Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
ISLAMUL
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 


Islam şi musulman sunt două derivate, primul, nume de acţiune, al doilea, participiu activ, de la verbul م aslama "a se supune", aşadar sensul lor fiind de "supunere", respectiv de "supus", subînţelegându-se, faţă de Dumnezeu. Verbul aslama este derivat de la rădăcina slm care are sensul de "integritate", "desăvârşire", "sănătate", "pace", "tihnă". Un cuvânt derivat de la aceeaşi rădăcină م salām "pace", "tihnă", "mântuire" este folosit de musulmani în formula de salut as-salāmu 'alayka (pacea/mântuirea fie asupra ta). De aici, o altă interpretare dată termenului "islam" ar fi aceea de "aflare a păcii întru Dumnezeu
Coranul este cartea sfântă a islamului. În original se numeşte şi înseamnă "recitare". Deşi este numit "carte", când un musulman se referă la Coran, se referă la text, la cuvinte, nu la lucrarea tiparită. Coranul a fost păstrat de-a lungul timpului prin memorarea întregului text, cuvânt cu cuvânt. Tipărirea în masă a Coranului în arabă şi traducerea în alte limbi sunt considerate facilităţi moderne.
Coranul a fost revelat, conform tradiţiei islamice, profetului Muhammad de către îngerul Gabriel (Gavriil; ar.: Ğibrīl) în numeroase ocazii între anii 610 şi moartea lui Muhammad în 632. Pe lângă faptul că îi memorau revelaţiile, unii dintre însoţitorii săi le-au notat, sporadic, pe pergamente, pietre, omoplaţi de cămilă. O parte probabil importantă dintre ele au finit prin a se regăsi în versiunea osmanică a Coranului, a cărei formă a fost stabilită de către o comisie, însă o comisie nu mai putea garanta fidelitatea şi veracitatea formei


alese, în măsura în care rezultatul muncii ei este punctul de vedere al unui om (Zaid) sau al unui grup de oameni. (Dominique Sourdel, profesor la Université de Paris-Sorbonne, în lucrarea Islamul, publicată de Humanitas în 1993, spune la pagina 53 despre versiunea introdusă de Osman ('Othman): <>)
Deoarece Coranul a fost scris într-un sistem grafic ce nota doar consoanele şi care nu poseda încă un sistem de puncte diacritice care să diferenţieze literele izomorfe, şi deoarece existau tradiţii diferite ale recitării, pe măsură ce persoane care nu vorbeau limba arabă se converteau la islam, exista o neînţelegere privind lectura exactă a anumitor versete. Până la urmă s-au dezvoltat forme de scriere care folosesc "puncte" pentru a indica vocalele. Sute de ani dupa Uthman, cărturarii musulmani au încercat să determine aplicarea punctelor şi citirea corectă în textul nevocalizat al lui Uthman. În urma cercetărilor, au fost acceptate şapte variante canonice de citire a Coranului (acestea se referă doar la intonare şi la decuparea textului - scris fără punctuaţie - în fraze), diferenţele dintre acestea fiind considerate minore şi nu afectează înţelesul general al textului.
Forma Coranului cea mai răspândită astăzi este textul publicat de Universitatea-moschee Al-Azhar din Cairo, în 1923.Coranul, încă de la începuturile sale, a devenit centrul devotamentului islamic şi până la urmă subiectul controverselor teologice. În secolul 8, mu'taziliţii au susţinut crearea Coranului de-a lungul timpului. Oponenţii lor, din diferite şcoli, au pretins eternitatea şi perfecţiunea Coranului, existent în ceruri înainte să fie revelat lui Muhammad. Teologia aş'arită (care a devenit predominantă) susţine eternitatea Coranului şi faptul că el nu a fost creat. Totuşi, unele mişcări moderne din cadrul islamului se apropie de poziţia mu'tazilită.
În lucrarea Fundamentele islamului a profesorului în islam Alfred Louis De Prémare (cecetător la IREMAM), de la pagina 99 până la pagina 102 în ediţia franceză de la Seuil (Univers historique) din 2002, se arată situaţia favorită pe care evreii, populaţie sedentară şi lucrătoare în agricultură si artizanat, o aveau la Iatrib.
În lucrarea "Mahomed" a islamologului francez Anne-Marie Delcambre (doctor în drept islamic), la paginile 42 si 43 din ediţia originală a lui Desclée De Brower (1999), se povesteşte că unii dintre contemporanii lui Mahomed credeau că revelaţiile îi sunt dictate de către un sclav creştin grec din Meca, care se ocupa cu producţia şi vânzarea de bijuterii, şi care se numea Giabr. În apărarea sa, Mahomed mai produce un crâmpei de revelaţie în care se apăra spunând că revelaţiile sale sunt într-o arabă pură, în timp ce grecul nu vorbeşte decât imperfect araba. Evident, asta nu demonstrează nimic privitor la originea revelaţiilor sale, însă logica vremii se pare că era alta.
CRESTINISMUL
Creştinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături de iudaism şi islam. Considerând împreună catolicii, protestanţii şi ortodocşii sub eticheta globală de "creştini", religia acestora este actualmente la nivel mondial cea mai importantă din punct de vedere numeric. Islamul, cealaltă religie monoteistă derivată din tradiţia religioasă iudaică, este a doua ca pondere numerică a adepţilor în lume.
Creştinismul îmbină tradiţii din iudaism, pe care le îmbogăţeşte cu mărturia Noului Testament. Ca moştenitor alături de islam şi iudaismul contemporan al tradiţiei religioase orientale, creştinismul perpetuează până în ziua de astăzi credinţe şi mituri născute pe malurile Eufratului acum mai bine de 5000 de ani.[1]
Ca orice monoteism, creştinismul a manifestat în bimilenara sa istorie o apreciabilă cantitate de intoleranţă atât de tipică acestei forme speciale de religie.[2]
Cuvântul "creştin" vine din limba latină populară, de la christianus, derivat de la Hristos, deoarece Iisus/Isus din Nazareth este considerat în religia creştină ca fiind Mesia şi fiul lui Dumnezeu. Cuvântul "Hristos", în limba greacă Χριστός Christós, "cel uns", este traducerea din limba ebraică a cuvântului Moşiach
Instituţia specifică creştinismului este biserică. Autoritatea doctrinală este Sfânta Scriptură sau Biblia, la care se adaugă, în ortodoxie şi catolicism, tradiţia Bisericii, iar pentru catolicism şi Magisteriul bisericesc, reprezentat de autoritatea papei.
Creştinismul este religia acelora care mărturisesc credinţa în Iisus Hristos, pe care-l recunosc şi-l cinstesc drept Fiu al lui Dumnezeu şi purtător al unui mesaj universal de mântuire propăvăduită de apostoli. Sintagma "Fiu al lui Dumnezeu" trebuie înţeleasă aici în sensul dat ei de către creştini, căci ea este veche, precedând creştinismul. Astfel, despre împăratul roman Augustus se spunea că este Fiul lui Dumnezeu pentru că era fiul adoptat al lui Iulius Cezar, împărat zeificat de către romani. Savanţii Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu pun la îndoială faptul că Iisus i-a dat sintagmei ("Fiul lui Dumnezeu") acelaşi înţeles pe care mai târziu creştinii i-o vor da.[3] Această religie şi crezul ei este în continuitate cu iudaismul primului secol, revendicându-se ca împlinire a legământului încheiat de Dumnezeu cu poporul lui Israel. Pentru teologii contemporani, Iisus Hristos a fost un predicator ambulant (itinerant) în Palestina secolului I e.n., care potrivit mărturiei biblice înfăptuia miracole pe unde trecea.[4] În Imperiul roman al vremii, acest fapt trecea ca fiind banal şi nimic străin atmosferei timpului şi locului, despre maeştrii stoicieni şi cinici ai vremii spunându-se acelaşi lucru. Numeroşi făcători de minuni evrei pot fi comparaţi cu Iisus. Astfel, Talmud-ul relatează despre minunile înfăptuite de diverşi rabini, de exemplu rabinul Honi ha-Meaggel, trăitor în secolul I î.e.n., sau celebrul rabin Hanina ben Dosa, un contemporan al lui Iisus. În contul acestui rabin trăitor în aceeaşi perioadă cu Iisus este pus, de altfel, un miracol de-o asemănare frapantă cu unul dintre miracolele pe care textul sacru creştin îl pune în contul lui Hristos, anume vindecarea fiului unui slujbaş la Capernaum (Ioan 4:43-54); Hanina ben Dosa se pretinde a fi vindecat fiul unui rabin, anume al lui Gamaliel II. Iudaismul, ca şi alte religii antice, considera miracolele ca făcând parte din ordinea lucrurilor. Vechiul Testament conţine numeroase relatări de intervenţii ale lui Dumnezeu în favoarea poporului care credea în el, dar în Biblia evreiască găsim şi miracole înfăptuite de oameni sfinţi, precum profetul Ilie şi Elisei, un număr important de relatări miraculoase ale Noului Testament fiind influenţate de aceste relatări ale Vechiului Testament.[5]
Creştinismul, aşadar, îşi are originea la ceea ce pentru credincioşii creştini reprezintă evenimentul şi misterul lui Hristos (adică viaţa, cuvintele, pătimirea, moartea sa pe cruce, învierea sa din morţi, înălţarea la cer şi trimiterea Mângâietorului în ziua de Cincizecime). Se caracterizează prin monoteismul său, conform, de altfel, matricei originare ebraice, asta deşi totuşi o altă religie din aceeaşi matrice, anume islamul, percepe creştinismul ca fiind o formă de politeism (sîrk), iar istoricii religiei situează creştinismul pe o poziţie aparte în raport cu religiile monoteiste cu caracter exclusiv (absolut) precum islamul şi iudaismul, din cauza noţiunii specific creştine de Treime, adică "trei persoane de-o uni
că substanţă", fapt ce aruncă creştinismul în categoria monoteismelor pluriforme alături de religiile primitive, care prin expresia unui monoteism pluriform (mai mulţi zei sunt consideraţi a fi manifestări ale unui unic zeu) încearcă să răspundă aceleiaşi probleme ca şi dogma trinitară, anume a coexistenţei unităţii divine şi a pluriformităţii divine (multiplicităţii de manifestări ale acesteia), un exemplu fiind spiritul adorat de păstorii nilotici "nuer".[6] Dubla natură a uneia dintre manifestările dumnezeului creştin, anume a lui Iisus, divină şi umană, nu face decât să complice şi mai mult situaţia creştinismului din punctul de vedere al sistematicii istoriei religiei. De altfel, Biblia creştină, atât Vechiul cât şi Noul Testament, nu conţine afirmaţii sau speculaţii trinitare, în ea apărând doar formule liturgice triadice.[7]
Nucleul fundamental al credinţei creştine constă în afirmarea lui Dumnezeu - creator al universului (şi, prin urmare, al omului), fiinţă plină de iubire şi de grijă părintească (într-adevăr, Crezul creştin enunţă: "cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute"), constituit în trei persoane distincte în relaţie, dar egale în natură.
În Iisus Hristos este recunoscută o dublă natură: divină şi umană, fiecare dintre ele deplină. Credinţa creştină că după moartea sa pe cruce Iisus Hristos a înviat din morţi, se constituie în teologia creştină ca dovadă a acestei duble naturi. Istoric vorbind, chestiunea naturii lui Iisus Hristos a fost un motiv de mari dispute între adepţii săi încă de la începuturile creştinismului şi punctând cu crize şi dispute istoria acestei religii până astăzi.Majoritatea denominaţiunilor creştine afirmă fidelitatea sa faţă de esenţa creştinismului primordial, în ciuda formei schimbate.:
DEOSEBIRI INTRE ISLAM SI CRESTINISM
Coranul este considerat revelatia lui Allah ,iar Biblia revelatia lui Dumnezeu .O analiza atenta a celor doua carti scoate la iveala deosebirea totala dintre Allah ,dumnezeul islamului si Dumnezeul Bibliei ,Dumnezeul lui Avraam ,Isaac si Iacov.
Allah este "dumnezeul" pe care Mahomed l-a prezentat ca fiind singurul dumnezeu adevarat.
Dumnezeu este creatorul,Mantuitorul si Sustinatorul cerului si pamantului , Cel care S-a revelat in Isus Cristos.
Allah este despartit de creatie ;conform coranului nu exista nici o legatura intre dumnezeu si om.
Dumnezeu:intre Dumnezeu si om exista o punte prin Isus Cristos .Domnul S-a nascut ca om si a murit pentru noi!
Allah nu este un dumnezeu al dragostei si al relatiei . El nu este tatal credinciosilor .El este maret, inaccesibil , lipsit de sentimente si actioneaza totdeauna samavolnic .Este atat de impersonal incat nu actioneaza niciodata cu referire la persoana.
Dumnezeu este lumina ,sfintenie si dragoste .El este un Dumnezeu al relatiei .El a dat omului vointa libera si face totul pentru ai oferi acestuia dragostea Lui. El este Tatal celor mantuiti prin Cristos.
Allah.Omul este supus vointei lui Allah in mod neconditionat .El insusi nu are vointa libera , ci totul este hotarat de Allah, care actioneaza imprevizibil si care este cauza primara a binelui si raului.
Dumnezeu.Omul are vointa libera cu ajutorul careia , in urma actiunii Duhului Sfant ,poate decide sa traiasca pentru Isus Cristos . Dumnezeu respecta acesasta decizie a omului.
Allah. Telul:supunerea totala lui Allah
Dumnezeu.Scopul mantuirii este partasia vesnica cu Dumnezeu.
Allah. Coranul nu cunoaste o cadere generala in pacat cu consecinte asupra tuturor oamenilor.
Dumnezeu. Caderea lui Adam in pacat are consecinte asupra tuturor urmasilor sai .Prin pacatul lui Adam a intrat moartea in lume.
Allah. Omul nu este despartit de Allah
Dumnezeu.Omul este despartit de Dumnezeu datorita pacatului sau.
Allah. Nu este nevoie de reconciliere si ispasire pentru a obtine mantuirea
Dumnezeu.Ispasirea este posibila doar prin Isus Cristos .
Allah.Omul trebuie sa decida pentru bine si sa evite raul.
Dumnezeu.Omul este rau si nu poate face binele inaintea lui Dumnezeu prin fortele proprii.El nu isi poate rascumpara vinovatia facand fapte bune inaintea lui Dumnezeu.
Allah .Omul poate fi pe placul lui Allah prin fapte bune.
Dumnezeu.Omul nu poate fi socotit neprihanit inaintea lui Dumnezu prin fapte bune (Rom3,20).Insa el poate primi mantuirea si pe Isus ca Domn prin credinta ,fiind socotit astfel neprihanit.
Allah nu are copii.Isus Cristos nu poate fi venerat ca si Dumnezeu.Isus a fost creat de Allah.
Dumnezeu.Isus Cristos este Dumnezeu ;El,Fiul, a existat din vesnicii impreuna cu Tatal (Ioan1:1;1Ioan5:20)
Allah. Isus a fost asezat de catre Allah in pantecele Mariei.Isus Cristos este doar om , nu si fiul lui Allah.
Dumnezeu. Cu 2000de ani in urma Isus Cristos a fost conceput prin Duhul Sfant in pantecele Mariei ;Dumnezeu a devenit astfel om(Luca1:35 ;1Tim3:16)


ASEMANARI INTRE CRESTINISM SI ISLAM

Ele sunt religii istorice. Fiecare dintre ele are pretenţia că Dumnezeu a acţionat în mod decisiv în istoria omenirii. Desigur că felul de acţionare al lui Dumnezeu diferă la cele doua religii .In Creştinism, intervenţia majoră a lui Dumnezeu a fost cu ocazia încarnării Fiului Său, Domnul Isus Christos. In Islam, intervenţia majoră a lui Dumnezeu în istorie a fost prin profetul Mahomed, care a trăit între anii 570-632.

Islamul incorporează parţial creştinismul (cel puţin teoretic). Ei consideră că Isus a fost şi el un profet, un prieten al lui Dumnezeu. Când Isus a promis că va trimite un alt Mângăietor, deşi noi ne gândim la Duhul Sfânt, Isus s-a gândit la Mahomed.

Toate cele doua religii sunt textuale - adică scripturale. Au cărţi sfinte, cu alte cuvinte. In Creştinism este Biblia. Islamul are Coranul. Coranul, cred musulmanii, a fost dat lui Mahomed de către îngerul Gabriel pe parcursul a mai multor ani, şi a fost dat în limba arabă. Astfel cartea este o transcriere directă (copie) a unei cărţi din ceruri, deci este o carte divină. Dintr-un anumit punct de vedere, musulmanii privesc Coranul asemănător felului în care creştinii privesc pe Domnul Isus Christos: adică, imaginea expresă a lui Dumnezeu, Cuvântul (LOGOS) al lui Dumnezeu. Implicaţia este şi aceea că în Islam se crede că nu poate exista o traducere a Coranului. Adică, orice traducere va fi inexactă şi nu va exprima exact cele spuse, deci traducerile existente nu au autoritate.

Nu-i vorbă că şi unii dintre creştini au păreri asemănătoare despre Biblie. Grecii Ortodocşi consideră că numai Septuaginta, versiunea grecească a Bibliei este cea adevărată. Catolicii au crezut mulţi ani că numai Biblia în limba Latină este bună şi doar slujbele în acea limbă au efect, sunt veritabile. Unii evanghelici Americani cred că numai versiunea King James este valabilă. Dar în principiu, creştinii cred că Biblia poate să fie tradusă în orice limbă de pe faţa pământului, deoarece mesajul ei poate să pătrundă şi să transforme orice cultură şi civilizaţie. Deşi revelaţia scripturilor a fost dată unor vorbitori de limbă ebraică, aramaică şi greacă, ea poate fi tradusă şi adevărul ei poate fi transmis în orice limbă.

Toate cele doua religii sunt teologice. Ele duc undeva, au un scop, o ţintă. Viaţa nu este doar un ciclu de reîncarnări, nu este doar o rutină a ceea ce a fost acum câteva secole. Istoria are un început, Dumnezeu a intervenit în istorie într-un anume fel, şi istoria se îndreaptă către un final care va constitui punctul culminant când Dumnezeu va aduce istoria la un sfârşit.






















Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright© 2005 - 2018 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite