d4n2nq
Ratiunea introducerii unui asemenea capitol intr-un curs declarat a fi de imagolo gie istorica rezida in nevoia de a descifra mediul in care s-au format mentalitatile colective si imaginile sociale. Din aceasta perspectiva, demersul nostru vizeaza realiza rea unei succinte treceri in revista, comparative, a starii si dinamicii societatilor Europei danubiene in conjuncturile specifice ale secolelor XIV-XVI.
1. Societate si societati
In general, societatile sunt asimilate unor tipuri de civilizatii. Termenul civiliza tie are mai multe acceptiuni. Se poate consemna ca data a aparitiei sale secolul al
XVIII-lea, cand utilizarea sa, in Franta, avea conotatii puternic restrictive. Astfel, o prima semnificatie a termenului -; utilizat in justitie -; era cea de act de justitie sau o hotarare care confera un caracter civil unui proces penal. Ulterior, termenul a desem nat ceva care se opune, in mare, „barbariei“.
„Civilizatia inseamna drumuri, porturi si cheiuri“ sustine Charles Seignobols1, in timp ce, in viziunea istoricului Eugène Cavaignac, civilizatia este „un minimum de stiinta, de arta, de ordine si de virtuti…“2. O pozitie interesanta o are scoala antropo logica anglo-saxona, care opereaza o diferentiere intre culturile primitive si civilizatiile societatilor evoluate.
Dintr-o perspectiva strict cronologica se poate vorbi despre mai multe tipuri de societati/civilizatii desemnate generic prin sintagmele societatea arhaica, societatea antica, sociatatea medievala, societatea renascentista/premoderna, societatea moderna, societatea postmoderna/contemporana. Pe aceasta structura cronologica istoriografiile de orientare marxista au conceput societatea ca o succesiune a modurilor/relatiilor de productie. In consecinta, se vorbea despre comuna primitiva, societatea sclavagista, societatea feudala, societatea burgheza (in cazul specific al Romaniei era vorba de o societate burghezo-mosiereasca), societatea comunista.
In realitate, modelul este irelevant. Afirmatia are la baza doua aspecte. In primul rand, o asemenea categorisire nu permite trasarea unor delimitari clare intre diversele tipuri de societati/civilizatii. Un exemplu elocvent in acest sens il reprezinta discutiile asupra limitei cronologice superioare pentru societatea medievala/feudala. In timp au fost avansate mai multe evenimente care ar fi putut fi luate in consideratie. Amintim aici caderea Constantinopolului (1453), descoperirea Americii (1492), Razboiul de 30 de ani (1618-1648), Revolutia burgheza din Anglia (1642). Unele dintre acestea se mai regasesc in manualele de istorie.
In al doilea rand, nici una dintre ele nu rezista la o analiza serioasa, fiind tributare modelului europocentrist. In consecinta, nu se pot explica particularitatile locale si sincronismul diferitelor tipuri de societate, cum ar fi discrepanta dintre lumea euro peana si lumea japoneza la mijlocul secolului al XIX-lea. Concluzionand, se poate afirma ca modelul fundamentat pe conceptia despre unitatea civilizatiilor/tipurilor de societate se dovedeste a fi eronat.
Conceptia lui Toynbee
Potrivit istoricului britanic1, determinante pentru tipul de civilizatie sunt rasa, me diul inconjurator si structurile institutionale (in sens sociologic) si capacitatea aces tora de a se adapta la factorii de mediu.
Toynbee foloseste termenul rasa in sensul de „posedarea unei calitati distincte si transmisibile de catre un anumit grup de fiinte omenesti“. In acest context intereseaza acele calitati psihice sau spirituale presupuse a fi innascute in anumite societati. Inter pretarea nu se verifica datorita faptului ca unele civilizatii sunt considerate a fi pro dusul mai multor rase. Prin sintagma mediul inconjurator sunt luati in considerare indeosebi factorii defavorizanti ai evolutiei umane in arealul de locuire.
Aplicarea modelului propus i-a permis lui Toynbee identificarea a 21 de civilizatii:
6 civilizatii primare si 15 civilizatii afiliate (rezultat al adaptarii la alti factori de mediu prin iradierea de la civilizatiile primare). Acestea sunt prezentate in Tabelul 11.
Civilizatii primare Civilizatii afiliate Forme particulare ale civilizatiilor afiliate egipteana babiloniana indica iraniana hittita araba sumeriana elena siriaca occidentala minoica crestin-ortodoxa mediteraneana rusa chineza japoneza sinica yucateca mexicana maya andina
Tabelul 11
Conceptia lui Braudel
Potrivit conceptiei istoricului francez1, civilizatiile sunt definite de mai multe cri terii. Astfel, civilizatiile inseamna spatii2, civilizatiile sunt societati3, civilizatiile sunt economii, mentalitati colective sau sunt continuitati.
Societatile din perspectiva imagologiei istorice
Din perspectiva imagologiei istorice, societatile/civilizatiile sunt definite in primul rand de provocarile carora trebuie sa le faca fata (naturale si antropice), precum si de capacitatea de a se adapta la aceste provocari. In acest model, esentiala este structura ocupationala/ocupatia predominanta si caracteristica a respectivei societati. Aceasta genereaza paradisul si „tinutul fricii“ (mitologia specifica), teogonia, antropogonia, mentalitatile colective si comportamentele sociale adecvate (economice, politice, mi litare, culturale). Important este faptul ca parametrii nu au o conditionare cronolo gica stricta.
In consecinta, din perspectiva imagologiei istorice se deosebesc urmatoarele tipuri de societati: societati de agricultori, societati „razboinice“/pastorale/vanatoresti, so cietati urbane/negustoresti, societati industriale, societati postindustriale. Fiecare dintre acestea genereaza mentalitati si comportamente colective specifice, precum si imagini de sine si despre „celalalt“ diferite.
Se impune a se sublinia faptul ca in modelul propus de noi religiile nu genereaza tipuri de societati. Motivatia rezida in faptul ca religiile ca forme de interpretare mitica a realitatii se modeleza dupa realitatile/provocarile mediului si structura ocupationala.
Astfel, cele trei mari religii inrudite la origini -; iudaismul, crestinismul si islamul -; apar in acelasi mediu, caracterizat prin comunitati de pastori, climat neprielnic/desertic, provocari majore si restrictive pentru locuitori. In cazul protestantismului, lucrurile sunt diferite, acesta aparand si ca o reactie a orasenimii/bancherilor la interdictiile impuse de crestinismul catolic asupra operatiilor financiare4.
Pe de alta parte, in lumea islamica sunt evidente diferente intre societatea araba din perioada califala si cea otomana clasica. Astfel, lumea araba preislamica, lipsita de re surse (societate de pastori), a promovat agresivitatea la rang de virtute suprema, musulma nul fiind obligat sa participe activ la djihad. Consecinta acestui comportament a fost instituirea unui control asupra principalelor cai de comunicatie a economiei-univers specifice si obtinerea unei pozitii dominante in cadrul economiei-univers. Pacea care a survenit a generat translatarea ocupatiei dominante din sfera razboiului spre ocupatii neagricole/mestesuguri si comert la distanta, impulsionand astfel fenomenul de urbani zare. Spre deosebire de lumea araba, lumea otomana va ramane razboinica. Cauzele acestei stari de lucruri rezida atat in existenta unui potential agricol superior -; o parte insemnata a populatiei va ramane cantonata in mediul rural, ceea ce inseamna un grad redus de urbanizare si, implicit, monetarizare redusa a economiei -;, cat si in com petitia permanenta pentru controlul cailor de comunicatie materializata in conceptul de „frontiera in miscare“. Rezulta ca aceeasi religie genereaza societati diferite datorita provocarilor carora trebuie sa le faca fata, consecinta fiind o evolutie diferita a ima ginii „celuilalt“. Astfel, societatii arabe ii sunt caracteristice conceptul de djihad si to leranta fata de nemusulmanii de sub stapanirea lor care se incadreaza in prevederile
„Ordonantei lui Omar“1, in timp ce societatea otomana va manifesta toleranta doar fata de millet-urile acceptate2 (ortodocsi, armeni, evrei) si intoleranta fata de catolici
(priviti nu ca religie ci ca supusi al unui sef de stat dusman, reflex al caracterului monarhic al institutiei pontificale).
La randul lor, religiile modeleaza tipurile de societate, modificand, prin interpu nerea valorilor specifice, filtrele orizontului de interpretare.
Pe baza celor afirmate pana acum, se poate considera ca societatile „neamenintate“/ societatile care nu trebuie sa faca fata unor provocari sunt societati stationare. Aceste societati isi pierd abilitatea de a se adapta la provocarile mediului si pierd/se retrag in fata societatilor dinamice/in expansiune. Cel mai bun exemplu in aceasta privinta il reprezinta dinamica raporturilor dintre Imperiul roman si populatiile migratoare care ii asaltau limes-urile.
Societatile razboinice
Societatile razboinice sunt caracterizate de resurse limitate -; trebuie sa lupte pen tru a putea obtine altele -;, disciplinate, agresive, imagine de sine puternic pozitiva. Este cazul societatilor spartana, daneza/vikinga, al societatii „cavaleresti“ occidentale, al
1. Sistematizare a obligatiilor nemusulmanilor, in speta ale crestinilor, alcatuita in secolele
VIII-IX in temeiul unor practici si proceduri mai vechi si atribuite -; pentru a le conferi mai multa autoritate si prestigiu -; lui ’Umar I ibn el-Khattab (634-644), al doilea „urmas“ (khalife) al lui Muha mmad. Avand la baza „ordonantele lui ’Umar“, juristii musulmani au grupat obligatiile zimmi-lor din teritoriile apartinand Islamului in obligatii „absolut necesare“ si obligatii „dezirabile“. In prima categorie erau incluse obligatii privind plata capitatiei (cizye) sau a impozitului funciar (haraç), a manifestarii unei atitudini respectuoase fata de religia si practicile musulmane, fata de profetul
Muhammad si Coran, fata de viata si proprietatea musulmanilor, interdictia de intretinere a relati ilor sexuale sau a incheierii casatoriei cu femeile musulmane, interdictia de a ajuta pe dusmanii
Islamului, de a le acorda azil sau de a le divulga tainele Islamului, ca si de a cadea la intelegere cu acestia. In categoria „obligatiilor dezirabile“ -; a caror respectare depindea de epoca si de societate
-; intrau restrictii cu privire la activitatile comerciale, imbracaminte, mersul calare, portul armelor, constructia locuintelor si a lacaselor de cult, ori la ritualuri funerare. (M. Maxim, Tarile Romane si Inalta Poarta, pp. 169-171)
2. In Imperiul otoman ortodocsii organizati in Rum milleti/Millet-i Rum constituiau cea mai mare comunitate nemusulmana. Organizarea millet-ului ortodox a avut loc imediat dupa cucerirea Con stantinopolului, administrarea acesteia si legatura cu statul otoman fiind asigurate de o „oligarhie de patriarhi“. In aceasta structura, Biserica ortodoxa beneficia de largi prerogative -; apreciate une ori ca fiind adevarate „privilegii“ -; in domeniile dogmatic, al cultului si disciplinei ecleziastice, precum si de autonomie financiara si administrativa. De asemenea, clericii ortodocsi beneficiau de o serie de privilegii, in special privind scutirea de la plata unor impozite. (V. Panaite, Limbajul poli tico-juridic in Islamul otoman. Dictionar de termeni si expresii, I, Razboiul, Pacea, Comertul Bucu resti, Editura Universitatii Bucuresti, 1998, pp. 278-280, s.v. millet) societatii traditionale japoneze, al societatii otomane clasice, precum si al societatii pru sace. Aspectele determinante ale societatii razboinice sunt: ierarhizare riguroasa/socie tate de status grupului cu rol productiv fiindu-i rezervat un status inferior; rolul dominant in stat rezervat „razboinicilor“, in consecinta existand un adevarat cult pentru forta si violenta (atat fizica, cat si mentala); mentalitati colective radicale; imagine de sine puternic pozitiva, in timp ce imaginea „celuilalt“ este puternic negativa/satanica. Din aceasta perspectiva sunt interesante exemplul Germaniei hitleriste, precum si evolutia conceptului de „rasa pura“. Pentru aceste societati in continua miscare spatiala, infor matia este vitala. In consecinta, in aceste societati vor circula opinii puternic structu rate si imagini stabile, formate de „directorii de imagine“/liderii de opinie incadrati in ierarhia societatii. Se poate afirma ca in societatile razboinice intalnim preponderent informatii directionate si imagini induse.
Acest model de analiza permite explicarea izbitoarelor similitudini sesizabile la distante geografice mari si in perioade de timp diferite intre timariotul otoman, samu raiul japonez, cavalerul din sistemul prebendal occidental. Esenta problemei rezida in faptul ca nu exista deosebiri fundamentale intre rolul social, comportamentul social, utilajul mental si orizontul de interpretare al acestor categorii sociale. Va fi necesara o mutatie in structura ocupationala a societatii (dezvoltarea comertului la distanta si a companiilor anonime) pentru ca „noua nobilime“ sa impuna un nou orizont de inter pretare si sa apara imagini diferite.
Societatile agrare
In general, se poate considera ca societatile agrare sunt stationare, intrucat nu apar probleme majore de adaptare. Consecinta imediata este un conservatorism puternic.
Cea mai la indemana explicatie este ca amenintarile vin din „exteriorul“ acestor socie tati. Este cazul civilizatiei „Vechii Europe“ si al valurilor de indo-europeni, precum si al „contradictiei“ intre civilizatia rurala traditionala si socul produselor/comporta mentelor urbane/industriale.
Orizontul de interpretare se caracterizeaza printr-o componenta mitologica arhaica foarte puternica si o ierarhie proprie traditionala/cutumiara. In acest tip de societate traditiile au un rol deosebit de important.
Rolul informatiilor este redus, circulatia acestora fiind lenta, iar impactul minor.
Cea mai plauzibila explicatie pentru aceasta stare de lucruri este aceea ca societatea are ritmuri proprii de evolutie, imuabile. In consecinta, imaginile au o remanenta pro nuntata, fiind foarte greu de manipulat.
Principalele caracteristici ale societatilor de agricultori sunt agresivitatea redusa/ reprimata, conservatorism, acces la resurse (nu este necesar sa se angajeze intr-o com petitie pentru controlul acestora), nu exista o clasa de „razboinici“, societatea comu nitara fiind ierarhizata patrimonial.
Societatile urbane
Societatile urbane prezinta aspecte similare in aproape toate epocile. Faptul este generat, in primul rand, de provocarea numarului, asezarile de tip urban realizand o concentrare demografica mare in raport cu hinterlandul rural. Din acest aspect deriva o serie de caracteristici, importante pentru definirea societatilor urbane. Astfel, nu exista posibilitatea unei agriculturi preponderente, intrucat randamentul agricol redus al epocilor mai vechi impunea cultivarea unor mari suprafete. In aceste conditii, numai simpla deplasare din oras la terenurile agricole dura atat de mult, incat facea imposi bila lucrarea acestora. Solutia gasita a fost stabilirea agricultorilor in hinterlandul rural, in mediul urban preponderenta revenind ocupatiilor neagricole.
O alta caracteristica importanta vizeaza organizarea interna performanta a orasului.
Aceasta este de natura sa confere siguranta locuitorilor si, in final, sa permita acumu larea bogatiei.
Se poate afirma ca interesele majore ale locuitorilor oraselor se concentreaza catre crearea/prezervarea conditiilor favorabile bunei desfasurari a ocupatiilor neagricole
(comert, mestesuguri, banci, industrie). Pandantul acestora il constituie adoptarea acelor masuri care permit apararea bogatiilor. Intre acestea pot fi amintite edificarea de for tificatii, masuri pentru controlul locuitorilor/restrictii de stabilire in oras, organizarea unor forte de coercitie subordonate autoritatilor locale (politie, gardieni publici etc).
De asemenea, esentiala pentru societatile urbane era apararea pacii pentru prezer varea/intretinerea relatiilor comerciale, acestea fiind, in egala masura interesate major in controlul cailor de comunicatie si dezvoltarea transporturilor.
In societatile urbane informatiile sunt de o importanta vitala. In consecinta, se dez volta instrumente si aptitudini pentru procesarea informatiei. Vor aparea lideri de opinie credibili, iar imaginea „celuilalt“ mai umana/credibila datorita contactelor intre civi lizatii. ªi din aceasta schema lipseste violenta explicita, orizontul de interpretare al locuitorilor fiind unul centrat pe alte valori decat cele fizice. Este motivul pentru care in acest mediu va aparea un interes deosebit pentru arta si confort, societatile urbane fiind cele care au fundamentat si promovat umanismul si valorile acestuia.
Caracteristicile acestor societati sunt gradul ridicat de urbanizare, existenta unei forte de munca calificata -; ceea ce presupune scolarizare, acces larg la informatie si, implicit, o cultura laica si un orizont de interpretare pragmatic -;, competitie pentru controlul resurselor/materiilor prime si al pietelor de desfacere. Pandantul acestor ca racteristici il constituie agresivitatea/competitia pronuntata in comportamentele eco nomice, existenta unei ierarhii exclusiv patrimoniala si o relativa descentralizare.
Societatile industriale
Societatile industriale sunt caracteristice secolelor XIX-XX, iesind deci din inter valul de timp care face obiectul cursului nostru. Cu toate acestea, le mentionam, pentru a putea oferi o imagine de ansamblu asupra tipologiei pe care o propunem. Trebuie sa subliniem faptul ca la acest nivel se poate deja vorbi de o arie mult mai vasta de func tionare a mecanismelor specifice, arie care, in majoritatea situatiilor, coincide cu cea trasata de frontierele statelor nationale. Cu toate acestea, se vor pastra diferente struc turale locale, insa existenta structurilor statale centralizate, guvernamentale va influ enta puternic stabilirea factorilor de risc si a raspunsurilor la provocarile mediului.
Caracteristicile acestor societati sunt gradul ridicat de urbanizare, existenta unei forte de munca calificata -; ceea ce presupune scolarizare, acces larg la informatie si, implicit, o cultura laica si un orizont de interpretare pragmatic -;, competitie pentru controlul resurselor/materiilor prime si al pietelor de desfacere. Pandantul acestor caracteristici il constituie agresivitatea/competitia pronuntata in comportamentele eco nomice, existenta unei ierarhii exclusiv patrimoniala si o relativa descentralizare.
Consecinta este aparitia, la nivel comportamental, a unui individualism diferit de spiritul comunitar predicat de Cartile Sfinte. Astfel, omul capata o mai accentuata constiinta a individualitatii si initiativa, convingerile sale fiind mai usor de zdrunci nat. La nivel mental, predomina opiniile -; individuale, prin excelenta, intr-o socie tate descentralizata si individualista -;, se formeaza grupuri cu interese si orizont de interpretare similare ceea ce genereaza imagini specifice.
Complexitatea provocarilor si a raspunsurilor de adaptare genereaza o efervescenta intelectuala tradusa prin creativitate si, mai ales, dorinta omului de a fi informat ca persoana. Intr-un asemenea mediu mental informarea in masa si mijloacele sale devin o necesitate, imaginea fiind usor de manipulat. Exemple elocvente in acest sens sunt rolul presei antimonarhice in Franta sfarsitului de secol al XVIII-lea, ori imaginea armatei germane in presa franceza din timpul primului razboi mondial. Ca o carac teristica esentiala, din perspectiva analizei noastre, trebuie subliniat faptul ca liderii de opinie sunt cei mediatici.
Societatile postindustriale
Sunt societati informatizate. Caracteristicile acestora determina o maxima vulne rabilitate la inducerea unor imagini prefabricate. Avalansa informationala face imposi bila verificarea surselor, deci cine detine controlul informational detine controlul imaginii si o poate modela dupa propriile interese.
Caracteristicile enuntate pentru fiecare tip de societate nu exclud particularitatile locale sau cronologice. Cu siguranta, vor exista diferente intre societatea otomana si cea prusaca, dar esential este faptul ca la provocari similare apar societati similare, orizonturi de interpretare similare, mentalitati similare, imagini similare. Din punc tul de vedere al acestui curs, interesante sunt societatile agrare, razboinice si urbane.
Desi intervalul de timp studiat este mic, iar cadrul geografic restrans, pot fi identifi cate ritmuri de circulatie a informatiei diferite si directori de constiinta/creatori de imagine diferiti.
2. Cadrul geografic
In cea mai mare parte a secolelor XIV-XVI principatul sud-carpatic a fost delim itat de Carpatii Meridionali, raul Milcov, Siretul inferior si fluviul Dunarea -; de la confluenta cu Siretul pana in zona Clisurii -; insumand o suprafata de cca. 77.000 kmp.
Evolutia teritoriala a Tarii Romanesti cunoaste doua etape. Prima, cea a expansiu nii teritoriale a principatului sud-carpatic catre Dunare si mare, poate fi incadrata crono logic in intervalul 1343-1417. Celei de-a doua etape (1417-1601) ii este caracteristica o restrangere teritoriala a Tarii Romanesti, cu precadere in beneficiul Portii otomane.
Teritoriul Tarii Romanesti in intervalul 1343-1417
Nu se stie cu precizie care erau limitele Tarii Romanesti in epoca lui Basarab I sau a lui Nicolae Alexandru. Izvoarele contemporane indreptatesc opinia potrivit careia voievodatul lui Basarab I cuprindea Oltenia si o buna parte din Muntenia subcarpatica.
La acestea se adauga Banatul de Severin care a constituit, daca nu motivul, macar pretextul campaniei lui Carol Robert d’Anjou din 1330. Aceasta delimitare, data de
Carpatii Meridionali -; la nord -; si de Clisura Dunarii -; la vest -;, va ramane constanta de-a lungul intregii perioade analizate.
Izvoarele nu ofera insa nici o informatie despre celelalte limite ale voievodatului.
Probabil ca acestea s-au mutat succesiv catre est, stapanirea voievozilor de la Arges extinzandu-se asupra regiunilor din nordul Gurilor Dunarii, precum si pe intregul tron son al fluviului -; din Clisura pana la varsare -;, procesul incheindu-se catre mijlocul deceniului 9 al secolului al XIV-lea.
In epoca lui Mircea cel Batran (1386-1418), Tara Romaneasca va cunoaste cea mai mare extindere teritoriala, intinderea stapanirii principelui roman fiind relevata de titu latura sa din unele documente emise in epoca1. Incluzand intreaga Oltenie, Muntenia si Dobrogea (acest din urma teritoriu cel mai probabil din 1389), ca si cele doua domenii intracarpatice, Amlasul si Fagarasul -; detinute de-a lungul vremii de principii Tarii
Romanesti cu titlu personal -; principatul lui Mircea cel Batran avea o suprafata de cca 92.000 kmp, controland, totodata, intregul curs al Dunarii, de la Clisura si pana la varsare -; pe o lungime de cca 1.000 km -;, ca si litoralul vest pontic -; pe o lungime de cca 330 km -;, pana la sud de Cavarna.
La sfarsitul aceluiasi deceniu, Dobrogea este cucerita si integrata beylerbeylik-ului2
Rumeliei. Secolul al XV-lea marcheaza si pierderea, in folosul Moldovei, a teritoriului detinut in sudul acestui principat, in special a cetatii Chilia si, implicit, a controlului asupra traficului pe tronsonul maritim al Dunarii. De asemenea, in acest secol dispare din titulatura domnilor Tarii Romanesti posesiunea asupra Banatului de Severin, acest teritoriu fiind inglobat in Ungaria. In consecinta, se poate afirma ca in secolul al
XV-lea se produce cea mai severa restrangere a teritoriului Tarii Romanesti. Ultima restrangere teritoriala a Tarii Romanesti are loc in secolul al XVI-lea, prin infiintarea kazalei Braila (1538-1540).
Teritoriul Tarii Romanesti intre 1417-1601
Teritoriul Tarii Romanesti intre 1417-1601 se va diminua, indeosebi in folosul
Portii. Astfel, in 1417, otomanii cuceresc si ocupa cetatile Turnu si Giurgiu -; impor tante capete de pod la nordul Dunarii -; si le transforma in kazale1.
La sfarsitul aceluiasi deceniu, Dobrogea este cucerita si integrata beylerbeylik ului Rumeliei. Secolul al XV-lea marcheaza si pierderea, in folosul Moldovei, a ter itoriului detinut in sudul acestui principat, in special a cetatii Chilia si, implicit, a controlului asupra traficului pe tronsonul maritim al Dunarii. De asemenea, in acest secol dispare din titulatura domnilor Tarii Romanesti posesiunea asupra Banatului de Severin, acest teritoriu fiind inglobat in Ungaria. In consecinta, se poate afirma ca in secolul al XV-lea se produce cea mai severa restrangere a teritoriului Tarii Roma nesti. Ultima restrangere teritoriala a Tarii Romanesti are loc in secolul al XVI-lea, prin infiintarea kazalei Braila (1538-1540).
3. Factori de mediu
3.1. Mediul geografic
Relieful si reteaua hidrografica
Relieful principatului sud-carpatic este armonios, continand toate formele prin cipale: campia, dealurile si podisurile, muntii. Diferenta de nivel pe axa nord-sud este de peste 2.500 m pe un interval de cca 200 km, ceea ce inseamna o diferenta de nivel medie de 120 m la 1 km, de la sud catre nord.
Principalele unitati de relief sunt Carpatii Meridionali, Subcarpatii Getici, Subcar patii de Curbura, Podisul Getic si Campia Romana (Campia Olteniei si Campia Bara ganului). In cadrul formelor principale de relief predomina campia.
Reteaua hidrografica face parte din Bazinul Dunarii si este orientata in principal pe axa nord-sud -; pana la Olt -;, apoi spre sud-est si est, in functie de traseul fluviului.
Principalele cursuri de apa sunt -; in ordinea confluentei lor cu Dunarea -; Jiul, Oltul,
Argesul, Ialomita, Buzaul si Siretul (pe tronsonul sau inferior, de la confluenta cu
Buzaul, pana la confluenta cu Dunarea).
Clima
In secolele XIV-XVI clima diferea de cea actuala. Astfel, de la inceputul secolului al XIV-lea si pana catre mijlocul secolului al XVI-lea a predominat -; in intreaga
Europa -; un climat rece si uscat, cu ierni geroase si veri cu precipitatii si tempera turi variabile. Se poate spune ca in acest interval de timp clima se va raci constant fata de perioada climaterica anterioara (1150-1300) -; „micul optim climatic“ -;, ca racterizata printr-o clima relativ calda, cu ierni blande si ploioase si veri foarte fierbinti si secetoase.
Perioada posterioara mijlocului secolului al XVI-lea -; cunoscuta ca „mica gla ciatie“ (1550-1700) -; se caracterizeaza printr-un climat mai rece decat cel actual -; media temperaturilor iernii a fost mai scazuta cu cel putin 1°C, iar cea a temperatu rilor verii cu 0,5°C -; cu ierni mai uscate (cca. 90% din cantitatile de precipitatii din secolul actual) si veri foarte racoroase si umede. Acestor date generale, valabile pen tru evolutia climei in intreg spatiul european -; si nu numai -; li se adauga unele stiri despre o serie de anomalii climatice. In aceasta categorie pot fi incluse iernile geroase
1322/23, 1399/1400, 1407/08 -; cand a inghetat Dunarea pana la Marea Neagra -;,
1440/1441, 1441/42, 1442/43, 1457/58 -; la nivelul intregului bazin al Dunarii -; sau
1473/74, cand „a raposat Radul, voievodul romanilor“. In acelasi context pot fi amin tite verile secetoase ale anilor 1460, 1463, 1474, 1478, 1479, 1480, 1493 sau 1494.
Secolul al XVI-lea cunoaste, si el, o serie de anomalii climatice, cum sunt cele din anii 1508-1512 -; ani cu inundatii mari sau secetosi -; sau 1536-1540, 1574-1577, 1584 1588 -; ani secetosi.
3.2. Mediul politico-militar
Ambiguu, incitator si, poate, prea des vehiculat in discursul politic contemporan
-; cu precadere in cel cu conotatii iredentiste -; conceptul de „Europa danubiana“1 desemneaza, credem, unul dintre cele mai interesante spatii de interferenta culturala si, in acelasi timp, de acerba concurenta politico-militara. Ambiguitatea sa deriva din capacitatea conceptului de a suscita o multitudine de interpretari si delimitari.
Ceea ce prezinta insa interes pentru tema in dezbatere este faptul ca acest spatiu subsumeaza entitati statale si arii de civilizatie care vor evolua, in perioada propusa spre analiza, concurent sau complementar. Entitatile statale subsumate Europei danu biene in secolele XIV-XVI sunt: Imperiul Romano-German, Cehia, Ungaria, Tarile
Romane, Bulgaria, Serbia, Imperiul Kapciak-ului/Hoarda de Aur, Imperiul bizantin
-; cu o prezenta simbolica, mai degraba nominala -; si Imperiul otoman. Acestora li se adauga, prin amestec -; direct sau indirect -; ori prin presiuni economice, politice sau militare, Genova si Venetia -; atat prin coloniile, cat si prin interesele lor in Pontul vestic si la Dunarea maritima -; Polonia si Lituania -; interesate in obtinerea unui culoar de acces la Marea Neagra -; si, cu conotatii atat politice, cat si spirituale, papalitatea.
Dinamica raporturilor dintre statele amintite, relatiile politico-militare din spatiul danubian in secolele XIV-XVI au determinat evolutii diferite ale entitatilor statale.
Astfel, daca la inceputul intervalului analizat Europei danubiene i se subordoneaza
Imperiul Romano-German, Cehia, Ungaria, Tara Romaneasca, Moldova si Voievo datul Transilvaniei -; vasal Coroanei maghiare -; Serbia, Bulgaria si Imperiul Kap ciak-ului, la sfarsitul acestuia -; a doua jumatate a secolului al XVI-lea -; nu vor mai fiinta in acest spatiu decat Imperiul Romano-German, Tara Romaneasca, Moldova,
Principatul Transilvaniei -; vasale Portii -; si Imperiul otoman.
Avand in vedere tema propusa, am considerat ca avand mai mare importanta pen tru demersul nostru echilibrul de forte la Dunarea de Jos, fara insa a trece cu vederea implicatiile evenimentelor politico-militare din celelalte regiuni ale Europei danu biene. Pentru a aborda o asemenea problema se impune a stabili ce anume defineste starile de echilibru/dezechilibru in intervalul de timp analizat. Inclinam spre o definire mai putin sofisticata a starii de echilibru, optand pentru identificarea acesteia cu situ atia de cvasiparitate -; cel putin la nivel conjunctural, daca nu pe o durata lunga. Aceasta cu atat mai mult cu cat, punctual, evenimential, s-au inregistrat numeroase dezechili bre pe care, raportandu-le la tema prezentei lucrari, le consideram a fi de importanta relativ minora.
Factori de putere politico-militara in Europa danubiana si la Dunarea de Jos
O simpla studiere a hartii Europei danubiene si a evolutiei structurilor statale sub sumate acesteia releva o dinamica diferita a factorilor de putere politico-militara din zona. Astfel, in perioada analizata -; secolele XIV-XVI -; nu toate statele Europei danu biene au urmarit sa-si asigure controlul asupra fluviului, intre acestea numarandu-se si state de la Dunarea de Jos. Este cazul -; in secolul al XIV-lea -; Imperiului Romano German -; mai receptiv la evolutiile din vestul continentului -;, dar si al Serbiei si Bul gariei riverane fluviului, ambele interesate de extinderea teritoriala spre sud si sud-est.
Inventarierea entitatilor statale, care in secolele XIV-XVI au promovat o politica de realizare a propriei hegemonii regionale/zonale si au utilizat forta -; indeosebi cea militara -; pentru a si-o finaliza, releva ca este vorba de Imperiul Kapciak-ului/Hoarda de Aur, Regatul Ungariei, Sultanatul/Imperiul otoman si, mai ales incepand cu al doilea sfert al secolului al XVI-lea, Imperiul Romano-German. Acestora li se vor adauga
Tarile Romane, cu precadere cele doua principate extracarpatice a caror politica, dupa cum observa Gheorghe Bratianu, este chiar din prima faza a dezvoltarii lor, „conditio nata de chestiunea Dunarii si s…t de accesul la mare“1.
Prin actiunile acestor principali poli de putere politico-militara -; care au concu rat pentru obtinerea hegemoniei in Europa danubiana -; s-a instituit echilibrul sau au aparut dezechilibrele politico-militare din acest spatiu. Intre acestia au evoluat si s-au constituit -; la randu-le -; ca centre de putere regionala/zonala Tarile Romane. Desi cu un potential prea mic pentru a face fata singure timp indelungat uriasului potential desfasurat de factorii de putere interesati in controlul Europei danubiene, Tarile Romane au reusit ca, prin remarcabile succese militare si abile manevre diplomatice, sa depa seasca pericolul anexarii lor de catre puternicii vecini, devenind -; in perioada anali zata aici -; veritabilii arbitri ai evolutiilor la Dunarea de Jos.
In acest complex angrenaj, un rol de maxima importanta a revenit Tarii Romanesti.
Controland cea mai mare parte a Dunarii de Jos si dispunand de un potential militar remarcabil in raport cu suprafata si populatia, principatul Basarabilor va fi cel care, prin actiunile si optiunile sale, va influenta cel mai vizibil si profund evolutiile regionale/zonale si echilibrul de forte danubian.
Echilibrul politico-militar la Dunarea de Jos
O analiza pe o durata lunga a echilibrului politico-militar la Dunarea de Jos releva faptul ca, in general, intre centrele de putere succint amintite mai sus a existat un echilibru, o paritate a potentialului angajat in aceasta regiune. Altfel spus, la Dunarea de Jos a functionat in secolele XIV-XVI un bipolarism care a opus puteri dispuse sa angajeze -; pentru controlul/dominatia zonei -; potentiale sensibil egale. Rezultatul, pe termen lung, a fost o relativa stabilitate a situatiei globale pe tronsoanele central si inferior ale fluviului. Aceasta stabilitate a fost insa marcata de cateva dezechili bre majore, unele evenimentiale, altele conjuncturale, dar toate cu importante con secinte pe termen lung.
Echilibrele si dezechilibrele secolului al XIV-lea
La inceputul secolului al XIV-lea echilibrul tataro-maghiar stabilit la Dunarea de
Jos a fost afectat de crizele interne ce s-au manifestat atat in Regatul Ungariei, cat si in Imperiul Kapciak-ului. Depasirea crizei maghiare sub Carol Robert d’Anjou si refacerea stapanirii Coroanei Sfantului ªtefan se va produce insa in conditiile acum modificate de aparitia voievodatului lui Basarab I, din care se va cristaliza, in a doua jumatate a secolului, principatul sud-carpatic. Pozitionarea sa geografica -; controland un important tronson al fluviului in zona de incontestabila importanta strategica a
Clisurii si manifestand clare tendinte de extindere a controlului asupra intregului mal stang al Dunarii -; si statutul de independenta au facut in scurt timp din Tara Roma neasca unul dintre cei mai importanti arbitri politici ai zonei. Situatia s-a materia lizat in permanenta politica de pendulare a principatului nord-dunarean intre cei doi poli de putere -; Regatul maghiar si Imperiul Kapciak-ului -;, avand ca finalitate afir marea sa in plan international.
Un potential dezechilibru conjunctural generat de reculul puterii Hoardei de Aur in Europa danubiana la mijlocul secolului al XIV-lea a fost anulat de extinderea teri toriala a Tarii Romanesti catre Dunarea maritima si de cristalizarea celuilalt voie vodat romanesc extracarpatic, Tara Moldovei. Expansiunea dunareana a celor doua principate extracarpatice se va desavarsi dupa 1382, cand va disparea „culoarul“ unguresc1 ce asigura accesul Coroanei maghiare la cursul inferior al Dunarii, iar -; putin mai tarziu -; Tara Romaneasca va cuprinde „partile tataresti“.
Se poate, deci, afirma ca, fara a reprezenta un real dezechilibru, estomparea autori tatii Hoardei de Aur -; mult mai interesata acum de evolutiile asiatice si est-europene
-; a condus spre realizarea unui nou echilibru ponto-danubian, echilibru in care Tara
Romaneasca s-a afirmat ca factor activ. O probeaza in suficienta masura rolul princi patului muntean in stavilirea expansiunii maghiare in Clisura Dunarii in evenimentele anilor 1367-1368.
Situatia va deveni evidenta in ultimele decenii ale secolului, cand aparitia factorului otoman la Dunare, desi a fost insotita de o serie de dezechilibre de natura evenimen tiala, nu a produs un dezechilibru conjunctural, raportul de forte ramanand, in linii mari, stabil pana la mijlocul secolului al XV-lea. Asertiunea poate fi sustinuta prin faptul ca, pe o durata lunga, echilibrul de forte se realizeaza intre principalii poli/factori de putere zonala. Disparitia -; rapida sau mai lenta a statelor sud-dunarene -; prin include rea lor in Sultanatul/Imperiul otoman nu a fost de natura sa influenteze decisiv raportul de forte la Dunarea de Jos, pentru ca nu se realizase niciodata o coalitie viabila a acestor state impotriva expansiunii otomane. Disparand, deci, entitati statale care -; fiecare in parte -; nu influentasera prin propria pozitie echilibrul general, nu s-a modi ficat substantial raportul de forte dintre factorii zonali de putere politico-militara.
Modificari ale echilibrului politico-militar la Dunarea de Jos in secolele XV-XVI
Refacerea potentialului otoman dupa criza succesorala generata de infrangerea lui
Baiazid la Ankara -; 1402 -; indreapta din nou atentia Portii asupra frontierei sale danu biene. Succesele militare obtinute de otomani indeosebi pe tronsonul maritim al flu viului si in Pontul vestic -; in fapt cucerirea Dobrogei -; nu au fost de natura a modifica echilibrul zonal.
Cu toate acestea, acum se gasesc originile complexului de factori ce au generat ruperea brutala a echilibrului zonal in al doilea sfert al secolului al XVI-lea. Este vorba, in primul rand, de obtinerea de catre Tara Romaneasca a statutului de ’ahd1, fapt ce a contribuit -; in timp -; la erodarea potentialului combativ al acesteia, dar si constienti zarea, de catre Imperiul Romano-German -; prin Sigismund de Luxemburg -; a im portantei evolutiilor de la Dunarea de Jos pentru intreaga Europa si pentru Europa
Centrala indeosebi.
Caderea Constantinopolului si reluarea ofensivei otomane pe linia Dunarii prin asediul nereusit al Belgradului nu au condus la o modificare a echilibrului zonal. Ten tativa nereusita a lui Frederic al III-lea de a declansa cruciada antiotomana, politica danubiana prudenta a lui Vlad Tepes si restaurarea condominiumului otomano-ma ghiar asupra Tarii Romanesti dupa evenimentele anilor 1461-1462 ce au precedat si
-; probabil -; determinat inlaturarea acestuia din urma din domnie, prin arestarea sa de catre Matia Corvin, sunt tot atatia indicatori ai echilibrului politico-militar la Dunarea de Jos. In acest context, politica ponto-danubiana a lui ªtefan cel Mare -; fara a fi marcata de evenimente de importanta majora -; apare ca un factor de potentare a aces tui echilibru, chiar dupa transformarea Marii Negre in lac otoman si cucerirea de catre
Poarta a Chiliei si Cetatii Albe.
Dezechilibrul major se va produce insa in al doilea sfert al secolului al XVI-lea.
Cucerirea Belgradului (1521), infrangerea Ungariei la Mohacs (1526), urmata nu dupa multi ani de transformarea Ungariei Centrale in pasalac, vor spulbera intregul echili bru de forte din Europa danubiana. Controland tronsonul mijlociu al Dunarii, Poarta va intra in contact direct cu Imperiul Romano-German, confruntarea cu acesta suscitand o noua dimensionare a politicii europene a Imperiului otoman. Principatele Romane vor fi acum practic incercuite de fortele otomane. Transilvania, principat autonom vasal Portii va deveni teatrul unor acerbe confruntari pentru putere intre partida filo turca si partida filo-habsburgica, iar in Moldova va fi zdrobita incercarea lui Petru
Rares de a relua politica de anvergura a tatalui sau.
Se va ajunge la un nou echilibru de forte in Europa danubiana, de aceasta data conex evolutiilor din zona mijlocie a fluviului, care va dura pana catre a doua jumatate a secolului al XVII-lea. Singurul eveniment de natura a spulbera statu-quo-ul a fost domnia lui Mihai Viteazul. Reactiile celor doi poli de putere -; Poarta otomana si
Imperiului habsburgic -; la actiunile domnului roman indica faptul ca nici unul din ei nu era pregatit/interesat ca, sustinandu-i actiunile, sa-si asume modificarea echili brului zonal si consecintele pe termen lung ce decurgeau din aceasta.
4. Statalitatea medievala romaneasca sud-carpatica
Abordarea, chiar succinta, a procesului trecerii de la tara la stat in spatiul roma nesc se impune in structura demersului nostru, desi ea reflecta realitati anterioare cristalizarii domniei si, implicit, statalitatii. Logica unui asemenea demers rezida insa in incercarea de a surprinde evolutia structurilor politice romanesti, dar si de a iden tifica modelele politice care au influentat aceasta evolutie. Notiunile/conceptele fun damentale cu care se impune a opera intr-un asemenea demers sunt cele de „tara“/
„terra“ si de „voievodat“.
„Tara“/„terra“ feudala coincide uneia sau mai multor structuri teritoriale de tipul uniunilor de obsti sau al „Romaniilor populare“. Mentiuni despre asemenea „tari“/
„terrae“ extracarpatice apar in documentele emise in secolul al XIII-lea. Textele sunt insa suficient de imprecise pentru a nu permite o localizare, nici stabilirea faptului daca aici „terra“/„tara“ reflecta, intr-adevar, o structura organizatorica de tipul uni unilor de obsti.
Caracteristicile „tarii“ feudale sunt vasalitatea politica fata de un alt stat, detinerea de catre seful acesteia a unor prerogative exclusiv militare -; conducatorii tarilor nu bateau moneda, nu erau autocrati si nu aveau o ierarhie interna proprie -;, centrul de legitimare a puterii politice gasindu-se in afara tarii. Institutia corespunzatoare orga nizarii social-politice si militare din cuprinsul unei tari este voievodatul.
Documentele sunt de natura sa ateste faptul ca institutia voievodala, in forma pe care a cunoscut-o aceasta in spatiul romanesc, este o creatie autohtona, aparuta in cadrul unui proces de cristalizare politico-militara ce se va finaliza prin aparitia sta tului. Este, insa, la fel de adevarat ca voievodatul/„terra“ din documentele prezen tate trebuie sa fie inclus intr-o ierarhie politica (apostolica sau bizantina, in cazul particular al spatiului sud-carpatic). Problema merita o atentie deosebita pentru perioada inceputului de secol al XIV-lea, mai precis, pentru voievodatul lui Basarab.
O prima informatie utilizabila intr-un astfel de demers este cea oferita de docu mentul din 26 iulie 1324 emis de cancelaria regelui Carol Robert d’Anjou din care rezulta ca, la data emiterii acestuia, regele angevin trimisese mai multe solii la voie vodul Tarii Romanesti, care era vasalul sau. Cauza acestei vasalitati este, cel mai probabil, detinerea de catre Basarab a Severinului, aspect asupra caruia istoriografia romaneasca s-a pronuntat in repetate randuri.
Statalitatea romaneasca in spatiul sud-carpatic
Statalitatea romaneasca medievala este conexa fenomenului aparitiei si functionarii institutiei domniei, care se va afirma, ca element de sinteza autohtona, in a doua juma tate a secolului al XIV-lea. Intre finalitatile acestui proces se pot enumera, ca fiind cele mai relevante in raport cu tema in discutie, asumarea si a prerogativelor politice, implicit integrarea intr-o familie de principi/state, fapt ce permitea -; in virtutea prin cipiului „rex est imperator in regno suo“ -; crearea unei ierarhii interne proprii, sin cron cu transferul centrului de legitimare a puterii in interiorul tarii.
Elemente de natura a puterii
Primul element capabil sa atesteze noile realitati politice sud-carpatice este tomo sul patriarhal de infiintare a Mitropoliei Ungrovlahiei din mai 1359, in care „domn“ apare adaugat la mai vechiul „voievod“. Probabil ca grecescul /authentes il traducea pe autohtonul „domn“, ce se impusese deja in principat -; fapt de care can celaria patriarhala avea cunostinta -;, altfel expresia bizantina ar fi fost redata in romaneste printr-un neologism creat ad-hoc. Desi interpretarea data termenului citat sugereaza faptul ca titlul de domn si, implicit, institutia domneasca sunt anterioare datei emiterii tomosului patriarhal, se poate afirma ca primul care a purtat titlul de domn a fost Nicolae Alexandru. Faptul este probat de inscriptia de pe piatra tombala a acestuia -; „…mare si de-sine-stapanitor s…t domn s…t voievod s…t, fiul mare lui Basarab voievod“.
Al doilea element care pledeaza pentru plasarea cristalizarii statalitatii romanesti in a doua jumatate a secolului al XIV-lea este aparitia clauzei „domn din mila lui
Dumnezeu“/„Dei gratia“la urmasul lui Nicolae Alexandru, Vladislav-Vlaicu.
5. Populatia
In ceea ce priveste populatia Tarii Romanesti, absenta unor recensaminte sau cata grafii, precum si imprecizia informatiilor -; si asa fragmentare si nesistematice -; provenite de la calatorii straini care au strabatut teritoriul principatului sud-carpatic determina o apreciere aproximativa a realitatilor demografice din secolele XIV-XVI.
Analiza datelor disponibile a reliefat, din punct de vedere cantitativ, importante fluctuatii ale populatiei, generate, pe de o parte, de pierderile produse de epidemii, de seceta si foamete sau de invazii si razboaie iar pe de alta parte, de cresterile demogra fice cauzate de sporul natural si/sau de imigrari.
O prima estimare posibila -; in general acceptata -; a numarului populatiei Tarii
Romanesti vizeaza epoca lui Mircea cel Batran, cand se apreciaza ca aceasta se ridica la cca 500.000 de locuitori, poate ceva mai mult. Cifra corespunde unei epoci de inflorire economica si de maxima extindere teritoriala a principatului, aspecte de natura sa favorizeze o crestere demografica naturala, cat si miscari de populatie din regiunile invecinate. Instabilitatea politica, caracteristica perioadei imediat urmatoare domniei lui Mircea cel Batran, ca si pierderile teritoriale au avut ca rezultat o scadere a numaru lui populatiei. Acest proces a stagnat abia in deceniul 5 al secolului al XV-lea, in timpul celei de-a doua domnii a lui Vlad Dracul, cand se estimeaza ca populatia Tarii
Romanesti se ridica la 300.000 de locuitori. Izvoarele mentioneaza tendinta domnu lui de refacere demografica a tarii, inclusiv prin colonizari.1
Pentru perioada urmatoare, cifrele difera. Probabil ca numarul real al populatiei era undeva in jurul a 350.000 de locuitori, cifra acceptabila avand in vedere ca ar presupune o crestere cu 166% intr-un interval de 15 ani.
Dupa domnia lui Vlad Tepes se inregistreaza o noua scadere demografica, un izvor fiscal maghiar din 1475 -; care confirma numarul de 60.000 de unitati fiscale pentru mijlocul secolului -; evaluand unitatile fiscale din principatul sud-carpatic la cca
40.000, ceea ce inseamna -; cel mai probabil -; o populatie de aproximativ 200.000 de locuitori.
Situatia demografica a Tarii Romanesti s-a redresat la sfarsitul secolului al XV-lea, in timpul domniei lui Vlad Calugarul, atat printr-o probabila crestere a natalitatii -; generata de relativa stabilizare a climatului politic -;, cat si prin imigrarile de popu latie sud-dunareana -; in special sarbeasca -;, incurajata de domnie prin acordarea de privilegii2.
Politica de crestere demografica prin incurajarea colonizarilor si infiintarea de noi sate a fost continuata de Radu cel Mare si de Neagoe Basarab. In epoca acestuia din urma, populatia Tarii Romanesti este estimata la cca 400.000 de locuitori.
Dupa moartea lui Neagoe Basarab, instabilitatea politica din tara, desele incursiuni otomane, ca si anii de foamete -; indeosebi perioada 1538-1540 -; au impiedicat -; in ciuda imigrarilor din Banat -; cresterea demografica. Se pare ca numarul real al popu latiei Tarii Romanesti la inceputul deceniului 8 al secolului al XVI-lea era de 300.000 350.000 de locuitori, diminuandu-se in anii urmatori din cauza foametei si ciumei din timpul lui Alexandru Mircea, precum si datorita emigrarilor generate de cresterea fiscalitatii in perioada de dupa domnia acestuia. Cu toate acestea, populatia Tarii
Romanesti poate fi estimata la 400.000 de locuitori in anul 1583, numar, probabil, exagerat dat fiind ca ar implica -; in conditiile deloc favorabile sporirii populatiei expuse mai sus -; o crestere demografica cu 142‰ in 13 ani.
Evolutia cantitativa a populatiei Tarii Romanesti in secolele XV-XVI
Cel mai probabil, la inceputul domniei lui Mihai Viteazul populatia se ridica la
300.000 de locuitori, pentru ca apoi sa scada drastic din cauza intenselor framantari politico-militare ale perioadei. O alta cauza a scaderii populatiei au fost emigrarile generate de sporirea fiscalitatii, fenomen pe care principele a incercat sa-l stopeze prin limitarea dreptului de stramutare al taranilor. Informatii de la inceputul secolu lui al XVII-lea apreciaza ca populatia principatului sud-carpatic reprezenta jumatate din cea a perioadei 1560-1570, adica 150.000-175.000 de locuitori.
Sintetizand, se poate aprecia ca numarul populatiei Tarii Romanesti a variat, in cea mai mare parte a intervalului de timp studiat, intre 300.000 si 400.000 de locuitori, ceea ce ar insemna o densitate relativ constanta a populatiei de 4 loc./kmp, in conditiile in care media europeana inregistra o crestere de la 7,3 loc./kmp in secolul al XIV-lea la 10 loc./kmp in secolul al XVI-lea.
Din punct de vedere calitativ, populatia Tarii Romanesti poate fi analizata din per spectiva mediului de rezidenta, a compozitiei pe varste si pe sexe, precum si din per spectiva compozitiei etnice.
Datele referitoare la structura populatiei in functie de mediul de rezidenta sunt incerte. O evaluare orientativa se poate face pe baza relatarilor calatorilor straini de la sfarsitul secolului al XVI-lea si din prima jumatate a celui urmator, numarul obtinut astfel fiind, cel mai probabil, maximul admisibil pentru epoca analizata. In acest con text, se poate considera ca populatia urbana reprezenta sub 10% din populatia totala a principatului. Astfel, se apreciaza ca Bucurestii aveau -; in prima jumatate a seco lului al XVII-lea -; cca 30.000 de locuitori, cifra probabil mult exagerata, Targovistea
-; la sfarsitul secolului al XVI-lea -; peste 5.000 de locuitori, Craiova si Pitestii -; la mijlocul secolului al XVII-lea -; mai mult de 1.000 de locuitori fiecare, Buzaul si Cam pulungul -; in aceeasi perioada -; intre 2.000 si 3.000 de locuitori, iar Caracalul in jur de 1.000 de locuitori.
In ceea ce priveste structura populatiei pe sexe si pe varste, informatiile cele mai importante sunt furnizate de cercetarea arheologica a necropolelor databile in aceasta epoca. Pe baza acestor cercetari se poate constata ca, din acest punct de vedere, societatea principatului sud-carpatic se incadreaza in tabloul lumii medievale, inre gistrandu-se o mortalitate ridicata la copii si femei tinere, precum si un numar redus al celor care depasesc varsta de 60 de ani. Se pot, astfel, identifica usor caracteristi cile vechiului regim demografic, caracterizat printr-o natalitate ridicata (40%-50%) o mortalitate generala ridicata si profund neregulata.
Din punct de vedere etnic, populatia rurala era, in cea mai mare masura, compact romaneasca. Acesteia i se adaugau comunitatile -; probabil si ele compacte -; de alo geni balcanici -; bulgari si sarbi -; imigrati in Tara Romaneasca. Proportia acestora nu era, probabil, foarte mare.
In mediul urban, ponderea alogenilor era mai mare, fara insa a afecta preponderenta populatiei romanesti. Astfel, in orasele mai vechi -; Campulung, Targoviste, Ram nicu Valcea -;, populatia alogena era constituita cu precadere din sasi si maghiari.
Acestora li se adauga -; in special in secolul al XVI-lea -; greci, armeni, evrei, turci, poloni si cativa italieni, asezati in special in Bucuresti, in majoritatea lor, negustori.
Un document din 1590 indica existenta unui „basa al strainilor“, sef al comunitatii negustorilor straini din oras.
6. Structuri economice
6.1. Economia agro-pastorala
Cultura cerealiera
Ca peste tot in Europa danubiana a epocii, ocupatiile de factura agro-pastorala erau preponderente, conferind economiei un pronuntat caracter agrar. Desi pe par cursul secolelor XIV-XVI, atat comertul la mare distanta cat si mestesugurile vor cunoaste un avant din ce in ce mai mare, ocupatia majoritatii locuitorilor va ramane cantonata in acest domeniu. Situatia este explicabila, in primul rand prin necesitatile de asigurare a subzistentei. Corelarea indicilor demografici -; si implicit a necesaru lui de hrana al populatiei -; cu randamentul scazut al recoltelor indica obligativitatea pastrarii unei ponderi insemnate a populatiei active in domeniul economiei agro-pas torale, migrarea fortei de munca spre alte ocupatii fiind redusa. Cultura cerealiera a fost practicata neintrerupt in intregul spatiu romanesc din cele mai vechi timpuri.
Izvoarele mentioneaza frecvent culturile cerealiere, facand referire la campuri, poieni cultivate, curaturi in padure, tarini, ogoare si arii.
Principalele culturi agricole atestate de izvoarele medievale in Principatele Romane in secolele XIV-XVI sunt graul de primavara -; inlocuit, in timp, cu cel de toamna, care se va impune insa abia in secolul al XVII-lea -;, meiul, orzul, secara, ovazul, sorgul, hrisca, precum si plantele tehnice -; inul, canepa -;, sau furajere -; trifoiul si dughia. Randamentul acestor culturi, in general modest -; variind intre 2:1 si 4:1 -;, era comparabil cu cel din zonele invecinate, dar inferior celui obtinut in Europa Apuse ana. Astfel, daca in secolul al XVI-lea randamentul productiei de grau era -; in intreg spatiul romanesc -; de 3:1-4:1, acest prag fusese depasit in cea mai mare parte a Occi dentului, cel mai probabil, la cumpana secolelor XII-XIII, in epoca productivitatea medie fiind de 5:1-6:1 in Franta, 4:1 in Germania, sau de 11:1-13:1 la unele ferme din Anglia si Tarile de Jos. Randamentele medii la celelalte culturi cerealiere in Tarile
Romane erau de 3,5:1 la secara, peste 5:1 la orz si mei, cca 2:1 la ovaz.
Decalajul de randament poate fi explicat, in primul rand, prin tehnica agricola rudi mentara -; moina salbatica si destelenirile permanente -; utilizata in epoca si carac terizata prin mari diferente de productivitate de la un an la altul. La acestea se adauga disfunctionalitatile/discontinuitatile produse in exploatarea agricola de conditiile cli matice nefavorabile sau de invaziile de lacuste. De asemenea, nu pot fi eludate pierde rile in recolte -; cu impact asupra productivitatii medii si, implicit, asupra raportului hrana-populatie -; provocate de campaniile militare purtate pe teritoriul Tarii Romanesti.
Cu toate acestea, se poate aprecia ca productia cerealiera -; indeosebi cea de grau -; era excedentara nevoilor populatiei, din moment ce izvoarele mentioneaza existenta disponibilitatilor pentru export. Cu toate acestea, cea mai mare parte a productiei de grau ramanea -; cel mai probabil -; pe piata interna. Considerand consumul individual minim de 3hl de grau anual, se poate presupune ca pentru asigurarea necesarului unui singur consumator neproducator era nevoie de graul vandut de patru gospodarii.
Cresterea animalelor
Cresterea animalelor este o alta ramura traditionala a economiei romanesti medie vale. Izvoarele sunt unanime in a consemna bogatia de cai, boi, oi si porci a Princi patelor Romane. Crescute atat pentru utilizarea lor la muncile agricole sau ca mijloc de tractiune -; indeosebi boii si caii -;, cat si pentru hrana populatiei -; vacile, oile, porcii -;, animalele constituiau si materie prima pentru o serie de mestesuguri cas nice sau de breasla. Se cuvine a fi amintita in acest context ponderea insemnata a animalelor in exporturile principatelor extracarpatice, la care se adaugau produsele derivate: piei, lana, slanina si seu.
Relatiile economice cu Imperiul otoman vor stimula cresterea oilor, Principatele
Romane constituind -; din a doua jumatate a secolului al XVI-lea -; o importanta sursa de aprovizionare a acestuia cu carne de oaie.
Alte ocupatii agro-pastorale
Albinaritul a cunoscut o mare raspandire in Principatele extracarpatice in secolele
XIV-XVI. Acest aspect este confirmat de prezenta in izvoarele epocii atat a con semnarilor privind vama stupilor, a prisacilor sau a stupinelor, sau a daniilor domnesti din produsele apicole. Produsele apicole au constituit si apreciate articole de export, atat in Transilvania -; fiind consemnate in registrele vigesimale ale Brasovului si Sibi ului -;, cat si in Imperiul otoman.
Viticultura constituie o alta ocupatie straveche a populatiei Tarilor Romane.
Izvoarele medievale mentioneaza existenta viilor in principatul sud-carpatic in fostele judete Valcea, Dambovita, Mehedinti, Gorj, Ilfov si Arges, surprinzand, in acelasi timp, si preocuparile pentru extinderea suprafetelor cultivate cu vita de vie.
Pomicultura este atestata documentar atat prin intermediul toponimicelor, cat si prin mentionarea in documente a vanzarilor de livezi si pometuri. Se cultivau cu precadere nuci, pruni, meri, peri, ciresi, visini gutui etc., specii pomicole care, in unele cazuri, au inspirat denumirile unor localitati. Probabil produsele pomicole erau destinate prioritar consumului local sau comertului la mica distanta, fapt ce ar explica absenta referirilor documentare la schimburile cu fructe.
Legumicultura se practica indeosebi pentru consumul propriu, fiind raspandita si datorita faptului ca din gradinile de legume nu se lua, de regula, dijma. Se cultivau varza, mazarea, lintea, bobul, ceapa, usturoiul etc.
6.2. Exploatarea resurselor
Pescuitul
Pescuitul cunoaste o dezvoltare insemnata in epoca, produsele piscicole consti tuind unul dintre alimentele de baza pentru populatia din zonele riverane Dunarii si baltilor acesteia. Importanta acestei ocupatii este sustinuta si de mentionarea in izvoare a baltilor si pescariilor la Dunare, a pestelui, sau a icrelor. Pestele -; sarat sau afu mat -; constituie si un important articol de export, indeosebi pe pietele brasoveana si sibiana.
Mineritul si exploatarile forestiere
Exploatarea si comercializarea sarii este atestata din a doua jumatate a secolului al XIV-lea, iar in timpul domniei lui Mircea cel Batran sunt amintite salinele de la
Ocnele Mari si minele de arama de la Bratilov (Baia de Arama). In secolul al XVI-lea, in Tara Romaneasca se mai exploatau sulful, chihlimbarul, pacura si fierul.
In ceea ce priveste exploatarea padurilor, aceasta s-a facut indeosebi in scopul obtinerii materialului lemnos necesar constructiilor.
6.3. Mestesugurile
Ca o caracteristica a Evului Mediu european, mestesugurile medievale nu trebuie considerate ca fiind in exclusivitate urbane, indisolubil legate de dezvoltarea sau carac terul oraselor sau targurilor, desi, in cele din urma, preponderenta va fi adjudecata de mestesugurile orasenesti. Specializarea personalului, ierarhia profesionala, con trolul calitatii produselor si al preturilor, ca si facilitatile desfacerii au impus activi tatea mestesugareasca oraseneasca de breasla in intregul spatiu european si, implicit, in cel danubian. Fara a inlocui complet activitatea mestesugareasca sateasca si dome niala, care vor continua sa aiba o raspandire locala restransa, breslele orasenesti vor impulsiona atat procesul de urbanizare, cat si dezvoltarea sectorului tertiar -; comer tul, operatiile banesti si serviciile.
Vechimea si diversitatea mestesugurilor traditionale romanesti este confirmata, in mare masura, de originea terminologiei specifice.
6.4. Schimbul de marfuri, pietele de desfacere si caile de comunicatie
Un alt element la fel de important pentru structurarea unei economii conexe pietii este dezvoltarea schimburilor si a comertului la mare distanta. In epoca -; in ciuda declansarii, in secolul al XV-lea a procesului de expansiune europeana prin navigatia transoceanica -;, principalele cai de comunicatie vor ramane cele terestre.
Comertul
In secolele XIV-XVI, comertul este facilitat atat de complementaritatea economi ilor spatiilor intra si exracarpatic -; generata de dezvoltarea inegala a productiei de marfuri in statele medievale romanesti -;, cat si de traversarea teritoriului principa tului sud-carpatic de o serie de importante culoare comerciale. Practic, schimbul de marfuri s-a desfasurat -; cu intensitati variabile si la parametri valorici diferiti -; pe intregul teritoriu al Tarii Romanesti, avand un rol deosebit in formarea pietelor locale si regionale, implicit in geneza oraselor medievale.
Schimburile de marfuri sunt incluse -; alaturi de satisfacerea nevoilor de hrana si aparare ale locuitorilor -; in „elementele de origine“ ale genezei orasului medieval.
In acest context, trebuie subliniat faptul ca, in cele mai multe cazuri, locurile de schimb sunt dictate de discontinuitatile care apar pe caile de comunicatie (locuri de popas dupa o etapa zilnica, treceri peste ape, intersectia unor drumuri etc.). Aparitia si dezvoltarea comerciala a unor asemenea locuri de schimb a fost, in egala masura, influentata de tipul comertului care se desfasura de-a lungul respectivei cai de comunicatie, precum si de marfurile comercializate.
Tranzitul acestor marfuri este surprins indeosebi in privilegiile comerciale, ca si in documentele ce contin tarifele practicate la vamile de hotar1, importanta sursa de venituri pentru domnie. Este discutabil in ce masura se poate vorbi despre o politica vamala a domniei in perioada analizata aici. Desi informatia este fragmentara si nesis tematica, diferentele dintre tarifele vamale practicate in acelasi timp la vami diferite par a sugera o asemenea preocupare a domniei. Aceeasi concluzie este sugerata si de studierea marfurilor scutite de taxe vamale, intre acestea figurand si produse strate gice sau deficitare in principatele extracarpatice2.
Un rol deosebit in comertul Tarii Romanesti l-a avut negotul cu animale -; cor nute mari, ovine si cabaline -; atat in relatia cu pietele transilvanene, cat si in relatia cu Imperiul otoman.
O alta dimensiune interesanta a comertului este aceea a raporturilor de aceasta natura dintre principatul romanesc sud-carpatic si spatiile invecinate. In acest con text, o atentie deosebita trebuie acordata naturii relatiilor comerciale cu spatiul intracar patic si cu Imperiul otoman, deopotriva generate -; in mare masura -; de natura relatiilor politice existente.
Centrele comerciale
In documentele interne, centrele comerciale -; orase sau targuri -; sunt mentionate fie ca atare, fie ca puncte de vama ori locuri de incheiere a unor tranzactii, unele dintre ele specializate in comercializarea unui anume tip de produse. Este cazul Targului de Floci, pentru lana, precum si al Brailei pentru peste.
Dezvoltarea comertului terestru a facut din Tarile Romane -; excelent pozitionate geografic din aceasta perspectiva -; principala placa turnanta a comertului danubian.
Astfel, prin Transilvania si Tara Romaneasca treceau principalele drumuri comer ciale care legau Europa Apuseana/Centrala de tarmurile pontice sau, tranzitand Penin sula Balcanica, de orasele de pe litoralul adriatic.
Este evident faptul ca expansiunea otomana a perturbat traficul comercial balcanic conex traficului european si asiatic. Ulterior, acesta s-a intensificat, ca urmare a sigu rantei aduse de noii cuceritori. Important este si faptul ca „reteaua de drumuri bal canice din perioada otomana -; ca, de altfel, si din cea bizantina -; nu a