilizatiei, pure, nefalsificate de o societate pervertita de vicii desarte. Insula indepartata, simbol al distantarii de o lume s i o societate rau intocmite, este totodata si simbolul concept iei noi, de a trai in conformitate cu natura, ceea ce insemna „a trai intelept”. Ea reprezinta pentru Robinson un taram in care, prin acest mod simplu de viata,

intemeiat pe munca, el a cunoscut fericirea. Parasindu-l, sentimentele sale se impart intre exaltarea imboldului omenesc spre sociabilitate si regretul dupa aceasta oaza paradisiaca.
*
* *
Emblema epocii de afirmare triumfatoare a ratiunii devine cuvantul „lumina”: el este cel ce reuses te sa exprime mai bine efectul gandirii rationale asupra mint ii s i fapturii umane. Ca si „fericirea”, cuvantul lumina,
impreuna cu altele, inrudite, e vehiculat frecvent in publicistica veacului: faclie, zori, aurora, zi, soare, raze etc.
Dup cum si cele de sens opus: oamen ii traisera inainte in obscuritate, ratacisera in tenebre, privirea fiindu-le
intunecata de negurile si de norii ignorant ei. Zacusera in intuneric, fusesera orbi, dar urmasii lor aveau sa se cheme fiii luminii. Utilitari, filozofii veacului al XVIII-lea si-au insus it cu dezinvoltura si cu intentie o imagine evanghelica, spre a-i da o semnificatie diametral opusa dogmatismului teologic, denunt at cu mereu mai in tensa vehementa.
Toate elogiile insa, pe care acest veac le merita, nu pot estompa deficientele conceptiei sale despre lume si viata. Rat ionalismul si lu minismul sunt curente intelectualiste, elitare, stapanite de eroarea de a crede ca singure ideile, gandirea, pot schimba structura s i cursul societat ii s i al istoriei. Idealismul lor le impune fatale limite, indrumandu-le spre fagasul reformismului social si politic, uneori cu implicatii de-a dreptul conservatoare.
Radical in teorie, luminismul este inconsecvent cu sine, moderat in practica, in actiune. Filozofii luminis ti nu punea in prim-planul programului lor cucerirea libertatii reale a omului, in sistemul relat iilor social-politice. Ei considerau ca omul trebuie sa dobandeasca mai intai libertatea spiritului, prin ridicarea acestuia la trepte superioare de cunoas tere, de cultura, ceea ce il va face apt sa instaureze si in practica o ordine noua, care sa sanct ioneze libertatea reala a individului, a cetateanului. In cadrul acestui rat ionament, cei cultivati au o p rioritate a dreptului la libertate, pe cand ceilalti trebuie sa-si astepte randul, silindu-se a se patrunde de luminile veacului, iar pana atunci fiind datori a-si indeplini constiinciosi obligatiile s i functiile in cadrul corpului social.
Transformarea societatii, in viziunea lumin istilo r, urma deci sa se petreaca pe incetul, „de sus in jos”.
Avea sa fie opera unei elite spirituale, care o va infaptui pentru popor, dar nu prin popor. Formula -; pronuntata in

epoca -; era destinata sa asigure conducerea burgheziei s i a nobilimii cu vederi inaintate asupra maselor populare,
in lupta pentru inlaturarea oranduirii feudalo-absolutiste. Era destinata sa ocoleasca izbucnirile revolut ionare, cataclismele sociale primejdioase pentru pozitia elitelor, si sa conserve structurile sociale s i politice, in forme ameliorate, adaptate conditiilor dezvoltarii economice si imperativelor progresului in genere.
Insusi Rousseau, indiscutabil unul din ganditorii cei mai avansati ai epocii, sustine ca mai inainte de a-i elibera, oamenii trebuie facut i demni de libertate s i capabili de a se folosi de ea. Trupurile lor nu trebuiesc eliberate decat dupa ce au fost eliberate sufletele2.
Asadar -; conchide D. Prodan pe marginea textului citat -, „poporul sau nat iunea careia n oua ideologie ii
incredint a dreptul suveran de a-s i alege singur forma de guvernamant nu putea fi poporul de jos”3.
Print ul Kaunitz, cel mai insemnat om de stat austriac de sub domnia Mariei Tereza si a lui Io sif al II-lea, exprima o opinie foarte asemanatoare aceleia a lui Rousseau „A forma inima, inainte de a-i folosi spiritul -; spunea el -, a modela moravurile cetat ean ului, inainte de a-i oferi slujbe, a-l lumina asupra datoriilor inainte de a-i cere indeplinirea lor, sunt griji (ale guvernarii) tot as a de indispensabile ca si aceea de a lucra si semana ogoarele, mai inainte de a voi sa le recoltezi roadele”4.
Revenind s i nuantand inca o data judecata noastra, vom spune ca aceste trasaturi repros abile luminismului nu sunt nici ele, dintr-un alt punct de vedere, lipsite de merite istorice. Credinta in forta persuasiva,
innoitoare a ideilor, accentele puse pe dezvoltarea si raspandirea culturii, atenueaza considerabil -; e adevarat -; valent ele sale revolutionare in practica sociala. Daca burghezia s-ar fi condus dupa ideile filozofilor luminis ti in toate privint ele, trecerea de la autocrat ie la democratie ar fi fost lenta si penibila pentru marea majoritate a poporului, dezvoltarea istorica ar fi fost intarziata cu un numar nedefinit de ani.
In schimb aceeasi conceptie idealista in problematica social-po litica si accentele puse pe promovarea culturii, pe formarea spirituala a omului, au facut ca luminismul sa fie intaiul curent care a sustinut programatic ideea ca educatia s i invatamantul sunt corelate indisolubil cu an samblul politicii de stat, sunt probleme de ordin national. „Arta de a forma oamenii -; scrie filozoful Helvetius -; este, in orice tara, atat de strans legata de forma de guvernamant incat nu se poate face vreo schimbare insemnata in educatia publica, fara sa se faca schimbari
insemnate si in insas i constitutia statelor”5.

Educatia -; a spus-o tot luminismul pentru intaia data in istoria moderna, reluand o teza din filozofia antica -; este mai importanta decat instructiunea, fiind ca, bine condusa, ea formeaza cetat eni.
Asezandu-se pe aceasta pozitie noua in materie de educat ie, era natural ca luminismul sa intreprinda
impotriva continutului s i metodelor invatamantului de pana la el o critica la fel de acerba ca s i aceea indreptata
impotriva institutiilor sociale, politice s i juridice, argumentate de asemenea pe baza rationalismului. E criticata ruptura dintre s coala s i viata. Ies ind dintr-un colegiu -; se cites te in scrierile vremii -; copilul nu stie, de fapt, nimic. Balbaie putina latina, inca s i mai put ina greaca. Stie sa recite din poet i fragmente intinse, dar fara a le
int elege. In stiinte e complet deficitar: abia cunoaste cele patru operatiuni matematice. Echitatia, scrima, muzica, desenul, care se adauga rudimentelor de instructiuni propriu -zisa, formeaza un an samblu incoerent de cunostint e superficiale6.

Prin locul pe cale l-a acordat in preocuparile sale educatiei si invatamantului, luminismul romanesc din
Transilvania, reprezentat in cu ltura noastra de Scoala Ardeleana, s-a inscris cel mai aproape de conceptia filozofico-politica inaintata a secolului al XVIII-lea, care a facut din difuzarea culturii una din problemele fundamentale pentru dezvoltarea societatii si propasirea poporului7 .
Meritele pe care rationamentul luminist le-a acumulat pe plan universal, mergand pe urmele unui
Comenius, in dezvoltarea pedagogiei moderne, se regasesc in activitatea Scolii Ardelene, pentru poporul ro man.
Pe langa bine cunoscuta latura practica, a infiintarii de numeroase s coli, a elaborarii ori prelucrarii de manuale, sau a inestimabilei contribut ii stiintifice la dezvoltarea lingvisticii s i istoriei nat ionale, Scoala Ardeleana poate fi socotita s i cea dintai care, in cultura noastra, a pus bazele unei gandiri pedagogice sistematice s i inaintate.
Principiile sale in acest domeniu au ramas in esenta valabile pentru toata perioada din istoria poporului roman care s-a incheiat prin desavars irea unitatii nationale.
Desfasurandu-si activitatea in climatul reformismului cultural s i scolar din epoca iozefina, care urmarea sa faca din invatamant un instrument „integrator”, de formare a unor cetat eni supusi, fideli, dar si suficient de instruiti pentru a fi utili pe feluritele trep te ale ierarhiei sociale, profesionale si de stat, membrii Scolii Ardelene au preluat din acest plan-cadru ideea unui invatamant functional in interesul major al colectivitatii. Ei au as ezat-o la temelia nazuint ei catre infiintarea si propasirea unui invatamant national romanesc, prin care sa se poata valida aspiratiile de emancipare si eliberare sociala si politica ale natiunii romane8 . In scolile satesti ale lui Gheorghe
Sincai au palpait primele cons tiint e ce se vor contopi treptat in urias a si dogoritoarea vrere nationala, fauritoare a actului de la 1 Decembrie 1918.
Pe de alta parte, in viziunea pedagogica novatoare a Scolii Ardelene s-au contu rat s i trasaturile distincte ale unui nou tip de magistru, care nu este doar un transmitator de cunos tinte, ci un militant, promovand prin cuvantul de la catedra aspiratii si idealuri de obste, formand cetateni, modeland constiint e politice si morale.
Acesta nu era, poate, un magistru de coplesitoare eruditie, cu care ar fi putut impresiona spiritele cele mai cultivate si ar fi putut atrage - cum au facut Voltaire si alt ii -; pana si unele capete incoronate. Alcatuia, cu cei ce se adunau trudnic in juru l sau, tagma modesta, a dascalilor sates ti, cei mai multi constituind prima generatie de oameni cu carte, ridicata din taranime, din acea „misera plebs” a nedreptelor legiuiri feudale.
Dar daca n-aveau cum egala in eruditie pe un Montesquieu sau Voltaire, nu le ramaneau mai prejos in taria convingerii in dreptatea cauzei pentru care incepusera lup ta: luminarea prin invatatura a unui popor oropsit si pregatirea pe aceasta cale, a zilei in care si pentru el avea sa sune ceasul libertatii. Pe cand luminismul occidental a fost co smopolit si elitist, cel romanesc a fost national s i democratic, promotorii sai fiind mai apropiati de popor, prin origini, ca s i prin obiectivele urmarite. Dar in esenta, ceea ce s-a petrecut acum peste doua sute de ani pe pamantul Transilvaniei, a fost expresia aceluiasi mare, generos ideal, care a facut din purtatorul sau -; veacul al XVIII-lea -; una din epocile de except ie in istoria cu lturii universale: eliberarea omu lui
-; cum a spus americanul Thomas Jefferson -; de orice forma de tiranie asupra spiritului sau.
Chiar daca, dupa trecerea secolelor de impetuos progres, care a ridicat pana astazi poporul roman intre popoarele inaintate ale contemporaneitatii, lumina aprinsa atunci ne pare firava, ea continua a trimite o raza a

carei persistenta confirma valoarea din totdeauna, in destinul unei colectivitati, a profesiunii de educator al tineretului, factor de mare insemnatate in afirmarea si apararea locului ce se cuvine fiecarei natiuni in ierarhia civilizatiei universale.