n7j7jb

In conditiile in care, din punct de vedere militar, societatea de oameni liberi a tracilor nord-balcanici adoptase ca "principiu doctrinar" obligativitatea participarii tuturor barbatilor in stare sa poarte armele, la apararea pamantului obstii, oastea se identifica - si aceasta va fi o caracteristica mostenita, perpetuata in timp si adaptata situatiei concrete fiecarei epoci, de societatea romaneasca - cu intreg poporul inarmat.

Amintirea de catre Criton, alaturi de functionarii cu atributii in organizarea muncii, a celor "randuiti sa se ingrijeasca de fortificatii" si indeosebi precizarea lui Tacitus legata de luptele romanilor din anul 26 e.n. cu tracii, ca cetatile acestora erau pazite "de numerosi aparatori, soldati sau gloata", ar indica insa existenta unui nucleu de oaste permanenta, format din razboinici specializati. Ei ar constitui oastea nobililor "tarabostes" si garzile personale ale acestora care, pe masura accelerarii unificarii statale au format oastea regelui, insarcinata cu paza cetatilor, in care au fost instalate garnizoane comandate de "prefecti", cu siguranta drumurilor, pastrarea ordinii, a "ascultarii fata de porunci", impusa indeosebi de Burebista si interventia rapida la fruntarii impotriva neamurilor sau statelor agresoare.

"Soldatii" si membrii garzii regale erau, asadar, putem afirma, luptatori profesionisti, specializati in manuirea diferitelor tipuri de arme, calareti si pedestri, temeinic instruiti prin "exercitii", valoarea lor cantarind greu in balanta incheierii aliantelor politico militare cu geto-dacii. Nu se cunosc clauzele tratatului dintre Burebista si Pompeius, in schimb se stiu conditiile in care, cu peste 120 de ani inainte, regele macedonean Perseu (179- 168 i.e.n.) a cumparat, in vederea confruntarii decisive cu romanii, alianta getica : 1000 de stateri de aur oferitii "regelui", cate 10 stateri pentru fiecare calaret si cate 5 pentru fiecare pedestras. In clipele de grea primejdie in fata superioritatii numerice sau in dotare cu "tehnica de lupta" a adversarului, "soldatiilor" li se alaturau, in cadrul a ceea ce peste un mileniu avea sa se numeasca "oastea cea mare" a Tarii, bratul armat a tuturor obstilor, desemnate de Tacitus cu un termen care - dovada a continuitatii si in domeniul fenomenului militar autohton - va apare cu aceeasi semnificatie si in actele de cancelarie sau cronicele medievale romanesti: "gloata".


Dispunand de arhitecti iscusiti si de "instructori" de capetenii alese apoi unite, pe criteriu valoric dintre tarabostes, oastea "regala" constituia in astfel de cazuri nucleul, osatura la care se racorda rapid dat fiind spiritul razboinic al geto-dacilor si posibilitatile transformarii uneltelor (seceri, coase, topoare, fier de plug, furci, etc.) in arme, intreaga populatie barbateasca mobilizata pe durata unei campanii. Faptul ca aceasta populatie se deplasa la locul de tabara poruncit, calare, a facut sa se incetateneasca ideea ca, in organica oastei, calarimea, ca "arma" ocupa un loc precumpanitor. Astfel, Tucidide si Ovidiu, vazandu-i "calari venind" au considerat ca, intrucat "getii umbla calare" si "sunt vecini cu scitii, au acelasi port si sunt toti arcasi calari".

Arcul ca tip de arma pentru lupta la distanta era generalizat, folosit cu aceeasi eficacitate atat de pedestrasi, cat si de calareti incat aprecierea lui Horatiu ca getii "se pricep mai bine decat toti la aruncarea sagetilor" era conform realitatii. Ca "arma" insa, infanteria ocupa locul preponderent - fapt ilustrat de raportul de 2,5/1 in favoarea infanteriei in cadrul fortelor armate opuse de getii munteni lui Alexandru Macedon in anul 335 i.e.n. - forta de soc a oastei geto-dace constituind-o infanteria grea a luptatorilor de profesie in care, potrivit lui Dio Chrysostomos patrundea doar cel ce se dovedea "arcas priceput" ostas cu arme grele "aruncator de sulite sau pietre". Ei i se alaturau dupa acelasi izvor infanteria usoara, fortele comandantilor simpli, care, veniti calare la locul de adunare se pedestreau in lupta constituind "ostasii usor inarmati si fara scut", luptand adesea numai cu pari ascutiti, bate, furcoaie de lemn, securi, coase, cosoare si alte unelte de munca transformate in arme.

Despre existenta unei flote militare si a unor corabii comerciale geto-dace nu avem indicatii scrise desi, descoperirile arheologice si afirmatia lui Arrian ca, in anul 335 i.e.n., pe Dunare luntrile "se aflau din belsug deoarece locuitorii de pe malurile Istrului le foloseau pentru pescuit in Istru sau cand merg unii la altii pe fluviu", demonstreaza ca navigatia fluviala si cabotajul nu erau necunoscute in acest spatiu. De altfel in urma constituirii statului unificat a lui Burebista, oastea geto-daca avea sa dispuna de flota reunita a cetatilor grecesti de pe litoralul vest-pontic.

Mentionarea "viceregilor" (Deceneu, Vezina) a existentei unor instructori si comandanti de cetatii, actiunile militare desfasurate pe mai multe "fronturi", la mare distanta, in razboaiele cu romanii din 101-102 si 105-106 e.n. si insasi calitatea atribuita lui Decebal in timpul ofensivei din iarna 85/86 sau lui Vezina la Tapae (88), de conducatori ai unor corpuri de oaste, figurarea pe Columna a unor tarabostes in fruntea detasamentelor de luptatori daci sau a soliilor catre Traian, sunt in masura sa argumenteze existenta la tracii nordici a unor unitati militare similare ca organizare si dotare celor elenistice, apoi romane. De altfel, Florus, comentandu-l pe Titus Livius, afirma ca la tracii sudici se incetatenisera nu numai "disciplina" si "armele romane" dar si "steagurile militare". Exista deci o organizare pe unitati si mari unitati de lupta cu insemne si steaguri proprii oastei permanente, capabile sa incadreze, la nevoie, cetele obstilor taranesti ridicate sub stindardul "draco" - simbol al intregii comunitati.

Indicatii privind efectivele "unitatilor" si "marilor unitati" sau a cetelor si steagurilor ofera descrierea conflictului dintre Histria si regele trac sud-dunarean Zoltes (cca. 200 i.e.n.) cand, pentru protectia cetatii, regele get Rhemaxos trimite un detasament de 100 de calareti initial, apoi o unitate de sprijin de 500 de luptatori, totalul efectivelor puse la dispozitia histrienilor, atingand cifra de 600. De asemenea, se poate presupune existenta, in cadrul statului unificat, a corpurilor de oaste ale provinciilor, cu efective de pana la 40 000 de luptatori, acestea urmand sa constituie, dupa disparitia lui Burebista, ostile formatiunilor statale mostenitoare. Ilustrative pentru stimularea spiritului razboinic si educarea populatiei pentru lupta sunt masurile luate, in jurul anului 200 i.e.n., de regele traco-dac Oroles care a aplicat, cu rezultate spectaculoase, pedepse umilitoare luptatorilor sai in urma esecului campaniei de respingere a agresiunii bastarne.

Instruirea luptatorilor, intronarea disciplinei militare se realizau nu numai prin "porunci" regale, cu sprijinul "instructorilor" specializati ai castei razboinice sau "importati" din lumea greaca si romana, dar si prin autoimpunerea perfectionarii ca urmare a educatiei religioase si a perpetuarii obiceiurilor rituale. In acest sens, Xenofon sublinia rolul dansului la traci in initierea si perpetuarea traditiilor de lupta, depunand marturie ca i-a vazut pe acestia dansand "inarmati, in sunete de flaut. Ei faceau sarituri mici, cu agilitate si, totodata, se foloseau de cutite". Dand primul exemplu de pricepere in meseria armelor, cu ocazia unui banchet la care a asistat regele Odris "Seuthes insusi se ridica, scoate un strigat de razboi si sari cu multa agilitate ca si cum s-ar fi ferit de o sageata". De altfel, conducatorii supremi ai poporului si, implicit ai ostirii ca popor armat erau desemnati, in cadrul familiei "domnitoare" si mentinuti pe criteriul priceperii militare, avandu-se in vedere rolul decisiv pe care aveau sa si-l asume in organizarea razboiului de aparare.

Sunt elocvente din acest punct de vedere marturiile privind virtutile de strateg si diplomat a lui Dromichaites, de organizator si conducator a lui Burebista, renuntarea la tron in favoarea lui Decebal de catre Duras care i-a cedat "domnia daca, in credinta si convingerea ca este mai demn de ele", si indeosebi portretul facut de Cassius Dio ultimului mare rege al dacilor: "Duras, care avea domnia mai inainte, o oferi de buna voie lui Decebal, regele dacilor, pentru ca era priceput in ale razboiului si iscusit la fapta, stiind cand sa navaleasca si cand sa se retraga la timp, mester a intinde curse, viteaz in lupta stiind a se folosi cu dibacie de o victorie si a scapa cu bine dintr-o infrangere". Un portret elogios care sintetizeaza, o data cu trasaturile comandantului militar ideal, principalele caracteristici ale gandirii si artei militare geto-dace!

Capacitatea comandamentului, forta si complexitatea organismului militar, principiul ridicarii generale la lupta a poporului inarmat, au facut posibila rezistenta cu succes a geto-dacilor in fata celor mai impetuoase valuri migratoare sau ostiri ale marilor puteri ale antichitatii si inscrierea lor in istorie ca un "neam" puternic care s-a ridicat impotriva romanilor si i-au umilit pana la platirea tributului".