s7j2jx
Quintilian. Viata
Dezvoltarea literaturii latine, reactia antiasianista si manifestarea celui de-al doilea clasicism, indeosebi in proza, sunt legate de viata si creatia lui Piiniu cel Tanar, Frontinus si indeosebi Quintilian. Acesta din urma a initiat de fapt riposta clasicizanta si a instruit pe cei ce o vor continua si in secolul al ll-lea d.C. Desi Quintilian era hispano-roman, ca si Seneca si Lucan, corifeii stilului nou asianist.
Marcus Fabius Ouintilianus s-a nascut in Calagurris (azi Calahorra), in Hispania, probabil prin 35-40 d.C. A studiat la Roma, unde tatal sau fusese candva retor (SEN., Controu, 10, praef., 2), in jurul anului 57 d.C. Aici i-a avut ca profesori pe Palaemon si pe Domitius Afer. A revenit pentru putina vreme in patrie, ca sa se intoarca in capitala, prin 68 sau 69 d.C, si sa se stabileasca aici ca avocat de prestigiu. Tinuta sobra a discursurilor sale a potentat in chip decisiv reculul stilului nou si i-a asigurat un succes notabil de public. incat imparatul Vespasian a creat un invatamant retoric de stat si i-a incredintat conducerea lui Quintilian, probabil chiar in 70 d.C. (SUET. Vesp., 18; De gram., 40). Retributia de 100.000 de sesterti, pe care o primea anual Quintilian, era enorma fata de cea de 2.000 de sesterti, obtinuti de retorii scolilor particulare. A numarat printre elevii sai pe Piiniu cel Tanar, Tacit, Suetoniu, luvenal. Martial consemneaza, de altfel, gloria didactica a lui Quintilian aEpigr., 2, 90). S-a ocupat si de educatia nepotilor si succesorilor prezumtivi ai lui Domitian. In 88 d.C, s-a retras din invatamant, ca sa se consacre scrisului. Exercita in continuare o influenta considerabila la curtea imperiala. Boli necrutatoare i-au rapit sotia si copiii. A murit dupa 96 d.C, probabil la scurta vreme dupa ce isi terminase scrierea capitala.

Opera
Quintilian a alcatuit o opera destul de intinsa, din care s-a pastrat doar lucrarea lui fundamentala, care va fi mentionata mai jos. S-au pierdut discursurile de avocat, precum cele in care aparase pe regina Berenice (QUINT., Inst. Or., 4, 1,19) si pe Naevius Arpinianus, acuzat de a-si fi ucis soAia (ibid., 7, 2,24). Elevii lui i-au pubiicat anumite discursuri, dupa note de curs, ca si doua carti de „arta retorica", ars rhetorica, repudiate insa de Quintilian. in timpul carierei de profesor, Quintilian insusi a publicat, probabil in 89 d.C, o lucrare teoretica intitulata „Despre cauzele elocintei corupte", De causis corruptae eloquentiae, de asemenea pierduta. Se pare ca, in acest opuscul, Quintilian incrimina manierismul raspandit in scolile retorilor, hiperboiizarea limbajului lor si imitarea stilului practicat de Seneca. De asemenea, Quintilian pleda pentru prevalenta unei elocinte de inspiratie clasicizanta. intr-un fel aceasta scriere a pregatit opera fundamentala a lui Quintilian. intre 94 si 96 d.C, Quintilian a publicat „Formarea oratorica"*, Institutio oratoria, de fapt „Douasprezece carti de formare oratorica", Institutionis oratoriae libri XII, adevarat manual de educare a viitorului orator, dedicat unui avocat celebru, Victorius Marcellus, pentru a sluji la instruirea fiului acestuia, numit Geta.
Fiecare dintre cele douasprezece carti este precedata de o introducere, un prooemium, unde Quintilian indica problemele principale pe care isi propune sa le trateze in continuare si comunica lui Marcelius anumite date si evenimente din propria-i viata. Cele mai importante sunt cartile l-2 si 8-l2. De fapt, cartea intai incorporeaza cel mai serios tratat de pedagogie, alcatuit in antichitate, desi de mici dimensiuni. Deoarece viitorul orator trebuie format inca din leagan, Quintilian arata cum sa se aleaga doica si preceptorul. Se pronunta pentru instructiunea in comun. Releva cum trebuie sa se desfasoare studiul efectuat in a doua treapta a invatamantului (pe langa grammaticus). Atesta preocupari de psihologie pedagogica, se refera la rolul educativ al gramaticii, muzicii, geometriei etc. in cartea a doua, Quintilian trece la ultima treapta a invatamantului roman, defineste functia retorului, rhetor, subliniaza importanta lecturilor din oratori si istorici, obiectul si implicatiile retoricii. in cartile 3-7, se preocupa de problemele inventiei si structurarii materiei tratate de oratori. Astfel, in cartea a treia, Quintilian prezinta cele trei genuri oratorice (deliberativ, demonstrativ si judiciar), tipurile de procese etc, iar in cartea urmatoare sunt analizate partile discursului. Cartile 8-l1 sunt consacrate elocutiei, pentru a trata succesiv: alegerea cuvintelor, tropii si sententele (cartea a opta), diferite tipuri de figuri de stil, ritmul oratoric (cartea a noua), vocabularul in general (cartea a zecea). De fapt, in cartea a zecea, tocmai pentru a da exemple de judicioasa intrebuintare a cuvintelor, Quintilian se ocupa de diversi autori greci si latini, in cadrul unor adevarate pagini de microcriiica literara. Dupa ce in cartea a unsprezecea tratase diverse aspecte ale elocintei (memoria, pronuntarea, gestica), in ultima carte a Formarii oratorice, Quintilian analizeaza personalitatea ideala a oratorului1.
Mesajul lui Quintilian
Formarea oratorica ilustreaza, asadar, faza ultima si cea mai importanta a discursului literar teoretic pe care il rosteste Quintilian. Era necesara alcatuirea unui indreptar care sa arate cum poate fi inlaturata inraurirea, inca puternica, a stilului nou, in scoli si in cultura, dar retinand ceea ce prezenta ca util experienta declamatiei neoasianice. Astfel, Quintilian continua, la alti parametri si la un nivel de amploare deosebita, eforturile intreprinse anterior in Despre cauzele elocintei corupte. Anii trecusera si retorica neoasianista - sau, altfel spus, noua retorica - suferise grele infrangeri. Cel de-al doilea clasicism dobandise o prevalenta categorica, datorita, in mare masura, lui Quintilian. Sau, cum spunea savantul
' Uneori se prefera traducerea .Arta oratorica" olandez Anton D. Leeman, utilizand formulari vergiliene, Quintilian trebuia sa treaca acum de la „a zdrobi pe cei trufasi", debellare superbos, la „a cruta pe cei supusi", parcere subiectii. in orice caz, Quintilian nu se putea limita la eliminarea discursului promovat de retorii neoasianisti. El era practic constrans sa realizeze sistematizarea invatamantului clasicizant, sa demonstreze cum poate si trebuie sa fie format un orator, concomitent clasic si adaptat exigentelor sfarsitului secolului I d.C. Iar intrucat formarea acestui orator nu se putea limita la asimilarea mestesugului elocventei, Quintilian propovaduieste o educatie complexa, plurivalenta, care sa conduca progresiv la modelarea performantelor declamatorii stralucite. Deprinderile corecte se cuvine sa fie create chiar din primii ani de viata, pentru ca omul conserva primele obiceiuri, in special daca sunt rele (Inst. Or., 1, 1, 5).
intr-adevar, ideile pedagogice si de psihologie pedagogica elaborate de Quintilian sunt deosebit de interesante si prefigureaza doctrinele marilor pedagogi moderni3. Quintiiian crede, de altfel, in educatia inceputa din copilarie si preconizeaza crearea unor adevarate gradinite de copii, cand sprijina ideile autorilor, care cerusera ca nici o perioada din dezvoltarea copilului sa nu ramana necontrolata AInst. Or., 1, 1,16). in acelasi timp el se pronunta pentru principiul intuitiv. Copilul care invata sa scrie si sa citeasca trebuie sa ia in mana literele confectionate din fildes (Inst. Or., 1,1, 24-26). Predarea cunostintelor noi trebuie intreprinsa progresiv: sa se lase copiilor anumite recreatii, utile asimilarii materiilor studiate. Profesorul se cuvine sa se adapteze permanent capacitatii de intelegere a elevilor sai AInst. Or„ 1, 2, 27). Quintilian, contrar primelor texte pedagogice egiptene, care recomandau pedepse corporale, interzice profesorilor sa-si bata elevii si le cere sa inspire discipolilor stima si afectiune AInst. Or., 1, 3, 14-l7). El se pronunta pentru ierarhizari si recompense acordate elevilor buni. Acasa, si in primele doua trepte ale unui invatamant pe care, cum am aratat, il doreste practicat in comun, elevul trebuie modelat dupa normele timpului: sa invete intai limba greaca, sa comenteze literatura elena si latina, sa studieze probleme lingvistice si de matematica.
Dar Quintilian, care creeaza conceptul insusi de pedagogie, staruie asupra educatiei dobandite in scolile de retorica, asupra consolidarii acesteia in sens clasicizant. in acest mod, Quintilian preconizeaza un umanism formalist de tip clasicizant. De aceea, considera ca trebuie sa se tina seama de gustul secolului, inclinat spre patos si culoare, insa ca este necesara revitalizarea definitiei catoniene a oratorului. Dupa care adauga: „Daca frumosul talent al oratoriei ar ajunge la dispozitia rautatii, nimic nu ar fi mai primejdios pentru interesele publice si private decat elocinta; si eu insumi, care m-am silit sa contribui cu ceva la formarea oratorului, as aduce cel mai rau serviciu omenirii, daca as da aceste arme unui talhar, nu unui ostas" AInsi. Or. 12, 1, 1, trad. de Maria Hetco). Spre deosebire de alti clasicizanti ai vremii, pesimisti in privinta viitorului eiocintei (punctul lor de vedere apare ilustrat de Messala, personajul lui Tacit), Quintilian crede cu tarie in viitorul retoricii, care trebuie insa perfectionata si debarasata de modelele neoasianiste. El opineaza ca fascinatiei exercitate de scriitura ciceroniana este necesar sa i se adauge inovatia interesanta, incat jonctiunea lor sa se realizeze cu moderatie: toga sa nu fie grosolana, dar nici de matase
(Inst. Or., 12,10, 47). S-a aratat ca el se inspira atat din experienta declamatorilor latini, cat si din noua retorica elina, ce studia figurile de stil, exercitiile preparatorii, ca si relatiile dintre elocinta si poetica, preconizand elevatia si maretia limbajului. Dar structurarea discursului teoretic al lui Quintilian se inspira si din planul dialogului ciceronian Despre orator (definire si justificare a elocintei, inventie, expresie). Totodata, Quintilian a utilizat si ideile lui Celsus. Astfel, Quintilian nu emerge ca un eclectic - asa cum a fost uneori considerat in mod pripit -, ci drept un clasicizant moderat. In functie de reflectiile asupra definitiei catoniene a oratorului, crede ca cel ce pledeaza trebuie sa apere numai cauze drepte. El ar putea sa incalce adevarul numai in procese judiciare si sa salvgardeze, in definitiv, o justitie fundamentala AInst. Or., 12, 7, 7). Oricum, oratorul trebuie sa cunoasca atat dreptul civil, cat si istoria si practica virtutii.
Quintilian admira programatic pe Cicero. Arpinatul trebuie sa serveasca drept model de stil si drept imbold (Inst. Or., 10, 1, 12). Quintilian apare ca un restaurator al clasicismului ciceronian. El nazuia sa formeze noi Cicero. Totusi doctrina sa oratorica nu mai este integral ciceronizanta si, de altfel, el face elogiul unor oratori ai vremii sale ca Domitius Afer, lulius Africanus etc. Crede in virtutile experientei si studiului (usus si doctrina), fara a refuza aportul harului natural, ingenium, insa confera acestuia din urma o pondere diminuata, fata de invatatura ciceroniana. indeobste Quintilian acorda o importanta sporita aspectului tehnic al artei oratorice si diminueaza rolul formativ al filosofiei, atat de intens reliefat de catre Cicero. Quintilian considera ca viitorul orator trebuie sa cunoasca reflectiile filosofilor, insa fara a alege intre doctrinele inteleptilor greci si romani (Inst. Or., 12, 2, 26-27). Quintilian are in vedere mai ales oratorul activ, preocupat de practica activitatii lui. Proclama limpede disjunctia oratoriei de filosofie si considera pe oratori ca adevarati intelepti, in vreme ce filosofii ar fi niste ipocriti: „sunt dispus sa cred ca multi dintre vechii dascali ai intelepciunii au dat precepte oneste si au trait conform preceptelor; in zilele noastre, insa, sub acest nume, cei mai multi ascund foarte mari vicii; nu prin virtute si studii se straduiesc ei sa fie socotiti filosofi, ci isi acopera cele mai rele moravuri sub masca unei figuri serioase si a unei infatisari diferite de ceilalti" (Inst. Or., 1, prooem., 15, trad. de Maria Hetco). De aceea, fara a refuza materiei discursului o functie semnificativa, Quintilian acorda o importanta considerabila arsenalului verbal. Desi oratorul trebuie sa vorbeasca inspirat de binele autentic, Quintilian confera sententelor (sententiae) o importanta sporita fata de arhetipul ciceronian si examineaza cu atentie feluritele tipuri de asemenea formule-bilant apoftegmatice, inclusiv cele mai noi, cum era noema, sententa lapidara, paradoxala, aproape obscura (Inst. Or., 8, 5, 13-25).
Quintilian blameaza atat pe aticistii arhaizanti ai epocii sale, cat si pe neoasianisti, adeptii stilului nou. Se declara pentru o orientare stilistica medie, de sorginte ciceroniana, si, in orice caz, clasicizanta, cand reproba atat redundanta si rafinamentul asianic, cat si sobrietatea exagerata, „sarguinta", diligentia, arida a aticizantilor. Mandru de succesele celui de-al doilea clasicism, Quintilian apreciaza ca lesne eluctabile coruperile elocintei clasice. De altfel se declara partizan ferm al monarhiei Flavienilor. Ostilitatea sa fata de filosofi se raliaza masurilor represive, initiate impotriva acestora de catre Domitian. indeobste Quintiiian nu se releva ca un ganditor foarte original, dar realizeaza o sinteza si o evaluare interesanta a unor dezbateri mai vechi, in lumina experientei proprii si preferintelor contemporanilor sai4.
Critica literara a lui Quintilian
intrucat considera indispensabila cunoasterea literaturii de catre orator, Quintilian enunta judecati de valoare si observatii asupra scriitorilor. Paginile de critica si de istorie literara ale lui Quintilian sunt deosebit de interesante. Astfel, daca in cartea a sasea emert) remarci subtile asupra rasului, in cartea a zecea, Quintilian dezbate, cum am aratat, pasionante probleme relative la istoria literaturii. Nu numai ca il proclama pe Homer mare poet, ci si model de virtuozitate oratorica, deosebit de performanta (Inst. Or., 10,1, 46). li apreciaza si pe Vergiliu, considerat de el ca al doilea mare poet epic antic, insa mai aproape de cel dintai - adica Homer - decat de cel de-al treilea (Inst. Or., 10, 1, 85-86). Se refera, de asemenea, la Macer, Lucretiu si Horatiu (Inst. Or., 10, 1, 37, 96).
Ostil arhaizarii, Quintilian il admira nu numai pe Cato cel Batran, ci si pe Ennius, dar nu recomanda imitarea lor. Relativ la Ennius, afirma ca trebuie adorat ca acele batrane cranguri sacre, in care arborii pastreaza mai mult prestigiu decat forta si actualitate AInst. Or., 10,1, 28). ii pretuieste pe Lucilius si pe Persius si, cu evidenta mandrie patriotica, declara ca „satura.este intr-adevar in intregime a noastra" (Inst. Or., 10, 1, 93). il elogiaza pe Tibul si apreciaza ca, in materie de elegie, romanii pot sa rivalizeze cu grecii (Inst. Or., 10, 1, 93). in realitate, in volumul anterior, am vazut ca, de fapt, adevarata elegie a aparut numai in spatiul cultural roman. in ce priveste proza, elogiaza pe istoriografii greci - Tucidide, autor dens, concis, pregnant, in vreme ce Herodot ar fi fost melodios, pur, amplu - insa ii considera egalii lor pe istoricii romani: caci Salustiu se poate compara cu Tucidide, iar Titus Livius cu Herodot (Inst. Or., 10,1, 73 si 101). Printre istoricii romani, consemneaza, de asemenea, pe Servilius Nonianus si Aufidius Bassus (Inst. Or., 10,1102-l03). Fara indoiala, Quintilian acorda prioritate evolutiei si judecarii genului oratoric. Se decide greu, in aceasta privinta, intre piscurile oratoriei grecesti si ale celei romane. De altfel ii considera inruditi intre ei pe Cicero si pe Demostene. lata ce observa Quintilian despre ei: „Demostene e mai concis, Cicero mai abundent; primul isi restrange fraza, al doilea o amplifica...; de la primul nu poti inlatura nimic, la al doilea nu poti adauga nimic; la primul e mai multa munca, al doilea e mai natural" (Inst. Or., 10,1,106, trad. de Maria Hetco). in ultima instanta, preferintele lui se indreapta spre Cicero, care ar fi intrunit, in virtutile discursului lui, forta lui Demostene, avantul lui Platon si incantatia verbala elaborata de Isocrate (Inst. Or., 10, 1, 102). indeosebi, Quintilian reproba pe aticistul Calvus (Inst. Or., 10, 1, 115) si critica sever pe neoasianistul Seneca: ii reproseaza tradarea clasicilor, sofisticarea limbajului si fractionarea exagerata a sententelor (ibid., 10,1,125-l31). Admiratorii lui Seneca i-au copiat excesiv defectele.
Astfel, o adevarata poetica, o doctrina a stilului in general prinde contur si transcende granitele elocintei. De fapt, Quintilian pledeaza, cu pasiune, pentru imitarea nuantata a marilor modele consacrate, pentru un clasicism moderat si, am spune, functional, adica adaptat orizontului de asteptare a! epocii sale. Este semnificativ elogiul inchinat tragediei Thyestes a lui Varius, comparabila, dupa opinia lui Quintiiian, oricarei tragedii grecesti (Inst. Or., 10, 1, 98). Dar aceasta tragedie trebuie sa fi fost, in acelasi timp, scrisa foarte clasic si adaptata exigentelor publicului „secolului" augusteic5.
Strategia stilistica si receptarea lui Quintifian
Discursul teoretic al lui Quintiiian - care nu adopta forma dialogului, ci aspectul expunerii didactice - abunda in amanunte fastidioase, in clasificari, diviziuni, repetitii si digresiuni. Cu toate acestea, dupa lungi pasaje aride, brusc intervin remarci interesante, judicioase, chiar subtile, spre a retine interesul cititorului. Perioada clasica este, de altminteri, aproape abandonata, incat frazele sunt mai scurte si mai vibrante decat in discursul corifeilor celui dintai clasicism. Uneori emerg metafore alambicate, exemple si comparatii pregnante. Sententele apar frecvent si cateodata sunt afectate. Limba lui Quintiiian este clasica, dar ajustata tendintelor vremii. Adica, asadar, cum recomandau exortatiile lui teoretice. Totusi Quintiiian se apropie de Cicero, idolul sau, mai mult ca oricare alt prozator al ceiui de-al doilea clasicism6. Ei se exprima limpede si respecta normeie gramaticii ciceroniene. Influentat poate - in pofida mefientei vadite fata de fiiosofie - de ideile Noii Academii, atat de dragi lui Cicero si imbratisate de discipolii sai, Tacit, Pliniu si Suetoniu, Quintiiian teoretizeaza optiunea sa nuantata, adaptata orizontului de asteptare al vremii sale, cand reliefeaza vanabilitatea impusa de factorul uman unui discurs ca ai sau. Caci, afirma e! despre clasici, „sunt foarte mari, dar totusi oameni" (Insi. Or., 10, 1, 25).
Cum am aratat, sdeiie lui Quintiiian au avut un deosebit rasunet si au mobilizat resursele celui de-al doiiea clasicism, al carui protagonist a si fost teoreticianul hfspano-roman. Eclipsa acestui curent literar va dauna si lui Quintilian, care insa va reveni in centrul atentiei generale cand se va impune un al treiiea clasicism. I! vor cita, printre altii, Hieronymus, Cassiodorus si Isidorus din Sevilia. Renasterea va primi cu entuziasm Formarea oratorica, dupa ce Poggio Bracciolini ii va descoper manuscrisul la St. Gallen, in 1415. Erasmus si Luther vor cerceta cu asiduitate Formarea oratorica, iar neoclasicismul francez o va utiliza cu profit, cum era si normai.
in spatiu! nostru cultura!, ideile pedagogice ale lui Quintilian au fost apreciate si atent investigate. in general, discursul teoretic al lui Quintifian a fosi supus unei harnice cercetari. I. Teodorescu si Alexandru Cizek au tradus pasaje din 8i in antologiile publicate de ei in 197l-l972. Anterior Gheorghe Gutu talmacise lungi fragmente din Formarea oratorica in Arte Poetica. Antichitatea, Bucuresti, 1970. iar Maria Heico a publicat in 1974 c traducere integrala sub titlu! Arta oratorica, in colectia „Biblioteca pentru toti".
Prin urmare, desi nu se ofera unei lecturi rapide si lesnicioase, opera lui Quintilian prezinta o importanta incontestabila pentru publicul vremurilor noastre. Ideile pedagogice, datele despre dezvoltarea literaturilor antice, teoria retorica elaborate de Quintilian contin foarte numeroase elemente interesante. Orice noua pedagogie, orice noua retorica si noua poetica ar trebui sa tina seama de ele.
Pliniu cel Tanar
Pliniu cel Tanar a fost, probabil, cel mai fidel elev al exortatiei teoretice quintilianiene. Ca nimeni altul, desi cu nuante care tin de o personalitate artistica specifica, Pliniu cel Tanar s-a straduit sa puna in practica invatatura maestrului sau.
Gaius Plinius Caecilius Secundus, cum s-a numit Pliniu cel Tanar, dupa ce a fost adoptat de unchiul sau, Pliniu cel Batran, s-a nascut, prin anii 6l-63 d.C, la Nouum Comum (azi Como), in fosta Gallie Cisalpina, unde familia sa, de rang ecvestru, dispunea de o situatie materiala si sociala foarte buna. S-a numit initial Lucius sau Publius Caecilius Secundus. insa, cum tatal sau a murit cand el avea doar opt ani, Pliniu a crescut la Roma, sub obladuirea fratelui mamei sale, Plinia. Dispunem, de altfel, de suficient de numeroase date despre viata lui Pliniu cel Tanar, consemnate de opera lui sau de anumite inscriptii. in copilarie si in adolescenta nu a fost, probabil, niciodata supus unor frustrari puternice sau unui regim educativ foarte sever. La Roma a avut ca profesori pe Quintilian si Nicetas din Smyrna, ca si pe filosoful stoic Musonius Rufus. A fost casatorit de trei ori; ultima sotie a fost Calpurnia, te asemenea originara din Comum. A devenit foarte bogat, ca mare proprietar de pamant, si a urcat cu regularitate treptele unei cariere senatoriale. Ca homo nouus, si-a inceput aceasta cariera probabil in 89 d.C, cand a devenit quaestor. A cazut in dizgratie in ultimii ani ai domniei lui Domitian. N-a mai indeplinit nici o functie in anii 96-97 d.C.
Dupa moartea ultimului dintre Flavieni, a realizat o cariera stralucita. A fost un avocat valoros si a pledat in fata lui Traian si impreuna cu Tacit, fostul sau condiscipol, impotriva lui Marius Priscus, guvernatorul corupt al Africii. in acelasi an 100 d.C, Pliniu devine consul sufect, pentru lunile septembrie si octombrie ale aceluiasi an, si rosteste, inaintea lui Traian, un discurs de multumiri, mai jos analizat. A dus o variata existenta mondena si, raliat unui absolutism moderat, s-a manifestat ca un autentic „om de legatura" intre prietenul sau, imparatul Traian, si opinia publica senatoriala. A fost, de fapt, principalul exponent al contractului nescris, pe care il schitasera, intre ei, imparatul si senatul. Probabil in 111 d.C, Traian l-a trimis sa guverneze provincia Bithynia, una dintre bazele campaniei pe care acest principe o pregatea impotriva partilor. Aici a murit probabil la inceputul anului 113 d.C.
Pliniu a realizat o cariera tipica de senator al „secolului" Antoninilor, „om nou", care a asumat o mentalitate foarte senatoriala. Cum a intretinut multiple relatii de prietenie cu scriitori si diversi oameni influenti, a concentrat in jurul sau cel mai activ cerc cultural-politic din istoria secolului al ll-lea d.C, care a numarat aproximativ cincizeci de persoane. in afara de el insusi, Tacit a fost cel mai important membru al acestui cerc7. A fost generos, totdeauna dispus sa-si ajute prietenii si oamenii de litere, optimist, inzestrat cu un caracter luminos, desi destul de vanitos, in pofida declaratiilor sale de modestie.

Opera. Pane; Icul lui Traian u a fost un se-' astul de sarguincios. Totusi o mare parte din opera sa i s-a pastrat. Pli/ii. a alcatuit o serie de poeme scrise in hexametri si e asilabi, de fapt mai ales epigrame si elegii, foarte partial conservate si n ate de o factura „alexandrina" si o tragedie, compusa in adolescenta. In ,)ortante par sa fi fost discursurile sale de avocat ca, de pilda, pledoaria impotriva lui feaebttis Massa, favorit al lui Domitian (PLIN., Ep., 7, 33, 4 - acest discurs i-a atras, de altfel, dizgratierea) sau cea rostita impotriva lui Marius Priscus ALp.. €, 29, 9), mai sus mentionat etc.8.
S-au pastrat in schimb un singur discurs, care are la baza alocutiunea rostita de Pliniu cu prilejul inaugurarii mandatului sau de consul, la 1 septembrie 100 d.C, cunorcu sub titlul de „Panegiricul lui Traian", Traiani Panegyricus, ca si o voluminoasa ouiectie de „Scrisori", Epistulae, schimbate cu prietenii autorului, intre 97 d.C si moartea lui. Scrisorile constituie cea mai importanta opera plinian-;
Panegiricul a purces de la obiceiul consulilor de a rosti cateva cuvinte de multumire imparatului, in momentul asumarii demnitatii lor. Pliniu a tinut o alocutiune mai lunga, care, de fapt, a creat o specie literara noua, cea a panegiricelor latine, al carei „inventor" este scriitorul prezentat aici de noi*. Astfel elocinta de aparat era pusa in slujba absolutismului imperial. Este cert ca alocutiunea, rostita de Pliniu in 100 d.C, era de dimensiuni mult mai modeste decat forma ulterioara, a carei recitare ar fi durat prea mult si ar fi obosit imparatul. Deci, in vederea publicarii, Pliniu si-a remaniat si considerabil amplificat cuvantarea pronuntata in 100 d.C. Editarea textului scris trebuie sa fi survenit, dupa opinia noastra, in 103 d.C, dupa triumful repurtat de Traian in urma primului razboi dacic.
in forma publicata, Panegiricul lui Traian comporta 95 de capitole. Dupa o introducere, care inglobeaza o invocatie adresata lui lupiter si prezentarea scopului si caracterului discursului (cap. l-3), urmeaza infatisarea carierei lui Traian inainte de anul rostirii alocutiunii (cap. 4-24), misiunilor asumate de principe (cap. 25-55), celui de al treilea consulat al imparatului (cap. 56-80), vietii lui private (cap. 8l-89), pentru ca sfarsitul discursului sa contina multumiri vibrante aduse cezarului, deoarece acceptase desemnarea lui Pliniu ca magistrat suprem (cap. 90-95).
Panegiricul, ce il declara pe imparat, din capitolul intai, „cel mai bun principe", optimus princeps (Pan., 2, 7), titlu pe care senatul i-l va conferi lui Traian, abia aproximativ un deceniu mai tarziu, contine salve de elogii hiperbolizante aduse imparatului. Aceste accente encomiastice nu sunt totusi gratuite, caci Pliniu furnizeaza marturii pretioase asupra politicii urmate de Traian, ca si asupra reactiei mentale a senatorilor la masurile si, in general, la personalitatea principelui. Pliniu evoca faptele de arme ale lui Traian, subsidiile acordate de cezar pentru cresterea copiilor -asa-numitele institutii alimentare -, diverse masuri politico-administrative sau de ordin cultural. Pliniu insista asupra calitatilor personale ale imparatului: modestia, bravura in razboaie, moderatia
La obarsia termenului de panegiric se afla sintagma greceasca panegyrikds lagos, care ar fi desemnat elogiul public, pronuntat inijial in adunarea intregului popor sau cu prilejul marilor sarbatori elenice artistico-sportive. Modelul istoric al speciei panegiricelor era Panegiricul Atenei, rostit de Isocrate in 380 I,C. Dupa exemplu plinian, mai multi retori, din secolul al IV-lea d.C, vor alcatui panegirice latine ale imparatilor vremii. intr-o culegere de panegirice, intocmite tot in secolul al IV-lea d.C, panegiricul plinian a fost plasat la inceput, ca prima marturie a speciei literare respective. si prudenta, calitatile de bun administrator, spiritul de dreptate. Ca un leit-motiv, Pliniu contrapune permanent insusirilor benefice ale lui Traian defectele lui Domitian, concentrate intr-o adevarata satira, pe care o indreapta impotriva ultimului dintre Flavieni. Pliniu afirma ca este sincer, deoarece romanii nu mai sunt obligati sa inalte elogii, sub puterea spaimei pricinuite de imparat: nu mai vorbim ca inainte, zice scriitorul, intrucat nu mai suferim ca altadata (Pan., 2, 2). Asadar, un autoritarism paternalistic, tolerant fata de senatori, substituie despotismul teocratic si antisenatorial, practicat de catre Domitian. Pornind de la unele realitati ale politicii lui Traian, Pliniu creioneaza un adevarat program de guvernare. Totodata, cum anticii considerau ca un autentic „rege", rex, opus „tiranului", tyrannus, straluceste si prin frumusete fizica, Pliniu schiteaza, de asemenea, un portret elogios al lui Traian (Pan., 4, 7). S-a observat ca, in reflectiile pliniene asupra principatului sugerat lui Traian, opereaza unele sugestii datorate lui Cicero. Desigur, principele elaboreaza legile si se afla la originea lor, insa, dupa ce Ie-a promulgat, le respecta cu strictete. Sau, altfel spus, „nu este principele deasupra legilor, ci legile deasupra principelui" (Pan., 65,1; dar si 60, l-2). Dar si Cicero preconizase respectarea cu strictete a legilor. Desigur, Traian respecta senatul (Pan., 69, 4), insa exercita si trebuie sa exercite o putere absoluta. Poruncesti, declara Pliniu, sa fim liberi si vom fi. Libertatea senatorilor se realizeaza numai la ordinul lui Traian9.
Dar Panegiricul informeaza si asupra conflictelor dintre romani si daci. De fapt, Pliniu ne ofera, in aceasta privinta, doua „grile" de lectura. Aparent, el se refera numai la coliziunea dintre Domitian si daci, ca si la turneul de inspectie, intreprins de Traian pe Dunare, intre 98-99 d.C. Si aceasta deoarece, in principiu, forma scrisa a Panegiricului trebuia sa reproduca alocutiunea rostita in 100 d.C. Totusi, in realitate, Pliniu strecoara si aluzii, inteligibile pentru cititorii sai, la evenimente posterioare. Ce vizeaza aceste aluzii? Conditiile pacii, incheiate cu dacii in 102 d.C, cand ei se „supusesera" Romei, cel putin in aparenta, diversiunea incercata de Decebal si aliatii lui in primavara anului 102 d.C. (Pan., 12, l-4), mai ales triumful sarbatorit de Traian, in luna decembrie a aceluiasi an (Pan., 16-l7), figurat ca un fel de profetie, poate chiar pretextul invocat de romani pentru a declansa primul conflict cu dacii (Pan., 16, 2-5, 82, 4-5)10.

Stilul Panegiricului da seama de tendinta lui Pliniu de a realiza o „abundenta", ubertas, ciceroniana, desi modernizata, dupa formula fericita a savantului olandez Anton D. Leeman11. Cu toate ca profund clasicizant, Pliniu se inspira din tehnica retorilor si privilegiaza un stil fastuos, bogat in imagistica energica, stralucitoare. Pliniu, in Panegiric, practica pe scara larga comparatiile stralucitoare, antitezele, interogatiile retorice, repetitiile. Apeleaza la locuri comune si la reminiscentele lecturilor din literatura clasica. Redundanta, „floricele" (flosculi) retorice, tiradele implica un discurs amplu, foarte colorat. Nu lipsesc insa nici segmente „severe" de discurs, adica sobre, concentrate. Frontierele intre proza si poezie sunt abolite, incat vocabularul se configureaza ca policrom, in cadrul unei proze metrice unde clauzulele sunt abil structurate. Pe de alta parte, Pliniu se straduieste sa elaboreze imagini noi, aliante de cuvinte, exemple inedite de brahilogie si de asimetrie12. Am putea, asadar, caracteriza demersul stilistic intreprins de Pliniu h Panegiric drept un clasicism adaptat mesajului grandilocvent si strategiei literare inaugurate de stilul nou.
Tematica epistulelor pliniene

Primele noua carti ale epistulelor pliniene cuprind 247 de scrisori, adresate diferitilor prieteni. Au fost probabil publicate de autor insusi, intre 97 si 110 d.C, care si-a dedicat intreaga culegere cavalerului Gaius Septicius Clarus, membru important al cercului plinian si viitor prefect al pretoriului. Cartea a zecea incorporeaza corespondenta intre Pliniu si Traian si a aparut postum. Unele scrisori sunt anterioare misiunii lui Pliniu in Bithynia; dar cele mai multe au fost scrise dupa sosirea lui in Asia si in legatura cu problemele intampinate de autor in provincia respectiva.
Tematica primelor noua carti de epistule se prezinta ca foarte variata. Ea ilustreaza viata romana a epocii, mai ales cea sociala, alcatuita intr-o vasta fresca, ca si reactiile personale ale autorului la imprejurarile in care era implicat. Scrisorile pliniene traduc mai cu seama caracterul autorului lor si configureaza un model social de umanitate, intemeiat pe cultura literara si pe un comportament senatorial, preconizat de Traian, care dorea cooperarea cu exponentii primului ordin al statului. Prevaleaza efortul lui Pliniu de a transforma viata intr-o academie literara, discursul mental al unui literat pasionat, sef de cerc cultural-politic13. incat, in aceasta corespondenta, se contureaza un univers literar, cu toate ca opera in cauza este mai apropiata de referent decat satira si parasatira. Caci scrisorile pliniene aproape ca echivaleaza cu articole de gazeta si acopera toate domeniile vietii sociale si culturale: ceea ce nu le impiedica sa constituie uneori mici poeme in proza14. Patru domenii par a fi fost privilegiate de corespondenta pliniana: viata sociala si economica, viata culturala, personajele epocii, problema crestinismului.

Pliniu se refera la cele mai felurite probleme, privind dezbaterile judiciare, deliberarile senatului, recitatiile si probleme morale si literare: descrie opere de arta, vile, peisaje si se refera la existenta a numeroase personaje ale epocii. Senatorul scriitor incurajeaza activitatea literara a prietenilor sai si exprima clar preocuparile unui sef de cenaclu. S-a aratat ca printre cei 99 de prieteni ai lui Pliniu, mentionati de el insusi, figureaza 6 senatori, proveniti din vechile familii aristocratice, 21 de cavaleri sau senatori de origine ecvestra, 72 de persoane de obarsie necunoscuta, proveniti probabil tot din ordinul ecvestru ori din burghezia municipala. Majoritatea lor zdrobitoare provenea din nordul Italiei sau din Gallia Narboneza. in alta ordine de idei, trebuie mentionat ca pe Pliniu il preocupa diferenta intre istoriografie si oratorie sau specia literara a epistulelor (Ep., 5, 8, 9-l0; 6, 20, 20). il admira fervent pe Cicero, „Marcus al nostru", Marcus noster(Ep., 1, 2, 2-4) si declara foarte limpede: „eu unul, am adaugat, ma straduiesc sa rivalizez cu Cicero si nu ma multumesc cu elocinta vremurilor noastre; caci socot o mare prostie sa nu-ti alegi cele mai bune modele, cand vrei sa imiti" (Ep., 1, 5,12-l3, trad. de Liana Manolache; vezi si 3, 21, 4; 4, 8, 4). Prin urmare, in calitate de corifeu al celui de-al doilea clasicism, Pliniu vrea sa rivalizeze cu Cicero, protagonistul prozei primului clasicism! El prefera stilul amplu, plin si rotund, celui concis AEp., 1, 20). Pliniu este un clasicizant si un ciceronizant, dar adaptat timpului sau: „sunt dintre aceia care admira antichitatea, dar nu dispretuiesc, cum fac unii, talentele din vremea noastra. Caci nu e adevarat ca natura, ca si cum ar fi istovita si secatuita, nu mai creeaza nimic vrednic de lauda" (Ep., 6, 21, 1, trad. de Liana Manolache). Deci Pliniu, ca si magistrul sau Quintilian, crede ferm in posibilitatea redresarii si dezvoltarii literaturii sau oratoriei epocii sale. Reproba insa elocinta moale, prea asianica, a unor avocati din tribunalele centumvirilor (Ep., 2, 14, 12) si opineaza, intocmai ca personajele lui Petroniu si Tacit, ca tinerii primesc o pregatire prea sumara, rapida si unilaterala (Ep., 2,14, 2-4). Pe de alta parte, il admira pe retorul Isaios pentru bogatia vocabularului si usurinta cu care improvizeaza (Ep., 2, 3). De asemenea admite o scriitura elevata, chiar sublima, care sa nu ignore surpriza si riscul AEp., 9, 26, 4). Totodata Pliniu schiteaza un vibrant elogiu al lui Silius Italicus, cu toate ca recunoaste ca nu stralucea prin talent (Ep., 3, 7), ca si lui Martial (ibid, 3, 21) si sprijina cariera lui Suetoniu, pe care il incurajeaza sa publice (ibid, 1,18; 24; 3, 8; 5, 10; 10, 94).
Pliniu intretine un schimb sustinut de scrisori cu Tacit, vioara a doua a cercului sau cultural-politic. Numeroase probleme survin in scrisorile trimise lui Tacit, pe langa cele ale optimizarii stilului literar in general! ii descrie prietenului sau eruptia Vezuviului si moartea unchiului sau (Ep., 6,16 si 20), de care Tacit avea nevoie pentru alcatuirea Historiilor, ii citeste si corecteaza Dialogul despre oratori (ibid., 7, 20) si, la randul sau, ii trimite lucrari, pe care acesta sa le revizuiasca, caci viitorimea va conserva amintirea prieteniei stranse, care ii lega (ibid., 7, 20, 2). Admiratia lui Pliniu fata de Tacit sporeste dupa a doua lectura a Historiilor (Ep., 8, 7, 1; 9, 14). Ca si Quintilian si Tacit, Pliniu pare a fi un adept al Noii Academii. De aceea el afirma: „nu greseste orice om cateodata? Unul isi ingaduie o slabiciune, altul alta" (Ep., 9, 12, 1, trad. de Liana Manolache).

Pliniu nu neglijeaza problemele politice nici in scrisori, unde militeaza permanent pentru concordia dintre imparat si senat, intre limitele statornicite de autoritarismul lui Traian. la atitudine clara impotriva represiunilor antisenatoriale, intreprinse de Domitian si de complicii lui, ca si, desigur, in favoarea victimelor terorii dezlantuite de ultimul dintre Flavieni, adica pentru eroii opozitiei stoice, ca Helvidius Priscus, Arulenus Rusticus, lunius Mauricus etc. (Ep., 1, 14; 9, 13). Admira atitudinea Arriei, care daduse exemplu inaltator sotului ei, condamnat la sinucidere obligata, cand isi infipsese pumnalul in piept, si apoi il intinsese sotului ei, exclamand „Nu doare, Paetus". Totusi, in pofida relatiilor sale personale foarte stranse cu exponentii opozitiei intransigente antifiaviene si admiratiei pe care o nutrea fata de conduita lor, in aceeasi scrisoare Pliniu recomanda un comportament politic mai suplu, conciliant fata de autoritarism, si se detaseaza de optica politica asumata candva de eroii stoicismului intolerant (Ep., 3, 16, 6).
Pe de alta parte, Pliniu nu ignora nici politica externa a Romei. El da indrumari literare prietenului sau Caninius Rufus, care isi propunea alcatuirea unei epopei consacrate razboaielor dacice. Dupa ce constata virtualitatile literare ale materialului furnizat de aceste razboaie, Pliniu consemneaza diversele aspecte ale campaniilor romane in Dacia, ca si rezistenta eroica a lui Decebal. ii precizeaza, asadar, lui Caninius: „vei vorbi despre fluvii noi, lasate sa curga pe pamanturi, despre noi poduri aruncate peste rauri, despre tabere militare catarate pe povarnisurile muntilor, despre un rege alungat din capitala sa, izgonit chiar din viata, dar care nu si-a pierdut defel speranta" (Ep., 8, 4, 2)15.
Desigur, Pliniu se manifesta ca un cronicar complet al Romei epocii sale™. Dar, in acelasi timp, el isi reliefeaza, cu lux de amanunte, propriul program cotidian de existenta; la Roma - printre multiplele obligatii civice si mondene, inclusiv cu prilejul numeroaselor recitatii, al proceselor, sedintelor senatului sau interventiilor in favoarea unor prieteni -, la tara, in vilele sale. Ca intr-un film foarte realist, il vedem cum se odihneste, vaneaza, scrie sau citeste. Se plange insistent ca ocupatiile din Capitala ii rapesc prea mult timp si nu-i permit sa se dedice suficient activitatilor literare (Ep., 1,9). Totodata, epistulele scot in, evidenta optimismul funciar al lui Piiniu, seninatatea lui launtrica, care nu putea decat sa placa unui imparat ca Traian, promotorul concilierii politice interne. Piiniu evoca mai ales aspectele agreabile din viata si alege ceea ce este bun si pilduitor in epoca sa. Totodata s-a aratat ca Piiniu se gandeste adesea la imaginea pe care o transmitea posteritatii, ca evita, in corespondenta lui, ceea ce era prea banal17, in ansamblul scrisorilor pliniene, corespondenta purtata cu Traian (121 de " epistule) formeaza un capitol autonom, foarte interesant. in primul rand, figureaza aici si scurte bilete trimise de imparat insusi lui Piiniu. Primele 14 scrisori sunt anterioare misiunii bithyniene a lui Piiniu. Daca prima dintre ele dateaza din 98 d.C. si il felicita pe imparat pentru accesul la domnie (Ep., 10, 1), ultima, adica a paisprezecea, glorifica victoria dobandita de Traian in primul razboi dacic si dateaza din 102 sau 103 d.C: „aduc felicitari, cel mai bun dintre imparati, victoriei tale foarte insemnate, foarte frumoase si foarte vrednice de traditiile strabune si, in numele tau si in cel al statului; rog pe zeii nemuritori ca toate gandurile tale sa aiba o desavarsire tot atat de fericita, pentru ca gloria imperiului se innoieste si sporeste datorita virtutilor tale atat de stralucite" AEp., 10, 14)18. Este intamplator faptul ca acest grup de scrisori incepe si se incheie cu felicitari aduse lui Traian? Credem ca trebuie sa raspundem negativ. Oricum, cele mai multe scrisori din cartea a zecea privesc experienta lui Piiniu ca guvernator al Bithyniei. Piiniu il informeaza pe imparat asupra problemelor cu care era confruntat si ii cere indrumari chiar pentru rezolvarea detaliilor marunte ale administratiei sale, cum ar fi deteriorarea unui teatru si a unui gimnaziu. Doua scrisori celebre se refera la crestini, destui de numerosi in Bithynia. Piiniu este primul autor latin pagan care atesta progresele inregistrate de credinta crestina. Totodata, el reprima crestinismul sub presiunea fanatismului pagan. Traian cere pedepsirea celor dovediti crestini, deoarece considera ca ei nu se pot integra modului de viata si de gandire traditional al Imperiului, dar preconizeaza indulgenta fata de ' cei ce-si abjura credinta cea dreapta si interzice utilizarea denunturilor anonime fata de adeptii noii religii (Ep., 10, 97). Anumite scrisori relative la pregatirea razboiului impotriva partilor au fost eliminate sau amputate, astfel incat sa devina aproape obscure (Ep., 10, 27; 28; 63; 64; 67). in sfarsit, una dintre scrisori nareaza aventurile libertului roman Callidromus, luat prizonier de daci, in cursul primului razboi, purtat impotriva romanilor, si trimis de Decebal in dar, ca sclav, partilor, cu prilejul unei ambasade, care urmarea injghebarea unei mari aliante antiromane (Ep., 10, 74). Callidromus urma sa-l informeze personal pe Traian de tot ce vazuse in statul partie.
Chiar daca raspunsurile lui Traian sunt nu numai concise ci si seci, traducand faptul ca imparatul parea plictisit de insistenta lui Pliniu asupra maruntelor detalii ale administratiei Bithyniei, explicatia ca Pliniu guverna timorat nu pare a elucida numeroasele cereri de indrumari, care emerg in cartea a zecea a epistulelor pliniene19. Pliniu c.iulta atat de frecvent pe imparat, in privinta guvernarii Bithyniei, pe de o parte fiindca era foarte atasat de Traian si pentru ca autoritarismul imperial, potentat masV. reclama ca un principe, chiar „liberal", precum cel de-al doilea dintre Antonini, sa controleze si sa dirijeze intreaga administratie statala; iar, pe de alta, deoarece Bithynia era, cum am aratat mai sus, una dintre bazele campaniei impotriva partilor, cu grija pregatita.
Stilul corespondentei literare pliniene
insusi Pliniu ii marturiseste lui Septicius Clarus ca si-a revizuit scrisorile, trimise prietenilor, in vederea publicarii si ca a selectat din masa de epistule reale, pe cele scrise „mai ingrijit", accuratius. Nu va respecta ordinea cronologica a expedierii scrisorilor autentice, deoarece nu redacteaza o opera istoriografica. Va publica epistulele, dupa cum le va avea in mana (Ep., 1,1). Astfel, el defineste o adevarata poetica a modalitatii sale epistulare. Totusi unii savanti au considerat ca forma epistulara ar fi fictiva, ca de fapt scrisorile pliniene ar constitui epigrame in proza, inrudite cu cele compuse in versuri de Martial, dedicate unor prieteni ai autorului si nu expediate lor, ca ar forma un manus! harazit elitei socio-intelectuale a vremii. Dimpotriva, alti exegeti opineaza ca e vorba de o corespondenta foarte reala. Un punct de vedere intermediar, la care ne raliem si noi, sugereaza ca Pliniu a selectionat in vederea publicarii numai anumite parti din scrisorile autentice, astfel incat fiecare scrisoare sa comporte un singur subiect si sa se structureze in jurul unui eveniment bine determinat, in ciuda varietatii tematice exceptionale a intregului corp epistular. Numai moartea lui Pliniu cel Batran a fost narata in doua epistule diferite. Astfel incat remanierea pliniana a ajuns sa transforme aceste scrisori in „concentrate" rafinat slefuite aproape ca un poem parnasian. De altfel, desi se sustine, in general, ca macar scrisorile din cartea a zecea ar fi absolut autentice si nerevizuite in vederea publicarii, noi am constatat si aici anumite remanieri ale corespondentei reale. Caci cum s-ar explica altfel ca epistulele prebithyniene incep si se sfarsesc prin felicitari si ca au fost modificate scrisorile referitoare la piepararea razboiului partie? Dar, daca Pliniu nu si-a publicat epistulele, cum le scrisese prietenilor, si n-a urmat exemplul lui Cicero, remanierea sa trebuie sa fi fost mai putin profunda decat cea practicata de Seneca20.
Fara indoiala, scrisorile pliniene sunt migalos structurate si cizelate. Sectiunile fiecarei scrisori apar precis delimitate, in paragrafe, formand adevarate unitati, care corespund, in poezie, strofelor. Pot fi astfel identificate intertextualitati intre tehnica epistulara pliniana si poezia callimahiana sau traditia retorica21. Pliniu alterneaza, cu iscusinta, descriptiile clare, naratiile slefuite si chiar portretele precise ale unor personaje, ca Regulus AEp., 1, 5) sau Pliniu cel Batran (ibid, 3, 5). Tonul scrisorilor penduleaza intre duiosie meditativa, gratie ironica si chiar sarcasm. Nu lipsesc anecdotele savuroase, precum cea care relateaza distractia juristului lavoienus Priscus. Cu prilejul unei recitatii obositoare, poetul Passenus Paulus isi incepuse lectura publica prin „Prisce, vrei..." lavoienus Priscus, neintelegand ca poetul se adresase unui personaj al lui si crezand ca este vorba de el insusi, exclama: „dar eu nu vreau nimic" (Ep., 6, 15, trad. de Liliana
Manolache). Confuzia este realmente amuzanta: Priscus uitase de fictiunea recitatiei.
Desigur, lui Pliniu ii lipsesc densitatea emotionala si vibratia dramatica. insa se exprima cu maxima limpezime, elegant si dezinvolt. in mai multe randuri, recomanda epistolografiei un stil clar si concis. De fapt, in epistule, el practica un limbaj alegru, mai oral si mai concis decat cel vehiculat de Panegiric. Vocabularul plinian evidentiaza privilegierea simetriei, echilibrului, gratiei incantatoare. Putine cuvinte si conotatii apar ca straine lexicului preferat de autorii primului clasicism. Fireste, Pliniu recurge uneori la figuri retorice. Sintaxa este clasica. Frazele sunt scurte, cateodata eliptice, relevand preeminenta parataxei si a coordonarii. Clasicismul plinian se traduce si prin adecvarea scriiturii la subiect, datorita utilizarii unor tuse usoare. Stilul nou preconiza scriitura omogena, indiferent de subiect, pe cand clasicismul recomanda modificarea expresiei literare in functie de materia tratata. Cand nareaza faptele infamante ale lui Regulus (Ep., 2, 20), Pliniu privilegiaza stilul viu, rapid, aproape in tehnica fabulei mileziene. Iar cand invoca motive alexandrine si conceptul de glorie, el utilizeaza un vocabular mai elevat si o fraza mai „nobila", in congruenta cu subiectul ales (Ep., 3, 16). in orice caz, daca in primele noua carti de scrisori, Pliniu privilegiaza parataxa, in epistulele trimise lui Traian nu poate fi evitat stilul hipotactic, expresiile de deferenta si formulele stereotipizate. in general, Pliniu pare a fi preferat anumiti termeni abstracti, adjectivele in -osus, anumite adverbe rare22. in orice caz, din toate punctele de vedere, Epistulele par mai performante decat Panegiricul.
Receptare si concluzii asupra lui Pliniu
Cum am aratat, Panegiricul a realizat o specie noua in literatura latina, care va fi ilustrata de mai multi retori ai secolului al IV-lea d.C. Iar autori ca Fronto, Symmachus si Sidonius Apollinaris au utilizat experienta pliniana in materie de epistolografie literara. Reflectiile lui Pliniu asupra relatiilor dintre dreptul natural si monarhia absoluta au influentat doctrinele regilor Frantei, mai ales incepand cu Jean Bodin.
in limba romana, au aparut mai multe traduceri ale operelor lui Pliniu. Prima talmacire integrala se datoreaza Lianei Manolache si a fost publicata in 1977. Autorul acestui volum a studiat in mai multe randuri numeroasele informatii furnizate de Pliniu cel Tanar cu privire la razboaiele romanilor cu dacii23.
Desi „om nou", Pliniu si-a insusit perfect mentalitatea aristocratiei senatoriale a vremii. Totodata, el a sprijinit activ potentarea autoritarismului, chiar precaut, in relatiile cu senatul, pe care il statua Traian. Nu este lipsit de semnificatie faptul ca, in scrisorile adresate imparatului, Pliniu i se adreseaza frecvent, spunandu-i „stapane", domine (la vocativ). Pe de alta parte, Pliniu a condus cel mai activ, cel mai fertil cerc cultural-politic al secolului al Il-lea d.C, unde se vehiculau modelele de gandire ale Noii Academii probabiliste. Discursul literar plinian traduce caracterul unui scriitor scutit de frustrari si de complexe, optimist, increzator si bland. S-a opinat adesea ca, daca prietenul sau Tacit descoperea raul, acolo unde el nu se afla, Pliniu decela binele, unde se gasea raul. Nu a practicat o arta densa si viguroasa, dar s-a exprimat cu claritate, acuratete, intr-un stil suplu, adaptat subiectului tratat.