c1i5iq
Hegemonia Protipendadei. Privilegiile Starilor in timpul razboielor dintre turci, rusi si austriaci. Primele atingeri cu ideologia revolutionara
in jurul anului 1800. „Adunarea Norodului" lui Tudor Vladimirescu Proiectele de reforma constitutionala, 1821-1822. intarirea privilegiilor, 183-1821
1. HEGEMONIA PROTIPENDADEI
imprejurarile pe cari le-am examinat pana acum, asaza intr-o nota lumina perioada ce se considera in mod obisnuit drept acea a originelor constitutionalismului democratic in Romania. inainte de a reveni insa asupra evenimentelor mai bine cunoscute, discutate pe larg in istoriografia noastra de cincizeci de ani, va fi necesar, pentru intelegerea lor mai deplina, de a examina regimul politic si social din Principate, in cele din urma decenii ale veacului al XVIII-lea: este epoca in care s-a desavarsit procesul de transformare,legiferat de reformele lui Constantin Mavrocordat, si s-au apropiat nevoile si Kazuintele din cele doua tari romanesti, sub presiunea acelorasi razboaie si ocupatii straine. Tot atunci incepe patrunderea ideilor pe cari s-au intemeiat mai tarziu asezamintele reginului parlamentar, in spiritul liberalismului european si in opunere categorica cu acel al Sarilor privilegiate.
Impresia ce o lasa cercetarea izvoarelor e ca definitiile ce s-au datperioadei fanariote si caracterizarile ei pejorative, inca atat de curente in vorbirea de toatezilele, se potrivesc mai mult celei de a doua jumatati a secolului care o cuprinde; constatam in acelasi timp ca aceste imprejurari - a caror judecata a fost generalizata excesiv, la toate domniile vremii astfel denumite - se datoresc mai putin „Fanariotilor" propriu-zisi, trimisi cu firmanul Portii sa domneasca in tarile romanesti, dintre cari unii au avut si asentimentul boierimii pamantene, cat sporirii neincetate a fiscalitatii turcesti, intr-o epoca decriza a imparatiei, si actiunii unor oameni de afaceri din Constantinopol (dar nu din Fanar), speculanti politici si financiari ai situatiei tulburi, in care le convenea sa pescuiasca. Acestora trebuie sa le atribuim in primul rand incalcarea privilegiilor sau „pronomiilor" traditionale ale celor doua tari, si prin aceasta si a drepturilor Starilor. „Ministrii" - chiar folosirea acestui neologism de catre cronicari este semnificativa - se opun „sfetnicilor" si sunt in mare parte raspunzatori de inrautatirea situatiei din Principate, adeverita cu deosetire de la jumatatea veacului; ea va fi in curand inasprita de succesiunea razboaielor si ocujatiilor, ce urmeaza la intervale aproape periodice. De altfel, insemnatatea acestor factori retulta si din violenta reactiunilor locale, pe cari le determina.

Aceasta intorsatura o inseamna mai intai cronica lui Ioan Canta, amintind de domnia lui Constantin Racovita, care urma in Moldova, la 1749, lui Constantin Mavrocordat: „Acest domn, luand intai domnia prin mijlocirea grecilor, a lui IordachiStavarachi Spataru care era cu totul de partea imparatiei Turcesti, si cat vra el cu ManolacK Spataiu socrul lui,
„„ * „wiat iuiga. „un grup ae personagii fara trecut, fara avere, fara raspundere, fara nici o intelegere si nici un sentiment pentru o tara pe care iici n-o vazusera, acei reprezintanti la Poarta cari exploatau tineretea si lipsa de experienta i adolescentilor pe cari contribuisera a-i ridica in scaun"2. incepe atunci o lupta deschisa ntre acest nou val de venetici si boierimea mare, pamanteana sau impamantenita mai de nult, care apara cu indarjire traditia si asezamintele mostenite. Dar lupta aceasta chiar, cu ot reazemul ce il afla in alte clase sociale, pe cari le ridica vechile lozinci indreptate tnpotriva amestecului strainilor, al grecilor, in treburile tarii, pune si mai mult in evidenta ostul precumpanitor al „neamurilor" pe cari le deosebise reforma lui Mavrocordat, si itareste astfel marginirea, ce se indeplineste pe nesimtite, a privilegiilor si rosturilor olitice ale Starii boieresti la ele.
E deci o prima faza a acestei epoci de tranzitie, la capatul careia vom putea distinge rincipalele asezari politice si constitutionale ale Romaniei moderne, o faza care purcede in aceste imprejurari tulburi de la jumatatea veacului al XVIII-lea si se incheie in preajma izboiului ruso-turc, inceput la 1768. in ea nu se simte inca atingerea cu curentele de indire ale „filosofiei" pe care o cultivau despotii luminati ai secolului, Ecaterina a Ii-a ca Frederic cel Mare; ea nu e lipsita totusi de framantari revolutionare, Ia Iasi ca si la ucuresti, dar aceste miscari, cu tot aspectul lor popular, nu au iesit inca din fagasul iditional al apararii „tarii" legale si a fruntasilor ei recunoscuti, impotriva amestecului upritor si samavolnic al unor straini nechemati.
Avem astfel, indata dupa 1750, pribegirea boierimii mari moldovenesti, dupa ce iinistrii" greci refuza scaderea de dari la tinuturi, pe care boierii o cerusera3. Era intr-un , o „manifestare nationala"4, in fata careia Domnul a trebuit sa se plece, iar Stavarache aordachi Geanet „au plecat cu mare mezil la Tarigrad, crapand doua parechi de telegari tia la Galati", pe cand Manoli Spatarul si Fotache, porniti sa intoarca pe pribegi de la usani din Bugeac, de abia scapa de urmarirea boierilor tineri, pusi cu gandul sa-i ioare5.
Doi ani mai tarziu, la 1753, o miscare asemanatoare se desemneaza in Tara maneasca, unde medelnicerul Stefanache Cremidi6 - tot grec, dar de „tara" -, in fruntea >r boieri de a doua treapta, inainteaza jalba la Poarta impotriva impilarilor, a caror vina oarta si aci acelasi geniu rau: Stavarache. Urmarit de poruncile severe alp sultanului stafa, care vroia sa se arate aparator al „saracei raiele", acest „arendas general" dupa delul din Apus, al Principatelor vasale, este gasit in Moldova unde se intorsese, si ;urea in casele lui Grigore Ghica langa Frumoasa. Sculat din asternut de ciohodarul ; venea sa-1 aresteze, el scapa prin „amblatoare'", „numai cu izmenele si cu camzolu si cu cusma cea de noapte", intatisare putin potrivita pentru „Stavarachi cel vestit"1. In timpul acesta, scene violente aveau loc la Bucuresti: un izvor muntean le povesteste astfel: La anul 1753, in ziua de Sf. Constantin, aflandu-se Matei Voievod la praznic la Mitropolie, in care vreme venise un capigi-basa sa cerceteze de jalba ce dedese un Stefanache Medelnicerul la Poarta pentru Matei Voievod, au inceput boierii greci, ministrii numitului Domn, a se prigoni si a imputa boierilor terii pentru jalba ce dedese acest Stefanache. Mitropolitul terii, Neofit, tiind partea boierilor romani, de odata a poruncit sa traga clopotele si strangandu-se tot norodul Bucurestilor, a luat crucea in mana si a strigat: «Urmati-ma!». Toti boierii si norodul au plecat dupa el, luand cu dansul si doi boieri, anume Barbu Vacarescu mare ban si pe fratele sau Stefan mare vistier, care numai acesti doi tineau partea lui Matei Voievod, si de frica s-au dat inaintea Vladichii. Si asa, cu totii mergand la capigi-basa, au adeverit jalba lui Stefanache cum ca este cu stirea a toata tara"2. imbolnavirea Mitropolitului, care a urmat la cateva zile, se atribuie vicleniei „doftorului", mituit de aceiasi greci. Solutia a fost gasita prin schimbarea de Domnie, Constantin Racovita fiind adus la Bucuresti, iar Matei Ghica mergand in Moldova.
Dar cu aceasta nu se incheie sirul tulburarilor. La 1755, impotriva acelorasi greci, „ministrii" rai sfatuitori, porneste o actiune de pribegie dupa modelul aceleia din Moldova, in frunte cu boierii de frunte olteni, batranul Dudescu si Barbu Vacarescu, sprijiniti de episcopul Grigorie al Ramnicului. Din Adrianopol unde plecasera, bejenarii isi impun conditiile Domnitorului: expulzarea lui Geanet, surghiunul mai atenuat al lui Stavarache, in locul de capuchehaia la Poarta, impreuna cu cumnatul lui Geanet, dar si cu doi boieri romani, alesi de ai lor; si in sfarsit „afara de venitul camarii, ce lasa, sa fie ale Domnului vama si ocnele de sare. Peste aceasta, sa mai dea tara 3 000 de pungi de bani pe an; si mai mult sa nu supere tara"3.
Nicolae Iorga considera acest din urma punct „tot ce se poate mai revolutionar, caci, altadata, principii, «monarhii» de pe la 1700 luau tot ce voiau, si in felul in care voiau. Se ajunsese pe urma la datoria pentru domn de a consulta pe boieri, si de a le infatisa socotelile administratiei sale. Si acum, i se impunea un regim fiscal, de care nu mai avea dreptul de a se departa"4. Privind insa aceste imprejurari in intreaga perspectiva istorica, constatam ca revolutia era de fapt o intoarcere la principiile regimului de Stari din veacul precedent, cu deosebirea ca acum factorii activi erau numai clerul inalt si boierimea Tarii Romanesti, popii si slujitorimea nemaifiind socotiti ca elemente cu drepturi si nazuinte de conducere. in schimb, apare intr-un rol, mai mult de figuratie decat de participare constienta, „norodul" bucurestean, populatia amestecata a Capitalei, gata de a sari la orice „zurba", cum se intampla de altfel si la Tarigrad. O asemenea razvratire, pentru aceleasi motive, ne intampina la 1759 in Moldova, sub domnia lui Ioan Teodor Calimachi; iar aflam pe Stavarache si uneltirile sale in centrul evenimentelor. „Dara Stavarachi, inseamna cronica, fiind lacom la toate, si grabnic, au inceput a pune bani si pe boeri, si pe manastiri, scauia, si incepusera a murmurisi, care le auzise si Stavarachi, trecand toata iarna, asa schimbandu-si o seama de boieri". Lucrurile ajung insa la culme, cand in primavara, puternicul grec care statea la curte „ca un al doilea Domn", puse la cale trimiterea unora din principalii boieri moldoveni, despre cari aflase ca „murmuriseau" impotriva lui, intr-o misiune la Constantinopol, pentru a fi prinsi insa in drum de hanul tataresc din Bugeac si surghiuniti la Samsun in Asia Mica. Dar hanul nu se tinu de cuvant, si porunci ca boierii prinsi sa fie opriti la Ienicale, in asteptarea evenimentelor. Stirea se raspandi repede la Iasi si tulbura adanc pe boierii ramasi, cari se temeau de aceeasi soarta. „Si facandu-se iarmaroc la miezul noptii, scrie cronicarul, s-au strans multime de norod, cum cred ca nu s-au mai strans alta data la alt iarmaroc; si trecand cate-va ceasuri din zi, dupa ce s-au cinstit toti cu bauturi, au intrat o vrajba in ei, indemnandu-se cu totii zicand: Plecati la curte, sa vedem pe cine avem Domn!" Si pornindu-se cateva mii de taranime, au mers la poarta curtei de au statut, iar o seama au mers de s-au suit in clopotnita Treisfetitelor, si au
inceput a trage clopotul cel mare. Atunce auzind cei din iarmaroc s-au pornit toti cati mai ramasese, din cari o seama au mers la Mitropolie de au luat pe Mitropolitul, zicand sa mearga la Domn despre partea tarii, sa-i spuie ca vor pe Stavarachi sa le-1 dea; iara de nu-1
/a da, nu va ramanea nici unul in viata"1. Se repeta astfel, dupa un veac si un sfert, scenele evolutionare de la 1633; pentru cine cunoaste insa topografia Iasilor si distantele mici lintre Mitropolia veche, biserica Trei Ierarhi si vechile Curti domnesti (actualul Palat idministrativ), nu e greu de vazut ca spatiul acesta nu ingaduia desfasurarea unei masse nai mari, decat a catorva mii de oameni. Dar pentru timpul si imprejurarile de atunci a ost o manifestare destul de impresionanta, mai ales cand multimea da asalt palatului, azit, de arnauti: „Atunce prostimea striga cu totii: «sa ne dati pe Stavarachi». Si puind u totii spetele la poarta cea mare, cu toate ca tineau pe din launtru, au oborat-o gios, si
itrand norodul in launtru, au inceput a navali; iara turcii strigau in limba lor: gherilgheri! ira norodul navalea. Atunce au iesit amautii de prin odaile lor, si au inceput a da norodul fara, imprastiindu-i cu sabiile scoase, si slobozind tunurile au omorat vreo doi oameni. ira Stavarachi imbracandu-se turceste si caucu in cap,-luand cativa turci arnauti, au calecat si au iesit pe poarta grajdiului, si au purces la Tarigrad"2.
Nimic nu lipseste din decorul clasic al revolutiei: asaltul multimii adunate in mgatul clopotelor, garda straina aparand palatul - ca mai tarziu elvetienii lui Ludovic al Vl-lea la Tuileries - tunurile tragand, ca dintr-o alta Bastilie, asupra rasculatilor. Decat si aci este laturea specifica acestei miscari moldovenesti, care precedeaza de altfel cu :izeci de ani data fatidica a anului 1789 - nu este o revolta impotriva privilegiatilor, ci mpotriva in apararea lor: „atunce norodul au inceput a cere boierii", acei surghiuniti si :hisi prin viclenia greceasca; pentru a-1 potoli, a fost nevoie de chezasia Mitropolitului :ov si de interventia unora din boierii ramasi, din cari unii, ca Cilibiu si Razu, fusesera ii\\ in mijlocul imbulzelii. Spre deosebire de ce se petrecuse la Bucuresti, aci constatam 1 nou, ca odinioara sub Alexandru Uias, participarea taranimii - desigur acelei din mu, auaiia ia iasi cu jnutjui ianuaiucuiui. c un iuguilicm mai muil spre a I1C
invedera cat de temeinice erau asezarile regimului de Stari, a carui ierarhie era considerata ca o ordine sociala fireasca, dupa impaciuirea adusa de dezrobirea vecinilor. Reactiunea populara este si acum xenofoba, impotriva amestecului strain in carmuirea tarii; ea nu formuleaza revendicari de alta natura, considerand boierimea pamanteana drept aparatoarea legitima a unor drepturi consfintite de traditie.
Evenimentele cari au urmat arata intr-adevar ca, macar in unele privinte, ea nu se insela; cronica inseamna ca aceiasi boieri, impacati in sfarsit cu Voda dupa potolirea rascoalei, si aducerea fratelui sau Gavril Calimachi in scaunul Mitropoliei Moldovei, se opun cu hotarare reinfiintarii vacaritului, pe care il inlocuiesc printr-o „ajutorinta", astfel denumita ca „sa ajute cu totii sa nu fie nimine scutit la aceasta slujba"1. Atitudinea lor, in ce priveste pe marele intrigant de la Constantinopol ramane de asemenea neschimbata: la 1764, cand dupa domnia lui Ioan Teodor Calimachi si a fiului sau Grigore, capata firmanul Grigore Ghica, il intampina la curte „toti boierii" cu urari de domnie noua: „Numai un lucru ne rugam Mariei Tale; de vrei sa aibi Maria Ta odihna, si sa fim si noi odihniti, pe Stavarachi sa-1 lipsesti de langa Maria Ta". La care Domnul raspunde: „ca este atata vreme de cand s-au lipsit"2. Pe aceasta baza se stabileste o intelegere, care pare a fi dainuit in timpul acestei domnii.
Pentru a incheia cu seria acestor manifestari, mai trebuie mentionata a treia rascoala la Bucuresti, din acelasi an 1764, cand Stefan Racovita „iar prin mana si puterea lui Stavrache", a luat scaunul Tarii Romanesti, inaugurandu-si domnia prin executarea lui Stefanache Cremidi, vechiul „amestecator" si a lui Iordache Bajescu, acesta din urma, pare-se „fara nici o vina, numai sa dea de groaza ispravnicilor". Si atunci, impunerea unui nou bir al fumaritului, pentru a implini sumele fagaduite de Stavarache la Poarta, ridica opozitia boierilor, pe cari Voda ii inchide, tinandu-i „la opreala" cinci luni, in timp ce urmeaza strangerea darilor. La urma insa, „norodul, nemaiputand suferi, s-a strans la Mitropolie si tragand clopotele, s-au sculat toti Bucurestii cu impotrivire, strigand sa li sloboaza pe boierii de la inchisoare, ca de cand i-au inchis pe dansii, s-a prapadit tara de nedreptati. Grecii lui Stavrache s-au ascuns, iar Stefan Voievod, incalecand pe cal, s-a pornit asupra norodului, cu arnauti si cu turci; pe cari cu armele i-au risipit"3. Cu deosebirea atitudinii razboinice a lui Racovita, om tanar, mai increzator in puterea sa decat batranul Domnitor de la Iasi, se repeta scena petrecuta cu cinci ani in urma, in capitala Moldovei.
Drama se incheie in sfarsit in anul urmator, prin sugrumarea lui Stavarache la Constantinopol, din porunca vizirului, la care ajunsesera parele nenumarate ale vrajmasilor sai. in „Genealogia" sa, care cuprinde si o bogata cronici» a evenimentelor traite de el insusi, banul Mihai Cantacuzino scrie despre carmuitorul efectiv al ambelor tari, timp de aproape cincisprezece ani: „Acest Stavrache s-a invrednicit mai mult decat toti grecii, de cand este Constantinopolul in mana turcilor, dar cu totul dat la rautati. El a ajuns sa fie
UV si JJUII rapire ue oam, ca unul ce acest sultan era foarte iubitor de argint"'.
Simpla enumerare a tuturor acestor miscari vadeste inca o data inconvenientul generalizarilor excesive. „Pe timpul Fanariotilor, scria A. D. Xenopol, se intalnesc din ce in ce mai putin rascoale propriu-zise, inlocuite fiind ele cu miscari mai putin expunatoare: comploturi si tradari a...i Opozitia contra coplesitorilor straini tot staruieste, dar se retrage din domeniul faptelor in cel intelectual, in cronicarii Tarilor romane a.. .i"2. Nu se stie ce se intelege anume prin „rascoale propriu-zise", dar e greu de a defini altfel actiunea de rezistenta deschisa, pe care o desfasoara boierimea pamanteana, in al treilea sfert al veacului al XVIII-lea, deci in plina perioada fanariota. Ceea ce trebuie subliniat, e insa ca lupta ei se indreapta numai indirect impotriva Domnilor numiti de Poarta, dintre familiile Fanarului aflate in slujoa imparatiei, si mai mult contra „ministrilor" de genul lui Stavarache si al asociatilor sai, in cari vedea o reala primejdie pentru rosturile si asezarile ei. in judecatile ce se formuleaza atat de usor asupra epocii intregi, trebuie tinut seama mai mult de aceste imprejurari, prea lesne omise in definitii, ce voind sa cuprinda prea multe, ajung sa ocoleasca miezul insusi al faptelor.
De alta parte, unul din efectele principale ale acestei lupte a fost de a pune in svidenta rolul boierimii, deosebite acum prin privilegiile fiscale, din timpul lui Constantin
Mavrocordat, de treptele,mai marunte ale vechiului ordin nobiliar. in Muntenia, ransformarea era mai de mult un fapt indeplinit, si marturii vrednice de crezare arata, inca le la finele secolului al XVII-lea, decaderea tot mai accentuata a acestor categorii nferioare ale privilegiatilor. in Moldova, nazuintele politice ale mazililor si ruptasilor au lainuit mai mult, ca si obiceiul de a-i consulta in treburile tarii, la imprejurari insemnate3;
Iar in actiunea de impotrivire la uneltirile bandei de mari traficanti, a carei putere devenise
:ovarsitoare, rostul lor nu mai apare in aceeasi lumina. Evolutia spre aceasta noua stare le lucruri o subliniaza ciudatul document al lui Ioan Teodor Calimachi, in care dezvaluie jeutatile ce i le-au ridicat in cale partidele, intre cari se impartise boierimea Moldovei. tceasta proclamatie din ianuarie 1759 precedeaza rascoala de la Iasi si arunca oarecare amina asupra inceputurilor ei. Ea este menita sa aduca la cunostinta „tarii" ca „de la o reme incoace inmultindu-sa parte boeriasca si din zi in zi fiistecare silindu-sa, unii pentru
astigul lor, altii pentru ca sa sa mai innalta intru cinstea boerii, intrat-au in mijloculu lor mare si nemarginita zavestiia, din care facandu-sa cete, de apururea sa zavistuia unii pre
Itii". Aceste rivalitati ii erau cunoscute Domnului inca din vremea dragomaniei, dar au iuns la culme dupa ce „ne-u miluit Dumnedzau cu Domniia tarai acestiia", mergand pana i refuzul formal al primirii slujbelor de catre unii, daca cei din „ceata" opusa ar fi si ei lati in consideare. Zadarnic s-a straduit sa ramana nepartinitor: „pre toti ca un parinte cu ila i-am cuprinsu si nici la unile din zavistiile lor cele multe si rale nu ni-am lunecat, nici n dat credinta"; parele au ajuns la capugiul imparatesc care 1-a adus in scaun, dupa
)icei, ceea ce justifica ordinul de surghiun. Dar nici din exilul lor nu-1 lasa „odihnit", ci
Vili ui^i"" iIu jwv/ivii kAugviuik' u^apxi^ jpcigUL/viv 3U1W11U Ut ti, 111 VldllCit UJMlliCl a tatarilor din Bugeac; „s-au salit a sa arata intre dansii cei mai pagubasi decat altii", si scrisorile ce s-au prins le dovedesc „hainlacul lor". Ei se straduiesc mereu sa bage spaima in „ticalosii lacuitori" si se crede ca nu sunt straini nici de incendiile cari s-au ivit tot atunci la Iasi.
Fata de atatea pacate si rautati, Domnitorul arata ca a scris „catre toti" si isi repeta indemnul: „Zicem si acmu: crestinilor, odihniti-va si nu va potriviti la niste vorbe deserte a...i Toate sant minciuni, toate sant vorbe rasuflate, toate sant scorniri de la acei oameni plini de rautate, carii numai pentru folosul lor cauta si stricaciune altora. Sadeti de va odihniti pe la casale voastre, cautandu-va de trebile voastre fara nici o grija". Iar ispravnicii au primit porunca sa prinza pe cei „ce scornesc lucruri netrebnice ca aceste carele dau atata stricaciune lacuitorilor", fiind „haini si pricinuitori a tot binili"1.
impotriva conspiratiei boierilor, Ioan Teodor Voievod incearca sa reia firul vechii politici a Domnilor moldoveni, si sa le opuna massa „locuitorilor", printr un fel de apel la opinia publica. Rascoala de la Iasi a dovedit de partea cui erau sentimentele „tarii", in conflictul dintre boierime si sfetnicii de la Constantinopol, cari guvernau in spatele sau.
Accentul pe care proclamatia il pune asupra boierilor si a „cetelor" lor - mai tarziu se va spune partide — arata ca si in Moldova, procesul de diferentiere care restrange categoria privilegiatilor, ce nazuiesc la conducere, progreseaza. Cativa ani mai tarziu, la 12 august 1766, un hrisov al lui Grigore Ghica, Domnitorul cu care marea boierime a stabilit de la inceput un modus vivendi, confirma si precizeaza in acelasi timp privilegiile, de cari nu se pot bucura decat cei indreptatiti, „pentru randuiala neamului boieresc, avand Domnia mea a se pazi evtaxia acestei stari, care este cea mai trebuincioasa spre radicarea si implinirea poroncilor prea puternicii imparatii si ale Domniei, si spre indreptarea celui de obste norod". Documentul osandeste cu asprime pe acei cari „prin mijlociri si cu chipure de dare" au incaput „la cinste si nume de boieri" de pe urma carora s-au intinat „tot statul boierimei" si s-a adus „stricaciune tarii"2.Tendinta se manifesta deci si aci, de a margini numarul acelora cari au drept la privilegii, in spiritul reorganizarii administrative si politice a lui Constantin Mavrocordat. Prin reducerea numarului privilegiatilor, se poate in acelasi timp aduc; o usurare indirecta sarcinilor cari apasa pe birnici, in a caror paguba s-au inmultit scutirile fiscale.
Desigur vom inregistra si mai tarziu manifestari, cari dovedesc ca o constiinta a vechilor rosturi a staruit mai departe in randurile acelor „trepte inferioare", tot mai mult inlaturate in folosul marii aristocratii, stapanitoare de mosii si demnitati; ea lamureste aspectul pe care il vor infatisa in Moldova problemele constitutionale, cincizeci de ani mai tarziu. Deocamdata insa, pentru ambele Principate, aceleasi consecinte decurg din reformele mavrocordatesti, si isi extind efectele asupra deceniilor urmatoare. „Clasa conducatoare in Principatele romane, mai ales de la decaderea nobilimii teritoriale, a fost
Kainargi din 1774, dregatoriile cele mari de pana atunci au fost despartite in doua clase, ritularii celor de clasa intai au fost calificati de «cinstiti si credinciosi boieri», iar ceilalti lumai de «credinciosi». Simpli boieri de pana atunci au fost confundati in categoria x)iernasilor. Avem deci acum, boieri de doua clase si boiernasi. Dupa vreo 20 de ani, se 'ace insa o diferentiere. in sanul dregatoriilor de clasa intai, se deosebesc cele privitoare a interesele principale ale Statului, echivalentele ministerelor moderne si care avusesera otdeauna o mai mare importanta; fiindca aceste dregatorii nu erau pe atunci decat cinci, greceste pende, titularii lor au format protipendada. La sfarsitul epocii fanariote, aceste Iregatorii de starea intai ajunsesera a fi vreo 10 in Muntenia, vreo 6 in Moldova; titularii or isi ziceau «frati» si numai ei puteau purta barba. Astfel, in preajma anului 1800, leosebim: boierii mari sau protipendada, boierii de doua clase si boiernasi.
Daca exceptam cativa indivizi, romani sau straini,'cari au reusit incidental sa se idice pana la dregatoriile cele mari, acestea erau monopolizate, in pragul secolului al QX-lea, de vreo 20 de familii in fiecare Principat, care formau o adevarata oligarhie, sub lumele de protipendada. Situatia preponderenta a unora din aceste familii data numai din ec. al XVIII-lea, a altora insa din al XVII-lea, a altora chiar din al XVI-lea; unele erau e origine straina, altele bastinase. Formau o oligarhie intemeiata pe averea ei teritoriala, plutocratie, ca rezultat al selectiunii materiale ce se facuse in sanul chiar al boierimii de regatorii"1. Era desigur grabita aceasta transformare de inmultirea acestor dregatorii si de npartirea lor in clase deosebite, ele capatand acum o valoare sociala pe care n-o aveau iainte2. Deosebirea a devenit oficiala la sfarsitul secolului; astfel gasim in insemnarile ontimporane ale lui Serban Andronescu: „Protipendada ce sa afla intr-acest an 1799, Ihenar 16", o lista de 21 boieri mari ai Tarii Romanesti (din cari trei „peste Olt"), din imiliile Ghica, Racovita, Brancoveanu, Cretulescu, Slatineanu, Filipescu, Vacarescu, rradisteanu, Golescu, Stirbei, Falcoianu, Geanoglu si Glogoveanu3.
Totdeodata se indeplinea, aproape neobservat de contimporani, procesul de unificare ! conditiilor politice si sociale din cele doua Principate; vor mai fi insemnate deosebiri ; structura, in ce priveste alcatuirea Starii privilegiate, a carei reducere la un corp inchis restrans, a fost in cele din urma mai deplin realizata in Muntenia. Dar trecerea continua Domnilor de la un scaun la celalalt, solutiile asemanatoare sau chiar identice, pe cari si invedera politica Puterilor in privinta viitorului acestor tari, pregateau pe nesimtite iirea lor intr-un singur stat.
Dar cu aceste consideratiuni, am anticipat asupra imprejurarilor din perioada iracterizata de razboaiele intre Imperiul Otoman, Rusia si Austria si de rasunetul lor in rile romanesti: ocupatiile straine ale Principatelor au contribuit intr-o masura insemnata aceasta evolutie a regimului de Stari.
in ultimele decenii ale veacului al XVIII-lea si la inceputul secolului urmator, trei :upatii prelungite - cea rusa din razboiul de la 1768-1774, cea austro-rusa din
1788-1791 si cea iarasi rusa de la 1806-1812 -, determina intr-adevar faze deosebite in viata regimului de Stari din tarile noastre. in cele mai recente, se manifesta totdeodata primele atingeri cu ideile Revolutiei apusene, cari vor sfarsi prin a inlatura cu totul ierarhia Starilor si privilegiile lor. Dar aceste consecinte ultime sunt inca departate; dezvoltarea principiilor democratice de egalitate politica si sociala va fi precedata de o accentuata intarire a stapanirii oligarhiei nobiliare.
2. PRIVILEGIILE STARILOR IN TIMPUL RAZBOAIELOR DINTRE TURCI, RUSI SI AUSTRIACI
Razboiul ruso-turc din anii 1768-1774, si ocuparea totala a teritoriului Principatelor de armatele imparatesei Ecaterina, au deschis intr-adevar perspective si posibilitati noui; ele vor grabi evolutia spre o precumpanire a „neamurilor", cari isi revendica initiativele si raspunderile. in actiunea vie si sustinuta, dusa prin delegatiuni si memorii infatisate curtilor din Petersburg, Viena si Berlin, ca si in organizarea unor carmuiri locale sub regimul de ocupatie, sunt de deosebit doua etape, dupa obiectivele pe cari le urmaresc. Cea dintai, socotindu-se ca zilele asupririi otomane au trecut si ca Principatele vor ramane sub obladuirea Rusiei, dezvolta proiecte ce se intemeiaza pe o incorporare a tarilor romanesti la imperiul Tarinei, sau in orice caz pe o inlocuire a suzeranitatii turcesti, prin acea a imparatiei pravoslavnice. Cand insa, spre sfarsitul razboiului, aceasta solutie se dovedeste imposibila, eforturile boierimii moldovene si muntene se concentreaza asupra ridicarii unor stavile la cerintele excesive ale Portii, in ipoteza tot mai sigura a restabilirii legaturilor cu ea. Se invoca pentru aceasta vechile privilegii ale tarilor, incalcate sub regimul fanariot, mai cu deosebire in ultimul patrar de veac, si se va produce chiar litera tratatelor cari au consfintit aceste angajamente. De aci vor rezulta, dupa recunoasterea acestor revendicari in pacea de la Kuciuk Kainargi, si nesfarsite discutii in jurul unor drepturi, atestate mai mult de traditie decat de documente autentice, hatiserifurile cari alcatuiesc un fel de constitutie a celor doua Principate si se pot considera, intr-o masura insemnata, ca rezultatul acestei actiuni a Starilor inalte, bisericesti si „politicesti".
Cu tot paralelismul ce stapaneste de acum inainte istoria celor doua Principate ce se indrumeaza spre o soarta comuna, se pot totusi observa atitudini cari se deosebesc, si nuante foarte pronuntate in manifestarea nazuintelor si dorintelor respective. Moldovenii, cari au acum experienta razboaielor anterioare si a trecerii ostilor straine prin tara lor, sunt mai rezervati si mai politici, chiar in prima faza a ocupatiei. Mitropolitul si boierii ies inaintea generalului Elmpt, pe podisul de la Copou, aducandu-i cheile palatului domnesc din Iasi, dand astfel intrarii sale in septembrie 1769 un caracter oficial; dar delegatia care va pleca la Petersburg va fi alcatuita din episcopul Inochentie al Husilor, doi egumeni de manastiri si doi boieri, cari nu sunt dintre cei dintai. Pe acestia din urma ii oprea teama unei intoarceri a turcilor si a raspunderii ce le-ar fi revenit in acest caz. Si formularea revendicarilor lor e mai precisa, in sustinerea traditiei de autonomie a tarii si a carmuirii ei.
in Tara Romaneasca, presiunea mai grea a turcilor provoaca o adevarata explozie a sentimentului popular; el influenteaza vadit si vederile reprezentantilor boierimii in relatiile lor cu armatele crestine, cari trec acum si hotarul acestui Principat.

cu amanunte pitoresti lovitura indrazneata a grupului de „volintiri" arnauti si romani in serviciul rusesc, ajutati de fratele cronicarului, Parvu: ei pleaca din Focsani cu doua trambite si doua tobe imprumutate de ispravnic, cearsafuri legate de prajini, in chip de steaguri, si patrund noaptea in Bucuresti, unde surprind garnizoana turceasca, imprastiata pe la conace. ii ajuta insa populatia care, la randul ei „s-a radicat, mic cu mare, pana si femeile, cu prajini si cu caramizi, strigand: «Muscalii!» si de «stupai!» a...i atat s-au speriat turcii, incat care incotro au apucat a fugi"1, pe cand Grigore Ghica Voda, dupa unele ezitari si consfatuiri, consimte a se lasa „prins" si dus in Rusia, cu toate onorurile cuvenite. E de la inceput o atitudine, care determina un anumit sens al actiunii. insasi delegatia care porneste spre Petersburg, cuprinde pe Mitropolitul Ungrovlahiei, Grigorie, pe arhimandritii Chesarie si Filaret si pe boierii mari Nicolae Brancoveanu si Mihai Cantacuzino.
Desi alcatuite deosebit si dupa cum se vede, cu instructiuni diferite, delegatiile celor doua tari pornesc impreuna pe acelasi drum. Ele sunt primite in acelasi timp la cartierul din Latyczew de maresalul Rumiantev, si in Duminica Floriilor din 8 aprilie 1770, se
infatiseaza impreuna imparatesii Ecaterina in sala tronului de la Petersburg. La „oratiile" rostite de episcopul Husilor pentru moldoveni si Mitropolitul Grigorie pentru munteni invocandu-i protectiunea, „imperatorita" raspunde prin vicecancelarul ei, asigurandu-i ,ca amandoua Cnejiile, moldoveneasca si munteneasca, intru toate sa fie dupa a lor udecati si randuiele"2. Intentia guvernului rusesc era deci de a respecta autonomia
-Vincipatelor, ori care ar fi fost situatia lor politica la incheierea pacii. Dealtfel, intrebarile
:e le pusesera de la inceput comandantii armatelor imperiale, operand pe teritoriul omanesc, lasau sa se intrevada asemenea intentii; ei se interesau nu numai de starea
:conomica si de resursele celor doua tari3, dar si de asezarile lor constitutionale:
.Stapanirea Domnului Moldaviei, cum si in ce chip este asupra boierimei? a...i" isi ormulase unul din „ponturile" sale generalul Elmpt4. „Pe cine ar alege Prea Sfintitul
Mitropolit si cei doi boieri ca sa carmuiasca pamantul Tarii Romanesti?" intreaba aaresalul Rumiantev5. Era si o tendinta de a simplifica problemele, unificandu-le; cum bserva Nicolae Iorga, „Muntenii, cari pana atunci nu avusera prilejul de a lucra cu

ioldovenii, cu cari aveau totusi atatea legaturi prin schimbarile de Domni, casatoriile intr-o tara in alta, prietenii si rudele pe cari Domnii le aduceau cu ei, masurile semanatoare luate la Iasi ca si la Bucuresti si chiar prin acel caracter universal al
iformelor, socotite folositoare oricarii societati fara deosebire, se gasesc pentru intaia oara alaturi de fratii lor in una si aceeasi actiune politica"1. Reactiunile si raspunsurile isi pastreaza totusi nota specifica.
Asupra unei chestiuni erau de acord: instituirea unui regim de Stari, sub conducerea boierimii mari, sprijinitoare a traditiilor si rosturilor deosebite ale vietii de Stat. Boierii aveau de combatut vederile opuse pe cari le reprezenta, pare-se, un memoriu al lui Grigcre Ghica, folosind increderea ce i-o dadeau cercurile politice rusesti, „aratand, inseamna Mihai Cantacuzino, starea Valahiei si a Moldovei - intre care si intre acele adevarate a scris multe si neadevarate, ca sa arate marirea Domnilor si in micsorarea boierilor"2.
Moldovenii sunt, din acest punct de vedere, categorici: „La ocarmuirea tarii sa fie aristocratie, adeca sa se aleaga 12 boieri mari din starea intai, care sa fie cu aceiasi cinste si nume de boierie, precum si mai inainte, incepand de la vel logofat"3. Din acestia, sase urmau sa se ocupe cu judecatile, si ceilalti sase cu administratia propriu-zisa: este formula unui sfat oligarhic, spre a inlocui puterea domneasca, care va reveni ca o preocupare constanta in revendicarile protipendadei. Boierilor de starea a doua si a treia le erju deschise slujbele inferioare pe scara ierarhiei, ispravniciile de judet cu deosebire; o ierarhie trebuia introdusa in dregatorii, fiii de boieri de al doilea si al treilea incepand prin a fi chiar zapcii pentru ca „sa se sileasca a deprinde randuiala curtii si a ocarmuirii". Cei vrednici %T inainta, ceilalti se vor intoarce pe mosiile lor, „dar iarasi sa nu ramaie in starea si randuiala taraneasca"4. Nobilimea era astfel caracterizata ca o notiune de proprietate, sange si mostenire, cursul onorurilor si demnitatilor alcatuind insa o scara, pe care o ridicau insusirile personale ale celor ce faceau parte din categoria sociala respectiva; e definitia care isi pastreaza valoarea pana la sfarsitul vechiului regim. Se vede in acelasi timp grija de a nu nesocoti cu totul situatia acelor trepte inferioare de privilegiati, care totdeauna isi afirmasera cu hotarare drepturile in Moldova. Preocuparea intereselor de Stare se manifesta si in ciudata „carte ce au scris catre imparateasa o sama de jupanese vaduve"-sasesprezece la numar, incepand cu Maria Costachioaia Logofeteasa si incheind cu Smaranda a Lupului Costachi, prin care isi cer cu energie scutirile indatinate, si sa li se lase „iobacii" si tiganii la munca mosiilor5.0 formula generala in cele dintai raspunsuri cuprindea drepturile manastiresti si boieresti asupra „boierescului" lor, ocolind restrictiunile legiuirilor mavrocordatesti6. Dupa ce se aratasera vechile privilegii, stricat de la Nicolae Mavrocordat incoace, prin impovaratoarele sarcini impuse de lacomia turceasca si a sfetnicilor greci, se prevedea o obladuire a Rusiei, prin persoana unui geneitf anume delegat, care ar avea grija si a organizarii unei ostiri de pamanteni7: este, cu jumatate de veac inainte, formula politica a Regulamentului Organic.
„sub stapanirea Rosiei", pentru a fi ocrotiti de razbunarea turceasca, bucurandu-se insa de „deplina noastra slobozenie"1. Dar cereau „sa se aseze in tara noastra legile si randuielile Rosiei prea deplin", iar „judecatorii care se vor randui pe la tinuturi si orase, sa fie jumatate munteni"2. Pe cand deci unii se margineau la o schimbare a puterii suzerane, sub a carei obladuire sa-si pastreze si sa-si intareasca privilegiile, ceilalti, infricosati de perspectiva inei intoarceri a asupririi pagane, nu se dadeau in laturi nici de la contopirea cu puternica mparatie crestina. Se poate compara, pentru a preciza aceste pozitii, punctul din cererile leputatilor moldoveni, in care se vorbea de o opera de codificare ce trebuie sa alatureze >biceiul pamantului de „pravilele ce sunt incredintate de multi legiuitori si imparati" -ucrare ce se va face mai tarziu prin codurile Caragea si Calimah - cu acele din cererile nuntene, cari adopta sistemul rusesc, atat pentru administratia bisericeasca, cat si pentru Irepturile de stapanire asupra mosiilor3. intr-o cerere adresata Contelui Panin, ministrul icaterinei, deputatii munteni isi arata ingrijorarea fata de actiunea lui Grigore Ghica si mintesc precedentul acelei a lui Ioan Mavrocordat, in timpul tratativelor de la Passarowitz itre turci si austriaci, la 1719, care ar fi impiedicat anexarea Tarii Romanesti la Imperiul labsburgic, cedand numai cele cinci judete ale Olteniei4.
Dar razboiul, desi victorios pentru rusi, se prelungea peste prevederi, si opunerea lUstriei si Prusiei la o anexare a Principatelor era acum cunoscuta. Atentia se indrepta din ou asupra Poloniei a carei impartire intre puternicii ei vecini se pregatea in cancelariile e la Berlin, Petersburg si Viena. Se cautau in acelasi timp bazele unei paci intre Imperiul •toman si adversarii sai, dornici sa incheie razboiul de la Miazazi, spre a-si rezerva fortele ;ntru atingerea altor teluri, mai usoare de realizat. Compromisul care se urmarea putea iuce castiguri teritoriale in Ucraina si pregati, cum s-a intamplat, anexarea-Crimeei, dar ebuia sa lase Principatele in situatia lor anterioara, de state in dependenta Portii5.
Reprezentantii Starilor boieresti - de fapt ai marii boierimi - din cele doua tari, si-au odificat atunci atat obiectivul, cat si tactica actiunii. Constienti ca se vor intalni din nou i suzeranitatea „inaltului Devlet", ei incearca sa asigure cel putin o ingradire a pretentiilor lanciare si a interventiei politice a turcilor in Principate, cu indoitul scop de a-si pastra ivilegiile, impotriva ingerintelor cu cari luptasera in ultimele decenii, si de-a redobandi :chea autonomie a tarilor lor, a carei traditie era inca vie. Dar in conformitate cu spiritul emii, care cerea documente doveditoare (cancelariile de la Berlin si Viena scotoceau in fiive, pentru a gasi temeiuri de stapanire in Polonia), ei au socotit necesar sa concretizeze spozitiunile din vechime, ce se cunosteau in linie generala, ale relatiilor cu Poarta, in ctele" si „tratatele" cu data certa, inaintate in *I772 plenipotentiarilor rusi, austriaci si usieni ce se intruneau la Focsani, unde urmau sa se inceapa negocierile pacii cu delegatii sultanului, ae araia in aceiasi ump cum lusesera caicatc aceste „privilegiul" de lananoti, incepand cu Nicolae Mavrocordat1.
Este locul de a deschide o scurta paranteza asupra actelor cari au facut obiectul acestui demers. Se considera in general, in urma cercetarii critice intreprinse de istoricii moderni, ca actele sau „tractaturile", invocate de delegatiile celor doua Principate, pentru a-si sustine mai cu temei drepturile si „pronomiile", ce urmau sa li se confirme, nu sunt decat o patriotica plasmuire a boierimii ambelor tari, in scopul de a influenta o hotarare a Congresului de pace in favoarea lor. in ce priveste Tara Romaneasca, pentru care se infatisau cele doua „supuneri" sub Mircea si sub Laiot Basarab, confundat cu Vlad Tepes cu datele ce li s-au atribuit, de 1391 si 14602, „plazmuirea lor, scria in remarcabilul sau studiu critic, C. Giurescu, este acum pe deplin dovedita... Izvorate din preocuparile politice ale epocei in care s-au produs, ele au fost urme puternice in lupta patriotica pentru emancipare. Si daca s-a crezut atata vreme si cu atata convingere in autenticitatea lor, este pentru ca autonomia pe care voiau s-o dovedeasca, si a carei amintire se pastrase fara intrerupere, existase in adevar"3. Si Nicolae Iorga socotise, putin inainte, ca „pretinsele tratate sunt rezumatul relatiilor vechi cu Poarta, asa cum se pastrase in mintea boierilor dintr-o epoca foarte tarzie"4. Aluzia la privilegiile ce ar fi fost intarite sub Mohamed al IV-lea (1649-1687), care a sfarsit prin a fi introdusa in instrumentul diplomatic, semnat de plenipotentiarii de la Kuciuk Kainargi, si care pare a fi fost o revendicare a moldovenilor, nu se sprijina nici ea pe vreun document cunoscut. „Singura speranta a boierilor, exprimata si de autorul Tractaturilor, era ca hatiserifurile cu vechile lor privilegii trebuiau sa se fi pastrat in arhivele Portii"5. Dar inca din timpul discutiilor la cari a dat loc aplicarea tratatului de la 1774, in vederea conventiei lamuritoare de la Ainali-Kavak, Poarta aratase „ca nu are in arhivele sale nici un privilegiu pentru Moldova din timpul lui Mohamed al IV-lea. Ea cere sa i se arate, daca exista, iar de nu, ca Rusia sa nu mai insiste in aceasta privinta". Nu fara bun simt, reprezentantul rus replica la 12 martie 1779: „Nu e vorba de a cauta privilegiile lui Mohamed al IV-lea in Arhivele Portii; dar e chestiunea ca locuitorii Moldovei si Valahiei sa fie tratati asa cum erau in acel timp, in ce priveste plata tributului si libertatile, deoarece considera domnia acestui sultan ca epoca cea mai fericita pentru ei"6. Era probabil amintirea vremii intr-adevar exceptionale, de pace si prosperitate, a domniilor lui Vasile Lupu si Matei Basarab, al carei sfarsit intra in intaii ani de stapanire ai lui Mohamed al IV-lea.
Aceeasi concluzie o trage Constantin Giurescu si pentru tratatul de inchinare al lui Bogdan, redat in relatiunile ce ni-au pastrat dispozitiunile sale, cu evidente greseli si confuzii de date si de persoane: „inchinarea Moldovei la turci sub Bogdan, de care , -.„^..v. yLiLi uu^uuubuic »i ca ireouie aeimiuv inlaturata intre faptele istorice, isi incheia C. Giurescu cercetarea sa. Formarea acestei traditiuni 5te de altfel explicabila. Carturarii din secolul al XVII-lea nu puteau admite ca Stefan cel lare, care invinsese pe turci in atatea randuri, le-ar fi platit tribut. Supunerea tarii a trebuit S se faca numai dupa moartea lui si ei au pus-o in legatura cu traditiunea populara despre direa bisericii din Balinesti cu banii pe cari sultanul ii daruise Tautului. Astfel s-a format Dvestea inchinarii la turci sub Bogdan, introdusa in Cronica lui Ureche de Simion ascalul. Cantemir i-a adaogat in urma unele elemente noui, plazmuind, pentru motive iri nu se pot inca lamuri, dar cari par a fi mai mult de natura politica decat stiintifica, Miditiunile inchinarii, consfintite printr-un hatiserif al sultanului. Pe temeiul spuselor lui, tot pentru motive politice, s-a reconstituit apoi in 1772 cuprinsul acestui hatiserif, iar in I39 «tractatul» dintre Bogdan si Soliman Magnificul"1.
Ca traditia exista in veacul al XVII-lea, o atesta nu numai mentiunea ei in Cronica i Ureche, revazuta de Simion Dascalul prin anii 1660-1670, dar si relatiunea unui calator :ain, Francois Petis, Sieur de la Croix, secretar al ambasadorului francez la jnstantinopol, care a strabatut Moldova la 1676; el atribuie supunerea Moldovei lui jgdan Voievod, pe care il confunda insa cu tatal sau, Stefan cel Mare, dupa cum coteste ca haraciul Munteniei a fost sporit prin intelegerea incheiata in timpul lui Majei isarab. El stie de asemenea ca in vechime, voievodul era desemnat dintre nobilii tarii ar une election generale", dar ca in vremea lui, marele vizir ajunsese sa „inchirieze slui care oferea mai mult calitatea de Beig, Voievod sau Principe"2.
inchinarea era deci inca de atunci in legatura cu domnia urmasului lui Stefan cel ire. in realitate, noi stim acum ca intaia „supunere" - de fapt, obligatiunea de a plati un Ml de rascumparare - a fost hotarata inca de la 1455, sub Petru Aron, si ca Stefan cel ire a respectat-o, dupa cum rezulta din propria sa marturisire intr-un document din 583. S-a descoperit de curand si textul turcesc al tratatului de pace - sulhname - incheiat Sultanul Mohamed al II-lea, probabil la 1479, prin care se prevede sporirea haraciului la 3 000 la 6 000 de florini si al carui stil oriental nu trebuie sa insele asupra intinderii le a „legamantului"4. Cum si in acest document, si in acel adresat lui Petru Aron, se oseste numele de Bogdan pentru Moldova, de la voievodul descalecator, si ca in mularul diplomatic otoman, acesta este termenul folosit in mod obisnuit pentru lumirea tarii si a domnului ei, ma intreb daca, pe langa ratiunile indicate de Giurescu, trebuie socotit si faptul insusi al confuziei pe care il producea repetarea acestui nume: itru turci, el insemna Moldova si oricare din domnii ei5, pentru moldoveni el nu se putea
insa referi decat la un numar restrans de principi, dintre cari fiul lui Stefan cel Mare era cel mai verosimil, prin timpul in care a domnit si imprejurarile politice ale epocii lui. Amintirea evenimentelor cari au precedat-o, sau cari i-au urmat, se putea de asemenea confunda cu ea, mai ales daca intalnea vreo traditie locala, de genul aceleia ce se lega de ctitoria logofatului Tautu. in cazul moldovenilor, ar fi deci mai putin vorba de o plazmuire", decat de o confuzie de nume si date, asupra careia e de prisos sa mai insistam.
Oricum le-am privi insa sub laturea autenticitatii formale, infatisarea insasi a acestor privilegii, concluziile trase si staruinta cu care au fost sustinute aceste revendicari constituie capitalul politic cel mai insemnat al marii boierimi de la sfarsitul secolului al XVIII-lea si lamuresc aspiratiunile ei de carmuire exclusiva. Toata aceasta actiune, cu riscurile ce le implica, fusese doar opera ei: ca au aparut si interese egoiste, de clasa, este de necontestat. Dar e o axioma cunoscuta in materie de economie politica si sociala, ca „nu e nici un exemplu ca o clasa oarecare, aflata in posesiunea puterii, sa se fi folosit vre-odata de aceasta putere in interesul celorlaltor clase ale societatii"1. Exceptia la aceasta regula o vor constitui totusi, in veacul urmator, elementele paturii privilegiate cari vor lupta, in spiritul vremii, pentru desfiintarea privilegiilor. Dar inca inainte de a ajunge la descrierea acestui fenomen de anomalie sociala, care reprezinta in ordinea nationala un titlu de glorie, trebuie recunoscuta insemnatatea actiunii duse de capeteniile Bisericii si nobilimii Principatelor, ce a reusit sa dea o baza de drept international revendicarilor de autonomie, intemeiate pe precedente istorice, din cari se va dezvolta intregul program de renastere nationala al epocii care a urmat. Se poate spune ca nazuinta de revenire la domnia pamanteana, iesita din alegerea Starii boieresti, care va pune capat regimului fanariot dupa 1821, se afla in germene in memoriile prezentate in 1772, in care reprezentantii acestui regim si cu deosebire Nicolae Mavrocordat sunt invinovatiti - poate excesiv, deoarece stim ca inceputurile erau mai vechi - de a fi desfiintat oastea tarii si de-a fi supus slujitorimea la bir, de-a fi lasat pe turcii din sarhaturi sa patrunda pe teritoriul tarii si de a fi sporit peste puterile ei plata haraciului si a tuturor darilor si zaharelelor istovitoare catre Poarta2. Tot de atunci se manifesta si dorinta de a relua toate cetatile ocupate de turci la miazanoapte de Dunare, si insemnatele tinuturi, despartite din trupul Munteniei si Moldovei, ca raiele. Nazuinta de a elibera negotul de lacomul monopol al capanului pentru aprovizionarea Constantinopolului, reprezinta desigur interesele boierimii de a obtine pentru produsele mosiilor ei libertatea de export si de castig; nu e mai putin adevarat ca pe aceasta cale se va realiza unul din cele mai insemnate progrese in modernizarea economiei si vietii publice romanesti. Istoricii s-au aratat severi pentru pretentia familiilor „de starea intai" de a ramane singure la conducerea statului, si este evident ca o jumatate de secol mai tarziu, fata de noile curente de idei si de transformarea ordinii sociale, o asemenea revendicare nu se mai putea sustine. Nu trebuie totusi sa pierdem din vedere, din consideratiuni de stricta obiectivitate, ca si hulita „protipendada" si-a avut momentul ei, in care i s-au implinit rosturile in evolutia generala a imprejurarilor si a societatii; acest oment se poate statornici in epoca framantata a razboaielor intre turci si imperiile vecine n a doua jumatate a veacului al XVIII-lea, si in intervalele dintre aceste razboaie si upatii, in cari actiunea inceputa a continuat, in imprejurari ce nu erau lipsite nici de eutati nici de primejdii. Caci nu trebuie sa ne inchipuim ca Poarta a renuntat cu usurinta exploatarea nelimitata a „chelerului" ei de odinioara.
Ar fi insa disproportionat de intinderea acestei lucrari, sa aratam in toate amanuntele r, framantarile ce deosebesc aceasta perioada. Turcii au primit conditiile pacii de la iciuk Kainargi, cari dadeau dreptul Rusiei de a-si spune cuvantul, prin reprezentantii ei, chestiunile privind ocarmuirea Principatelor, ca o necesitate ce le era impusa de soarta oboiului, fara a avea insa intentia de a le indeplini; pentru motive ce nu apar cu destula sciziune, in primii ani Rusia nu a staruit prea mult pentru aplicarea unora din clauze1; i poate in aceasta rezerva, o consecinta a incurajarii ce o daduse indirect manevrelor striace pentru anexarea Bucovinei la 1775, ce nu tinusera seama de litera nici de spiritul iunui tratat. in orice caz, Poarta si-a restabilit autoritatea in Principate, cu metodele de ri boierii se temeau atat de mult, fara a intampina la inceput impotrivire: astfel muntenii, ;cati la Tarigrad sa sustie alegerea boierului de tara din Oltenia, Stefan Parscoveanu nform vechilor privilegii, se gaseau in fata faptului implinit al numirii lui Alexandru iilanti. E drept ca domnia acestuia, mai lunga si mai linistita, a lasat bune amintiri2, dupa m Grigore Ghica, reasezat in Moldova dupa staruinta diplomatiei rusesti, capata la 4 embrie 1774 un lung hatiserif „pentru pronomiile Moldovei", in care e vorba mereu de nistea si odihna raielei" si de infranarea abuzurilor ce se faceau cu strangerea haraciului, r mai ales a proviziilor de tot felul pentru imparatie si capitala ei3. El era desigur o nsecinta a demersurilor facute in timpul tratativelor de pace. Dar Poarta nu uita ca tmnitorul fusese de partea dusmanilor ei, si pandea cel dintai prilej de razbunare: se stie ce cruzime si-a adus-o la indeplinire, in octombrie 1777, fara a ridica din partea nanui vreo protestare. Urmasul voievodului ucis, Constantin Moruzi, sosea investit cu siunea de-a rapune fara crutare orice incercari de tulburare sau razvratire: agitatiei ce nuia in randurile boierimii mici, i-a pus capat taierea napraznica a vornicului Manole gdan si a spatarului Ioan Cuza, despre care „stihurile" stangace, cari amintesc sfarsitul „cu urgie imparateasca si de sabie domneasca", inseamna amanuntul caracteristic:
„Norodul se intrista
Dar de fel boierii maria...i'4
Hatihumaiumul din 1780 arata multumirea Portii, dar staruia „sa trimiti la parateasca mea cetate multe zaherele si sa dai I4 locul unde esti oranduit cele pe tot anul pa datorie"5. Cu cat sporea din nou tensiunea intre puteri, si se deschideau alte spective de razboi in Orientul Apropiat, in urma intelegerii dintre Ecaterina si Iosif al
II-lea, cu atata presiunea Portii in tinuturile de margine, cari erau Principatele, se facea iarasi mai grea. Dupa Ipsilanti in Muntenia si Moruzi in Moldova, carora li se lasase un ragaz mai lung de stapanire si putinta de a reorganiza in oarecare masura tarile lor istovite de razboi, au urmat din nou Domni numiti si maziliti la intervale scurte - unul din ei, al doilea Alexandru Mavrocordat, si-a castigat porecla de Firaris prin fuga sa in Rusia, iar refuzul de a-1 extrada va constitui unul din motivele conflictului ce se apropia1. in vederea acestor imprejurari, s-a facut in Tara Romaneasca numirea neobisnuita a lui Nicolae Mavrogheni, omul de incredere al lui Capudan Pasa, comandantul flotei turcesti. Acest grec din insule, de o salbatica energie si inzestrat cu reale capacitati militare, a introdus in principatul carmuit de el un regim de adevarata teroare politista, pentru a asigura mai bine acoperirea granitelor otomane. „Milostiv si bun asupra raelilor, noteaza in Cronograful sau Dionisie Eclesiarhul2, asupra boierilor era cumplit". Dupa inceputul razboiului celui nou cu Rusia si Austria, la 1787, el nu ia numai masuri ca sa-si constituie o armata, cu care va lupta alaturi de turci, dar surghiuneste pe cei mai multi din marii boieri din Bucuresti si Craiova in cetatile turcesti de dincolo de Dunare, spre a-i opri de la orice „corespondente" cu austriacii sau cu rusii. Nazuintele catre un regim reprezentativ de Stari boieresti sunt din nou inabusite, cu mai mare asprime inca decat in trecut.
in Moldova totusi, unele particularitati se pastreaza si acum, ceea ce arata staruinta acestor trasaturi fundamentale in viata ei constitutionala. Cu toate ca in vremea Domnilor fanarioti se lucreaza cu divanul restrans, si mai mult pe cale de anaforale si hrisoave, raman totusi unele probleme cari au nevoie de asentimentul unor foruri mai numeroase. „Vointa Domnului intrupata in cutare hrisov, observa in aceasta privinta Gheorghe Ghibanescu, era lege numai pentru el; urmasul daca voia o primea, daca nu, nu." Pentru ca anumite hrisoave sa fie legi, trebuia sa fie sobornicesti adica cu "deplin sfat de obste: vladici, boieri si boierinasi. Asa a facut C. Mavrocordat la 1749 cu vecinatul; asa s-a hotarat sa faca Al. I. Mavrocordat Voda in 1785 cu daniile si impartirile de robi tigani si casatoriile intre moldoveni si tigani, adica intre robi si oameni liberi.
in acest scop, scrie hrisovul, „poruncit-am prin domneasca tidula, de s-au adunat in Sf. Mitropolie prea sfintitul Mitropolit al tarii, chir Gavril, cu alti arhierei, arhimandriti si egumeni, cum si toti de obste D-lor Veliti boieri pamantenf.
Acest obstesc sfat s-a adunat la Mitropolie, au discutat chestiile puse inainte si prin anaforale au referit Domnului. Prima anafora din 14 august 1785 despre daniide mosii, de vii, de locuri, de tigani si alte averi; a doua anafora din 28 decembrie 1785 in cuprinderea aratata mai sus (era vorba de cumparari de pamanturi razasesti, infatisate ca danii, ceea ce dadea loc la mari abuzuri, pe cari hotararea sfatului le opreste)3. Se poate deci constata ca in Moldova, adunari restranse de Stari bisericesti si boieresti, au continuat sa se adune, pana si in epoca clasica de precumpanire a divanului si a protipendadei. Este inca un exemplu al dezvoltarii pe care il luase institutia si a tenacitatii cu care se mentinea, in cele
^ i ._,__ r„„„ ^ v, wm.v,.iuin, avuiso UIKI sian ae spini, care se
ianifesta mai cu hotarare in randurile boierimii acestei tari, unde inca de atunci incepusera patrunde ideile si scrierile francmasoneriei europene, in plina expansiune1, si se facea la 782 un legamant solemn intre boierii moldoveni ca „sa fim cu toti intr-o unire si dragoste sntru folosul patriei noastre a...i iar care dintre noi va umbla numai dupa al sau interes, i aiba asupra lui blestemul lui Dumnezeu". Era doar vorba sa se pazeasca „pronomiile atului boieresc"2.
Spiritele erau framantate, atat de actiunea dusa in preajma pacii de la Kuciuk ainargi, care desteptase constiinta unor vechi privilegii, intemeiate pe faimoasele ractaturi" — cat si de tratativele dintre puteri, in cari Principatele aveau acum un loc semnat intr-o noua oranduire a chestiunii Orientului. inca de la 1773, o propunere ivind ambele tari, inaintata la Bucuresti generalului Obreskov, incerca sa stabileasca o gatura cu impartirea Poloniei, care tocmai atunci se efectuase in prima ei faza. „Oare ira Romaneasca si Moldova si ori-ce alta, se intrebau autorii, adaogandu-se pe langa :hia cu privilegii si scutiri, asa precum sunt astazi ale Curlandei, nu ar fi o precumpanire destulatoare a celor ce s-au rupt si se vor mai rupe din Lehia?"3. Acelasi sistem de hilibru prin compensatie caracteriza numeroasele proiecte, cari circulau atunci in irespondenta diplomatica a cancelariilor; cel mai important unea principatele intr-un gat „dacic", ce ar fi revenit unui principe independent4. intr-o astfel de formatiune litica, desigur ca ar fi fost loc pentru dezvoltarea unui regim de Stari nobiliare, conform zuintelor boierimii, dupa modelul acelora ce se gaseau in fiinta la aceeasi data, in tarile iropei Centrale. Aspiratiunile din vremea pacii de la Kuciuk Kainargi nu incetau deci aiba un temei real, iar jugul turcesc al haraciului si al capanului parea cu atat mai suferit. Hatiseriful de la 1783, intarind din nou privilegiile, aparuse mai mult ca un act mal.
Toate aceste imprejurari lamuresc pentru ce noul razboi intre Poarta si imperiile ate ale Rusiei si Austriei, a determinat o alta serie de manifestari, cari continua si :cizeaza acela de la 1772—1774. Ele nu s-au produs insa cu aceeasi amploare si cu ilasi caracter de actiune comuna, ca atunci, in primul rand din cauza inaintarii mult ii incete a armatelor austro-ruse — mai cu deosebire a celor austriace — si a greutatii a stabili zonele de ocupatie ale fiecarei armate. in Moldova, care a fost in mod firesc jpata mai devreme, au fost de randul acesta doua administratii: un divan la Iasi, cu isulul Lascarov, ce cuprindea boieri mai insemnati si „reprezentativi" ai tarii, iar un ui la Roman, sub obladuirea austriaca a administratorului Erngeleith, despre care ;umente contimporane afirma ca era alcatuit de „persoane cu totul nestiute, a...i fara i, necum cu vreo stiinta de filosofie si pravili giudecatoresti", cari in imprejurari normale nu s-ar fi putut „invrednici ca sa fie oranduiti de catre Stapanire sa judece vreodata macar doi tarani"1.
in Muntenia, „dictatura feroce" a Iui Mavrogheni se mentinuse catva timp, avand chiar insarcinarea, dupa prinderea mai mult de bunavoie a lui Alexandru Ipsilanti, domnul Moldovei, langa Iasi, de catre austriaci, sa ia sub a sa „chivernisire" si principatul vecin, pe care avea ambitia sa-1 recastige stapanirii turcesti. Trupele inarmate si echipate de el se aratau foarte razboinice, impingand peste hotar „catanele" imparatesti, cari incercau patrunderi peste munti, fara multa convingere; in general, toata campania austriaca ar fi avut un jalnic deznodamant, dupa infrangerile suferite chiar de imparatul Iosif in Banat, daca nu ar fi intervenit energia lui Suvorov, care si-a castigat pe malul Ramnicului cea dintai victorie, in septembrie 1789. Dar numai doua luni mai tarziu isi facea intrarea in Bucuresti „Maria Sa Prea-innaltul Printip de Sacsoniia-Coburgu, marele comandir al tuturor ostirilor si obladuitorul tarii", ca presedinte al unui Divan alcatuit din fruntasii cei mai de seama ai clerului si nobilimii muntene, avand de vicepresedinte pe generalul Enzenberg, fostul guvernator al Bucovinei2. Aceasta formula mixta, unind autoritatile armatei de ocupatie cu dregatorii localnici, ramane acum acea a tuturor regimurilor din timp de razboi in cele doua tari romanesti, pana, si inclusiv, acel al Regulamentului Organic. Dupa precedentul creat de rusi in Moldova, la 1769, cari cerusera tuturor juramantul de credinta si de supusenie „Imperatritei"3, s-a depus si aci sub austriaci, in
1790, un juramant, a carui formula, indreptata, zice-se, de Ion Cantacuzino Magureanul, considera pe noul imparat Leopold al II-lea drept „al nostru prea-stralucit protector" si ii fagaduieste supunere „unind folosul pamantului nostru cu enteresul stapanirii sale, pentru binele de obste a...i pazindu-ni-seprivileghiurile a...i"4. Se poate astfel constata ca in doua decenii, boierimea munteana castigase in experienta si indemanare politica. Faptul acesta apare si mai limpede dintr-o interesanta relatiune a istoricului si orientalistului
Hammer, aflat atunci in serviciul austriac, care arata ca indata dupa sfarsitul razboiului
— cand se stia deci ca, in ce priveste Principatele, se revenea la statu quo — la 10 mai
1791, membrii Divanului Tarii Romanesti adresau curtilor imperiale din Viena si
Petersburg un memoriu,in care se reluau invinovatirile aduse, cu douazeci de ani inainte, domniilor fanariote de a fi risipit oastea tarii si de a fi transformat un stat vasal intr-o provincie turceasca, deschisa tuturor poftelor si tuturor exactiunilor. Se socotea ca o
inapoiere sub un asemenea regim ar fi o mai mare nenorocire decat ca ea (tara) sa fie pe loc inghitita de pamant, „ca Lisabona si Lima"5 si se formulau in sase „ponturi" conditiile, a caror respectare ar constitui o garantie de liniste si buna dezvoltare. Ele pot fi reproduse, , . „ I„v,I ^ uuvcucsc, a unor nazuinte ce au ajuns la realizare de abia dupa trecerea unei jumatati de secol:
„1), ca Dunarea sa ramana granita si prin urmare cetatile inaltate pe locul uzurpat al Tarii Romanesti, Braila, Giurgiul si Turnul sa fie daramate, iar pamantul dat inapoi proprietarilor sai drepti; altfel, turcii ar continua sa exercite o putere netarmurita; 2), ca alegerea Domnului sa fie statornicita definitiv, anume asa ca un numar restrans de alegatori, luati din cele trei stari (eine geringe Zahl von W