ocietatea celtica este de tip aristocratic si monarhist, in Galia, cand regii au disparut progresiv, ei nu au fost inlocuiti cu alesi ai masei populare, ci prin corpurile aristo¬cratice, adunari sau senate, care delegau puterea executiva unui vergobretsau, pentru a impiedica reconstituirea unei monarhii, ea se impartea intre doi vergobreti. Structura fundamentala ramane neschimbata. Doar forma puterii politice a evoluat. Si societatea celtica a ramas, in insule, fidela tipului ei primitiv, pana la destramare. Societatea insulara ne va furniza exemplele cele mai tipice. h3e17ej
Vechea formula tripartita indo-europeana
Societatea este tripartita, cuprinzand nu trei clase, cum se spune, ceea ce ar putea indica o compartimen¬tare etansa intre ele; ci trei specializari umane: druizii (preotii), cavalerii (combatantii) si lucratorii manuali. Este o societate fara stat Singurul functionar care apare este intendentul regelui, in bretona este numit gourdisten.
Aceasta organizare nu este fondata nici pe proprie¬tate, nici pe dreptul de cucerire, ci pe diferentele care exista intre vocatiile sociale. Ea decurge direct din cea mai veche formula a societatii indo-europene: cele trei vocatii. Acesta este motivul pentru care societatea celtica nu cunoaste statul care este o structura umana con¬ceputa pentru a stabili relatii pur ierarhice intre oameni, relatii impuse sau nu.
Notiunea de aristocratie nu era prezenta decat din cauza originii divine a rasei celtice. Poporul, considerat ca o familie mare, apartinea de aristocratie deoarece descindea din stramosi comuni si unici. Oamenii clanului, in Scotia, poarta toti acelasi nume patronimic. Sunt MacGregor sau Cameron si se disting prin prenume. Taranii bretoni atacau castelele in timpul revoltei lor din secolul al XVII-lea, strigand «toti bretonii sunt gentilomi!». Ideea de «sange albastru» este necunoscuta celtilor. Doua persoane au acelasi rang daca au aceeasi avere. Fiul unui plebeu, daca se imbogateste, face parte din no¬bilime. Singura sursa de imbogatire fiind razboiul, s-a sta¬bilit o echivalenta intre notiunile de prada si de bogatie (un cuvant breton, anao, defineste si «bogatie, prada, cadou» in acelasi timp, iar buz «profit, prada, bogatie, binecuvantare, favoare»). De asemenea exista o echiva¬lenta intre notiunile de superioritate sociala si de bogatie.
Un sef sarac este de neconceput, din punctul celtic de vedere. Cum ar putea el sa fie generos in aceasta si¬tuatie?
Din originea divina a intregii rase decurge ca re¬gele, chiar daca este ales prin vot, nu devine rege decat printr-o initiere religioasa. De asemenea, rangul de druid nu este obtinut decat dupa anumite probe. Originalitatea societatii celtice pe vremea lui Cezar este ca a conservat unele trasaturi foarte vechi pe care mediteraneenii indo-europeni le pierdusera. Ea este conservatoare si va ramane in acest fel in ciuda metamorfozelor si a avatarurilor ei.
O piramida vasalica foarte stricta
Fiecare sef gal era inconjurat de vasali care alcatuiau impreuna cu el o fraternitate de lupta, in Irlanda, vasalul este un cele, denumire cu sensul de «asociat». Sotii sunt cele unul altuia, nu ca in sud, unde femeia este proprietatea sotului.
Cezar pretinde ca la gali conditia de vasal era asemanatoare celei de sclav. Putem sa ne indoim de aceasta intrucat vasalul avea dreptul de a vota pentru a alege seful in lupta. Existau in realitate doua clase de vasali in Galia. Unii, ambactii, camarazi de lupta, care erau vasali franci. Ceilalti, pastori, muncitori, erau prede¬cesorii serbilor, in general niste declasati, considerati probabil de contemporanii lor drept rebuturile societatii.
Existau si sclavi, dar ei erau putini, pentru ca celtii nu prea luau prizonieri: ei preferau sa taie capetele invinsilor si nu stiau cuvantul mila. Treburile cele mai grele erau rezervate sclavilor pentru ca munca in sine nu era o ocupatie nobila. Nobile erau actiunile dezinteresate, jocul, razboiul, dragostea, opera de arta, speculatiile in¬telectuale, religia, asceza.
Societatea irlandeza era impartita in opt categorii, de la regele suprem pana la plebeu sau serb. Linia de separare principala era intre regele provinciei si de-o parte seniorii ordonati dupa numarul lor de vasali si de alta parte taranii, si ei clasati dupa numarul de animale cornute pe care le aveau.
in ciuda a ceea ce ar putea sa para o lipsa de struc¬turare, societatea era foarte reglementata. Regele su¬prem avea dreptul sa fie insotit de treizeci de persoane, regele de provincie de douazeci si patru, regele de trib de douasprezece si asa mai departe, pana la serb care era singur.
Dar vom vedea ca ideea de justitie sociala im¬pregna societatea in intregul ei.
Nu exista proprietatea funciara privata
Legea, pentru celti, era obiceiul. Ea era de origine sau de inspiratie divina si nu putea fi nici discutata, nici abrogata. O lege noua se substituia gradat unei legi vechi, pentru ca un obicei nu se suprima: el cade incet in desuetudine.
Puterea regelui insulelor era sacra. Orice idee de rebeliune impotriva lui sau de schimbare a ordinii nu nu¬mai ca ar fi fost considerata o crima, dar si o erezie si o prostie. Abolind monarhia, Galia a facut o veritabila mutatie psihologica care se explica prin contactele ei in¬time cu lumea mediteraneana de-a lungul secolelor, ceea ce nu este cazul insulelor. Aparea in Galia ideea ca o lege conceputa de o putere laica sau impusa prin votul majoritatii putea fi validata. Dar ideea ca o lege s-ar legitima doar prin vointa majoritatii nu a fost admisa decat abia qeste nouasprezece secole.
in secolul al treilea inainte de Christos proprietatea funciara privata era necunoscuta galilor care locuiau in nordul Italiei. Colectivismul explica usurinta cu care acestia emigrau: nu erau atasati la o anumita parcela de teren care sa le apartina. Obisnuit sa-si schimbe campul in fiecare an, taranul celt nu ezita sa schimbe si tara. Daca era legat de ceva, acest ceva erau obiceiurile si oamenii apropiati. Sosit pe un alt teritoriu, avea grija sa reconstituie pana la ultimul detaliu zona pe care tocmai o parasise, in nord-estul Tarii Galilor exista trei parohii dis¬puse in triunghi: Llangollen, Twrch si Lan-Ellian. Acelasi lucru se intalneste si in Mica Bretanie: Langolen, Tourch, Elliant. Sa fie oare vorba despre trei sfinti Collen, Tourch si Elliant, asociati in cult dintr-un motiv pe care-l ignoram si care au fost alesi ca patroni pentru cele trei parohii ar-moricane? Este o ipoteza ce ni se pare artificiala. E mai usor sa ne inchipuim ca emigranti veniti din Marea Bri-ta'nie s-au regrupat pe pamantul coloniei in acelasi fel ca in tara pe care tocmai o parasisera.
Un cocktail de anarhie, socialism si ierarhie
Regii triburilor erau subordonati regilor provinciilor iar acestia regelui regilor incepand cu secolul al X-lea al erei noastre. Poate ca nu era decat o chestiune de proto¬col, pentru ca gradele superioare ale regalitatii nu aveau drept de interventie in domeniile celor cu grad inferior. Tribul celtic, ca si cantonul elvetian, era suveran.
Prerogativul cel mai clar al regelui suprem era sa reuneasca adunarile generale ale insulei. Regele poate ca nu era mai mult decat un ordonator al acestor sarbatori.
intr-o tara in care structura colectiva nu era luata in considerare, puterea judiciara si legislativa nu aveau nevoie sa fie precizate si diferentiate. Ele apartineau, in functie de caz si de obiceiurile regelui, fie adunarilor pu¬blice, fie jurisconsultilor ce jucau rol de judecatori, adica brehonilor.
Societatea celtica in toata puritatea ei nu era capita¬lista pentru ca ignora existenta notiunii de capital. Nu era nici socialista pentru ca nu cunostea statul, nici anarhista pentru ca era ierarhizata si religioasa, nici monarhista pen¬tru ca regii sai erau alesi si fara puteri reale. Ea avea cate ceva din toate sistemele. Era unica in felul ei.
Veri in stil celt
inainte ca revolutia demografica pe care o traim sa fi golit satele, sa fi dispersat familiile si in consecinta sa rupa traditiile, in Mica Britanie familiile se cunosteau pana la al optulea grad de rubedenie. Aceasta inrudire «in moda bretona» era un vestigiu al vechii familii celtice, de mari proportii, care era baza ordinii economice si sociale.
Familia in Irlanda, sau fine, asa cum era pana in se¬colul al XV-lea, era repartizata in patru clasificari. Prima sau «familia mainii» se compunea din tata, fiu, nepot, stranepot si stra-stranepot, adica din 5 generatii. Cea de-a doua era «familia sigura», derb-fine, care cuprindea strabunul in linie directa, iar in linie colaterala unchiul, varul primar si fiul acestuia. «Familia de dupa» avea in linie directa strabunicul si apoi colateral stra-unchiul si fiii si nepotii acestuia. «Familia de la sfarsit» reunea, in linie directa, stra-strabunicul si in linie colaterala stra-straunchiul, fiii si nepotii acestuia.
Fiecare sectiune o include pe cea precedenta. Ele se cuprind una in cealalta, iar cea mai extinsa le cuprinde pe toate. Responsabilitarea tatalui si drepturile la mostenire merg pana la a patra generatie, in linie directa si in linie colaterala, in clanurile gaelice scotiene, familia este atat de numeroasa incat ajunge sa se confunde cu clanul, adica cu un grup de mai multe mii de oameni.
Un popor-familie, consanguin
Familia este condusa de un consiliu format din cinci membri. Seful ei este de vita nobila. Fiecare tata de fami¬lie este seful unei «familii a mainii». Este un sistem com¬plicat, dar care odata asimilat parea foarte simplu si, fruct al unei experiente milenare a raporturilor umane, dadea o satisfactie deplina.
Familia galeza purta un alt nume: tyllu, ceva de genul «casuta». Nu cunoaste decat prima sectiune, cu doar patru generatii. Dar este inclusa in familia cea mare care merge pana la a noua generatie in linie directa si pana la a optsprezecea in linie colaterala. Se ajunge asa la cenedl care astazi semnifica natiune. De unde con¬statam ca tribul irlandez (tuath), clanul scotian, cened/ul galez au dat popoarelor celtice moderne un aer de familie si o evidenta consanguinitate.
Cand un membru al unei familii a fost izgonit, des¬cendentii lui pot reclama mostenirea care ar fi trebuit sa apartina stramosilor lor pana la cea de-a noua generatie. Al noualea om spoliat are dreptul la un recurs numit in galeza «mare strigat peste abis», in fapt, odata ultimul termen expirat, nu mai ramane nimic de reclamat ci doar vidul.
Familia, in Irlanda, formeaza o unitate juridica. Uni¬tatea sociala nu este individul, ci dettfine. familia cu patru generatii, in Tara Galilor la fel. Membrii familiei au drepturi si obligatii comune, in special pe plan financiar. Pamantul este proprietate familiala indivizibila.
Familia-trib celtica, caracterizata prin legaturi de sange, este prin definitie impermeabila strainilor, dar cu toate acestea celtii n-au fost niciodata xenofobi. Cand un strain intemeiaza o familie in Irlanda, ea este alipita celei a sotiei sale si ia numele de «familie albastra», de la cu¬loarea marii pe care a venit strainul.
De la proprietatea colectiva la cea individuala
Bunurile familiei formeaza un baile, cuvantul francez baillage pastrandu-se si pana astazi. Tribul numara 30 baile care reprezinta fiecare aproximativ 300 de vaci si 1000 pana la 4000 de hectare de pamant. Ba//e-ul contine patru bucati de teren, fiecare cu cate pa¬tru casute, terenurile sunt de fapt niste ferme mari care constituie destul de bine o unitate de organizare agricola. Aceste ansambluri de 250 pana la 300 de hectare au am-prentat peisajul irlandez. Membrii fine, ai marii familii, au in mod simbolic o singura casa si un singur pat. Adevarul este ca daca multe case galice n-ar fi putut contine mai mult decat o familie, in sensul foarte strict al cuvantului, au existat si locuinte colective, cu acoperisul sprijinit pe doua randuri a cate trei coloane, paralele cu zidurile in sens longitudinal, in mijloc exista sala comuna cu vatra, iar cele doua parti laterale formau patru sectiuni divizate !a randul lor in patru. Saisprezece gospodarii dormeau intr-o asemenea casa.
Fiecare generatie proceda la o noua impartire a pamantului. Mostenirile erau impartite in mod echitabil. De pilda, binele mostenit era un curs de apa cu o moara. El era al tuturor. Dar cine va fi proprietarul unei ipotetice familii de albine care ar veni sa se instaleze in zona? Hotararea spune asa: daca albinele se instaleaza pe malul raului, ele vor apartine «familiei mainii»; daca se in¬staleaza pe canalul din amonte, atunci vor apartine «fa¬miliei sigure»; pe malurile bazinului — «familiei de dupa» iar pe canalul din aval — «familiei de la sfarsit». Raul si exploatarea lui raman astfel un bun comun.
Proprietatea colectiva a reusit sa se mentina in Tara Galilor pana-n secolul al XlV-lea dar, ca si in Irlanda de mai tarziu, si mult dupa Galia, ea a cedat in favoarea proprietatii individuale izvorata din feudalism.
Au existat multe cauze. Fiecare trib poseda bunuri cs erau la dispozitia tuturor, in general paduri, lande si pasuni. Nobilii, bogati in turme si dispunand de mana de lucru, le-au pus in valoare si, prin imprumuturile de turme acordate taranilor, i-au silit pe acestia sa intre in serviciu! lor. Cei care trebuiau sa se imprumute pentru a plati com¬pensatiile cerute de nobili pentru alocatia de pamant ajungeau deseori !a violenta. Sefii, inconjurati de clienti, de fermieri si de debitori, constituiau astfel o aristocratie feudala in tarile insulare, asemanatoare celei existente in Galia de pe vremea lui Cezar. Dar este o aristocratie care, contrar celei a francilor, nu fusese impusa prin cucerire si pe care legaturile familiale, inca foarte puternice, o uneau de trib, de clan sau, in Bretania, de plou. ^
inainte de a incheia, sa notam ca in vechea Irlanda casa comuna se numea «pat comun», ceea ce tinde sa confirme ca in insule fratii isi puteau imparti aceeasi fe¬meie. Cezar semnalase acest aspect in Bretania.
Aceasta ar explica de ce cuvantul gwely (pat) a luat in bretona insulara, sensul de «familie». Niciodata nu iese fum fara foc. Legenda irlandeza ne-o arata pe Clothru, sotia simultana a celor trei frati ai sai si mama lui Lugard, regele suprem — care are trei tati in ciclul lui Cuchulainn
__pe care-l ia de barbat ca sa aiba un fiu care sa fie rege la randul sau. Evident ca nu trebuie crezut fiecare cuvant din aceste povestiri care de altfel se si contrazic; dar ele dau o anume credibilitate sfantului Jerome cand acesta deplange faptul ca irlandezii fac dragoste cu o libertate totala.
Educatia copiilor: «fosterajul»
Aceasta libertate nu avea nici o influenta asupra responsabilitatii sociale, dupa cum vom avea ocazia sa vedem cand vom vorbi despre copiii din flori. O institutie ce nu a fost eminamente celtica, dar care a luat la celti o importanta considerabila, aceea a fosterajului, ne arata ca stramosii aveau asupra educatiei copiilor idei mai pro¬funde ca ale noastre. Exista obiceiul sa se incredinteze educatia copiilor unui tata spiritual care sa se fi distins prin aptitudinile sale educative. Cand pensiunea era cu plata, un rege platea pana la treizeci de capete de ani¬male cornute perceptorului fiului sau, iar un om simplu numai trei. Baietii invatau diferite sporturi, fetele croitoria. Daca parintele spiritual era un file, un savant-poet, aparea si o alta dimensiune. Sa auzim ce spun scrierile hinduse:
«Cand un tata si o mama, unindu-se din dragoste, dau viata unui fiu, nu trebuie sa consideram aceasta nastere ca altceva decat un lucru firesc, intrucat fiul se formeaza in matrice. Dar viata pe care i-o comunica parintele spiritual este viata adevarata, ce nu cunoaste nici batranete, nici moarte».
Stagiu! se termina pentru baieti la saptesprezece ani, pentru fete la paisprezece. Fetele si baietii reintrau in familiile lor, cu cunostinte imbogatite si cu o educatie ne¬influentata de slabiciunile materne.
Copiii aveau obligatii fata de parintii lor spirituali. Le datorau sprijin si ajutor. «Fratii de lapte» ramaneau strans uniti si solidari, ceea ce nu se intampla intot¬deauna cu fratii de sange, in gaelica ei erau numiti comal-tae. Acelasi cuvant inseamna in galeza «prieten» si in bretona «asociat».
Civilizatia campurilor si a padurilor
Celtii au ajuns in Europa in timpul celui de-al doilea mileniu inaintea erei noastre pentru a ocupa un teritoriu care fusese fasonat, de-a lungul catorva secole de munca grea, cu instrumente din piatra si din lemn, de catre taranii neolitici. Ei l-au schimbat putin in procesul de edificare a propriei societati.
Acel peisaj prezenta atunci, ca si acum, trei aspecte principale: pe campurile Rinului, ale Meusei, Tamisei si Senei, un peisaj de camp deschis; marile paduri din Ar-dennes pana la Broceliande; crangurile cu povarnisuri si garduri vii in regiunile granitice, sistoase sau vulcanice din vest sau din nord.
Celtii au dezvoltat o civilizatie a campurilor si a padurilor, care nu era cea a salbaticilor imbracati in piei de animale, dormind in copaci, ci a taranilor muncitori, care au stiut sa organizeze si sa perfectioneze modul lor de viata fara a construi orase. Ei stiau sa calculeze dis¬tante si suprafete. Cuvintele franceze arpentsl lieu provin clin limba lor (arepennis, teuga).
in Galia si Bretania, romanii au construit orase la rascrucile comerciale si villa-un, cu incalzire centrala, in centrele agricole. Dar in Galia, poporul care lucra paman¬tul a ramas fidel brazdelor sale si, imediat dupa plecarea romanilor din marea insula celtica, bretonii au abandonat si ei forumurile, termele si pretoriile pentru a reveni la campurile si targusoarele lor.
Sate si oppidumuri
Galii aveau sate neinconjurate de ziduri, numite vid, formate din case izolate, in piatra captusita cu argila si invelita cu paie sau sindrila, si oppidumuri, adica incinte fortificate, refugii pentru populatie in timp de razboi, dar si schite de orase permanente, daca putem denumi astfel acele aglomerari de cabane sau casute rustice, dispuse fara vreo ordine anume si lipsite de servicii publice.
Natiunea helveta avea 400 de v/c/si 12 oppidumuri. Biturigii aveau mai putine vid, dar 20 de oppidumuri. Lexovienii aveau un oppidum de 160 de hectare. Marea majoritate nu erau atat de vaste, multe neavand mai mult de 5, 10 sau 30. Irlanda avea si locuri numite rathssau duns. Predilectia celtilor pentru o viata atletica in aer liber, in ciuda greutatilor climatice din timpul iernii, explica grija lor pentru aparenta exterioara, grija impinsa pana la co¬chetarie. Ei erau pasionati dupa vesminte in culori vii si bijuterii pretioase, aduceau de la distante foarte mari obiecte de arta pe care le stiau aprecia, decorau cu gust si indemanare armele, dar se multumeau cu niste adapos¬turi nocturne simple in chip de case, de unde fumul iesea printr-o gaura facuta in acoperis, in aglomerarile apropiate de centrele civilizatiei greco-romane apare o evolutie a simtului estetic: sunt ameliorate locuintele, se construiesc case mai vaste, temple, piscine si strazi pavate.
Cu cat se mergea inspre nord, cu atat modul de viata era mai dur si mai rustic. Cand a inceput cucerirea romana nici viducasii (cei care se lupta prin paduri), nici eburonii(oamenii tisei, copacul sacru) nu erau inca atinsi de „raul orasului".
in Irlanda, cele mai vechi orase, Dublin, Waterford, Limerick au fost construite de vikingi, iar altele, mai tarziu, de cuceritorii normanzi. Chiar si in Mica Britanie moderna, Brest, Lorient si in special Saint-Nazaire sunt creatii artifi¬ciale. Orasele Celtiei moderne, in afara zonelor industri¬ale, au ramas mici, participand la viata rurala.
Peisajul celtic: pe jumatate sacru
Peisajul celtic este cadrul in care, de zece sau cinci¬sprezece secole, celtii lupta pentru existenta, agatandu-se cu disperare de fiecare palma de pamant, de fiecare camp, de fiecare stanca, de fiecare copac. Acesta este motivul atasamentului celtilor fata de peisaj. Am putea vorbi chiar de osmoza. Gasim aici cheia iubirii pasionale pe care o are irlandezul pentru pasunile lui verzi, scotianul pentru lochsurilesa\e, galii pentru munti si bretonii francezi pentru lande, chiar si cand acestea au cedat locul agricul¬turii.
Cauzele antice ale acestui sentiment nu mai intra direct in joc, dar au marcat spiritele. Pamantul, apartinand tribului sau unei familii, era imposibil sa fie dat fara a da si oamenii care erau pe acel teritoriu. Evangheli-zatorii care primeau in dar un domeniu primeau in acelasi timp si «proprietatea» asupra locuitorilor lui. Ar fi parut un sacrilegiu daca s-arfi «vandut» pamantul pentru bani.
Dindshenchas, sau istoria numelor locurilor din Ir¬landa, este o culegere de comentarii toponimice care asociaza cel mai mic accident de teren, evocat in versuri sau in proza, cu fapte legendare si credinte impaman¬tenite. Peisajul capata astfel o semnificatie spirituala si un caracter aproape sacru. Celelalte tari celtice nu dispun de o lucrare analoga, dar osmoza spiritului popular si cea psihica este aceeasi. De aceea operatiuni cu caracter in¬dustrial sau tehnocratic, ca defrisarea unor terenuri in Mica Britanie, au ridicat din partea celtilor o rezistenta mai puternica fata de alte zone.
Exilul este: pentru celti, o pedeapsa extrem de severa. Este o amputatie psihica. Si vom vedea ca ei sufera si din cauza unei alte forme de exil.
Banchete tumultuoase
La celti, placerea meselor alterna cu placerea erotica, fara a renunta la cea mai mare dintre placeri, aceea a incaierarii. Poseidonios. care cunostea obiceiu¬rile galilor, ne-a povestit deprinderile lor gastronomice.
Mesenii luau loc in jurul unor mese joase dispuse in cerc, asezandu-se pe pamantul presarat cu fan care tinea loc de scaune. Cand era vorba despre petreceri, ele aveau loc in niste spatii mai mari, special destinate aces¬tui scop. Fiertura cotidiana de ovaz era inlocuita cu carne in cantitate mare si cu un pic de paine.
Comesenii, in lipsa cutitelor si a furculitelor, luau bucatile cu mana. Le asezonau cu sare, otet si chimen. La cei bogati se bea vin, importat din Marsilia, dar bautura obisnuita era berea, corma. Obisnuiau sa bea cu totii pe rand din aceeasi cupa, turnandu-se de la stanga la dreap¬ta, sensul invers fiind rezervat ceremoniilor religioase.
Un ritual pe care-l cunoastem din povestile mitice irlandeze ce confirma spusele lui Poseidonios, consta in oferirea celei mai bune bucati din friptura celui mai viteaz. Alegerea acestuia de catre stapanul casei era provizorie pentru ca intotdeauna apareau contestari. Atunci incepeau bataile, intai cu mana goala, apoi se recurgea la arme. Urmau dueluri si chiar incaierari generale, oamenii fiecarui trib tinand partea campionului lor. Dar cronicarul grec recunoaste ca aceste lucruri aveau loc «mai demult», adica in primul secol inaintea erei noastre si de atunci banchetele in Galia nu mai erau tulburate de aceste certuri stupide si sangeroase.
Nu stim cat este de adevarat; celebra povestire a festinului de la Bicriu vorbeste despre probele de toate naturile impuse contestatarilor de catre druidul Sencha, pentru a impiedica ajungerea la un duel mortal.
Dar in alta poveste legendara, aceea a «Porcului lui Mac Dathe», vechile obiceiuri se arata in lumina unei maxime violente ce furnizeaza materie pentru o poveste plina de culoare si de lovituri de teatru. Cine vede in ea o imagine a moravurilor celtice se insala, deoarece aceste saga-uri sunt in permanenta impanzite de exagerari pen¬tru a obtine anumite senzatii si a da si nuanta umoristica. Exista in faimoasele «povesti irlandeze» ceva meridional: se intalneste abundenta «sardinelor ce popu¬leaza portul Marsiliei».
Sa vedem mai de aproape aceasta poveste a por¬cului. Un rege din Leinster (Irlanda), numit Mac Datho, i-a invitat pe razboinicii din doua din cele cinci provincii. Jumatate din sala era ocupata cu oamenii din Con-naught, iar cealalta jumatate cu vechii lor inamici din Ul-ster. in onoarea lor, regele a sacrificat un porc, un animal gigant pe care trei sute de vaci l-au hranit cu laptele lor timp de un an. A fost adus animalul. Patruzeci de felii de carne de bou n acopereau si mai erau si alte feluri.
Cei doi regi si-au pus problema taierii in felii a por¬cului. A fost suficient pentru ca razboinicii din cele doua triburi sa se provoace unii pe ceilalti.
Mare carnaj pentru un purcel
Un razboinic din Connaught s-a ridicat. Era Cet1), fiul lui Maga. Sfidandu-i pe toti, el s-a instalat langa pur¬cel, cu un cutit in mana.
— Sa se gaseasca, spuse el, printre toti razboinicii Irlandei, unui care sa-mi conteste dreptul de a taia feliile!
Oamenii din Ulster au tacut. Apoi Conchobar — re¬gele lor — l-a privit pe Loegaire. Acesta s-a ridicat.
— Asteapta, Loegaire, spuse Cat razand, am sa-ti aduc aminte de ceva. Cand, foarte tanar fiind, ai venit conform obiceiului din Ulster, sa bati in pamant tarusul care tine loc de frontiera, ti-ai abandonat carul si caii si ai luat-o la fuga cu o sulita strabatandu-ti corpul. Nu se obtine astfel dreptul de a taia feliile, Loegaire!
Loegaire s-a reasezat.
— Si totusi, spune un razboinic frumos si voinic, ridicandu-se, de ce sa fie Cat cel care sa transeze por¬cul?
— Cine este acela? a intrebat Cet.
— Un razboinic mai bun decat tine, i-a raspuns Ulsterul in cor. Este Oengus, fiul lui Lam Gabruid (ciun¬gul).
— Stii cumva, il intreba Cat, de ce a primit tatal tau acest nume? A aruncat in mine cu o sulita pe care eu i-am
1) Numele, sub forma sa moderna, este in bretona Le Coetsau Le Coat. aruncat-o inapoi: mana lui a fost sectionata pe loc si a cazut pe sol. Si fiul acestui om are pretentia sa taie pur¬celul!
Oengus si-a reluat locul.
— Nu e drept ca tu sa transezi, a strigat Eogan, fiul lui Durthach, rege al Fernnagului.
— Ce? spuse Cat. Cand ti-am luat vacile, ti-am luat si un ochi cu sulita mea. Toti razboinicii din Irlanda pot vedea ca nu ai decat un ochi si mai vrei sa tai un porc cu un singur ochi!
Eogan a fost nevoit sa se aseze. Dar Munremur, fiul lui Gergend, s-a ridicat.
— Nu esti tu Munremur? intreba Cat. Intoarce-te acasa: trecand pe acolo tocmai ti-am lasat trei capete dintre care unul este al fiului tau mai mare.
Munremur lua loc. Atunci un razboinic din Ulster, vanjos si grizonat, s-a ridicat.
— Asteapta un pic, Celtchair, spuse Cat, razand, la spune-mi cati fii si cate fiice ai avut de cand te-am lovit cu sulita in burta?
Celtchair s-a reasezat si s-a ridicat Cuscraid balbai¬tul, fiul regelui Conchobar. Frumusetea lui era demna de rangul pe care-l avea.
— Ei bine, tinere, spuse Cat, sageata aceea ti s-a scos din gatlej? Poti vorbi mai usor acum?
Cat umilise intregul Ulster. El si-a ridicat cutitul deasupra purcelului, in momentul acela a intrat in castel Conall-Triumfatorul. Oamenii din Ulster l-au aclamat si Conchobar si-a agitat caciula in aer ca sa se faca liniste
— De ce taie Cat purcelul? a intrebat Conall. Hai, du-te si lasa-mi mie locul tau!
— Cine iti da acest drept? intreba Cat.
— N-am dormit o singura noapte fara sa am drept perna capul unui om din Connaught. Uite, odihna din seara asta mi-e asigurata. L-am luat cu mine pe Aniuam la ospat.
Si scoase de la centura capul lui Anluan si i-l arunca lui Cat drept in piept. Un suvoi de sange tasni din gura lui Cat care se indeparta in timp ce Conall se instala in locul lui.
— Sa vina cine are curajul sa ma dea la o parte!
Si din toti oamenii din Connaught nu s-a sculat ni¬meni, l s-a adus lui Conall o cuva de metal care putea sa contina si un bou intreg si de care putea sa se serveasca drept zid de aparare, pentru ca Mac Datho prevedea ca loviturile nu vor intarzia sa apara.
Lonall a inceput sa transeze porcul de la coada, pe care a mancat-o. Apoi a dat cele doua picioare din fata oamenilor din Connaught. Bucata era cam mica. La aceasta insulta, razboinicii din Connaught s-au ridicat. Cei din Ulster i-au imitat.
Aici poetul devine exaltat: Sa castigi victoria, Ulster! Sa castigi! Calca in picioare orgoliul celor din Connaught! Sa se sugrume vulturii! Sa nu mai ramana in locul acesta altceva decat oase inalbite! Ridica-te la lupta, Ulster, ridica-te la lupta!
Curand, corpurile razboinicilor s-au stivuit unele peste altele pana la partea superioara a peretilor, in timp ce rauri de sange se raspandeau prin curte. Au urmat lupte in curte, apoi in afara incintei si razboinicii din Con¬naught au fost in sfarsit invinsi dupa un teribil carnaj!
Vanatoare de capete?
Celtii pagani nu cunosteau mila, nici macar la adresa dusmanului invins. Pentru irlandezi, batalia era un «seceris de capete». Regele Aed, victorios asupra danezilor in 864, a dispus, asemeni lui Gingis Han, sase adune toate capetele taiate. Patru secole mai tarziu, Der-mod, rege din Leinster, fiind alungat de pe tron pentru tradare, i-a chemat pe normanzi pentru a se razbuna si j-a ajutat sa-i invinga pe compatriotii sai. Apoi oamenii lui au taiat capetele la doua sute de cadavre pe care le-au depus ia picioarele iui. Atunci el a intonat un cantec de triumf.
O data in plus Irlanda se dovedeste conserva¬toarea celor mai vechi obiceiuri. Cu doua secole inainte de era noastra, Poseidonios notase, fara semne de inspaimantare. ca galii pastrau capetele inamicilor lor celebri intr-un cufar, dupa ce le macerasera in ulei de ce¬dru, pentru ca vizitatorii lor sa le poata vedea. Altii fixau capetele in chip de ornament, pe zidurile caselor.
Nu era vorba deloc despre o poveste a unui calator care vrea sa faca senzatie. Exhumarea porticului unui templu galic, la Roquepertuse, in sudul Frantei, care avea in el sapate alveole ce contineau cranii zidite in piatra, aduce dovada ca se practica exhibarea capetelor umane intr-o intentie ceremonioasa pe care inca nu o cunoastem. Descoperiri asemanatoare in aceeasi regi¬une, la Entremont, confirma opinia ca galii acordau o semnificatie aparte capului mortilor pe care stiau sa-l reprezinte in basorelief cu un realism impresionant. Mor¬manele de oseminte bretone unde erau etajate cutiute adapostind craniile persoanelor a caror amintire se voia pastrata, par a fi o treapta de evolutie a obiceiului. Deoarece la Entremont arheologii n-au gasit nicidecum trofee de razboi: majoritatea craniilor care au fost studiate au apartinut unor femei, copii sau persoane in varsta.
Daca vanatoarea de capete practicata de ulati pen¬tru a-si castiga reputatia de «baieti buni pentru insuratoare» ne-a parvenit sub forma legendara, asta nu
inseamna ca ea nu a existat in fapt. Istoria ne invata ca vanatori de acelasi tip au avut loc chiar pana in secolul al XI Mea.
Cultul capetelor?
Ignoram daca celtii au avut sau nu un cult al cape¬telor. Ceea ce este clar este ca in legendele lor capul taiat se manifesta ca un corp viu. Capul lui Sualtaim. decapitat pentru acuzatia de lipsa de respect la adresa druidismului, le reproseaza ulatilor ca au intarziat atat in salvarea lui Cuchulainn. Capul lui Bendigeidoran, la bretoni, taiat la cererea lui, prezida banchetele vesele din insula Gwales. Capetele acestea erau «vii». Dupa patru ani, la fel de proaspata ca la inceput, una dintre teste a fost ingropata, conform instructiunilor defunctului, cu fata intoarsa spre Franta, in Muntele Alb, la Londra, asa incat nici o epidemie sa nu poata trece de pe continent in Bretania.
Daca mai exista vreo indoiala despre valoarea acordata capului in opozitie cu corpul, ea se va risipi cand vom citi numele dat efigiei de piatra a zeului suprem al Irlandei: «capul» lui Cromm Cruaich.
Este evident ca maniera celtica de a trata sau de a-si procura capetele de morti ne cutremura. Dar crestinii ca Henric al ll-lea al Angliei nu erau nid ei mai tandri. Asasinatele comise de el sunt cunoscute, intr-o zi a cerut sa li se taie nasul si urechile prizonierilor iui gali, baieti si fete, si la scurt timp dupa aceea a vrut sa-i smulga ochii unui paj care ii displacuse.
Dar oamenii de azi cu ce drept ii judeca pe cei din vechime? S-ar zice ca nu sunt capabili de nici o crima, de nici o atrocitate. Si totusi istoria contemporana si monstruozitatile ei sunt prezente la tot pasul.
Functia de rege: o legatura vie cu invizibilul
Regele celtilor nu era un sef ales de razboinicii lui. Era legatura vie dintre regatele terestre si cele invizibile. Venerandu-l pe el, poporul venera o functie esentiala vietii. Detinand responsabilitatea mediatiei pe care se baza bunastarea poporului: regele era raspunzator si de fericirea, dar si de nefericirea semenilor. Acelasi lucru se intampla in intreaga lume indo-europeana traditionala.
Abolirea monarhiei in Galia, laicizarea puterii poli¬tice avusesera deja loc la greci pe vremea lui Solon (se¬colul al V-lea inainte de Christos) si s-a produs simultan si la Roma, dar fara sa atinga Bretania si Germania, si cu atat mai putin Irlanda.
Regii obisnuiau sa afirme ca se trag din divinitati, iar inscaunarea le reinnoia impregnarea divina. Celtii nu vedeau in regi decat ceea ce insemnau ei din punct de vedere istoric, realitatea personajelor fiind suspecta. Si totusi, daca regalitatea galica suprema a biturigilor si re¬galitatea suprema irlandeza din Tara sunt mituri, aceste mituri cadreaza cu tot ceea ce stim cu certitudine.
Succesorul unui suveran defunct era aies de adu¬narea supusilor lui, printre membrii familiei sale care aveau dreptul la coroana. La moartea regelui suprem al Irlandei, Conaire, o adunare nationala s-a reunit ia Tara (ulsterienii nu au participat). S-a sacrificat un taur alb. Dupa ce s-a fript o bucata in onoarea zeilor o alta bucata a fost mancata de un vizionar care a adormit in timp ce patru druizi cantau langa el «cuvintele adevarului». La scurt timp el s-a trezit scotand un tipat si, adresandu-se celor patru regi prezenti, le-a zis: «lata visul meu. Am vazut un tanar razboinic. Este nobil si viguros. Poarta o centura dubla, rosie. Este asezat pe perna unui bolnav i capitala regatului Ulster.» in aceeasi clipa un mesager a pornit spre Emain Macha si l-a gasit pe Cuchulainn tintuit la pat. Discipolul lui, Lugaidh Roederg, cu soldurile prinse intr-o centura dubla rosie, era asezat pe perna eroului. Adus imediat la Tara de catre mesager, el a fost procla¬mat rege suprem. Dupa cum se vede, alegerea regelui la celti se facea pe aceleasi principii cu alegerea lui Dalai-Lama in Tibet.
inscaunarea printr-un ritual al fecunditatii
Unirea sexuala joaca un rol decisiv in inscaunarea ce urmeaza dupa alegerea regelui. Regele Cormac nu a fost cu adevarat rege al Irlandei pana nu s-a culcat cu re¬gina Meve, dotata cu puteri divine. Dupa spusele croni¬carului Giraud de Cambrie, calul face parte integranta din ritualul de inscaunare (in timp ce taurul tine de ritualul prealabil). Descriind inscaunarea regelui unui tuath din nord-vestul Ulsterului, in secolul al IX-lea era noastra — in consecinta pe pamant crestinat in urma cu patru sute de ani — cronicarul il arata pe rege practicand in fata unui mare numar de oameni, o uniune sexuala cu o iapa alba, uniune deloc simbolica, urmata de sacrificarea iepei. Regele se imbaia in zeama ramasa de !a pregatirea carnii si apoi bea din ea. Se regaseste aici un ritual de fecunditate tipic indo-european: in India, o regina trecea printr-o uniune sexuala simbolica cu un armasar care apoi era sacrificat. Dar, in general, celtii se multumeau cu o solutie mai putin scabroasa: noului rege i se oferea o bagheta alba.
Obligatiile unui rege al celtilor
Viata de suveran era supusa unor obligatii de toate tipurile. Cele care contineau interdictii superstitioase, geissaurile, erau cele mai migalite si luate in seama. Myles Dillon citeaza cateva exemple. Era geis pentru re¬gele suprem sa fie inca in pat cand soarele se ridica pe cer in campia Tara. Regele Leinsterului nu putea sta noua zile la rand in Mag Cualen, nici sa doarma cu capul pe o parte intre Dublin si raul Dodder. Regele Ulsterului nu trebuia sa bea din apa raului Bo Nemid intre zori si caderea noptii. Si acestea nu sunt decat cateva din geissa, pentru ca existau sapte pentru regele de la Tara si patru pentru fiecare din ceilalti patru. Cea mai grava in¬terdictie era aceea de a nu putea vorbi inaintea druidului. Druizii nu degeaba se temeau de impetuozitatea pripita a razboinicilor. Am vazut deja ca, fara sa fie neaparat vorba de un geis, druizii interveneau de multe ori ca sa impiedice dueluri si lupte abuzive.
CRIMA DE LEZMAJESTATE
Razboi intre regatul Connaught si regatul Ul¬ster.
Cuchulainn este ranit in batalie, il trimite pe fidelul lui, Sualtam, calare pe propriul cal, Liath-Macha, sa-l previna pe regele Conchobar ca inamicul invadeaza Ulsterul.
Sualtam ajunge in capitala si exclama:
— Sunt omorati barbatii, sunt rapite femeile, sunt furate vacile, o, voi, oameni ai Ulsterului!...
Nimeni nu ii raspunde. Alearga apoi pe langa zidurile palatului si isi reinnoieste apelul. Tacerea domneste. Atunci Liath-Macha intra in ,_ ...______.I si se opreste in curte unde
Sualtam striga cat il tin plamanii:
— Sunt omorati barbatii, sunt rapite femeile, sunt furate vacile, o, voi, locuitori ai Ulsterului!
Atunci druidu! Cathbad spune:
— Cine omoara barbatii? Cine rapeste fe¬meile? Cine fura vacile?
Atunci apare si regele in spatele lui, iar Sual¬tam raspunde:
— Cei care va fura sunt regele Aillil si regina Meve. Si Cuchulainn este singur impotriva a pa¬tru din cele cinci provincii ale Irlandei!
— Cuchulainn merita de trei ori moartea pen¬tru ca nu l-a respectat pe regele lui, raspunse Cathbad.
— Asa este, a comentat Conchobar.
— Asa este, l-au aprobat toti cei de fata.
Pentru ca asa era legea: era interzis locuito¬rilor Ulsterului sa vorbeasca inaintea regelui, dupa cum ii era interzis regelui sa vorbeasca inaintea druidului sau.
Dupa Tain Bo Cualnge
Printre obligatiile regale era si aceea de a face justitie, in special saracilor.
intr-o zi, oaia unui biet om pascuse iarba reginei. El este tarat in fata regelui care decide confiscarea oii. Ime¬diat dupa aceea un perete al casei regale se prabuseste si se rostogoleste pana la poala dealului pe care fusese construita. Fiul regelui, care avea sa devina celebrul rege Cormac, era in vizita. «Nu, spuse el, tunderea oii este suficienta, pentru ca lana ei, ca si iarba, va creste la loc». Atunci casa a incetat sa se mai darame. Povestitorul nu ne precizeaza daca pietrele rostogolite au urcat singure panta ca sa-si reia locul, dar cu siguranta ca cei ce au auzit povestea si-au imaginat-o in locul lui. Opinia ge¬nerala a fost ca Cormac a actionat ca un adevarat print. Tatal lui n-a mai fost rege decat pret de un an: a fost alun¬gat deoarece sub guvernarea lui tara a devenit sterila si locuitorii mureau de foame.
Festinuri publice gigantice
Asa dupa cum nu exista rege care sa nu fie bogat, nu putea exista nici daca nu era darnic. D'Arbois de Jubain-ville descrie fastul unui foarte bogat galat, numit Ariamnes. care a anuntat ca-i va hrani pe toti galatii care se vor prezenta la el, timp de un an. A dispus sa se construiasca peste tot in tinutul celtic al Asiei Mici sali in lemn si os, suficient de mari ca sa poata adaposti mai multe sute de oameni. Ceruse cu un an in urma sa se fabrice ceaune din alama unde in fiecare zi bucatarii gateau carne de bou, oaie si porc in cantitati impresionante. Chiar si strainii erau bineveniti. Vinul se servea la discretie.
Luern, regele Arvernilor, a oferit si el un festin public care nu a durat un an, dar care l-a intrecut in dimensiuni pe cel al galatului. Nici o sala nu putea fi atat de mare ca sa adaposteasca toata multimea. Luern a dispus sa se ingradeasca cu o palisada un teren patrat cu latura de doi kilometri. Adica o bagatela de 400 de hectare. A facut niste lacuri care au fost umplute cu bere. Se sapau transee lungi ca mesenii sa-ti poata lasa picioarele sa atarne cand se asezau pe jos. O armata de servitori era angajata pentru a servi mancarurile care fierbeau in imensele marmite sau cele care se prajeau in fata carbunilor aprinsi.
Spectacolul regelui celt aruncand din carul lui cu piese de aur, asemeni unui semanator este banal.
Regele era supus unui program foarte strict. Du¬minica el bea bere impreuna cu oamenii lui, iar daca nu, era considerat nedemn de functia lui. Lunea asculta ple¬doariile celor ce participau la procese. Martea juca sah (in bretona gwezbwell, inteligenta de lemn). Miercurea isi antrena cainii. Avea loc dresajul celebrilor vertragi, «cainii rapizi» care erau un articol important care se exporta, in franceza veche ei se numeau veltre sau viautre. Joia isi indeplinea datoriile conjugale. Vinerea asista la antrena¬mentul cailor. Iar sambata era rezervata meditatiei.
Exista totusi si un element de variatie in viata re¬gala. Suveranul calatorea mult ceea ce ii permitea sa evadeze de la programul prescris: el dispunea de mai multe resedinte.
Regele cu mana de argint
Regele era legat si de calitatea de perfectiune di¬vina ce trebuia sa rezulte din integritatea sa fizica. Am vazut ca patru bubite pe obraz erau suficiente pentru a-l descalifica. Regele istoric Cormac «barba lunga», numit rege suprem in 254, a trebuit sa abdice in 266, pentru ca si-a pierdut un ochi. Istoriile mitice cele mai vechi, ca Batalia de la Mag Turediac deja referiri la aceasta lege.
Triburile De Danann pleaca la lupta impotriva celor Fir Bolg. Ele se intorc din «insulele nordului» unde au invatat artele magice. Ele aduc cu ele obiecte miracu¬loase: piatra lui Fal care striga atunci cand regele legitim a! Irlandei se aseaza pe ea, lancea invizibila a lui Lug, zeul solar, sabia lui Nuada si cazanul inepuizabil al lui Dagde.
Tribul Bolg pierde batalia, dar regelui Nuada i se taie o mana. Nu-i ramane decat sa abdice: problema este dinainte rezolvata. El pleaca, iar poporul il aclama pe Bress, al carui tata apartine de poporul Foimorilor care are tot atatea cunostinte despre lumea cealalta ca si tribul De Danann. Bress si cei din Foimore incarca tara cu im¬pozite: taxeaza pana si fumul care iese din acoperisuri. Corvezile sunt tot mai grele. Sefii De Danann sunt ne¬multumiti caci atunci cand il viziteaza pe Bress, gazda lor nu le «unge deloc cutitele» si, la intoarcere, respiratia lor «nu miroase a bere». Zgarcenia nu este admisa la celtii bogati.
Se urzeste o conspiratie ca sa i se redea coroana lui Nuada. Chirurgul Diancecht ii confectioneaza o mana de argint articulata pe care i-o fixeaza pe bont. Dar fiul sau vrea sa-l depaseasca. El ia mana taiata, pronunta cuvintele: «incheietura pe incheietura, nerv pe nerv» si reuseste, la capatul a de trei ori noua zile, sa o sudeze de incheietura. Tatal lui, umilit, il omoara. Dar pe mormantul lui cresc 365 de plante, numarul incheieturilor si nervilor sai. De atunci i-a ramas porecla: Nuada-cel-cu-mana-de-argint.
Bress nu se lasa, dar in final este invins dupa nu¬meroase batalii. Din pacate si regele cu mana de argint piere in lupta.
Trebuie, conform obiceiului, sa fie ingropat cu ar¬mele, sulita, maciuca si casca sa. Calul ii este sacrificat, turmele ii sunt omorate: bogatia nu se transmite, ea se distribuie sau se schimba in ofrande. Acesta era obiceiul la galii din marea epoca, obicei despre care ne dau o idee vaga contemporanii lui Vercingetorix.
Regalitatea celta era deci intru totul o conceptie re¬ligioasa. Era sortita pieirii in acelasi timp cu paganismul a carui emanatie era. Tacitus ne spune ca regalitatea in
Bretania era, la randul ei, foarte zguduita, natiunile fiind desirate de rivalitatile intre sefi. «Nimic, spune el, nu ne-a ajutat mai mult decat incapacitatea lor de a colabora intre ei». Foarte rar s-a intamplat ca doua sau trei natiuni celtice sa se uneasca pentru a inlatura un pericol comun. Apararea lor dezmembrata n-a putut face fata cucerito¬rilor.
Doar Irlanda si-a conservat regii pana in ultima ei zi de independenta, dar nici aceasta fara disensiuni.
Centrul sacru: «mediolanonul»
Fara druizi n-ar fi existat societate celtica, dar poate ca nici fara omphalos, centrii sacri de unde stralucea uni¬tatea spirituala. Ei erau, dupa spusele lui J. Loth, punctul de jonctiune intre cer si pamant. Mediolanonul sau medionemetonul era locul central, consacrat. Acest mediolanon era marcat printr-o piatra enorma, majori¬tatea fiind desfiintate in perioada evanghelizarii.
in bretona insulara, cuvantul naf, care vrea sa spuna «sef» are sensul initial de «centru, mijloc». fn Irlanda, unde nu existau decat patru regate: Lein-ster, Munster, Connaught si Ulster, s-a adaugat un regat care a ramas mai mult sau mai putin mitic, Midhe «cen¬tru», care le domina pe celelalte, intr-atat era de impe¬rioasa opunerea la dispersarea acestor regate. Acest regat mitic s-a concretizat mai apoi dand numele lui la doua domenii occidentale din Leinster. Patrick nu s-a inselat deloc cand a stabilit sediul noii religii langa Emain Macha, sfanta capitala a Ulsterului, dupa cum nu s-au inselat nici discipolii sai cand au fondat centrul crestin de la Clonmacnoise, langa Usnach, langa piatra sacra Aill-na-meeran. «Piatra celor cinci regate» este astazi «piatra sfantului Patrick».
Mediolanonul galilor se gasea in tinutul carnut (Chartres). J. Loth il situeaza la Saint-Benoit-sur-Loire. Exista sase motive in favoarea acestei alegeri, spune el.
Saint-Benoit se afla in tinutul carnut, la granita din¬tre senoni, edueni si biturigi.
Saint-Benoit se afla la egala distanta de lacul Cons-tance (Celtia orientala), de insula Sein (Celtia occiden¬tala), de gurile Rinului (Celtia septentrionala) si de valea Garonei (limita Aquitaniei iberice).
Saint-Benoit este situat in centrul unui triunghi in care au fost descoperite, intr-o densitate uriasa, urme ale culturii pagane: Neuvy-en-SuIlias, Bonnee, Bouzy.
Bazilica de la Saint-Benoit contine un numar mare de sculpturi medievale figurand simboluri precrestine ale caror semnificatii ne scapa deseori, dar care prezinta o asemanare frapanta cu simbolurile celtice.
in jurul ei s-au descoperit resturile a cel putin trei mari ruguri unde fusesera sacrificati tauri si mistreti, in se¬colele trei si patru ale crestinismului, ceea ce dovedeste o continuitate si un paralelism intre cele doua culte.
O abatie benedictina a ales acest loc pentru a se fixa, asa cum au facut-o si alte abatii benedectine in alte locuri celtice consacrate.
«Mediolanonuri»
in fiecare tinut al Frantei
Se pare ca ar fi existat un soi de ierarhie a omphalo-surilor, intre mediolanonurile triburilor, ale provinciilor sau ale popoarelor si mediolanonul central, ca intre regii de nivele diferite, conform logicii spiritului anarhist, federalist si ierarhizat al celtilor.
Aceste centre au ramas multa vreme in spiritul lo¬cuitorilor, pentru ca numele lor s-au conservat. Ele au evoluat odata cu limbajul, de-a lungul secolelor, dar sunt usor de recunoscut: in Aisne, Moilien, Molain; in Basses-Alpes, Meolans; in Ardennes, Montmeillant; in Aube, Molins; in Charente-Maritime, Saintes (in latina: Medio-lanum Santonum «Santoane»); in Cher, Chateaumeil-lant; in Cote d'Or, Montmeillien, Malain; in Dordogne, Mailland; in Drame, Mollans; in Eure-et-Loire, Moineaux: in Haute-Garonne, Meilhan; in Gers, Gironde, Lot-ei-Garonne, Seine-et-Mame, exista localitati cu numele de Meillant sau Meilhan; in Jura, Loire, Haute-Marne, Saone-et-Loire si Savoie, localitati numite Molain sau Miolans... Am putea spune ca nu exista nici un tinut fara mediolanonul\u\\
Natiunea traieste prin adunari
O ocazie de a trai in colectivitate spiritul national celtic era data de adunarile populare, in timpul sarbato¬rilor religioase si al balciurilor, care erau folosite pentru punerea la punct a afacerilor de ordin personal si de ordin public. Sarbatoarea Beltene ii reunea pe irlandezi la Uis-nech. Oamenii isi expuneau neintelegerile in fata unor judecatori. Femeile, eliberate dintr-o casatorie de un an, isi alegeau un nou sot si se lasau «vandute» de tatii lor. in ziua de 1 august, ziua de Lugnasad, avea loc balciul de la Tailtiu in Midhe, in fiecare an, cele de la Carman in Lein-stertot la trei ani si cele de la Cruachan in Connaught.
La Tailtiu aveau loc cursele de cai. Ceva analog s-a pastrat in Mica Britanie, altfel n-am putea intelege de ce principalul balci cu intreceri ecvestre are loc pe varful unei coline pustii, de 300 de metri — loc inspirat, cum ar zice Maurice Barres — la aceeasi data,
in secolul al X-lea, in timpul razboaielor impotriva scandinavilor, irlandezii au recucerit Limerick, i-au lichidat pe invinsi, apoi pe seful lor, Chatal, inventand o formula celtica a furcii caudine, le-au reunit intr-un camp pe fe¬meile prizoniere si le-au obligat sa umble in patru labe, purtand fiecare in spate pe cate un invingator. Era — vai, ce umor negru! — «pentru salvarea spiritelor scandi¬navilor morti».
Toate balciurile aveau un program comun. La cel de la Carman, in Leinster, care dura sapte zile, avea loc cate o cursa in fiecare zi. Erau anuntate datoriile, se jude¬cau cazurile refuzate de tribunale, se mentionau seches-trele. intr-un loc erau muzicieni care cantau la harpa sau la cimpoi; in altul erau poeti sau povestitori care decla¬mau; peste tot se canta si se dansa. Pe locul de balci pro-priu-zis erau trei piete, una pentru alimente, alta pentru animalele vii si alta pentru marfa adusa de catre straini, pentru aur si pentru stofe.
Majoritatea acestor obiceiuri s-a mentinut in Galia romana. La Lyon aveau loc jocuri, intreceri de elocinta si sarbatori populare.
in timpul acestor evenimente, toate pasiunile si ne¬cesitatile oamenilor erau satisfacute. Pe langa cantareti si muzicieni erau si eruditi care recitau poeme epice, genealogisti care enumerau listele regilor si ale stramosilor marilor familii. Femeile nestatornice isi gaseau amanti, baietii isi gaseau soate, regii isi gaseau soldati. Comerciantii castigau bani, artizanii isi laudau si isi vindeau marfa. Oamenii politici se sfatuiau, tineretea se amuza, sportivii se intreceau in competitii, gurmanzii gaseau bautura si mancare din abundenta, iar jucatorii isi gaseau parteneri pentru pariuri.
Marile pelerinaje bretone de pana acum au dat o imagine, fireste miniaturala, a acestor adunari debor¬dante de viata si de culoare.
Celtii — pe primul loc la capitolul tehnologii
in satele celte se muncea foarte mult chiar si atunci cand agricultorii erau pe camp. Toate meseriile necesare vietii de zi cu zi a locuitorilor erau practicate in casute saracacioase din piatra, pe jumatate ingropate in pamant.
Camasa de in pe care gaelii o purtau pe picioarele lor goale — stramosul kiltului — si pe care continentalii o varau in pantaloni, era tesuta de ei, asemeni tunicilor, cazacelor de razboi si a paturilor de lana cu care se inveleau. S-a afirmat chiar ca procedeele de fabricatie ale morinilor si menapilor s-au transmis tesatorilor din Flandra.
Maestri boiangii, celtii fabricau tesaturi «scotiene» cu culori sclipitoare, care erau cerute de strainatate. Pan¬tofari experti, ei au impus cizma de piele, caliga, ro¬manilor care, pe deasupra, le mai imprumutasera si galosii (gallicae), mult mai practici pentru mersul prin noroi decat sandalele lor.
Aurari si fierari priceputi, celtii topeau metalele, practicau aurirea, forjarea si incrustarea. Specialisti in emailuri, ei le exportau in Italia unde procedeul era necunoscut. Metalurgia lor era la varf pentru acea epoca.
Lucrau lemnul cu o pricepere in alegerea usten¬silelor care mira inca si astazi. Ei au fost primii specialisti in caroserie ai epocii lor, inventatorii primelor care de lupta si a mai multor tipuri de vehicule care au fost adop¬tate de cuceritorii lor. Ne-au ramas de la ei butoaie intacte. Ei au facut cele doua inventii revolutionare ale pintenului si colierului care se ataseaza calului pentru a-i permite sa traga incarcaturi mai grele, intr-o perioada in care colacul de ham ii comprima plamanii. Dovada ne-o aduce basorelieful de la Montauban. Marturia lui Plinius referitoare la seceratoarea galica, marturie ce dateaza din mijlocul secolului l, indica faptul ca inventia era de data mai veche si ca, in consecinta, fusese facuta pe vre¬mea independentei. De asemenea trebuie sa trecem in contul celtilor secera pentru doua maini, grebla si carul pe roti.
Vom evoca ceva mai incolo armele si bijuteriile lor, cand vom vorbi despre arta de la Tene.
Medicina si chirurgia erau mai putin primitive decat am crede. Ei vindecau cu sucuri de plante si probabil ca nu obtineau rezultate mai proaste ca noi, cu produsele noastre de laborator. Adaugau si medicina magica, pe care noi o numim psihologica. Se pare ca formula rica nea soro vindeca de urcior la ochi...
Un fel de rugby si originea golfului
Ex-voto-urile din piatra si din lemn gasite cu sutele la sursele de apa termala din Auvergne sau din apro¬pierea Senei, dovedesc ca celtii cunosteau binefacerile tratamentelor balneare. Bineinteles, craniile pe care ni le-au lasat poarta urmele unor trepanatii corect execu¬tate. Dar sa nu le atribuim lor exclusivitatea, in muzee exista semne de trepanatii inca din epoca de piatra, care sunt impecabile. Si erau executate cu ustensile din silex!
Din fericire pentru ei, celtii, care locuiau sub cerul liber si nu erau prea sensibili, erau un popor sanatos si vesel. Le cunoastem jocurile de societate si stim ca petreceau seri lungi ascultandu-i pe barzi si pe muzicieni. Sporturile barbatilor erau calaria si armele. Baietii jucau un fel de rugby, numit soule, intre satele rivale, in lipsa unor reguli clare, acest joc se termina intotdeauna cu altercatii cu urmari serioase. Acest joc s-a mai practi¬cat in Bretania armoricana pana in secolul al XlX-lea, apoi a fost interzis de catre prefecti, in urma mortilor unor persoane. Celtii se jucau si impingand o minge intr-un dispozitiv de gauri, cu ajutorul unei crose. Jocul se mai practica inca pe meleagurile bretone, sub numele de bazh-dotu. Descrierea lui se gaseste in Tain B6 Cualnge. Se banuieste ca golful, de origine pur scotiana, decurge din el.
Doi sclavi: sfanta Brigitte si sfantul Patrick
Folosirea sclavilor a fost baza prosperitatii materiale in Antichitate. Sclavul era instrumentul cu care se reali¬zau marile munci si care asigura productivitatea. O socie¬tate de oameni liberi isi vedea cea mai mare parte a potentialului de munca absorbita de necesitatile vietii co¬tidiene. Si de altfel, pentru oameni obisnuiti cu activitatile nobile, ca razboiul sau vanatoarea, munca era un blestem. Ea era rezervata straturilor sociale inferioare, celor carora avea sa li se spuna mai tarziu «tarani liberi». Iar indeletnicirile cele mai obositoare erau privilegiul sclavilor, destul de putini !a numar, pe care celtii ii aduceau cu ei din razboaie.
in Irlanda, ca in Grecia lui Homer, de moara se ocu¬pau femeile sclave. Oamenii din Connaught si ulatii isi disputau dreptul de proprietate asupra sclavilor, de teama ca nu cumva femeile lor libere sa trebuiasca sa lucreze la moara sau la facutul painii.
Tanara Brigitte, care la vremea aceea inca nu de¬venise sfanta, dar care impartea cu saracii turmele si celelalte bunuri ale sale, isi ridicase in cap parintii care hotarara sa se descotoroseasca de o fiica nedemna. O urcara intr-o caruta: «Nu e ca sa te plimbam, ii spusera ei, ci ca sa te vindem, ca sa lucrezi la moara lui Dunlang, fiul lui Enda: regele din Leinster».
Din fericire moara cu apa a pus capat acestor prac¬tici.
Sclavul nu reprezenta nimic. «Galii, cand isi omoara sclavii, spune un jurist, Salien, nu considera ca comit o crima, ci ca-si exercita un drept». De altfel, juristul nici nu pare indignat. Fara indoiala ca stia, de exemplu, ca Valerius Maximus si Cicero nu se impotrivisera rastig¬nirii unui cioban care ucisese un mistret care stricase recolta stapanului. Si asta pentru ca sclavul nu avea dreptul sa poarte o arma.
in Irlanda, sclavii vinovati erau arsi sau tocati «ca pestele» pe nisip, cu nuiele de fier.
intre 383 si 389 Bretania occidentala maritima a fost jefuita de Crimthann. regele irlandez din Eire, «care avea pofta atat de sange cat si de prazi de razboi». El a adus multi sclavi, in cursul unuia dintre aceste raiduri salbatice a fost rapit si tanarul Patricius, a carui credinta s-a intru¬pat din suferintele pe care le-a indurat multi ani, pana in momentul evadarii. Se stie ca avea sa revina pe insula unde a suferit atat de mult, pentru a propovadui Evanghelia si pentru a deveni patronul acelei insule: sfantul Pairick.
Bretonii nu puteau sa opuna decat o rezistenta sim¬bolica acestor incursiuni, pentru ca romanii le luasera ar¬mele si, ca in Galia, interzisesera orice antrenament militar in afara armatei imperiale. Dar in Nord unde independenta fusese pastrata, ei au dat o replica irlan¬dezilor, sub conducerea lui Coroticos, regele din Strat-Clut.
Institutia sclavagista era atat de profund intrata in drepturi astfel ca in secolul al Xll-lea, sclavii de sorginte engleza erau numerosi in Irlanda. Parintii englezi, cand nu gaseau cumparatori pe piata italiana, veneau in Ir¬landa sa-si vanda copiii.
Nici un istoric, chiar si rau intentionat, nu a raportat ca si parintii scotieni sau bretoni ar fi facut acelasi lucru.
in schimb, daca o parte dintre sclavi erau maltratati si injositi in scopul de a ii se inabusi veleitatile de revolta, altii erau adoptati si deveneau copiii tuath-ului.
Un personaj important la celti: poetul
Literatura celtica este o literatura lipsita de teatru si de filosofie, dar unde poezia joaca un rol triumfal. Si nici nu putea fi altfel intr-o civilizatie in care nu se scria. Poezia, gratie punctelor sale de reper mnemotehnice, se transmite oral cu o oarecare usurinta, devenind vehiculul genurilor literare care nu pot inflori. Importanta ei atunci cand pune in versuri istoria, religia, dreptul, atinge dimen¬siune nationala si sociala.
Ignoram poezia galilor a caror activitate intelectuala era admirata in acea vreme. Dar celtii din insulele bri¬tanice ne despagubesc de pierderea literaturii galice. Unitatea de inspiratie si de structura a poeziei bretonilor si gaelilor este atat de mare incat ar fi inexplicabile fara ipoteza unei traditii ce merge pana la epoca unitatii celtice. Evolutia lingvistica ce a facut din limbile celtice ale Evului Mediu niste limbi atat de diferite de vechea celtica nu a facut nici sa se prabuseasca si nici sa devieze aceasta traditie.
Poetii au format intotdeauna corporatii apreciate si privilegiate, in Irlanda, pentru a face o cariera de file, tre¬buia sa fi studiat scrierea ogamica, gramatica, versifi¬carea, dreptul, magia si muzica. File-u\ de rangul cel mai inalt era ollav-u\: el trebuia sa stie 350 de povesti pe dina¬fara, in secolul al Vl-lea, numarul de ollaviera limitat la 24 iar suita lor era la fel de numeroasa ca cea a unui rege. Am spus deja ca file-u\ de rangul al saptelea nu avea drept decat la doi insotitori, iar ultimul, cel de rangul al ze¬celea, mergea singur. Fierarii, care fabricau armele, despre care stim ca aveau uneori puteri magice, erau si ei o corporatie privilegiata, supusa initierii esoterice. Ca si poetii, ei erau impartiti in clase si castigau in functie de pozitia pe care o ocupau.
in Tara Galilor, barzii aveau o ierarhie in fruntea careia se afla barddteulu «poetul domestic» si pen kerdd «seful cantului», comparabili in ordinul ecleziastic cu abatele si cu episcopul.
intunericul si absenta vederii favorizeaza 'poezia
Pen kerdd avea privilegiul sa ramana acoperit si chiar asezat in prezenta regelui, de la care primea o harpa, un joc de sah si un inel de aur de care nu mai tre¬buia sa se desparta. El era cel care insotea trupele la razboi. Dar era si arhivistul casei si preceptorul copiilor. F//e-ul, poet si savant in egala masura, dispune de o putere suplimentara: canturile sale vindeca sau pedep¬sesc. Unul dintre ei, condamnat la inec, seaca prin in¬cantatiile sale apa raului unde urma sa fie aruncat. Altul face sa moara animalele unui dusman sau dubleaza productia de lapte a vacilor seniorului lui. Analele celor patru stapani mentioneaza, in 1414 — anul care a pre¬cedat batalia de la Azincourt — moartea deputatului Stanley, provocata de satira unui poet. Un secol mai tar¬ziu, englezii ii acuzau inca pe irlandezi ca «rimeaza a moarte».
in scolile de filid, elevii petreceau ziua culcati in ob¬scuritate pentru a putea trata mental tema poetica ce li se dadea. Seara, ei se reuneau la lumina tortelor pentru a recita compozitiile lor in fata maestrului. Poetii renumiti au fost orbi. Ideea ca noaptea, umbra si cecitatea favo¬rizeaza inspiratia, si chiar permit bardului un contact cu invizibilul, era la moda in Celtia. Cantaretii sau muzicienii orbi nu inspirau mila, ci respect.
Avantajele de care beneficiau filizii ii impingeau foarte des sa manifeste dorinte extravagante. Obiceiul ti¬ranic al geiseio obliga pe gazda lor sa le acorde ceea ce ei cereau.
Magia cuvintelor si a sunetelor
Poezia gaelica sau britanica ne transporta pe acelasi plan ireal ca numismatica galica sau ca arta decorativa de la Tene IV.
Ea isi permite aceleasi libertati in ceea ce priveste logica interna a discursului si sensul cuvintelor, ca si figurile si simbolurile grafice gravate pe medalii. De fapt ea nu este decat un joc de sunete si de ritmuri in stilul incantatiei, iar orice tentativa de traducere este zadarnica. Ea vrajeste, dar fara sa implice o logica sau un bun gust.
Limba in sine este dificila. Cuvintele sunt deseori alese pentru raritatea si ciudatenia lor. iar perifraza si metafora sunt in mod sistematic preferate cuvintelor sim¬ple. Se intampla ca cel caruia i se adresa declamatia sa¬si marturiseasca incapacitatea de a intelege, intrucat «nu era de domeniul lui», in acest caz, poetul, cu amabilitate, ii arata cheia enigmei.
Textele cele mai vechi pe care le posedam sunt ir¬landeze si dateaza din secolul al Vl-Iea al erei noastre. Versurile sunt ritmate pe accent si pe aliteratie. Apoi, ca si in Bretania, in