Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?



Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Două guvernări decisive - lascăr catargiu (1871-1876) şi marea guvernare liberală (1876-1888)
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 


Moto:

De cīte ori geniul ajunge să aibă cuvīnt la neamul īn care s-a născut, timpurile moarte se sffrşesc şi īncep timpurile vii.

SIMION MEHEDINŢI

Ziua de 11 martie 1871 a fost una din acele date pe care naţiunea le uită, dar care au influenţat destinul ei īntr-o măsură decisivă. Istoriografia noastră are acest obicei de a hiperboliza anumite date — cum este cea de 24 ianuarie 1859 —, la care s-au luat decizii importante, dar fără efect juridic, nu capitale, şi de a lăsa īn uitare — cum este ziua de 11 decembrie 1861, dată la care s-a produs īn fapt Unirea — acele aspecte politice şi juridice, pe care, bineīnţeles, istoriografia străină nu le uită. Din acest motiv, continuăm să protestăm şi să ne manifestăm indignarea pentru conţinutul unor enciclopedii, al unor lucrări apărute īn străinătate, al unor hărţi şi studii care judecă rece, instituţional şi metodic evoluţia statului romān, sub permanenta suspiciune a unei atitudini negative faţă de ţara noastră.

Aşa cum am arătat īn primul volum, īn dimineaţa zilei de 11 martie 1871, la ora 10.00, domnitorul Carol I a convocat la palat fosta Locotenentă domnească (Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi col. Haralambie) de la care preluase puterea īn 1866, şi le-a īnmīnat membrilor actul de abdicare. După o oră de insistenţa din partea celor doi oameni politici, Carol accept㠄cu cea mai mare silă"2 să mai reflecteze, cu condiţia ca romānii vor fi īn stare să prezinte o listă de guvern şi să treacă Bugetul prin Parlament. Adusă īn Parlament de Lasc&

#259;r Catargiu īn jurul orei 13.00, chestiunea declanşează o adevărată hărmălaie care nu īncetează decīt la ora



Gestul s-a produs ca urmare a paralizării guvernului īn faţa demonstraţiilor şi atitudinii violente a presei cu ocazia victoriei Germaniei īn războiul franco-prusac. Colonelul Haralambie era plecat, astfel că actul de abdicare a fost predat celor doi oameni politici, un conservator şi un liberal-radical. 2 Memoriile regelui Carol I ol Romāniei, Ed. SCRIPTA, Bucureşti, 1993, voi. 2, p. 166.



18.00, fără nici o decizie. Mulţimea insurgenţă adunată pe străzi şi incitată la violenţă de prezenţa unor subunităţi ale armatei hotărăşte să se deplaseze spre palatul domnitorului pentru a-l răsturna. Prefectul Poliţiei īl informează pe Carol asupra iminentului asalt al mulţimii şi, īn momentul īn care i se cere să asigure paza şi siguranţa instituţiei, īnaltul funcţionar īşi dă demisia, īn aceste condiţii dramatice, alături de Carol I nu se mai afla decīt Lascăr Catargiu.



Guvernarea salvatoare

Cu toate că Lascăr Catargiu a rămas īn memoria istoricilor şi a supravieţuitorilor holocaustului comunist cu imaginea unui bătrīn īnţelept şi echilibrat, īn 1871, cīnd a jucat marele său rol istoric, era un bărbat īn plină maturitate. Avea 48 de ani şi conducea gruparea conservatoare, fiind el īnsuşi boier din ramura moldoveana a Caţargiilor şi urmaş politic al lui Barbu Catargiu. Lascăr Catargiu era, alături de Ion C. Brătianu şi Ion Ghica, o autoritate recunoscută şi respectată. Echilibrul său proverbial venea dintr-o anumită luciditate tipică omului politic versat, critic, dar şi responsabil, dublat de un patriotism robust. Caragiale īl vedea astfel: „Sub īnfăţişarea aceea blajină, nimini, poate, nu ştie cīţă tenacitate şi-cītă energie stau ascunse; īndărătul acelor doi ochi blajini, stă dīrză o voinţă neīncovoiaţă; sub chipul acela de răzeş plin de bonomie naivă, e totdeauna deşteaptă la pīndā cea mai sigură judecată politică, cea mai adīncă dibăcie de om de stat. Toate acestea, pe un fond moral fără cea mai mică imputare". Un portret ne-a lăsat şi Nicolae lorga: „Bătrīnul greoi şi gīrbov, cu faţă rotundă roşie şi pārul rar pe care-l tăia circonflexul unor mustăţi paşnice de blīnd Bismarck romān, avea, după spusa cuiva care l-a cunoscut bine, marea īnsuşire decisivă de a asculta liniştit, pe rīnd, fără o īntrerupere, o tresărire, un gest, şi pe unii şi pe alţii dintre aceia care aveau o pregătire de care el īnsuşi rămăsese cu totul străin, pentru ca, la urmă, cīnd, din atīta discuţie, nu mai rămăsese nimic şi nu se mai putea īnţelege nimic, să indice pe «dumnealui care are dreptate», şi alegerea era oricīnd fără greş"4, īn istoria Romāniei moderne, acest om politic apare īn prim-plan numai īn situaţiile disperate, găsind de fiecare data acele cuvinte convingătoare şi puţine, aducătoare de soluţii- La momentul de cumpănă al detronării lui Cuza, preia conducerea Locotenentei, pentru ca imediat să dea Romāniei prima sa Constituţie democratică (1866); īn clipa declanşării mişcării separatiste de la Iaşi, Lascăr Catargiu se duce īn marele oraş moldovean, al cărui prefect fusese sub Vodă Sturdza, şi nu ezită să aplice forţa; mult mai tīrziu, īn 1891, pronunţă īn faţa reginei Elisabeta celebra frază de refuz a căsătoriei prinţului moştenitor Ferdinand cu Elena Vācărescu: „Aiasta se poate, dar atunci Dumnealui rămīne un simplu particuler!", atitudine ce rezolvă o nouă gravă criză dinastică.

Guvernul format de Lascăr Catargiu īn acea noapte de mare pericol īl avea pe gen. Christian Teii la Ministerul de Război, pe Gheorghe Costaforu ca ministru de externe, pe Nicolae Kretzulescu la Justiţie, iar la Ministerul de Finanţe pe Petre Mavrogheni. Pentru a īnţelege ce ar fi īnsemnat abdicarea lui Carol I īn primăvara anului 1871 să facem apel la o analiză pertinenţă: „Punerea īn discuţie de către puterile interesate a existenţei Unirei. Primejdia mişcărilor separatiste. Tribulaţiunile nesfīrşiţe prin īntreaga Europă īn căutarea unui alt principe care să rişte din nou experienţa ce o făcuse domnitorul Carol. Pierderea definitivă a unei posibilităţi de sprijin din partea Germaniei şi certitudinea cīştigării unui nou duşman īn dinastia de Hohenzollern, tocmai īn momentul īn care imperiul german se proclamase la Versailles şi avea să capete o mare influenţă īn politica europeană. Lăsarea ţării fără nici un sprijin — Franţa īnvinsă fiind prea ocupata cu refacerea ei proprie, Anglia fiind prea departe şi Italia īncă prea slab㠗 īn viitorul conflict ruso-turc ce se desemna ca inevitabil īncă de pe acum. Pierderea oricărei continuităţi şi stabilităţi īnăuntrul ţării, unde adolescenţa noastră constituţională şi īnflăcărarea temperamentului latin aveau mai mult ca oricīnd nevoie de un punct fix īn jurul căruia să se strīngă īnăuntru şi de un punct de reazem pe care să se sprijine īn afară. Iată ce ar fi īnsemnat abdicarea domnitorului Carol īn martie 1871". Va trebui să adăugăm la acest tablou exploziv cel puţin două detalii: pe toată perioada războiului franco-prusac, ministerul de externe francez a manevrat pentru detronarea lui Carol şi readucerea lui Cuza sau alegerea pe Tronul Romāniei a colonelului Nicolae Bibescu, declarat peste noapte prinţ francez (!), dar rămas īn istorie drept complice la asasinarea primului-ministru Barbu Catargiu; īn al doilea rīnd, aşa cum arăta Nicolae lorga „există īn 1870 o īnţelegere īntre Austria şi Turcia pentru ca la cea mai mică mişcare a noastră, mai ales īntr-un anume sens, cu permisiunea Austriei, Principatele să fie ocupate de turci". Toate aceste elemente de pericol, precum şi situaţia grea financiară a ţării, fac din guvernul Lascăr Catargiu o echipă de supravieţuire, īn condiţiile īn care īnsuşi domnitorul continua să fie pregătit pentru abdicare. El aştepta doar soluţionarea scandalului afacerii Strousberg pentru a pleca.

Pe fondul unor dezbateri parlamentare aprinse, īn care declaraţiile de credinţă la adresa Constituţiei, venite din partea guvernului, sunt combătute violent de gruparea liberal-radicală, se produce o modificare a atitudinii domnitorului, īn următoarele săptămīni, Carol se convinge că dimensiunea revoltei antidinastice a romānilor se reduce la cīteva grupuri turbulenţe din Bucureşti, Ploieşti şi Craiova, agitate de liberalii radicali, şi că populaţia nu se asociază acestei mişcări, fiind mai de grabă loială Tronului şi preocupată de situaţia economică. De fapt, īn dedesubturile acestei constatări se afla realitatea că societatea romānească nu era pregătită pentru reformele liberale şi reacţiona la ele fie printr-o mare prudenţă, fie prin confuzia de tip Conu Leonida.

Ambiţionat de situaţia grea personală īn care se afla, dar şi de faptul că eşecul său se producea simultan cu marea victorie germană īn Europa, Carol decide să guverneze metodic: „El şi-a dat seama, īn primul loc că, fără ordine severă īn interior, nici o realizare serioasă economică nu este posibilă. Pentru introducerea acestei ordini severe īn interior īi trebuia un guvern cu nună de fier şi cu mare autoritate īn ţară. Guvernul Lascăr Catargiu răspundea īn totul acestei aşteptări". Este momentul īn care domnitorul Carol I admite sistemul politic īntemeiat pe partide, īn care guvernul organizează alegerile şi le cīştigă, asigurīndu-şi o majoritate parlamentară confortabilă. Romānia revenea practic la sistemul gīndit de Marile Puteri īn 1858, care, pentru a asigura stabilitatea ţārii, concepuse un mecanism electoral menit să permită conservatorilor să formeze guvernul şi să domine Parlamentul. „Regele a acceptat, de fapt, modificarea Constituţiei prea liberale de la 1866 — copiată după Constituţia belgiană de la 1831 — sub guvernul Lascār Catargiu (1871 - 1876), inversīnd datele democraţiei parlamentare, īn timp ce, īn ţările occidentale, Anglia, Franţa, Belgia, şeful statului face alegeri şi numeşte prim-ministru pe reprezentantul partidului care a reuşit să obţină majoritatea electorală, la noi procedura era inversată. Şeful statului īl numea pe primul ministru, care convoca administraţia şi organiza alegeri, obţinīnd automat un rezultat favorabil partidului din care făcea parte primul ministru numit de rege". De acum īncolo, pīnă īn 1937 şi apoi pīnă īn 1996, stabilitatea politică va fi asigurată prin sistemul desemnării unui partid care să organizeze alegerile şi să facă tot posibilul, inclusiv abuzuri, pentru a le cīştiga. Astfel au fost posibile trei guvernări de durată şi succesive, de 5, de 12 şi de 8 ani, cele mai lungi din istoria Romāniei libere moderne, īn secolul al XX-lea, acest sistem a fost cunoscut sub denumirea de rotativa partidelor politice, subiect de batjocură din partea istoriografiei comuniste, dar soluţie unică de supravieţuire a sistemului democratic īn Romānia.

Ar fi de lămurit un detaliu al instalării guvernului conservator Lascăr Catargiu. Pus īn minoritate īn Parlament şi contestat vehement, guvernul Lascăr Catargiu dizolvă ambele Camere la 16 martie 1871, fapt interpretat īn epocă de către liberalii radicali ca o lovitură de stat. Acuzaţia avea doar un caracter propagandistic, deoarece Constituţia din 1866 prevedea la Art. 35: Puterea executivă este īncredinţată Regelui, care o exercită īn mod regulat prin Constitufiune, iar la Art. 95, alin. 6 prevedea că El (domnitorul) are dreptul de a dizolva ambele Adunări de odată sau numai una din ele9.

īn Mesajul Tronului din 23 mai 1871, Carol I făcea un bilanţ al primului deceniu de statalitaţe modernă a Romāniei şi prefigura programul său politic: „Am trecut cu toţii prin grele īncercări, dar lupta ne-a īntărit, experienţa ne-a luminat, şi, cunoscīnd mai bine oamenii şi lucrurile, vom merge cu paşi mai siguri pe adevărata cale a progresului. Naţiunea īntreagă, obosită de luptele sterile īn care se frămīntă de mai mulţi ani şi care īi puteau ameninţa chiar existenţa sa politică, s-a ridicat ca un singur om şi, răspunzīnd apelului ce i-a făcut guvernul meu, a pronunţat verdictul său. Prezenţa domniilor voastre aici, domnilor senatori şi domnilor deputaţi, probează īndestul că ţara este decisă a nu-şi caută fericirea aiurea, decīt īn ordine şi stabilitate, căci nu fără impunitate se calcă legea adevărului şi nu fără teribile consecinţe se violează principiile cele mai fundamentale pe care este aşezată societatea. De aceea, să consolidăm prezentul, pentru ca să asigurăm viitorul. Probele constante de īncredere īn guvernul meu, ce mi se dau din toate părţile, liniştea ce domneşte pretutindeni, afectuoasa primire ce mi s-a făcut īn călătoria ce am īntreprins cu Doamna īn o parte a Romāniei, m-au convins pe deplin că ţara este eminamente conservatoare, că lecţiunile trecutului au dat roadele lor şi că orice īntreprinderi de dezordine nu pot īntīmpina īn viitor decīt dezaprobare generală, mai īnainte chiar de a fi pilduite prin īnfrīnarea legilor". Substratul acestei atitudini publice era decizia de a guverna după principiile conservatoare, care fundamentaseră sistemul parlamentar la nivelul Adunărilor Ad-hoc. Acest fapt presupunea īncălcarea unor prevederi fanteziste ale Constituţiei din 1866, oricum inaplicabile, şi instituirea unei regim de Dreapta, bazat pe ordine şi pe restrīngerea unor libertăţi pentru care societatea romānească nu era pregătită. Ideea că această atitudine de forţă ar fi fost īndreptată īmpotriva democraţiei şi ar fi constituit un abuz, un act dictatorial, o īndepărtare de la idealurile naţiunii — teză dragă istoriografiei romāne oficiale — este infirmată cu cel puţin două argumente: timp de 5 ani, guvernul conservator nu s-a confruntat cu mişcări sociale majore, revolte sau incidente sīngeroase, iar contextul real, atitudinea oamenilor politici şi a locuitorilor ţării faţă de noua orientare a politicii interne a domnitorului poate fi ilustrată de afirmaţiile lui Carol I din scrisoarea către tatăl său datată. 7/19 iunie 1871: „La deschiderea Camerei am fost mai călduros salutat ca niciodată; entuziasmul atinse punctul culminant la acea parte din discursul meu unde anunţ că sunt decis a-mi continua misiunea; au trecut cīteva minute pīnă să pot urma. Cīnd părăsii sala, mi se făcură din nou ovaţiuni, care continuară la īntoarcerea mea la palat pe străzile pline de lume"12.

La alegerile generale din mai 1871, liberalii suferiseră o īnfringere severă, obţinīnd doar 10 locuri īn Parlament, Ion C. Brătianu retrăgīndu-se la scurt timp după aceasta la moşia sa, Florica, iar C.A. Rosetti pregătindu-se să emigreze. Putem vedea īn retragerea la Florica a lui Ion C. Brătianu scena tigrului īnsīngerat care īşi linge rănile. Asta nu īnsemna că era mai puţin periculos. Dimpotrivă. Ca naţionalist tenace, Brătianu va face doar un pas īnapoi pentru a porni din nou la luptă. Atacul lui se va dovedi nimicitor.

Concomitent cu reculul liberal-radical, domnitorul va acţiona prin ministrul Costa-Foru pentru atragerea grupării junimiste de la Iaşi īn politica ţării, conştient că liderii acesteia — Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Theodor Rosetti — reprezintă valori intelectuale şi morale de care ţara avea nevoie atunci. Ei vor intra pe rīnd īn guvernarea conservatoare, mai īntīi Titu Maiorescu (7 aprilie 1874), apoi Theodor Rosetti (7 ianuarie 1875). Guvernarea Lascăr Catargiu nu va īntīrzia să treacă Ia măsuri pentru redresarea economică şi financiară a ţării. Ministrul de finanţe Petre Mavrogheni — considerat īn literatura de specialitate drept cel mai bun ministru de finanţe al Romāniei din toate timpurile —, după ce constată că rezervele statului sunt nule şi că datoria publică este imensă, declanşează un program inteligent de reforme fiscale, a cărui particularitate şochează prin temeritatea sa: īmprumutul lansat pe piaţă a fost realizat īn īntregime īn ţară, fără a apela la noi credite externe. Relaxīnd presiunea crizei financiare a ţării, Mavrogheni are acum un nou spaţiu de manevră īn procesul de atragere a resurselor şi aplică fulgerător monopolul tutunului, al timbrului şi al licenţei băuturilor alcoolice, concomitent cu ridicarea impozitului funciar. In doi ani Romānia era redresată financiar şi oferea condiţii sănătoase pentru relansarea economică. De cealaltă parte, Carol forţează programul de construcţii feroviare, inaugurīnd mai multe linii, dezvoltīnd reţeaua podurilor metalice şi a drumurilor interurbane, precum şi amenajarea docurilor fluviale. Rapiditatea cu care au fost aplicate aceste măsuri īşi are explicaţia īn doi factori esenţiali: moralitatea exemplară a guvernului Lascăr Catargiu, mai ales prin faptul ca a blocat corupţia şi afacerile oneroase pe seama statului, şi metoda angajării unor mari firme străine, precum şi a capitalului occidental, īn realizarea proiectelor de infrastructură şi de organizare industrială a ţării. Atīt timp cīt domnitorul german şi guvernanţii de modă germană au deţinut puterea, corupţia īn afacerile cu marile companii a fost extrem de scăzută. Ea a continuat să-şi dezvolte īnsă propriile legi la nivelul funcţionarului.

Pe de altă parte, guvernarea conservatoare autoritară a adus societatea romānească īn situaţia de a gestiona cīteva din aspectele sociologiei politice şi īn primul rīnd raportul dintre putere şi autoritate. Guvernarea conservatoare a reuşit să facă un prim pas important pentru trecerea relaţiei stat-societate de la stadiul de putere - īn care vectorul principal este constrīngerea -, la stadiul de autoritate politică, adică la „capacitatea de a obţine ascultarea īn absenţa con-strīngerii", al cărei principal vector devine respectul faţă de legi şi, mai ales, convingerea că acestea sunt legi bune. Naţiunea romānă īncepea să īnţeleagă mecanismele guvernării moderne, să-şi producă primele judecăţi de valoare asupra felului cum este condusă şi să reacţioneze ca actor al fenomenului. Din acest punct de vedere, „liniştea" naţiunii sub guvernarea conservatoare 1871 - 1876 era o expresie a nevoii de autoritate, de stabilitate, de legitimitate politică, nevoie pe care o vom mai īntīlni, parazitar sau progresist, īn comportamentul de mai tīrziu al naţiunii. Poporul romān, cu responsabilitatea sa de nucleu īntemeietor şi conducător, trece īn această perioadă de la contemplare şi curiozitate faţă de noutatea vio-l3 Virgil Măgureanu, Studii de sociologie politică, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, p. 82.

lentă a mişcării liberai-radicale, la discernămīnt politic, cu toate neīmplinirile sale, ilustrat de īnţelegerea tot mai largă a raportului dintre acţiunea politică şi efectele ei asupra vieţii sale cotidiene.

O singură voce va rămīne să strige īn pustiu: Mihai Eminescu.

Al patrulea factor care a venit īn sprijinul guvernării de Dreapta a fost extern. La sfīrşitul lunii mai 1871, Comuna din Paris sfīrşea īntr-un devastator incendiu, īn măcel şi asasinate bestiale, arătīnd lumii pentru prima dată adevărata faţă a comunismului. Oroarea pe care a trezit-o această tristă experienţă a populaţiei Parisului, precum şi expunerea publică a implicării directe a francmasoneriei īn lupte, prin batalioane de asalt organizate de loje, a pus pe liberalii radicali romāni īntr-o situaţie defensivă. Nu era doar prăbuşirea unui ideal, ci şi dezgustul acestor romāni pentru felul cum fuseseră speculate sentimentele lor patriotice şi internaţionaliste īn scopuri străine Romāniei. Mişcarea de forţă de pe străzile Bucureştilor īncercase să copieze dinamica Gărzii Naţionale franceze, dar distanţa de la aceasta la ceea ce se dovedea a fi Garda Naţională īn Romānia era imensă. La Paris, tentativa lui Thiers de a recupera de la Garda Naţională cele 200 de tunuri cu care aceasta īntărise cartierele Montmartre şi Bellevilie s-a sfīrşit cu capturarea generalului Lecomte şi a generalului Clement Thomas. La ora 17,00 a zilei de 18 martie 1871, cei doi generali sunt executaţi dans une orgie de sang. Comuna din Paris proclamată la 28 martie se dovedeşte foarte repede o īncercare de instalare a regimului comunist īn Franţa, fapt care provoacă reacţia lui Thiers. īntre 21 şi 28 mai se desfăşoară la Paris „sāptămīna sīngeroasă", īn care cinci corpuri de armată īnsumīnd 130 000 de oameni atacă baricadele comuniştilor, producīnd peste 20 000 de morţi, 38 000 de arestaţi şi 10 000 de deportaţi, īn spatele trupelor, grupuri specializate de lichidatori executau pe orice suspect care purta o armă, vreun obiect de īmbrăcăminte de culoare roşie sau avea părul grizonat, amănunt īn care generalul marchiz de Gallifet vedea un revoluţionar de Ia . La finalul măcelului, Adolphe Thiers avea să declare: „Republica va fi conservatoare sau nu va fi deloc."

Constatăm astfel īncă o dată ecoul evenimentelor franceze īn situaţia din Romānia şi putem īnţelege mai bine declaraţia lui Carol I referitoare la caracterul conservator al ţării pe care hoţărīse să o conducă. Totodată, Franţa prezenta imaginea unui stat īnfrīnt şi umilit, dar şi a unei ţāri care reproşa acum implicarea romānilor īn Comuna din Paris. La 25 mai/6 iunie 1871, „guvernul francez (Jules Favres) a comunicat īnsărcinatului de afaceri al Romāniei la Paris că, din nefericire, s-au găsit printre insurgenţi si romāni, care şi-au uitat īntr-atīta īndatoririle lor de recunoştinţă către Franţa amicală şi ospitalieră, īncīt s-au unit cu comuniştii". Carol a fost nevoit să prezinte scuze. „Vremea conspiraţiilor trecuse — conchide italienistul Alexandru Marcu. Epoca eroismului carbonar se dovedea perimată chiar şi īn Italia, unde reacţiunea contra exceselor garibaldiene ajunsese īntr-acestea (24 septembrie 1867) pīnă la arestarea şi deportarea īn insula Caprera a popularului condotier, care năzuia să cucerească Roma cu un ceas mai devreme, īn felul acesta ne vom explica totodată reacţiunea īmpotriva roşilor, a lui C.A. Rosetti mai ales, cīt şi grija noilor guverne din Principate de a şterge definitiv orice amintire a conspiraţiilor din anii precedenţi, prin desfiinţarea depozitelor clandestine de arme ce mai rămăseseră la Bacău". Protagoniştii acestei revoluţii europene mor pe rīnd: Mazzini īn 1872, īmpăratul Napoleon al III-lea īn 1873, regele Victor Emanuel īn 1878, Garibaldi īn 1882, Karl Marx īn . Moştenirea lor este şi astăzi foarte controversată.

Al cincilea factor care a favorizat stabilizarea economică şi politică a ţării īn perioada guvernării Lascăr Catargiu, precum şi dezvoltarea generală a statului a fost, īn mod surprinzător, activitatea liderilor liberali din Opoziţie. După episodul trist şi nedrept al īndepărtării sale de la guvern īn 1868, Ion C. Brătianu a oscilat un timp īntre abandonarea vieţii politice şi īncercările de a constitui un partid liberal puternic. Traseul carierei lui Ion C. Brătianu din această perioadă ne ajută să observăm că renunţarea publică la o serie de teze revoluţionare şi la unele metode subterane de acţiune politic㠗 aşa cum a fost declaraţia fratelui său, Dumitru, prin care recunoştea că poporul trebuie să apeleze la revoluţie numai īn cazuri disperate — a avut efecte imediate īn apropierea sau reapropierea de Opoziţia liberală a unor lideri centrişti, altfel foarte rezervaţi. Este interesant de subliniat că, pe fondul celei mai bune guvernări conservatoare şi īn condiţiile īn care singura formă de capital solid cu care se capitaliza economia romānească era cel străin, se ridică din sorginte liberal-radicală o reacţie extrem de populară: ideea economiei naţionale. Atunci, ca şi mai tīrziu, ideea

14 Memoriile regelui Carol I al Romāniei,Ed. SCR1PTA, Bucureşti, 1993, voi. 2, p. . 5 Alexandru Marcu, Conspiratori şi conspiraţii īn epoca renaşterii politice a Romāniei (1848 - 1877), Ed. Cartea Romāneasca, Bucureşti, 1930, p. 348.

ocupării economiei romāneşti de către străini a pus īn discuţie, mai degrabă involuntar, singura soluţie de dezvoltare pe care o avea tipul de stat dat Romāniei prin reformele lui Cuza. Un stat construit cu instituţii importate din Franţa - a cărui axă principală este birocraţia aşezată īntre instituţii şi cetăţeni pentru a forţa adaptarea cetăţeanului la instituţie şi nu autorizarea de către cetăţean a instituţiei pentru a-l sluji —, nu avea şi nu are altă soluţie decīt ca, odată cu importul de instituţii străine, să importe şi capitalul străin. Dacă Romānia modernă ar fi urmat calea nealterată a proiectului iniţial francez, ar fi devenit īn timp o colonie economică a unor rnari puteri europene (Franţa, Germania sau Anglia), orientată politic după evoluţia ponderii acestor puteri pe continent, dezvoltată, dar lipsită de independenţă, suveranitate şi, mai mult ca sigur, de integritate teritorială. Nu este exclus ca o dezvoltare mai accelerată a Transilvaniei să fi provocat o decizie definitivă a Marilor Puteri de rupere din context romānesc a provinciei, criteriul de bază fiind cel economic. Algoritmul era acesta: Muntenia — bază de materii prime agricole, Moldova — bază de producţie zootehnică şi de exploatare a lemnului, Transilvania — stat dezvoltat industrial după model occidental. Cele trei state romāneşti ar fi avut fiecare o Mare Putere corespodentā: Franţa pentru Muntenia; Rusia pentru Moldova; Germania pentru Transilvania. De aceea, anii 1872 — 1873, despre care aproape că nu se scrie nimic īn manualele de istorie, devin extrem de importanţi pentru analiza, integrată a statului romān. Aceştia sunt anii īn care liderii liberal-radicali intră ei īnşişi īn sistemul economic capitalist, mai īntīi ca mici īntreprinzători, şi, parcă descoperind din interior secretul dezvoltării capitaliste, declanşază o campanie de promovare a capitalului romānesc. Este de subliniat că, la interval de numai cīteva luni, īntre 1872 şi 1873, se īnfiinţează la Sibiu cea mai redutabilă instituţie financiară a romānilor din Transilvania, celebra Banc㠄Albina", iar la Bucureşti apare Creditul Funciar, iniţiativă a lui Ion Ghica, dar realizare de mare importanţă a liberalilor. Ceea ce reuşise Brădanu a fost o trezire a conştiinţei naţionale din partea multor lideri centrişti şi conservatori, care şi-au pus serios problema apartenenţei instituţiei Creditului Funciar. Guvernul Catargiu nu dorea să se complice, „intenţionīnd să acorde consorţiului Hertz

Detalii asupra elaborării statutelor vezi la Victor Slāvescu, Corespondenţa lui Ion Ghica cu Dimitrie Sturdza (1860 - 1880), Analele Academiei Romāne, Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III, Tomul XXV, Mem. 28, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1943, P. 81/1327.

concesiunea unei banei cu misiunea nu numai de a emite monedă, dar să efectueze şi īmprumuturile de stat şi ipotecile private". Să fim bine īnţeleşi: Consorţiul Hertz era foarte solid şi eficace īn epocă! Guvernul Catargiu nu era parazitat de idei preconcepute etatiste sau etnice, ci dorea o lansare sănătoasă a instituţiei creditului funciar īn Romānia, fără bījbīieli şi jumătăţi de măsură. Conservatorii implicaţi īn această soluţie au decis aşadar calea cea mai directă şi sigură. Dar, cīnd īntemeietorii creditului funciar s-au īntīlnit la 23 martie 1873 īn saloanele hotelului Dacia pentru a defini statutul noii instituţii, Ion C. Brātianu şi majoritatea pe care reuşise s-o formeze din liberali, centrişti şi conservatori naţionalişti au constituit-o cu capital romānesc. Ceea ce nu s-a īnţeles atunci, decīt de foarte puţini iniţiaţi liberali, a fost că Ion C. Brătianu vedea īn Creditul Funciar un instrument indispensabil al apariţiei burgheziei romāne: „Mai tīrziu īnsă, cīnd Creditul Funciar va fi īntrebuinţat īmpreună cu toate celelalte instituţii financiare de liberali, ca un mijloc de creare a unei noi clase sociale şi de sprijin al partidului, īşi vor da seama ceilalţi de ceea ce le scăpase din mīini". Viitoarea guvernare liberală de 12 ani, dar mai ales cucerirea Independenţei prin participarea la războiul ruso-turc, se vor sprijini temeinic pe controlul mecanismelor financiare ale statului de către Ion C. Brătianu. Pe de altă parte, nici o clipa din orice guvernare liberală a acestei epoci nu a fost oprită finanţarea discretă şi sprijinirea economică a romānilor din Transilvania.

A fost extrem de greu ca, īn condiţiile declanşării războiului ruso-turc din 1877, vreo putere financiară sau economică străină să influenţeze deciziile statului romān prin īmprumuturile pe care le-a oferit. Acesta este secretul cuceririi Independenţei Romāniei, act considerat de unii un mare risc, un gest de curaj, un mare noroc, sau un gest nebunesc. Faptul că Ion C. Brătianu nu şi-ā scris memoriile şi nu ā lăsat un jurnal, precum şi viaţa sa misterioasă, plină de pasiune politică, de acţiune subversivă, de succes erotic şi mai ales de gīndire inteligentă, ne face să-l judecăm numai după realizările sale publice. Ele sunt covīrşitoare pentru evaluarea efortului de transformare a statului romān īntr-o structură viabilă şi demnă. La sfīrşitul războiului, după un efort financiar imens, statul romān sub conducerea lui Brātianu a reuşit să răscumpere acţiunile nefericitei afaceri Strousberg şi să smulgă literalmente recunoaşterea Independenţei ţării de la singura Mare Putere care conta atunci — Germania.

Guvernarea conservatoare dintre 1871 şi 1876 a īncercat să redreseze nu numai finanţele statului, dar şi instituţiile fundamentale ale Vechii Romānii, tulburate de experimentele Cuza şi re-voluţionar-francmasonice. Biserica, Armata şi Şcoala au beneficiat de o atenţie deosebită.

Biserica suferise un şoc cumplit sub regimul reformelor franceze, fiind atacate vechile sale baze canonice. Obligată să intre īn conflict cu Patriarhia de la Constantinopol, Biserica Ortodoxă Romānă a fost declarată schismatică şi apoi izolată de surorile sale. Ruptă de legătura sa milenară cu Bizanţul, Biserica Ortodoxă Romānă era expusă ofensivei Bisericii Ruse. A fost nevoie de măsuri rapide din partea guvernului şi a domnitorului Carol I pentru reconstituirea corpului sinodal şi stabilizarea procedurilor de numire a īnalţilor ierarhi. Pe timpul domniei lui Alexandru loan Cuza, īn tentativa de a laiciza rapid statul, proprietăţile mănăstirilor au fost trecute īn administaţia statului. La fel tipografiile şi atelierele de manufactură ecleziastică. Numeroase mănăstiri şi schituri fuseseră transformate īn īnchisori şi ospicii. Toate aşezămintele bisericeşti rămase īn picioare erau obligate să plătească o taxă la stat. Fenomenul a fost justificat de realitatea că majoritatea acestor lăcaşuri şi anexe era populată cu preoţi străini. Nu a existat interesul ca aceste valori să fie transferate īntocmai preoţilor romāni, astfel īncāt Biserica Naţională să revină la regimul său de sine stătător dinainte; ceea ce se urmărea era dependenţa bisericii de administraţia oficială, deoarece aşa funcţionau statele occidentale. Eroarea este clară ca lumina zilei: īn Occident era vorba de Biserica Romano-Catolică şi de cea Luterană, legate de stat prin secole de administraţie comună, iar īn unele locuri, cum a fost Spania, chiar statul fiind o creaţie a Bisericii. Abuzul īmpotriva Bisericii Naţionale mersese pīnă la numirea unor episcopi īmpotriva voinţei mitropoitului şi pīnă la arestări şi īnchideri īn puşcării a unor īnalţi ierarhi romāni.

La 1872, sub Carol I şi guvernul conservator, a fost promulgat㠄Legea organică pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhiali, cum şi a constituirii Sflntului Sinod al bisericii autocefale ortodoxe romāne", īn fruntea Sinodului era ales mitropolitul Ungrovlahiei. Tot din 1872 se īnfiinţează la Bucureşti „Seminarul Nifon", iar din 1874 ia fiinţă revista Biserica Ortodoxă Romānă, īn 1881 se īnfiinţează Facultatea de Teologie. La 25 aprilie 1885, sub primatul mitropolitului Calinic Miclescu, Patriarhia de Constan-tinopol a eliberat Tomosul de autocefalie, īn general, perioada de sfīrşit al secolului al XlX-lea, cuprinsă īn prima jumătate a domniei lui Carol I, īmparte istoricii şi analiştii ecleziastici īn două tabere:

1.Cei care aleg calea istoriografiei oficiale văd īn reformele laicizante ale lui Cuza nişte acte la fel de benefice ca şi legile de īmproprietărire sau de introducere a noii administraţii moderne, uitīnd agresiunea la adresa Bisericii şi acuzīnd domnia lui Carol I, ca fiind a unui catolic.

2.Cei care acuză agresiunile lui Cuza şi laudă reformele substanţiale ale lui Carol. Adevărul este că sub domnia lui Carol I s-au pus bazele instituţionale sănătoase ale Bisericii Ortodoxe Romāne, chiar dacă fenomenul politizării, iniţiat sub Cuza, a continuat mult timp, afectīnd „autoritatea morală a vlădicilor de altădată", pe care nu va reuşi să o restabilească, pentru scurt timp, decīt strīnsa legătură a preoţilor simpli cu Legiunea Arhanghelului Mihail.

Armata, īn opinia lui Titu Maiorescu, ieşise cel mai rău din experimentul Cuza, mai ales din faptul participării la detronare: „Şi cum să se nască şi de unde să crească acest cuget (dinastic, n.a.), cīnd una din cele mai manifeste reprezentări ale Iui, armata, fusese izbită tocmai īn simţămintele de fidelitate şi de disciplină prin cele petrecute la 11 februarie 1866". Totuşi, Titu Maiorescu a fost prea aproape de eveniment pentru a vedea ansamblul problematicii militare, īn care, dincolo de situaţia precară a Armatei, corupţia regimului Cuza adusese instituţia militară īn pragul dezintegrării. La această realitate se adăuga, aşa cum am mai arătat, folosirea repetată a Amatei īn rezolvarea tulburărilor interne şi implicarea ei constantă īn politica, după principiul revoluţionar al pronunciamen-tului. Carol I a fost nevoit să facă faţă foarte repede după suirea sa pe Tron unui alt conflict: fiind vorba de constituirea unei armate moderne, noi, principiile de bază de la care se pornea puteau fi franceze sau prusace. Ca ofiţer german, el vedea construcţia Armatei Romāniei pe principiile prusace, īntărite de recentul succes militar al Prusiei īmpotriva Austriei şi, mai ales, īmpotriva Franţei. La Bucureşti se afla īncā o importantă misiune militară franceză, care se implicase deja īn instrucţia trupelor şi īn formarea ofiţerilor romāni. Practic, domnitorul Carol I īncerca să-i īndepărteze pe instructorii francezi, considerīndu-i ineficienţi şi de parada. Afinitatea romāno-francezā se opunea, atīt la nivelul politic liberal, cīt şi īn rīndul ofiţerilor romāni. La īnceput, domnitorul a fost prudent: „Atīt necesitatea politică de a nu provoca susceptibilităţile cercurilor conducătoare de la Paris, cīt şi prezenţa la Bucureşti, īn virtutea unei legi din vremea lui Alexandru loan Cuza, a misiunii militare franceze nu permiteau venirea alteia din Prusia". Carol avea īnsă o misiune primită direct de la Bismarck. Pentru a depăşi impasul, domnitorul a reuşit să aducă īn ţară, sub diferite acoperiri domestice, o seamă de instructori militari germani: „Astfel, locotenent-colonelul Falkenhein, care trecea drept profesor de echitaţie, servea īn realitate ca inspector al cavaleriei; baronul von Rundstett, locotenent de husari īn garda imperială, ataşat militar şi viceconsul al Prusiei īn Romānia, īl īnsoţea pe principele Carol I īn inspectarea trupelor; locotenentul von Sanden, ataşat la consulatul general al Prusiei īn Romānia, avea misiunea să coordoneze instruirea soldaţilor īn folosirea puştilor Dreyse, model . Rolul cel mai important īl juca īnsă locotenent-colonelul von Krenski, cu acces permanent la inspectarea garnizoanelor, consultant al prinţului īn toate chestiunile ce priveau armata". De asemenea, īn domeniul īnzestrării, mai ales la armamentul de infanterie şi la cel de artilerie, produsul tehnic german a dotat Armata Romāniei cu rezultate foarte bune. Dar acel domeniu fundamental unde Carol a reuşit să introducă spiritul german a fost sistemul de organizare, care nu a fost implantat, ci adaptat specificului romānesc. Fenomenul a fost favorizat de persistenţa unor vagi influenţe ruse īn armată, care la origini erau tot germane. Cheia modernizării puterii militare de măi tīrziu s-a aflat aici: „Elementul organizatoric, sistemul diferenţiat de recrutare şi instrucţie a trupelor, de mobilizare īn caz de război, au fost considerate unanim — şi după războiul de independenţă din anii 1877 - 1878 - factorul determinant al succeselor dobīndite de Romānia pe tărīmul politicii sale de apărare. Acestea au contribuit, prin adaptarea, lor la specificul realităţilor interne, de la cele sociale şi politice la cele geografice şi demografice, la o largă cuprindere a forţei valide a ţārii īn diversele formaţiuni militare şi semimilitare, la asigurarea unei pregătiri complete a trupelor. Cadrul iniţial trasat īn vremea domnitorului Alexandru loan Cuza a fost continuat şi desăvīrşit prin legea de organizare a puterii armate din anul 1868, care introducea pentru īntīia oară principiul alcătuirii puterii militare romāneşti pe cinci elemente constitutive: armata permanentă şi rezerva ei, trupele teritoriale de dorobanţi şi grăniceri, miliţiile, garda orăşenească şi gloatele. Dintre ele, miliţiile erau menite a «constitui pe viitor baza sistemului nostru de armare». Aceste măsuri aveau să fie consolidate de legislaţia perioadei următoare; este vorba mai cu seamă de legile de completare şi īmbunătăţire a prevederilor iniţiale, elaborate īn anii 1872 şi 1874"". La succesele militare ale Romāniei va contribui şi o realitate pe care tocmai epoca lui Carol I (conform dictonului Regele şi dorobanţul) o pune definitiv īn valoare: calităţile excepţionale de luptător ale romānului. Bine īnarmat şi condus, soldatul romān a demonstrat īn toate războaiele secolului XX că este unul dintre cei mai rezistenţi şi curajoşi luptători.

Şcoala a fost principala instituţie prin care s-a produs o rapidă emancipare educaţionala şi culturală īn ultimele trei decenii ale secolului al XlX-lea. Şcoala a fost şi unul din puţinele domenii īn care Stīnga şi Dreapta politică romānească s-au īnţeles, pe fondul unei realităţi statistice evidente, care arată că majoritatea copleşitoare a marilor personalităţi culturale aveau vederi conservatoare. Faptul nu este de mirare, pentru că unul din cele două principii fundamentale ale curentului de Dreapta era tradiţia, şi tocmai la tradiţie făceau apel, īn īntregul efort de emancipare a poporului romān, şi liberalii şi conservatorii. Trebuie īnsă arătat că, īn permanenţă, fenomenul cultural l-a īnsoţit pe cel politic, fie prin interdependenţa generată de situaţia constructivă īn care se afla statul romān, fie de simplul fapt că sub guvernarea Lascăr Catargiu, miniştrii ai Cultelor şi Instrucţiunii Publice au fost Titu Maiorescu

22 Lt-col. Constantin Cāzanişteanu, Observatorii străini despre dezvoltarea armatei romāne In File din istoria militară a poporului romān, voi. 3, Ed. Militară, Bucureşti 1975, p. .

şi Petre P. Carp. Nucleul Junimii rămīne centrul de referinţă al dezvoltării culturale moderne a romānilor, prin aplicarea celor două principii conservatoare şi īn cultură: tradiţie şi realism (spirit critic). Este perioada īn care Vasile Alecsandri deschide problematica poeziei populare şi apoi public㠄Opere complete" (1875): „Acest volum ne-a garantat contra şcoalelor de iluzionişti, care se frāmīntau să aşeze īn locul stăpīnirii greceşti de pīnā atunci — odinioară slavone — tirania dialecticală latino-italiană. A fost o revolu-ţiune mīntuitoare. A rupt zăgazele claselor. Ne-a īnvăţat să gīndim. Ne-a desrobit!". Este perioada īn care se constată că diferitele variante ale doinei reflectă stările psihice prin care trecuse naţiunea romānă, sub diferitele evenimente petrecute pe teritoriul devenit din 1862 Romānia. Astfel, doina urcă din nivelul său literar la cel socio-istoric. Este perioada primului conflict dintre abordarea lucidă şi abordarea sentimentală a culturii naţionale, de la nivelul intelectual superior şi pīnă la clasa primară, īntre 22 octombrie 1874 şi 14 martie 1875, Alexandru Odobescu īşi ţine superbele sale Lecţiuni de archeologie, iar ultima dintre ele — „A cincisprezecea lecţiune" — va rămīne celebră pentru aducerea naţionalismului cu picioarele pe pămīnt: „Cultul naţionalitate! noastre, īntru care intră negreşit şi oarecare mīndrie că suntem din viţa lui Traian, nu mă va orbi niciodată īn punctul de a lăuda şi gīştele din bătătură, sub cuvīntul că sunt urmaşe ale gīştelor din Capitoliu". īncă o dată va trebui să ne īndepărtăm rapid de imaginea proiectată de regimul comunist asupra conservatorilor, ca aşa-zişi exponenţi ai unor interese străine, şi să observăm că un Petre P. Carp, de exemplu, avea următoarea opinie despre limba romānă: „N-am nici o īndoială despre rezultatul luptei (dintre romāni şi asupritorii lor), īncercarea de a răpi unui neam limba lui, īncercarea de a-i surpa credinţa, este o īncercare apriori neputincioasă. Cine zice limbă, nu zice numai posibilitatea de a stabili raporturi īntre om şi om; cine zice limbă, arată cum se reflectă īn inimă şi sufletul nostru tot universul care ne īnconjoară. Cine zice limbă, zice modul nostru de a iubi, modul nostru de a urī, modul nostru de a ne bucura de prezent şi de a pregăti viitorul prin forma ce dăm idealelor noastre. Iar cei ce cred că romānii vor adopta o altă formă de a iubi, de a urī, de a-şi apăra prezentul şi de a-şi pregăti viitorul, aceia amarnic se īnşală". Este totodată şi epoca iniţierii fenomenului de istorizare legendară a trecutului poporului romān, aspect care a avut un caracter didactic absolut benefic, dar care a devenit repede rezistent īn faţa nevoii de abordare ştiinţifică, fapt care ne-a īmpiedicat să īnvăţăm din greşeli şi ne-a surprins cu totul nepregătiţi politic la nivel de popor īn fafa a două războaie mondiale, īn perspectivă istorică, naşterea publică a lui Spiru Haret, a lui A.D. Xenopol, a lui Nicolae lorga şi a lui Vasile Pārvan, precum şi prog

ramele diferitelor edituri ale Şcoalelor au reprezentat o necesară contrapondere Ia istoria anecdotică sub care s-ar fi putut prăbuşi trecutul nostru real, fără īnsă a reuşi să zguduie mitologia care ţine şi astăzi loc de informaţie istorică.

Guvernarea conservatoare dintre 1871 şi 1876 a avut şi meritul de a introduce rigoarea şi demnitatea īn comportamentul democratic, miniştri dīndu-şi demisia pentru nerealizări, primul ministru Lascăr Catargiu īnţelegīnd să fie solidar cu fiecare membru al guvernului său. Proiectele de legi introduse īn Parlament erau serios studiate şi solid argumentate, beneficiind şi de avize juridice, īn sfīrşit, sub regimul Lascăr Catargiu s-a īnregistrat prima situaţie in care Parlamentul şi-a putut desfăşura un mandat complet de 4 ani, fără să fie suspendat, umilit de domnitor sau de guvern, dizolvat prin lovitură de stat.



Marea guvernare liberală

Cauza nefericită a dezbinării oricărui partid autentic de Dreapta este că, fiind condus şi constituit pe principiul elitelor, suferă de pe urma conflictului ireductibil dintre individualitate şi masă. Dreapta tradiţională romānească a adunat īn jurul său cele mai luminate personalităţi ale naţiunii, lăsīnd timp de decenii īntregi, pīnă la Mihail Sadoveanu, o imensă gaură valorică īn locul Stīngii. Fără această axioma, istoria naţiunii moderne romāne nu poate fi īnţeleasă. Coloana vertebrală a spiritualităţii romāneşti — Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Titu Maiorescu, Barbu Delavrancea, Nicolae lorga, Vasile Pārvan, Constantin Rădulescu-Motru, Mihai Manoilescu, Mircea Eliade, Lucian Blaga, Emil Cioran, Petre Ţuţea - a fost de Dreapta, īn timp ce pentru aceeaşi perioadă curentul cultural şi politic de Stīnga a fost populat cu mediocrităţi de tipul Dobrogeanu-Gherea (Katz Mihail Nikitici), Ştefan Zeletin (Ştefan Motăş) sau N.D. Cocea, un dement a cărui operă principală se intituleaz㠄Pentr-un petec de negreaţă".

Conservatorii se considerau reprezentanţii aristocraţiei romāne, vizīnd nu o dată şi destul de discret constituirea după modelul britanic, īn īntreg comportamentul politic al grupării conservatoare din Romānia vom īntīlni principiile moralităţii moderne şi ale guvernării democratice de tip britanic, aşa cum le elaboraseră la 1781 Jeremy Bentham īn opera sa Principles of Morals and Legislation şi Thomas Paine la 1776 īn Common Sense. Democraţia britanică pornea de la afirmarea totală a libertăţii individului, sancţionată cu interesul comunităţii, ambele aflate īntr-un raport mereu īn schimbare, pe măsura evoluţiei societăţii spre o creştere a libertăţilor individuale şi o diminuare a restricţiilor comunitare. Prin evoluţie a societăţii, democraţia britanică īnţelegea asimilarea organică de către populaţie a unui nivel cīt mai ridicat de civilizaţie. Modelul oferit se numeşte şi astăzi conservatorism britanic, īntemeiat fundamental pe tradiţie şi realism (pragmatism). După principiul lui Thomas Paine, conform căruia societatea nu trebuie confundată cu regimul — au origini diferite: societatea este născută din dorinţele noastre, īn timp ce guvernarea este o expresie a slăbiciunilor noastre —, aristocraţii romāni vedeau īn participarea la guvernare un rău necesar, motiv pentru care ideile luptei pentru un scaun ministerial sau agăţarea de un fotoliu parlamentar le erau străine. Aşezaţi sub lupa analizei timpului, conservatorii romāni par ireproşabili, dar mai de grabă ineficienţi, mai ales că īn acea epocă de construcţie era nevoie de forţă politică. Implicarea īn conducerea ţārii era tratată de ei ca o măsură de siguranţă socială necesară, din cauza incapacităţii virtuţii morale de a conduce lumea, oamenii fiind īnclinaţi natural spre viciu. Lascăr Catargiu şi Petre P. Carp vedeau īn prezenţa lor la guvernare exclusiv o misiune patriotică, cu scopul final de a face naţiunea romānă guvernabilă şi pe cetăţeanul romān — liber. Din cauza acestei concepţii cu substrat filozofic, conservatorii nu puteau īnţelege agitaţia revoluţionară a liberalilor radicali, menită să dea romānilor cīt mai repede un stat democratic şi prosper, şi, īn consecinţa, īi combăteau cu violenţa. Insuccesele de debut ale liberalilor s-au datorat īn bună parte faptului că societatea romānească arhaică se mişca mult mai lent, conservīndu-şi īn permanenţă obiceiurile, fapt care a dat autoritate pentru mult timp conservatorilor şi chiar i-a determinat pe aceştia să se constituie īn partid.

Pe de altă parte, atunci cīnd se pune īn discuţie tentativa de a organiza o elită, eşecul este asigurat. Conceptul de elită se sprijină fundamental pe valoarea ridicată şi unanim acceptată a unei personalităţi. O personalitate autentică de elită este īntotdeauna şi obligatoriu o individualitate puternică, dacă nu un unicat īn domeniul său de valoare, situată aşadar la polul opus oricărei asocieri. Elita este un strat subţire de reprezentare īn care neamul vede suma tuturor calităţilor sale, ideea de succes şi geniul. Orice formă de a organiza aşa ceva presupune, vorbind barbar, a pune un şef şi a stabili ierarhii, fapt care desfiinţează imediat orice principiu al elitei. Ridicaţi fundamental deasupra celorlalţi oameni, pe principiul personalităţii, oamenii de elită iradiază, se izolează, fac o umbră adīncă, deschid şcoală, conduc generaţii. Uneori — ca īn cazul lui Eminescu, la romāni — o astfel de elită ajunge să simbolizeze neamul, să-l reprezinte sintetic şi ideatic pentru totdeauna. Este de aceea absurd să-l compari, de exemplu, pe Lucian Blaga cu Mihai Eminescu sau pe lorga cu Pārvan. Ei sunt ei şi nu pot fi multiplicaţi. Coborīnd această realitate la nivelul politicului, vom constata că principiul elitei politice — său al aristocraţiei — se dovedea principalul adversar al partidei conservatoare. Gruparea se identifica prin personalităţi, era extrem de greu de condus şi de mobilizat. Supuşi dezbinării inerente intelectualităţii de bună condiţie, conservatorii ajung īntre 1875 şi 1876 să nu mai poată conduce, īn acea epocă dominată de sensibilitatea accentuată a societăţii, acest fapt a fost foarte repede perceput la nivelul cetăţeanului şi, asemeni oricărei mişcări politice de Dreapta autentice, a fost rapid identificat ca o consecinţă a „ruperii de popor". Conform principiului aceluiaşi Thomas Paine „cu cīt un lucru este mai simplu, cu atīt este mai greu de dezorganizat", guvernarea conservatoare a devenit prea complicată şi, īn consecinţă, uşor de īnlăturat, īn tradiţia curată a spiritului critic, liderii conservatori au ştiut să admită public nerealizările guvernării lor. La deschiderea lucrărilor Camerei din 30 martie 1881, Petre P. Carp avea să declare: „Toţi conservatorii serioşi trebuiau să consimtă la faptul īmplinit; trebuiau să admită revoluţiunea socială, democratizarea societăţei noastre, ca un ce irevocabil, şi lupta nu mai poate avea loc decīt īn privirea (privinţa, n.a.) mijloacelor ce trebuie să īntrebuinţăm ca să micşorăm pe cīt se poate relele, rezultate ce sporesc din modul defectuos cum această democratizare a fost făptuită. A fost o nenorocire la noi că democratizarea s-a făcut de sus īn jos, iar nu de jos īn sus.[...] Ei bine, nu se poate tăgădui că rezultatele la care am ajuns noi nu sunt rezultate ale muncii generale a societăţii noastre, ci numai rezultatele succesului cītorva oameni". Pornind de la ideea c㠄un guvern cade de regulă prin propriile sale greşeli, dar nu prin greşelile adversarilor", Titu Maiorescu găsea cauzele prăbuşirii guvernării conservatoare īn erorile făcute īn cazul construcţiei liniei ferate Roman-Vīrciorova, care aminteau de afacerea Strousberg, precum şi īn atitudinea de īncăpăţīnată neutralitate a guvernului Lascăr Catargiu faţă de inevitabilul război ruso-turc.

īntr-adevăr, la cumpăna dintre anii 1875 şi 1876 conflictul militar dintre Rusia şi Imperiul otoman devenise deja un eveniment aşteptat. Romānia a fost pusă de la īnceput, prin mesaje clare venite de la Berlin şi Viena, īn situaţia de a se īnţelege cu Rusia īn vederea unei contribuţii antiotomane a cărei dimensiune urma să fie stabilită prin negocieri. Ruptă financiar de Franţa şi legată politic de Germania, Romānia trebuia să joace o singură carte. Numai că această unică variantă oferită de Marile Puteri — Germania, Austria şi Rusia — conţinea şi obligaţia de a renunţa la Basarabia. Lascăr Catargiu ezita şi lansa mesaje insistente pentru recunoaşterea statutului de neutralitate a Romāniei, pe ideea că o victorie a Rusiei va aduce şi ocazia independenţei, obţinută la masa verde. Chiar Eminescu a sancţionat această eroare: „Independenţă căpătată de guvernul conservator pe cale pacinică prin īnţelegere diplomatică cu puterile apusene ar fi īnsemnat moartea ţārii". Poziţia fără ieşire a guvernării conservatoare a fost identificată precis şi de Titu Maiorescu: „Armata condusă de domnitorul Carol ar fi fost tot aşa de biruitoare sub ministerul Catargiu, ca şi sub ministerul Brătianu. Dar dacă şi cu un guvern conservator se putea lua Plevna, numai cu un guvern liberal se putea pierde Basarabia fără o adīncă zdruncinare īnăuntrul ţării". Iritat de rezistenţa la presiune a primului-ministru Lascăr Catargiu, Bismarck contactează pe liderii liberali şi īncepe o campanie insidioasă de promovare a numelor lui Ion C. Brătianu şi C. A. Rosetti īn jocul politicii externe germane īn Balcani. Condiţia prealabilă era rezolvarea īn favoarea acţionarilor germani a problemei contractului Strousberg. Secvenţele preluării puterii legislative şi executive de către liberali sunt cel mai bine ilustrate de memoriile regelui Carol I:

„30 martie/11 aprilie. Din cauza rezultatului nefavorabil al alegerilor, L. Catargiu īnaintează demisia īntregului Cabinet. Principele o primeşte cu mare regret. [...]

1/13 aprilie. Principele primeşte pe Ion Brătianu care, īmpreună cu C.A. Rosetti, reprezintă sufletul coaliţiei. [...]

7/19 aprilie. Presa atacă cu violenţă noul minister (guvernul I. Em. Florescu, n.a.), numindu-l Cabinetul generalilor, şi susţinīnd că principele a voit prin aceasta să intimideze opoziţia, care īnsă va lupta cu mai multă īnverşunare. [...]

26aprilie/8 mai. Generalul Florescu informează Senatul că el şi-a dat demisia şi că principele a primit-o. Senatul ascultă īn tăcere această declaraţie. [...] Generalul Florescu contrasemnează, numai cu resignaţiune, decretul prin care se numeşte (Manolache Costache) Epureanu preşedintele Consiliului de Miniştri. [...]

1/13 mai. Lăcustele apar īn ţară, superstiţia populară deduce din aceasta un pronostic rău, pentru un război apropiat. [...]

3/15 mai. Se citeşte decretul pentru dizolvarea Camerei, şi Senatul este prorogat. Se decretează imediat noi alegeri. [...]

3/15 iunie, īnceputul alegerilor pentru Cameră īn toată Romānia. C.A. Rosetti le conduce īn sensul Partidului Liberal. Partidul Conservator, care d-abia s-a retras de la guvern, are puţină perspectivă de a cīştiga măcar o duzină de mandate. [...]

27 iunie/9 iulie. C.A. Rosetti a fost ales preşedinte al Camerei; o probă pentru culoarea radicală a majorităţii din Cameră. Epureanu simte că pierde influenţa şi că nu va mai putea păstra mult timp postul său de preşedinte de Consiliu. [...] 28 Titu Maiorescu. op. c/Y., p. 57.

23 iulie/4 august. Primul ministru Epureanu prezintă demisia īntregului cabinet, demisie ce se impune prin cele ce se petrec īn Cameră (...) Brătianu primeşte īnsărcinarea de a forma noul minister (Guvern)"29.

Venirea lui Ion C. Brătianu la putere īn calitate de prim-minis-tru s-a produs, probabil, la momentul cel mai potrivit. O prezentă timpurie ar fi declanşat o īntreagă furie īmpotriva Romāniei, ca īn 1867 - 1868, iar un mandat tīrziu, ar fi fost mult prea tīrziu pentru Romānia. Astăzi este greu de īnchipuit obţinerea independenţei fără Brătianu şi Kogălniceanu, dacă ne gīndim fie numai şi că, īn faţa brutalităţii şi vicleniei ruseşti, chiar Carol I īncepuse să oscileze. A fost nevoie de intervenţia energică a liderului liberal pentru ca domnitorul să ia decizia finală: „Mai ales cīnd trebui să decidă pe Domn şi pe comandanţi să intre īn acţiune, lupta fu crīncenă. Generalul Fotino mi-a povestit cum la Poiana, a văzut pe tata pe fereastra casei ţărăneşti īn care locuia Vodă şi unde discutau. Erau amīndoi īn picioare līngă masă. La un moment dat, tata, care se plimba prin odaie, s-a oprit īn faţa lui Carol şi, īn focul discuţiei, a dat cu pumnul īn masă. «Nu-l auzeam, dar era atīt de īnflăcărat, īncīt īi ieşeau scīntei din ochi». Cīnd a ieşit, a spus generalului Cernat: «In fine l-am convins, trecem Dunărea»". Asupra telegramei marelui duce Nicolae din 19/31 iulie 1877, prin care se cerea urgent intervenţia Armatei Romāniei, au existat īn timp o serie de controverse, generate de traducerile aproximative prin care se īncerca īngroşarea disperării ruse şi calitatea de salvatoare a armatei noastre. Carol era rugat să treacă Dunărea, „după cum doreşti (adică sub comandament romānesc — n.n.), īntre Jiu şi Corabia demonstraţiunea aceasta este neapărat necesară pentru īnlesnirea mişcărilor mele". Textul original este foarte abil redactat: passage du Danube que Tu desires faire, ceea ce poate fi interpretat ca o satisfacere a cererilor insistente ale domnitorului romān pentru intrarea trupelor romāne īn luptă, cum remarca Maiorescu, dar care insistenţă era mai de grabă a lui Brătianu. Fascinaţi de importanţa acestei telegrame, mulţi istorici nu au căutat mai departe īn succesiunea schimbului de mesaje dintre Carol şi Nicolae, astfel că telegrama din 19 august nu este foarte cunoscută, deşi este mult mai clară:

Urgenta. Dela 9 ore de dimineaţă, azi, 19 august, turcii atacă Sgalewiţa şi Pelişat. E neapărat necesar ca armata Ta romānă să treacă Dunărea imediat şi să īnainteze asupra Plevnei spre a ataca pe turci. Fă cunoscut lui Zotov, direcţiunea şi ora īnceputului marşului Tău. Trupele Tale care au trecut Dunărea, trebuie să īnainteze imediat.

Trupele romāne au trecut Dunărea la 20 august, nu la 20 iulie, problema conducerii fiind rezolvată aşadar o lună mai tīrziu. Astfel se poate conchide că sensul expresiei după cum doreşti nu era īncă o acceptare a punerii trupelor aliate sub comanda domnitorului romān, ci o formă de acceptare a implicării īn lupte īn zona de trecere a Dunării pe care o alesese Marele Cartier romān. De altfel, Nicolae lorga atrage atenţia că şi punctuaţia primei telegrame este greşită, fraza corectă fiind „Te rog să faci fuziune, demonstraţie şi, dacă e posibil, trecerea Dunării, pe care doreşti să o faci īntre Jiu şi Corabia". Din aceste motive, cele două telegrame trebuie citate īntotdeauna īmpreună.

Ştim astăzi că declararea independenţei la 9 mai 1877 şi participarea glorioasă īn război nu au adus imediat adevărata independenţă de stat a Romāniei, īn ziua de 19/31 ianuarie 1878, Imperiul otoman ceruse armistiţiu şi la Adrianopol s-a īncheiat prima īnţelegere. Documentul, trimis spre Sankt Petersburg, este interceptat la Bucureşti de servicul de informaţii al Armatei Romāniei şi conţinutul său īl pune īn alertă pe primul ministru Ion C. Brătianu. Punctul 3 al acestui armistiţiu menţiona c㠄independenţa Romāniei şi a Serbiei va fi recunoscută; o despăgubire teritorială īndestulătoare va fi asigurată celei dintīi şi o modificare de frontieră celei de-a doua", condiţii care prevesteau luarea Basarabiei şi, implicit, īncălcarea de către Rusia a Convenţiei semnate cu Romānia la 4 aprilie . Guvernul romān era pus īn faţa unei situaţii extrem de periculoase, īn condiţiile īn care nu putea nici să denunţe public conţinutul documentelor interceptate. Soluţia găsită este unul din acele exemple de inteligenţă politică din partea unui adevărat bărbat de stat, care nu doar se află la putere, ci ştie şi să o folosească. Ion C. Brătianu şi-a propus rezolvarea a trei probleme:

1.Aducerea chestiunii Basarabiei din planul secret īn planul public.

2.Atenţionarea Marilor Puteri asupra pericolului semnării unor acte de pace numai īntre Rusia şi Imperiul otoman.

. Obţinerea sprijinului politic intern.

Pentru atingerea acestor scopuri, Ion C. Brătianu a īnscenat un atac īmpotriva sa īn Parlamentul Romāniei, punīndu-i pe Dimiţrie Ghica şi pe Vasile Alexandrescu să-l interpeleze īn Senat, respectiv īn Cameră. Pentru a da un gir şi mai mare acestui atac şi sub pretextul ca sensibilităţile Rusiei nu trebuie atinse, primul ministru a cerut şedinţe secrete, pe măsură ce agenţii săi trasmiteau cui trebuie tot ce se discuta acolo. Astfel s-a aflat repede că Ion. C. Brătianu a luat vehement apărarea... Rusiei, care nu se putea coborī atīt de jos īncīt să nu-şi respecte angajamentele scrise, care nu-şi putea dezonora ţarul, care nu putea să atace tocmai ţara care i-a sărit īn ajutor īn momentul cel mai greu (vezi telegramele), care nu putea să calce nepăsătoare peste trupurile dorobanţilor romāni căzuţi īn luptă, lăudaţi de īntreaga Europă, nici vorbă ca Rusia să ne ia Basarabia etc. Practic, Rusia era stigmatizată pentru trădarea aliatului, şi nu numai Rusia afla acest lucru, ci şi īntreaga opinie publică internaţională. Bineīnţeles, rezoluţiile Parlamentului romān au stīrnit furie la Sankt Petersburg. A urmat Tratatul de la Sān Stefano, care a confirmat temerile romānilor. Brătianu şi Kogălniceanu au hotărīt să dea lupta pīnă la capăt. Rezistenţa lor īndīrjită a declanşat represiunea rusească şi, fapte mai puţin descrise īn istoriografia romānească, trupele ruseşti au primit ordin să ocupe Romānia. Bucureştii au fost asediaţi, īn faţa acestei primejdii, Brătianu īl convinge pe Carol I să iasă din capitală şi să se pună īn fruntea oştilor romāneşti din Oltenia. Ne aflam atunci īn pragul unui conflict militar cu Rusia dintr-o poziţie avantajoasă, pentru prima şi singura dată īn istorie, cīnd trupele ruseşti istovite şi decimate de luptele din sudul Dunării, riscau să fie măcelărite īn Muntenia. Afirmaţia ar putea părea exagerată, dar daca vom analiza această eventualitate din perspectivă militar㠗 fiind vorba evident de un conflict militar, nu diplomatic — atunci vom observa că trupele ruse din Romānia depindeau īn totalitate de aprovizionările şi rechiziţiile pe de teritoriul nostru — să nu uităm că ne aflam īncă īn epoca de glorie a cavaleriei! —, că lovitura armatei concentrate īn Oltenia venea din flanc şi că trupele ruse se aflau īntre ape — Dunăre, Prut, Olt —, īn timp ce orice afluire dinspre nord spre sud de trupe proaspete fusese oprită. Nu īn ultimă instanţă, o ocupaţie a teritoriului romānesc, mai ales īn Muntenia, ar fi reprezentat atunci o expunere a militarilor ruşi la agresiunea urbană bine organizată a unor grupuri şi mulţimi de cetăţeni care se ocupau de aproape trei decenii cu revoltele, insurecţiile, loviturile de stat. Decenii după aceste evenimente, documente de politică externă ale Rusiei aveau să certifice pericolul īn care se afla atunci armata ţaristă: „Doar ştim azi prin declaraţiile lui Nelidov că Todleben se temea şi de noua armată otomană strīnsă sub zidurile Constantinopolei de Esad-Paşa şi de tunurile flotei engleze, care-i puteau īmpiedica retragerea, şi de tăierea acestei retrageri de către Romānia şi Austria, că ministrul de război proclama īn consilii prezidate de ţar absoluta neputinţă militară a Rusiei şi imploră pe diplomaţi să sfīrşească, să sfīrşească cu orice preţ"34, īncă un argument: pe timpul scurtei ocupaţii ruseşti a Capitalei, se īnregistrează frecvente asasinate de ofiţeri ruşi făcute de ţigani, folosirea prostituatelor (inclusiv aduse din Bulgaria) pentru infectarea militarilor străini, īntrebuinţarea cărnii de cīine pentru bucătăriile trupelor, furtul cailor de tracţiune, a pieselor metalice de la căruţe, a muniţiei de infanterie. Conform tradiţiei, toate aceste operaţiuni de gherilă urbană au fost organizate de agenţi liberali, oameni de acţiune ai lui Brătianu.

Intervenţia Marilor Puteri şi anunţarea īntrunirii Congresului de la Berlin au dezamorsat pericolul. Totuşi, comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, violurile şi umilinţele aduse romānilor de către armatele ţariste au produs o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit īn ochii romānilor. Constantin Bacalbaşa avea să noteze: „Din ceasul acesta, prietenia romānilor pentru Rusia este sfīrşită. īn ţară naşte, deodată, simţirea antirusă. Ruşii sunt de acum priviţi cu răceală sau cu duşmănie. Conflicte zilnice se īntīmplă īn toată ţara cu militarii ruşi. Ingratitudinea rusească, cīt şi călcarea fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convenţiunea de la 4 aprilie revoltă toate sufletele romāneşti. Cauza Rusiei īn Romānia este pierdută pentru totdeauna"35.

Anul 1878 este pragul de la care īn mentalul colectiv romānesc se instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond naţionalist A doua trădare, cea din primul război mondial, şi apoi infiltraţia comunistă In presa şi politica romānească de pină la al doilea război mondial vor duce la apariţia sentimentului solid de ură īmpotriva Rusiei, ură care a purtat trupele romāne pīnă dincolo de Nistru, care n-a slăbit nici sub regimul comunist, producīnd o incredibilă gonire a trupelor sovietice din tară īn 1958, şi care funcţionează şi astăzi la aceleaşi dimensiuni aparent interminabile.

Pe plan intern, Brătianu obţinea un alt fel de victorie, reuşind să unească toate forţele politice īn jurul guvernului, dar şi să īntărească poziţia Romāniei īn faţa străinilor. Argumentul său a fost imbatabil: „Trebuie să nu ne speriem, trebuie să avem curaj totdeauna, să discutăm şi să apăram dreptul nostru īnaintea colosului, dar pentru aceasta trebuie să fim uniţi cel puţin pīnă vom trece acest mare hop naţional, şi numai cīnd guvernul nu vă va mai inspira īncredere, este o datorie a dv. să-l schimbaţi īndată, ca să vină unul cu care să puteţi lucra, īn faţa streinilor, ca un singur om. (Aplauze). Pentru că, cīnd ne vor vedea streinii că ne hărţuim īntre noi, atunci ei, care au destul curagiu, or să aibă un curagiu şi mai mare, căci īl vor spori slăbiciunile şi neīnţelegerile noastre".36 īntăriţi astfel, Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au plecat la Berlin, unde au susţinut cauza Romāniei fără menajamente. Partea cea mai spectaculoasă a activităţiilor īn cadrul Congresului a fost demascarea lipsei de onoare a Rusiei: „S-au dus şi au īnaintat īncă de la īnceput un memoriu īn care arătau īndatoririle Rusiei şi felul cum au fost călcate īn picioare de dīnsa. Cruzi faţă de ţarul sentimental şi mīndru, cīnd au fost chemaţi, la l-iu iulie, ei au prezintat, apoi, actele care purtau semnătura lui Gorceacov şi a īmpăratului Alexandru".37 Rusia era denunţată internaţional ca sperjur, fapt incredibil şi de un curaj nemăsurat, de către doi oameni politici romāni, dintr-o ţară căreia nu i se recunoscuse īncă oficial independenţa. Dar acest gest al lui Brătianu şi Kogălniceanu nu era decīt continuarea firească, din perspectivă diplomatică, a fenomenului de afirmare a naţionalităţii romāne, după un război īn care folosise armata, serviciile secrete, susţinerea populară şi efortul economico-fi-nanciar proprii. Trei zile mai tīrziu are loc primul atentat la viaţa Iui Brătianu: „Rusia era īnverşunată īmpotriva tatei şi a fost ini-Jiatoarea acelor atentate contra lui. Cea dinţii īncercare a fost aşa-zisul accident de trăsură din 4 iulie . Mama, chemată telegrafic de la Florica, ne scria cu data de 6 iulie din casa d-rului Davila: «Brătianu este mai bine, a fost aşa de rău īncīt a scăpat ca printr-o minune. Alaltăieri seara pe la orele 10 se īntorcea singur īntr-o birje de la Vodă. Caii au fugit, etc, a rămas ca un mort jos, rece şi fără puls, ca vreo 3/4 de oră. Cīnd au venit sergenţii, l-au luat şi l-au dus īntr-o casă din mahala (a coanei Mărita). Ea a avut ideea să trimită la Davila, l-a sculat din somn, s-ă īmbrăcat īndată şi a venit. Dr. Davila nu ştia de cine e vorba şi mare i-a fost mirarea văzīnd pe tata». Vizitiul muscal, neatins īn cădere, plecase cu trăsura īn oraş, fără să ţie seama de personagiul important luat de la Palatul Cotroceni şi rămas īn şanţ fără simţire! Vorbă să fie. Mama urmează: «L-a frecat, i-a aruncat apă, oţet, odicolon, de l-au deşteptat, l-au dus la dīnsul acasă. Au venit toţi medicii din Bucureştii īntregi, fiindcă se credea ca a fost asasinat de ruşi. Cunoştinţa nu a cīştigat decīt ieri la 4 ore»".38Va fi primul din cele trei asasinate organizate de Rusia īmpotriva primului-ministru al Romāniei, Ion C. Brătianu, şi din cele doua īmpotriva primului-ministru Ionel I.C. Brătianu cīteva decenii mai tīrziu. Sfidarea patriotului romān era dublată şi de informaţia (veridică), ajunsă repede īn cabinetele Marilor Puteri, conform căreia Brătianu se pregătea să declare Romānia regat şi pe Carol I, rege. Acest eveniment s-a petrecut la 10 mai 1881, aparent ca o victorie personală a marelui bărbat de stat romān, dar īn realitate ca o importantă reuşită a naţiunii romāne.

Sfīrşitul anului 1880 şi primele luni ale anului 1881 s-au consumat īntr-o mare tensiune politică. Această perioadă poate fi inclusă īn lista momentelor importante ale desăvīrşirii naţiunii romāne moderne, cu toate că manualele de istorie o tratează pasager sau nu īi acordă nici o atenţie, īn fapt, la 2 decembrie 1880 s_a produs al doilea atentat la viaţa lui Ion C. Brătianu, inspirat de agentura rusească organizată īn jurul grupării Grigore Sturdza şi a ziarului său Democraţia naţională, atentat īn urma căruia, pierzīnd mult sīnge, s-a crezut că primul ministru este scos complet din jocul politic. Deşi vizibil slăbit din cauza multiplelor răni de cuţit primite la faţă şi cap, Brătianu a contracarat viguros tentativa conservatorilor de a răsturna guvernul. Este de subliniat că reacţia populară la acest atentat nu a lăsat din nou nici un dubiu asupra originii sale: „īn semn de satisfacţie pentru salvarea vieţii lui, comercianţii capitalei au īnchis magazinele īn ziua de 3 decembrie, abordīnd tricolorul". Trei luni mai tīrziu, la 1/13 martie 1881, ţarul Alexandru II este asasinat de studenţii Rīsakov şi Grineviţki, membri ai unui grup de terorişti marxişti conduşi de o anume Sofia Perovskaia. In Rusia se declanşază o cumplită teroare īmpotriva grupărilor socialiste şi anarhiste, amplificată de publicarea īn presă a detaliilor asasinatului: ţarul călătorea īntr-o trăsură blindată, iar bomba aruncată de Rīsakov a ucis şi rănit cīţiva cerchezi din garda personală. Deşi cupeul īşi putea continua drumul, ţarul Alexandru al II-lea a coborīt şi a īnceput, īn ciuda recomandării agenţilor de siguranţă de a nu se expune, să-şi īngrijească militarii cu care luptase īn războiul ruso-turc. Aplecat asupra răniţilor, ţarul este ucis de a doua bombă, a lui Grineviţki. Gestul farului, de a se sacrifica din camaraderie pentru ostaşii săi, a produs o reacţie violenta din partea trupelor şi va marca deceniile următoare ale Rusiei cu mult sīnge. Evenimentul este important şi pentru noi, deoarece succesorul ţarului asasinat, Alexandru al III-lea, porneşte acum o vastă campanie de represalii, probabil nu īntīmplător, la adresa evreilor: „Milioane de evrei vor emigra din Rusia pe parcursul următoarelor trei decenii". Totodată este iniţiată şi o dură legislaţie de rusifi-care forţată. Se produce astfel un nou val de emigrare evreiască pe teritoriul Romāniei, de data asta īnsă conţinīnd şi elementele unei pronunţate culori politice de Stingă. Din păcate, atent la combaterea adversarilor politici, care īi cereau măsuri severe īmpotriva penetraţiei socialiste şi, mai ales, a elementului avansat al acesteia — presa, Ion C. Brătianu a minimalizat public fenomenul: „Relativ la combaterea ideilor socialiste, demonstra că nu era momentul ca societatea să se alarmeze — cum propunea T. Maiorescu —, căci naţiunea romānă nu era īn stadiul de a fi convulsionată de acele idei, deoarece nu dispunea de un proletariat desmoştenit ca īn societatea occidentală, īn Romānia — susţinea el —, toţi locuitorii posedau cel puţin un" mic lot care se cerea a fi apărat. Şi, īn plus, existau suficiente posibilităţi de absorbţie economică, de īnzestrare cu condiţii materiale, īndeosebi cu pămīnt, a tuturor acelora care-şi pierdeau mijloacele de subzistenţă"41.

Atitudinea publică a lui Ion C. Brătianu ascundea un secret. Agitaţiile socialiste la care făcea trimitere Titu Maiorescu se consumaseră la Iaşi, cu ocazia unui banchet organizat de socialiştii (nihiliştii) imigraţi din Rusia pentru a comemora 10 ani de la Comuna din Paris. Constantin Titel Petrescu precizează: „E posibil ca īn secretul conştiinţei lor, refugiaţii ruşi şi basarabeni — ca şi socialiştii autohtoni, neofiţi — să fi intenţionat sărbătorirea, concomitent, şi a asasinării ţarului Alexandru al II-lea (13 februarie 1881), ucis cu bombe de revoluţionarii terorişti". Primul-ministru a acţionat atunci īntr-un mod care va deveni curīnd caracteristic: public, a minimalizat cazul; īn practică, a trecut energic la represiune: „D-rul Russel, Paul Axelrod, Andrei Dumitrescu şi alţi cīţiva refugiaţi ruşi fură arestaţi, tinerii profesori Ion Nădejde, Gheorghe Nădejde şi Teodor Speranţia (cunoscutul scriitor, anec-dotist, de mai tīrziu) fură suspendaţi din īnvăţāmīnt şi trimişi īn judecata Consiliului profesoral, iar studenţii Const. Miile, Alex Bădărău şi C. Mihail fură eliminaţi din Universitate. (Ion Nădejde a fost eliminat definitiv din īnvăţāmīnt; Gh. Nădejde şi Teodor Speranţia, fură numai suspendaţi temporar). D-rul Russel şi Andrei Dumitrescu, după o lună de detenţie, sunt expulzaţi din ţară, că periculoşi ordinei de stat". Secretul lui Ion C. Brătianu consta īn faptul că mentorul, sprijinitorul şi liderul francmasoneriei „roşii", era fratele său de luptă C.A. Rosetti. Acesta favoriza mai de mult mişcarea socialistă, īn contextul fa/ei sale teoretice şi naţionaliste. Gazeta Besarabiea, apărută la Iaşi īn 1879, conţinea articole īn care socialiştii din Romānia se dovedeau ataşaţi problematicii romāneşti: „īn ziua de astăzi, existenţa poporului nostru este ameninţată de două mari primejdii, printre altele mai mici. Una din aceste primejdii este aceea de a ne vedea īntr-un viitor apropiat īnlocuiţi prin strāini şi mai ales prin evrei [...]. A doua primejdie, mai ameninţătoare, este aceea de a fi subjugaţi de Rusia". Cu un astfel de program, sigur că aceşti socialişti nu păreau un pericol. Nu trebuie uitat īnsă că socialismul acestei perioade şi al acestei zone de Europă era marcat de Mihail Bakunin (1814-l876) şi de Piotr Kropotkin (1842—1921), a căror filozofie se menţinea īncă īn faza umanistă: „Pentru a-şi atinge obiectivele sociale radicale, revoluţia trebuie să fie violent distructivă. De obicei, Bakunin şi Kropotkin prefera să vorbească mai curīnd despre distrugerea instituţiilor şi obiectelor decīt despre distrugerea oamenilor"45.

Unde greşea Ion C. Brătianu īn atitudinea sa faţă de socialism era credinţa că, fiind el īnsuşi un vechi revoluţionar, revoluţia burgheză este acelaşi lucru cu revoluţia comunistă. El nu īnvăţase īncă destul din experienţa Comunei din Paris. Aşa se face că īn viitoarele decenii activitatea socialistă a fost monitorizată atent, dar menajată, fără a se putea opri din acţiune principala armă a acestui flagel: propaganda. Confuzia īntre metodele revoluţiilor din 1848, ale luptelor pentru putere din următorii ani revoluţionari, şi programul marxist a făcut ca idealismul celor doi anarhişti ruşi să pară inofensiv, īn realitate, opera lor era la fel de nociva: „Bakunin şi Kropotkin propun diverse forme de acţiune revoluţionară, de la activitatea indivizilor şi a grupurilor mici pīnă la cea a maselor populare, īn prima categorie, Bakunin este atras — īmpătimit ar fi un cuvīnt mai potrivit — mai ales de folosirea societăţilor secrete, deşi multe dintre cele ce au proliferat sub influenţa sa nu pot fi luate īn serios. Contribuţia sa mai importantă a reprezentat-o ideea că masele trebuie ridicate la o conştiinţă revoluţionară deplină atīt prin acţiuni, cīt şi prin cuvinte, idee din care s-a născut conceptul de «propagandă prin faptă», vestitul cult al terorismului simbolic şi inspiraţional care a īnflorit īn unele secţiuni ale mişcării anarhiste, īncepīnd de la sfīrşitul anilor 1870". Trecerea de la teorie la practică īn rīndurile ţărănimii romāne va da mult de furcă autorităţilor īn viitorii ani. Totodată, infiltrarea facilă a spionajului rusesc īn grupurile socialiste romāne va deturna programul naţional al acestora spre transformarea lor īntr-o agentură inamică. Doar cīţiva ani mai tīrziu, activitatea de propagandă a grupurilor socialiste, asimilate generalizator şi, īn consecinţă, incorect elementului evreiesc antiromānesc, vor redeschide problema tăriei statului romān şi, implacabil, vechea „problemă evreiască".

īn acest context, transformarea Romāniei īn regat a reprezentat o decizie salutară. Chiar dacă Romānia nu arăta ca un stat occidental, instituţiile statului său īncepuseră să funcţioneze, iar romānul s-a adaptat treptat la ele. Confruntat cu defecţiunile de construcţie ale statului, cetăţeanul s-a obişnuit să ocolească inteligent legea şi să supravieţuiască. Atīt timp cīt am avut grīne şi apoi petrol, iar aceste două resurse s-au cerut pe piaţa europeană, Romānia a prosperat şi democraţia sa incompletă nu a bătut la ochi. Treptat, pe măsura creşterii nivelului de trăi, odată cu impunerea īn domeniul public a marilor personalităţi intelectuale şi a accesului tot mai direct la civilizaţia occidentală, romānii au identificat īn socialism şi īn evrei un nou inamic periculos. Aşezată ferm pe spiritul tradiţional conservator al poporului romān, pe forţa credinţei creştine şi pe sentimentul unităţii naţionale, atitudinea anticomunistă a devenit īncă de la īnceputul secolului al XX-lea o manieră constantă de a privi spre tot ceea ce vine de la Răsărit, īntreaga tragedie prin care trecea şi urma să mai treacă poporul romān se va regăsi expusă de marele dascăl Vasile Pārvan: „Socialismul biruitor īn Răsărit — cel puţin ca experienţă trecătoare politic㠗 īncepe prin a distruge tot ce nu e primitivitate şi bestialitate de masă amorfă. Pentru că e fără putere fizică, pentru că e puţin numeroasă, pentru că e supărătoare īn cererile ei de sacrificiu, nerentabil, pentru inutila urmărire ā idealului, inteligenţa creatore contemporană e īn totalitatea ei zdrobită: de masivitatea impertinentă a bogătaşului care asudă grăsime şi de brutalitatea greoae a proletariatului care nu se gīndeşte decīt la mai multă pīine". īncă nepregătit pentru modernitate, poporul romān se va găsi foarte devreme strivit īntre două sisteme politice uriaşe, care se vor ciocni distrugător īn următoarele decenii.

Din punctul de vedere al vieţi politice romāneşti, este necesar să subliniem că īntreaga perioada a celor trei decenii finale din secolul al XlX-Iea sunt dominate de popularitatea ideilor liberale şi de transpunere īn practică a doctrinei liberale. Nereuşind să impună Romāniei un sistem politic asemănător conservatorismului britanic — aşa cum va reuşi Ungaria — Partidul Conservator va pierde rapid substanţa sa doctrinară, transformīndu-se gradual īn simplă alternativă politică a liberalilor. Oricum, chiar şi prin fracţionările sale repetate, Partidul Naţional Liberal ş-a dovedit mai viu şi, īn consecinţă, mai prezent: „Perioada 1876 — 1899 a reprezentat īn viaţa Partidului Naţional Liberal una de īntrepătrundere a două mari generaţii. Cea a revoluţiei de la 1848 şi a Unirii de la 1859 a atins deplina maturitate īn momentele Independenţei şi al Regatului, pentru ca după 1881 să se manifeste cu autoritatea şi prestigiul senectuţii, ca un veritabil Senat de partid, īn schimb, generaţia tinerilor: N. Fleva, M. Pherekyde, E. Carada, V. Lascăr, P.S. Aurelian, LI.C. Brătianu şi-a făcut treptat simţită aspiraţia la o reconsiderare a programului politic, a manierei de a se acţiona īn arena publică"48.

Acum nu se mai punea problema alegerii unui alt tip de stat pentru naţiunea romānă, ci a felului cum poate fi condus acel stat deja instalat Dacă pentru alegerea tipului de stat conservatorii erau cei mai indicaţi, pentru funcţionarea statului birocratic şi bugetar impus īn 1864, numai liberalii fl puteau conduce eficient

Apropiindu-se tot mai firesc de conţinutul de Dreapta al liberalismului autentic, PNL va adopta formula etatismului-liberal, īn care partea de etatism viza centralizarea puterii administrative, iar partea de liberalism era destinată economiei. De fapt, pentru un stat birocratic şi bugetar, care nu-şi rezolvase īncă problema naţională, nici nu existau alte soluţii. Translaţia către Dreapta a PNL va fi favorizată şi īntărită īn primele decenii ale secolului al XX-lea de apariţia unui nou inamic la Stīnga: bolşevismul.

Pe acel fond intern, al unui regim politic destinat dezvoltării capitaliste, a apărut fenomenul brătianismuJui, care a fost o variantă romānească a guvernării autoritare īn interiorul sistemului democratic. Dominaţia statului de către Ion C. Brătianu a cunoscut trei etape: „īn prima etapă (188l-l883), preocupările echipei guvernamentale au vizat, cu prioritate, orientarea externă a statului romān şi consolidarea instituţiilor moderne pe plan intern, pe fundalul tensionării dezbaterilor publice asupra revizuirii Constituţiei. O a doua etapă (1884-l885) s-a aflat sub semnul īnfruntării tendinţelor de coagulare a unei mari opoziţii, devenind tot mai clară opţiunea lui I.C. Brătianu pentru o guvernare autoritară (amintind īntrucītva de cea a lui M. Kogălniceanu de la 1863-l865), menită impulsionării funcţionalităţii structurilor instituţionale şi socio-economice. A treia etapă, a guvernării autoritare (1885—1888), ce şi-a atras renumele de vizirat, a probat calităţile excepţionale de lider politic ale lui I. C. Brătianu, dar şi erodarea imaginii şi audienţei electorale ale liberalilor guvernamentali". Pe cīt de necesară şi obiectivă a fost conducerea autoritară a treburilor statului īn această perioadă, pe atīt de vulnerabilă a devenit spre sfīrşitul anului . Deja, „vizirul" Brătianu era văzut ca un dictator subtil şi inteligent, dar patriot, generos şi calculat, īn fapt, erodarea puterii lui Ion C. Brătianu şi-a găsit expresia īn izolarea autorităţii sale īn interiorul partidului şi la nivelul ministerelor de forţ㠗 Interne şi Armată. Aşa cum vom vedea, conflictul dintre cetăţeni şi trupele acestor instituţii nu va īntīrzia să reapară, īngrijorat şi, totodată, scīrbit, Ion C. Brătianu se va retrage de la guvernare īn 1888.

Meritul ce-i revine „Marii guvernări liberale" dintre 1876 şi 1888 este acela de a fi īnzestrat naţiunea romānă cu cīteva atribute fundamentale — suveranitate, independenţă, Banca Naţională, regalitate, Armată călită īn luptă, diplomaţie activ㠗 cu care Romānia a reuşit apoi să obţină Marea Unire şi iluzia unei deplasări demne şi fluente prin Istorie. Căci, īn ultimă instanţă, rezultatul celei mai lungi guvernări a statului birocratic şi bugetar romān iniţiat de Alexandru loan Cuza a fost reintroducerea romānilor īn Istorie.


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright© 2005 - 2017 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite