Candva, demult, oameni si zei isi imparteau deopotriva cerul si pamantul, lumina si intunericul, bucuriile si tristetile. Asa se face ca sus, la poalele norilor, sub lacrimarea sfanta a razelor soarelui, rostogolite ca un pocal de nestemate peste chipul Muntelui ce strajuieste si azi un manunchi de case din piatra, lemn si caramida, locuiau motii, stalpi vii ai albastrului cer troienindu-i cararile ascunse, drumurile, potecile, vaile, padurile, cararile, cu caii lor marunti, dar tot acolo isi avea culcusul si-o gainusa ce facea oua de aur si motii se mirara cat se mirara, si-au inceput s-o ocroteasca, sa-i inchine ganduri si fapte si cintece. Pentru gaina lor cu oua de aur erau in stare sa faca moarte de om, astfel ca ea se afla in siguranta dintr-un anotimp in altul. q7n8ne
O singura data motii ii vedeau fata, chipul ei enigmatic si singuratic, cu aripile deschise peste imensitate. Era ziua de Sfantu Ilie, in care motii se adunau ca paraiele in aceeasi matca, sa-si spuna pasurile, visele, sa dea prilej tinerilor copii sa se intalneasca, sa se indrageasca si sa-si propuna inimii sa se uneasca pe viata, prin casatorie.
De acesti tineri se apropia gaina, ce cobora de pe ciubul ei nevazut, chiar pe varful Muntelui, unde astazi salasuieste intru eternitate Crucea Iancului, batea o data din aripi si se transforma intr-o zana fermecatoare, ce se apropia de tinerii casatoriti tinand un ou de aur in palme si oferindu-l acestora pentru fericire si viata lunga. Oamenii si Muntele aplaudau, se rugau, multumeau. In aplauzele lor zana ridica mainile spre cer si devenea Gaina, repede acoperindu-se de neprivire.

Asa i-au prins anotimpurile, intr-un obicei nestramutat al iubirii si increderii, de aceea Muntele acela semet de aproape de 1500 m inaltime s-a numit si se va numi cat veacurile: MUNTELE GAINA.
Numai ca armonia dintre ei a fost sparta de-un ochi nechibzuit, care o viata intreaga a urmarit sa descopere cuibul Gainii sa-i fure ouale de aur. Si, pina la urma, cu ajutorul diavolului, a reusit.
Gaina, devenita zana tocmai coborase la alta serbare, pe creasta unui alt munte, sa impace locuitorii si niste vizitatori neaveniti si omul acesta nesabuit a tabarat pe cuibar, a luat ouale, le-a ascuns in san si-a disaparut. Intoarsa acasa si descoperind furtul, zana s-a suparat foarte, si de mafnita ce-a fost a hotarat sa paraseasca acel loc pentru totdeauna. A ridicat mainile la cer, a devenit Gaina si-a zburat nevazuta in alt munte. Si muntele acela era la Rosia Montana.
Oamenii s-au suparat, au jelit-o, au implorat-o sa se intoarca, dar minunea nu s-a mai intamplat. A ramas Muntele Gaina, cu varful acela plesuv, bantuit de ploi si crivat, de lacrimi si legenda. Oamenii se intalnesc mereu cu el, sa-l imblanzeasca, sa-i astampere asteptarea, rabdarea, armonia.
Se spune ca hotul ce furase ouale a cazut intr-o prapastie si ouale s-au pierdut in adanc devenind izvoare, sau valve -; crapatura se vede si azi inecata in nori. Apusenii sufera de-atunci.