Am amintit in treacat ca in Muntenia medievala se pot distinge trei regiuni cu traditii si interese oarecum diferite, deci cu partide de boieri urmarind politici antagoniste: 1. partea centrala, in jurul regiunii Argesului, unde se afirmase intai puterea Basarabilor; 2. Oltenia, care a pastrat in tot decursul istoriei noastre o coloratura aparte (sa fie oare urmarea unei mai intense colonizari romane?); 3. in fine, cele trei judete din rasarit. La sfarsitul veacului al XV-lea a cunoscut o mare ascensiune in treburile tarii o familie de boieri olteni care reuseste sa ajunga la bania Craiovei timp de trei generatii.

A ramas cunoscuta sub numele de „boierii Craiovesti". Iata ca in 1512, dupa cativa ani de lupte interne, doi frati Craiovesti izbutesc sa ridice in scaunul domnesc pe un frate vitreg al lor, Neagoe, considerat fiu natural al unui Basarab — va ramane in istorie cu numele de Neagoe Basarab (nu pro¬nuntati Neagoe, ca si cand ar fi vreun erou de-al lui Caragiale, un nea Goe!, ci Neagoe, caci e doar forma slavona a numelui neaos romanesc, Neagu).

Neagoe Basarab a fost o personalitate de prim-plan, om energic si de inalta cultura, casatorit cu o printesa Brancovici, din vechea familie de despoti ai Serbiei, Despina Milita (despina inseamna domnita!), sora vi¬trega cu sotia lui Petru Rares al Moldovei, Elena Bran¬covici. E cazul aici sa amintesc ca Serbia medievala, care apucase sa intemeieze un stat cu cateva veacuri inainte de Tara Romaneasca si primise mai de timpuriu altoiul cul¬turii bizantine, ca si, prin coasta Adriatica si prin pro¬ximitatea Venetiei, o anumita influenta italiana, a avut un aport neindoielnic la dezvoltarea culturala a Munteniei in primele doua veacuri ale existentei sale. Domnii nostri s-au „revansat" cand Serbia a fost redusa la starea de pasalac, iar relativa avutie a domnilor romani si dorinta lor de a veni in ajutorul ortodoxiei au facut din ei, timp de veacuri, marii ctitori si ocrotitori ai asezamintelor crestine din Balcani si de la Locurile Sfinte. g1c1cf
Neagoe Basarab s-a distins prin doua infaptuiri majore: 1. biserica episcopala de la Curtea de Arges (cu puternice influente orientale in ornamentatie), sfintita in prezenta mai multor inalti ierarhi ai bisericii din Rasarit, a fost considerata atunci ca o minune a Orientului. (A fost restaurata cu exces de zel sub domnia regelui Carol I, ceea ce i-a luat din farmec, mai cu seama ca vechile chilii si dependinte au fost inlocuite cu cladiri noi, fara legatura stilistica cu biserica; in fine, in interior, frescele lui Neagoe Basarab au fost inlocuite cu portrete moderne ale regelui Carol si reginei Elisabeta.); 2. cartea de sfaturi catre fiul sau Teodosie, cunoscuta sub numele de „invataturile" lui Neagoe Basarab, care e un pretios document asupra moralei, a moravurilor si a institutiilor acelor vremi, si e scrisa cu duh isihast.

Sunt semne ca Neagoe ar fi vrut sa reia lupta impotri¬va turcilor cu ajutor apusean. A murit insa prea tanar pentru a da chiar un inceput de realizare planurilor sale, dupa cum nici n-a putut asigura domnia fiului sau Teodosie, mort si el prea timpuriu.
O indrazneata incercare de lupta antiotomana a mai incercat ginerele sau, Radu de la Afumati, al carui mormant il puteti admira in Biserica Domneasca de la Curtea de Arges, cu insirarea tuturor luptelor si izbanzilor sale, ramase insa zadarnice. Radu cade si el victima a unei partide boieresti care considera ca lupta impotriva tur¬cilor, in imprejurarile de-atunci, ducea tara la pieire. E ucis intr-o biserica de doi boieri, de altfel rude cu el.
Perioada imediat urmatoare coincide cu prabusirea regatului ungar si maxima afirmare a puterii otomane. Se intelege deci ca veleitatile de independenta ale ambelor voievodate sunt cu totul iluzorii. Afara de mica granita a Moldovei cu Polonia, tarile noastre sunt de acum incer¬cuite din toate partile de puterea otomana: Ungaria e pre¬facuta in pasalac, ca si Banatul, Serbia, si Bulgaria; la nord, Transilvania e si ea vasala turcilor, iar la rasarit, tatarii din Bugeac si Crimeea sunt de asemeni vasali.
In acest context, turcii intervin din ce in ce mai des la noi in schimbarile de domnie, iar zvarcolirile interne ale Tarii Romanesti apar derizorii. Sa retinem totusi numele unor domnitori sau domnite: Mihnea cel Rau, Mihnea Turcitul, Mircea Ciobanul, Doamna Chiajna — care au taiat atatia boieri (ca si Lapusneanu in Moldova), incat s-a crezut un timp in istoriografia noastra ca boierimea din epoca medievala fusese exterminata in ambele tari si ca boierimea din secolul XVII reprezinta o serie cu totul noua. Este o viziune exagerata — in sanul marii boierimi a existat totusi continuitate.
O amintire mai buna a lasat Patrascu cel Bun, care a domnit de mai multe ori si care retine atentia noastra mai cu seama fiindca e tatal prezumtiv a doi voievozi interesanti, fiecare in felul lui: Petru Cercel si Mihai Viteazul.

Lui Petru i s-a zis Cercel fiindca, refugiat in Occident pentru a cauta sprijin in favoarea pretentiilor lui la dom¬nie, a stat o vreme la Curtea Frantei, pe langa regele Henric al III-lea, Curte extrem de rafinata si luxoasa, unde se ivise la barbati moda (care a reaparut si astazi printre tineri!) de a purta cercei. Regele Frantei — de pe vremea lui Francisc I si a sultanului Soliman Magnificul, Franta se aliase cu Turcia impotriva Casei de Austria — a inter¬venit pe langa sultan ca sa-i dea lui Petru Cercel domnia Tarii Romanesti. Petru nu s-a putut insa mentine in scaun decat doi ani, fiind rasturnat (in 1585) de acelasi domn pe care-l inlocuise, Mihnea zis Turcitul. Ar fi vrut, se zice, sa cladeasca un palat frumos la Targoviste si sa introduca moravuri apusene (era insotit de un secretar italian). Petru Cercel a fost un personaj fascinant, adevarat erou de roman cavaleresc. Si-a sfarsit viata intr-un naufragiu in Marea Egee.
Frate vitreg cu el era Mihai Viteazul, inainte insa de a evoca figura lui Mihai Viteazul, sa vedem pe scurt ce s-a intamplat in Transilvania in acest veac al XVI-lea, caci aici au avut loc schimbari esentiale.