Deşi este mai puţin sângeroasă şi mai puţin violentă, metafora maşi¬năriei poate fi şi mai dezumanizantă decât metafora junglei şi cea a câmpului de luptă. În această viziune, tot ceea ce este omenesc dispare şi se transformă în ceva rece, impersonal şi mecanic. Gândurile, sen¬timentele, intuiţiile şi relaţiile interumane sunt înlocuite de cauze şi efecte. Corporaţiile nu se mai identifică cu oamenii şi personalităţile care intră în alcătuirea lor, ci sunt privite ca nişte sisteme funcţionale, în care oamenii sunt simple componente ce pot fi oricând înlocuite şi în care personalitatea umană serveşte, în cel mai bun caz, drept lubri¬fiant al maşinăriei, sau, în cel mai rău caz, drept impediment şi sursă de inefi¬cienţă. Întregul mediu de afaceri încetează a mai fi legat de aspiraţii umane şi este redus la mecanismele pieţii.
Născută acum aproape trei secole, sub influenţa teoriei newtoni¬ene, viziunea mecanicistă clasică a fost de mult abandonată în fizică. Ea supravieţuieşte încă în re¬prezentările unora despre lumea afaceri¬lor. Limbajul este simptomatic în acest sens. Restructurarea unei companii se numeşte „reproiectare“ [reengineering]. Salariaţii şi managerii sunt „resurse umane“. Se doreşte ca o companie să „meargă uns“ ca un motor de automobil, iar idealul este eficienţa sau randa¬mentul, o noţi¬une împrumutată direct din fizica newtoniană. Angajaţii sunt piese într o maşinărie uriaşă, care, la rândul ei, nu este decât un suban¬samblu în cadrul unor maşinării şi mai gigantice, economia naţională sau cea globală, iar eficienţa acestor sisteme poate fi măsurată prin cifrele năucitoare pe care le dau publicităţii lunar diferite depar¬ta¬mente sau oficii guvernamentale. Corpora¬ţiile devin maşini de făcut bani, iar managementul se face cu cifre. Produsul vizat este profitul contabil, iar satisfacerea consumatorilor un mijloc printre altele de a face bani; iar dacă mecanismul nu (mai) are randamentul scontat, el trebuie să fie „reproiectat“.
Cei care văd afacerile în această manieră mecanicistă sunt obse¬daţi de ideea unui control cât mai deplin asupra sistemului. Dar tocmai excesul de control generează cele mai dificile probleme. „Controlul este antiteza încrederii, iar încrederea [trust] stă chiar la baza oricărei relaţii umane de cooperare. Controlul este totodată şi antiteza creativi¬tăţii. El sufocă inovaţia deoarece mută accentul de pe ceea ce individul ar putea să facă pe ceea ce el trebuie să facă. Controlul este şi antiteza autonomiei. Oamenii nu pot gândi ei înşişi atâta timp cât altcineva gân¬deşte pentru ei. Iar controlul nu se împacă prea bine cu participarea. De ce să te implici dacă rezultatul este mecanic predeterminat? Ne place metafora maşinăriei deoarece ne oferă iluzia controlului, dar lumea afacerilor este călă¬uzită de creativitatea umană şi de atenţia acordată nevoilor şi dorinţelor celorlalţi“ (ibidem, pp. 17-18).
