In zorii literaturii noastre moderne, s-au scris cunoscutele versuri:
„Orice neam incepe
Intai prin poezie
Fiinta de-si pricepe.” a caror forma facila a fost acceptata in treacat de exigenta unui Titu
Maiorescu, indulgenta cu ele fiindca reluau, la noi, o tema primara a istoriei
si a culturii. o9g21gz
Comentandu-le, Ovid Densusianu spunea despre autorul lor, Iancu Vacarescu:
„simtea desigur ca, fiind poet, era printre cei chemati sa inteleaga
<<fiinta>> noastra, sa arate stralucirea obarsiei ei si sa
dea indemnuri spre ce trebuie sa o inalte in revarsari de
lumina.”
Semnificatia versurilor citate poate fi si mai mult extinsa. Daca, printr-o
doar relativa licenta, talmacim
„poezia” prin starea de gratie a imaginatiei creatoare in
care ea e in stare sa anticipeze asupra fiintei, gandurilor si actiunilor
omenesti, vom avea inca un argument spre a admite ca faptele istoriei,
mai inaintea implinirii lor telurice, sunt izvorate si modelate
in spirit.
Si pentru ele, precum pentru intreaga Creatiune: „La inceput
a fost Cuvantul.”
Prin Cuvant, din magma confuza a trairilor in concretul faptic,
s-a cristalizat o realitate de capitala importanta in istoria moderna
-; constiinta nationala. Ea este materie si spirit, continut si forma,
ordonare in serie programatica de aspiratii pana la un moment dat
disparate, inaltare la o treapta superioara a cate unei mari colectivitati,
ce si-a descoperit identitatea si vocatia.
Componentele intelectuale si sentimentale ale ideii si ale idealului national
nu se elaboreaza deplin pe o baza sociala larga, difuza. Ele erup din aceasta,
ca valori potentiale, ce se decanteaza la temperatura crescanda, alimentata
de opera unor elite spirituale. Din acest focar iradiaza, acordate pe o noua
frecventa, pentru a fi receptate in cercuri din ce in ce mai largi.
Transmiterea lor se realizeaza oral, mai cu seama de pe amvon, apoi prin instructiune
si lectura, ori datorita unor evenimente exceptionale -; a ne gandi
la revolutia de la 1848 -; care confrunta indivizi din toate straturile
sociale cu situatii inedite, revelatoare, obligandu-i a-si gandi
sensurile vietii si a-si remodela sperantele intr-o perspectiva noua.
Ideea nationala nu se naste dintr-odata, ci devine, se invata, iar natiunea
se dezvolta ca efect al pedagogiei sale.
Elita intelectuala la nivelul careia se elaboreaza in forme articulate
acest univers de idei si de sentimente, devenit treptat continut si cadru mental-spiritual
al unui popor, se afirma si isi exercita influenta cu precadere pe taram
politic si cultural. In solul acestora germineaza temele predilecte ale
ideii nationale: iubirea de tara, de libertate, de independenta, solidaritatea cu cei de-o limba, proiectia unui
viitor fericit, precedata de respectul pentru trecutul comun, mai ales pentru
cel de suferinte, fiindca, subscriind la o patrunzatoare observatie a lui Ernest
Renan, - „in materie de amintiri nationale, doliul e mai important
decat triumfurile.”
Este un bun comun al istoriei romanesti rolul generatiilor succesive de
carturari, creatori si modelatori ai spiritului national colectiv, constient
de identitatea si unitatea sa. Cronicarii, Scoala Ardeleana, romanticii si revolutionarii,
pleiada intreaga a literatilor moderni, mai ales a poetilor, oamenii politici
si juristii, actionand, de prin jurul anului 1860, prin intermediul instrumentului
presei, al partidului politic, al parlamentarismului, si-au trecut pe rand,
unii altora, faclia ce lumina tot mai deslusit idealul national. Au faurit unirea
din 1859, au proclamat independenta si multi s-au jertfit in lupta pentru
cucerirea ei. Au contribuit cu totii la forjarea factorului indispensabil infaptuirii
viitoarei unitati depline a neamului romanesc. Acest factor a fost sentimentul
adanc inradacinat al unitatii spirituale, devansand si amorsand
unitatea politica. „O natiune -; s-a spus, printr-un aparent pleonastic,
dar just paradox -; e formata de vointa de a forma o natiune.”
Unitatea spirituala, in constiinta, a natiunii romane era, in
ajunul lui 1918, in prag de totala implinire. Fara stadiul inalt
pe care-l atinsese, ceea ce s-ar fi realizat, desigur, in acel fabulos
inceput de decembrie sau mai tarziu, ar fi fost un act politic avand
aceleasi aparente exterioare, dar n-ar fi purtat, in adancul fiintei
a milioane de oameni, aceeasi „febra a eternitatii”, la dogoarea
careia poporul roman a perceput actul de la 1 Decembrie si il mai
simte si acum ca fiind „Cuvantul intrupat” al destinului
sau.
……………………………………………………………………………………………
Idealul national s-a dezvoltat, in traditia noastra politica, in
stransa relatie cu idealul democratic. In viziunea elitei romanesti
si, datorita circumstantelor istorice, nu in ultimul rand ale celei
ardelene, statul national unitar avea sa insemne o reparatie istorica,
un act de justitie, de care urmau a se impartasi toti cetatenii.
Astfel a fost conceput de autorii sai actul de la 1 decembrie 1918: cu amprenta
fuziunii intre dezideratul national si cel democratic. O trasatura ce
i-a conferit si o cota de semnificatie universala, prezenta in insasi
notificarea adresata de ardeleni popoarelor lumii, in care invocau pe
seama dorintei lor de unire „sprijinul lumii civilizate si geniul libertatii
omenesti”.
O expresie elevata a impletirii dintre national, universal si democratic
in conceptia si in intentia actului de la Alba Iulia, a dat-o cuvantarea
de atunci a lui Iuliu Maniu -; un model de articulare logica a doctrinei
statului national si democratic.
„Menirea neamurilor -; spunea marele om politic -; este sa contribuie
in mod propriu, conform insusirilor specifice, la dezvoltarea civilizatiei
omenesti. Aceste insusiri specifice nu se pot insa afirma si dezvolta
sub o domnie straina si divizata. Dar mai ales nu pot fi utilizate ….
in serviciul civilizatiei generale, fara o carmuire constienta,
unitara si specifica. Dreptul neamurilor, recunoscut de toata lumea, de a-si
forma in mod integral statul lor propriu, este deci o datorie si fata
de sine, si fata de civilizatia omeneasca”.
Si continua cu aceasta suita de sentinte, antologice pentru gandirea
politica romaneasca, - cea adevarata:
„Privim la infaptuirea unitatii noastre nationale ca la un triumf
al libertatii omenesti. Noi nu voim sa devenim din oprimati, oprimatori, - din
asupriti, asupritori. Voim sa intronam pe aceste plaiuri libertatea tuturor
neamurilor si a tuturor cetatenilor. Nu vrem sa verse nimeni lacrimile pe care le-am varsat
noi, atatea veacuri … Este adanc inradacinata in
noi convingerea ca numai un regim cu adevarat democratic ne poate intari
tara si inalta neamul.”
Iuliu Maniu a folosit in cuvantarea sa locutiunea „insusiri
specifice”. Ea ne-a sugerat intrebarea-cheie:
„Ce insusiri specifice au introdus ardelenii in traiectul
lor spre convergenta spirituala focalizata in momentul
1918?”
In primul rand, cele pe care le-au introdus n-au fost insusiri
diferentiale, ci complementare cu ale partii romanimii spre care ei s-au
indreptat. Dinamismului extrovertit sud-carpatic si interioritatii bland
nostalgice est- carpatice au adaugat o rezerva, o moderatie mentala si comportamentala,
exprimata printre altele in propensiunea catre respectul uneori secant
si incomod pentru morala si lege. Aceasta multipla ingemanare de insusiri
ale celor trei parti principale ale neamului a conturat profilul spiritual relativ
unitar, complex si durabil al stadiului superior, definitiv, in evolutia
sufleteasca a marii natiuni romane, pasita in ambianta involburata
a contemporaneitatii. O contopire spirituala careia Noica i-ar fi putut si ei
spune: „devenire intru fiinta.”
Ardelenii aduceau cu ei poate o mai zabavnica perceptie a faptelor si formare
a convingerilor, dar o constanta aparare a acestora, odata dobandite.
Pe campul de la Alba Iulia, cei 100.000, adunati de pe tot pamantul
romanesc inconjurat de „coroana muntilor”, au asistat
la actul prefacerii soartei lor, vestit de verbul magilor sai, ca la un alt
miracol al transsubstantierii.
Era acolo nu doar o masa impozanta de oameni; era mai mult: era Ardealul intreg,
cu neclintirea constiintei ancestralitatii sale, Ardealul cu demnitatea si „credinta-i
de-un mileniu”, pe ai carui oameni un poet i-a surprins candva in
versuri ce-i contrapuneau ca pe o stanca avatarurilor istoriei si valurilor
trecatoare ale dusmanilor si opresorilor:
„Peste albul nepatat al zapezilor, Voi, - urma ce-o zgarie sania;
Voi, lantul cu scartaitul obezilor,
…………………………………
Noi, - Transilvania!”
