f4v16vy
2.1 ðStatutul Consiliului Europei
nca de la constituirea Consiliului Europei, principiul respectarii drepturilor
omului a fost una dintre pietrele de temelie ale organizatiei. In timpul
unei reuniuni de la Haga din 1948, Congresul Europei a fost catalizator pentru
crearea Consiliului Europei prin adoptarea unei rezolutii avand urmatorul
continut:
Congresul:
-Apreciaza ca Uniunea sau Federatia ce va lua nastere trebuie sa ramana
deschisa catre toate natiunile europene cu o guvernare democratica care se vor
angaja sa respecte o Carta a drepturilor Omului;
-Hotaraste sa creeze o Comisie pentru imediata indeplinire a dublei sarcini
de a redacta acesta carta si de a enunta normele carora un Stat trebuie sa i
se conformeze pentru a merita numele de democratie.
-Orice membru al Consiliului Europei recunoaste principiul suprematiei dreptului
si principiul in virtutea caruia orice persoana aflata sub jurisdictia
sa trebuie sa se bucure de drepturile omului si de libertatle fundamentale.
Numeroase alte dispozitii din Statutul Consiliului Europei subliniaza importanta
drepturilor omului si articolul 8 stipuleaza chiar ca grave incalcari
ale drepturilor omului si ale libertatilor fundamentale justifica suspendarea
sau excluderea unui stat membru al Consiliului Europei.
Statutul a fot semnat la 5 mai 1949. Intocmirea unei carte a drepturilor
omului a constituit o prioritate absoluta pentru noul Consiliu si la numai 18
luni dupa adoptarea Statutului, cele zece state membre semnau la 4 noiembrie
1950 Conventia Europeana pentru apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor
Fundamentale, conventie ce a intrat in vigoare la 3 septembrie 1953.
2.2 ðConventia Europeana a Drepturilor Omului
onventia Europeana a Drepturilor Omului nu a aparut dintr-un vid juridic; ea
a fost precedata atat de Declaratia Universala a Drepturilor Omului cat
si de Declarafia americana a drepturilor si indatoririlor omului. Declaratia
Universala ocupa, de fapt, un loc deosebit in Preambulul Conventiei Europene.
Tot astfel, nu ar trebui subapreciata importanta textului european in
cadrul protectiei drepturilor omului la nivel international. In Preambulul
sau, Conventia enunta intr-adevar principii importante: „Bazele
justitiei si a pacii in lume... a caror mentinere se sprijina in
mod esential pe un regim cu adevarat democratic pe de o parte, si, pe de alta
parte, pe o conceptie comuna si un respect comun al drepturilor omului din care
decurg acestea;...”
Guvernele statelor europene insufletite de acelasi spirit - si posedand
un patrimoniu comun de idealuri si de traditii politice - ,de respectarea libertatii
si de suprematia dreptului (sunt hotarate) sa ia primele masuri menite
sa asigure garantarea colectiva a unora dintre drepturile enuntate in
Declaratia Universala. Exista in acest text termeni nedefiniti juridic:
pace, regim democratic, respect comun.
Preambulul, se observa, formuleaza notiunea de democratie politica ce nu figureaza
in Statutul Consiliului Europei. Tot la fel de important este si accentul
pe care Parlamentul il pune pe garantarea colectiva a drepturilor omului.
Conventia Europeana a fost primul instrument international ce se refera la drepturile
omului avand ca scop protectia unui larg evantai de drepturi civile, care,
pe de o parte imbraca forma unui tratat ce aduce din punct de vedere juridic
constrangeri pentru inaltele Parti Contractante, iar pe de alta
parte instaureaza un sistem de control asupra aplicarii drepturilor de nivel
intern. Cea mai profunda contributie a sa se regaseste probabil in dispozitia
(Articolul 25) in conformitate cu care o Inalta Parte Contractanta
poate accepta controlul Comisiei Europene a drepturilor Omului in cazul
cand procedura este pornita de un individ si nu de catre Stat. Succesul
Conventiei poate fi dimensionat prin recunoasterea de catre toate inaltele
Parti Contractante a acestui drept de recurs individual.
2.3 ðCarta Sociala Europeana
arta sociala europeana, la fel ca si Conventia europeana a drepturilor omului,
a fost elaborata sub auspiciile Consiliului Europei. Ea completeaza Conventia
care garanteaza numai drepturi civile si polilice, stabilind un sistem european
regional de protectie pentru drepturile economice si sociale. Carta a fost deschisa
spre semnare la 18 octombrie 1961 si a intrat in vigoare la 26 februarie 1965.
Mai mult de jumatate din statele membre ale Consiliului Europei sunt parti la
aceasta Carta. La 5 mai 1988 a fost incheiat un Protocol aditional la Carta
prin care se largste lista de drepturi. Desi intrat in vigoare la 4 septembrie
1992, fiind necesare trei ratificari pentru a-l face operational, foarte putine
state l-au ratificat pana in prezent. La 21 octombrie 1991 a fost
semnat Protocolul de amendare a Cartei sociale europene . Acest instrument care
aduce schimbari in mecanismul de supraveghere al Cartei, nu este inca in
vigoare.
Carta proclama o lista de 19 categorii de "drepturi si principii",
incluzand dreptul la munca, la conditii prielnice de munca in conditii
de siguranta, la remuneratie echitabila, la organizare, si la negociere colectiva.
Carta proclama dreplul la protectie al copiilor, tinerilor si femeilor angajate.
Sunt de asemenea recunoscute dreptul familiei la protectie sociala, juridica
si economica, dreptul mamelor si al copiilor la protectie sociala si economica,
si dreptul lucratorilor imigranti si al familiilor lor la protectie si asistenta.
Alte drepturi enumerate in Carta sunt dreptul la pregatire si indrumare
profesionala, la ocrotirea sanatatii, la asigurari sociale, la ingrijire
sociala si medicala, si dreptul de a beneficia de servicii de asistenta sociala.
Este de asemenea statuat dreptul la pregatire si recuperare al persoanelor handicapate
fizic sau psihic si dreptul de a desfasura activitati lucrative pe teritoriul
altor Parti Contractante.
Protocolul aditional suplimenteaza lista cu inca patru "drepturi
si principii", incluzand dreptul celor ce muncesc la tratament egal
si nediscriminare in functie de sex si dreptul de a lua parte la stabilirea
si ameliorarea conditiilor de munca si de mediu la locul de munca. De asemenea
se prevede ca "fiecare persoana in varsta are dreptul la protectie
sociala."
Se defineste si detaliaza intelesul '''drepturilor si principiilor"
enuntate doar in termeni generali in Partea I. Dreptul la conditii
de munca igienice si in siguranta , se regaseste exprimat in angajamentul
continut la articolul 3 din Partea a II a:
1. sa emita regulamente de protectie si igiena muncii;
2. sa urmareasca aplicarea unor astfel de regulamente;
3. sa consulte, dupa caz, organizatiile patronale si ale angajatilor privind
masurile preconizate in vederea imbunatatirii protectiei si igienei
muncii.
Partile Contractante si obligatiile lor juridice . Devenind parte la Carta,
statul se angajeaza "sa considere Partea 1 a prezentei Carte ca fiind o
declaratie privind scopurile pe care intentoneaza sa le promoveze prin toate
mijloacele adecvate..." . Statul trebuie sa accepte ca avand obligativitate
juridica anagajamentele continute in cel putin cinci din sapte articole
din Partea a II a. Cele sapte prevederi sunt dreptul la munca, organizare, negociere
colectiva, protectie sociala, dreptul la asistenta sociala si medicala, dreptul
familiei la protectie sociala, juridica si economica, dreptul lucratorilor migranti
si al familiilor lor la protectie si asistenta. Fiecare stat parte mai are obligatia
de a alege inca un numar determinat de drepturi sau subcategorii de drepturi
pe care se angajeaza sa le rcspecte.
Acest sistem de optiuni incurajeaza statele sa ratifice Carta fara a le
obliga sa accepte toate drepturile pe care aceasta le proclama sau sa faca rezerve
complexe. De asemenea, Carta este elaborata in asa fel incat
sa asigure asumarea de catre toate statele parti a obligatiei respectarii a
cel putin catorva dintre drepturile de baza. Putine sunt statele care
au acceptat toate drepturile stipulate in Carta.
Masuri Internationale pentru aplicarea drepturilor Cartei. Carta instituie un
sistem de rapoarte, aplicabil si Protocolulul aditional pentru monitorizarea
respectarii de catre state a obligatiilor ce le revin. Ea indica doua tipuri
de rapoartecare sunt examinate de diverse organisme ale Consiliului Europei
-rapoarte care trebuie intocmite la fiecare doi ani si care se refera
la punerea in practica la nivel national a drepturilor enuntate in
Partea a II a acceptate de statul respectiv .
-rapoarte care se refera la statutul drepturilor enumerate in Partca a
II a pe care respectivul stat nu le-a acceptat. Ambele rapoarte trebuie prezentate
la intervale precise, stabilite de Comitetul de Ministri al Consiliului Europei
.
2.4 ðMecanisme de protectie si garantare a drepturilor omului
a nivelul continental, mecanismele constituite in baza Conventiei pentru
apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale adoptata la Roma,
la 4 noiembrie 1950, asigura „posibilitati sporite pentru repararea incalcarilor
drepturilor omului", daca se constata „violari a acestor drepturi".
Aceste mecanisme reprezinta „un sistem inchegat care mai ales in
anii 1995-2000- si-a demonstrat eficienta in protectia si garantarea drepturilor
omului in statele europene.
2.4.1 Mecanisme si organisme Jurisdictionale Europene
intre mecanismele cunoscute pe plan international pentru garantarea drepturilor
omului mecanismele jurisdictionale si-au dovedit in practica cea mai mare
eficacitate. Ele au la baza adoptarea unor instrumente juridice prin care se
creeaza organe cu atributii jurisdictionale, care au competenta sa examineze
plangerile ce le sunt adresate si sa pronunte o hotarare care sa
aiba autoritate de lucru judecat.
Acest tip de mecanism este caracteristic sistemelor regionale de protectie a
drepturilor omului, existente pe continentul european - in cadrul Consiliului
European - si pe continentul american - in cadrul Organizatiei Statelor
Americane - instituite prin Conventia europeana pentru salvgardarea drepturilor
omului si a libertatilor sale fundamentale (1950) si prin Conventia americana
privind drepturile omului (1969).
In literatura juridica de specialitate s-a evidentiat precaritatea procedurilor
de garantare a drepturilor omului. Se arata ca sursa acestei precaritati ar
fi faptul ca nu toate statele sunt de acord cu o conformare pe plan intern la
cerintele standardelor internationale in materia drepturilor omului si
astfel, in functie de conceptiile ideologice dominante, sau de alte elemente
relevante in ceea ce priveste politica pe care o urmeaza in acest
domeniu, invoca destul de des exclusivitatea competentei suverane pentru a impiedica
exercitarea controlului international.
In ceea ce priveste controlul jurisdictional, se remarca, de asemenea,
in literatura de specialitate raritatea acestui tip de control. Atunci
cand se face o astfel de constatare, evident se are in vedere faptul
ca mecanismele junsdictionale de garantare a dreptunlor omului se intalnesc
numai pe plan regional (european si american), celelalte continente fiind lipsite
de acest tip de control.
Este adevarat ca o asemenea apreciere are in vedere faptul ca din punct
de vedere al suprafetei geografice, cat si al numarului populatiei cuprinse
in planul regional in care se exercita acest tip de control junsdictional,
ele reprezinta un procent minoritar, dar si anumite elemente care sa incerce
sa explice existenta acestuia in regiunile respective.
Faptul ca pentru prima data o astfel de procedura jurisdictionala apare pe continentul
european la foarte putin timp de la adoptarea Delaratiei Universale a Drepturilor
Omului, este in principal, rezultatul faptului ca al doilea razboi mondial
a avut ca teatru de operatii in special Europa, iar unele dintre cele
mai grave incalcari ale drepturilor omului si ale libertatilor fundamentale
s-au produs, atat in perioada premergatoare cat si in
timpul desfasurarii sale, pe acest continent.
Mecanismul european de garantare a drepturilor omului, are un caracter complex
in exercitarea atributiilor sale, acesta, la infiintare, avea in
vedere activitatea a trei organe care isi desfasurau activitatea in
colaborare, desi aveau natura diferita.
Primul organ care intervenea in procesul de asigurare a respectarii drepturilor
omului, asa cum prevedea initial Conventia Europeana privind Drepturile Omului,
era Comisia pentru Drepturile Omului. este un organism important de protectie
a drepturilor omului, alcatuita dintr-un numar de membri egal cu acela al statelor.
Acestia sunt alesi in mod individual de catre Comitetul de Ministri al
Consiliului Europei potrivit procedurilor Comitetului. Lista de propuneri este
alcatuita de Biroul Adunarii Parlamentare si, apoi, este supusa Comitetului
de Ministri al Consiliului Europei pentru a seasigura de o selectie cat
mai riguroesa. Mandatul Comisiei este de 6 ani, perioada suficienta pentru a
asigura continuitatea si finalizarea unor cauze supuse Comisiei. Dupa alegere,
Comisia isi desfasoara activitatea pe baza propriului sau Regulament,
in baza caruia isi aleg un Presedinte si doi vicepresedinti pe o
perioada de trei ani. Sediul Comisiei este in orasul Strasbourg. Lucrarile
comisiei nu sunt publice. Dosarele sunt confidentiale, iar sedintele se desfasoara
in mod secret, tinand seama de implicatiile fiecarui caz adus in
fata acestui organism european.
Aceasta era constituita din cate un reprezentant al tuturor statelor parte
la Conventie si care actionau cu titlu individual. Comisia aparea astfel ca
un organ independent, cu competente cvasi judicitare si de conciliere. Aceasta
rezulta din faptul ca in fata acesteia se derula o procedura complexa,
care cuprindea doua faze: examinarea admisibilitatii cererii adresate de catre
persoana care se considera victima a violarii unui drept recunoscut de Conventie
si examinarea cauzei in fond. Din aceste considerente, prima faza era
considerata ca fiind judiciara, ea exprimandu-se printr-o hotarare
definitiva de respingere sau admitere a cererii, iar faza a doua nu este considerata
ca judiciara, intrucat in cazul admisibilitatii cererii si
nesolutionarii acesteia pe cale amiabila, Comisia nu putea decide in cauza,
aceasta putand fi inaintata, in anumite conditii, Curtii
pentru drepturile omului, sau in caz de nesesizare a Curtii, Comitetul
Ministrilor al Consiliul Europei se pronunta in cauza pe baza raportului
inaintat de Comisie.
Comisia aparea astfel ca un prim organ cu care trebuia sa se intalneasca
orice cerere referitoare la o incalcare a drepturilor omului prevazute
in Conventie, indiferent daca aceasta cerere provenea de la un stat parte
sau de la o persoana fizica.
Comisia utiliza astfel doua categorii de proceduri de investigare a cererilor
primite: procedura sumara, specifica situatiilor cand plangerea
nu ridica probleme deosebite, fiind destul de evident faptul ca ea trebuia declarata
inadmisibila, si procedura in cazul unor plangeri mai dificile,
cand era necesara o analiza mai complexa.
In timpul examinarii cererii, Comisia putea desfasura si o activitate
de solutionare amiabila, ea oferindu-si bunele oficii, iar in caz de reusita
se ajungea la stingerea deferendului.
In caz de nerezolvare pe cale amiabila, Comisia redacta un raport destinat
comitetului Ministrilor, in care arata faptele si opinia sa referitoare
la faptul daca a constatat o incalcare a drepturilor petitionaruiui din
partea statului reclamat.
Al doilea organ care intervenea in procesul de solutionare a unei plangeri
privind incalcarea unor drepturi reglementate de Conventie este Curtea
Europeana a drepturilor Omului. Aceasta este singurul organ jurisdictional propriu-zis
din sistemul existent. A fost creat in anul 1958 si a inceput sa
judece, un an mai tarziu, in anul 1959. Constituirea Curtii a fost
considerata a fi necesara pentru a oferi garantiile pe care le asteapta europenii
in realizarea drepturilor ce le-au fost consacrate.
Curtea se compune dintr-un numar de judecatori egal cu acela al statelor membre.
Pe baza unei liste prezentate de statele membre, judecatorii sunt alesi de catre
Adunarea parlamentara a Consiliului Europei, spre deosebire de procedura folosita
in cazul alegerii membrilor Comisiei Europene a Drepturilor Omului.
In cazul plangerilor cu caracter statal, procedura se declanseaza
in baza art. 24 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, iar in
cazul plangerilor individuale, temeiul juridic al declansarii procedurii
il constituie art. 25. Evident, este vorba de procedura, mai intai
in fata Comisiei, care este indrituita sa sesizeze Curtea. Atat
Comisia Europeana a Drepturilor Omului, cat si Consiliul de Ministri pot
sesiza Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Curtea poate fi sesizata si direct
de catre un Stat-parte la Conventie ori de catre statul al carui cetatean a
fost victima unei incalcari sau unor incalcari.
De la constituirea Comisiei Europene a Drepturilor Omului si a Curtii Europene
a Drepturilor Omului s-a acumulat o experienta, care a confirmat rolul important
al acestor mecanisme in domeniul protectiei si garantarii drepturilor
omului.
Atat Comisia, cat si Curtea Europeana a Drepturilor Omului au acumulat
o experienta bogata in domeniul solutionarii unor cazuri concrete de incalcare
a drepturilor omului in diferite tari europene.
Art. 46 din Conventie stabileste ca statele parti trebuie sa accepte printr-o
declaratie competenta Curtii, aceasta nefiind deci obligatorie. Aceste declaratii
se pot face sub forma pura si simpla, sub conditia reciprocitatii din partea
anumitor sau mai multor state, sau pentru o anumita perioada de timp. Se intalnesc
in acest sens situatii diferite, unele state recunoscand competenta
Curtii pentru perioade mai scurte (3-5 ani) care sunt apoi reinnoite,
iar alte state au recunoscut competenta Curtii pe perioade nedeterminate.
S-a recunoscut in literatura de specialitate un drept pe care l-a avut
Comisia de a reprezenta persoanele care au pretins ca li s-au incalcat
drepturile.
Comitetul Ministrilor era cel de-al treilea organ al Consiliului Europei careia
Conventia ii recunostea competente si atributii si in domeniul garantarii
drepturilor omului. Acestui organ i se recunosteau functii judiciare, prevazate
de art. 32 si 54 din Conventie inainte de modificarea acesteia.
Intr-o alta opinie , Comitetul Ministrilor era considerat organ politic
de decizie. Alti autori, analizeaza interventia Comitetului, ca organ politic,
intr-o procedura quasi-judiciara, fapt pentru care a fost deseori criticat,
incercandu-se gasirea unor explicatii in situatia conjuncturala
a Europei din deceniul sase, cand adoptarea Conventiei Europene a insemnat
o revolutie in garantarea jundica a drepturilor omului si cand,
din considerentul ca era posibil ca nu toate statele sa recunoasca competenta
Junsdictionala a Curtii, s-au conferit asemenea competente Comitetului Ministrilor,
pentru a se asigura respectarea drepturilor omului pe cale politica.
Consideram ca este un punct de vedere care poate fi acceptat in contextul
situatiei Europei postbelice, dar, in acelasi timp, ne raliem opiniei
conform careia sistemul Consiliului Europei, desi era cel mai avansat dintre
toate stemele existente, nu era lipsit de imperfectiuni, fapt care a dus la
numeroase critici , iar in cele din urma a determinat necesitatea reformarii
sale. In acest sens s-a actionat tot mai mult pentru crearea unui singur
organ in locul Comisiei si Curtii, care se aprecia ca va fi rnai eficient,
avand in vedere si situatia care se prevedea, respectiv de extindere
a Consiliului Europei prin numirea fostelor state socialiste, din partea carora
se estima primirea unui numar apreciabi de plangeri.-Din aceste considerente
a fost adoptat Protocolul nr. 11.
2.4.2 Mecanisme quasi-jurisdictionale
n categoria mecanismelor quasi-jurisdictionale sunt cuprinse unele dintre cele
existente pe plan regional, cum ar fi mecanismul instituit prin Carta Sociala
Europeana din cadrul Consiliului Europei, care nu prevede organe cu activitate
si competenta jurisdictionala.
2.4.3 Mecanisme nejurisdictionale
ecanismele nejurisdictionale de garantare a drepturilor omului se caracterizeaza
prin faptul ca nu dispun de proceduri care sa poata utiliza forta de constrangere
necesara asigurarii indeplinirii lor, atunci cand nu sunt transpuse
in practica de buna voie de catre state. Aceste mecanisme sunt caracteristice
sistemului universal de promovare si garantare a drepturilor omului respectiv
organelor si organismelor din cadrul Organizatiei Natiunilor Unite, precum si
sistemului instituit de catre Organizatia pentru Securitate si Cooperare in
Europa.
Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa (C.S.C.E), care in
1994 a devenit Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (O.S.C.E),
nu este o organizatie strict Europeana. Desi include toate tarile europene,
Statele Unite si Canada au fost membrii chiar de la inceput. O.S.C.E.
coopereaza indeaproape cu Consiliul Europei in privinta aspectelor legate
de promovarea drepturilor omului.
CSCE a fost infiintat prin Actul Final de la Helsinki (AFH), semnat in
1975 de 33 de state europene, inclusiv Uniunea Sovictica, si de Statele Unite
si Canada. Doar Albania a refuzat atunci sa fie parte. Dupa incheierea
Razboiului Rece componenta OSCE s-a largit la peste 50 de state incluzand
Albania si noile state independente din fosta Uniune Sovictica. Conceput ca
un instrument de compromis pentr a constitui o punte peste prapastia ideologica
ce despartea Estul de Vest in anii '70, AFH a deschis o noua etapa in
procesul de negociere, statornicind o legatura deosebit de ingenioasa intre
drepturile omului si preocuparile pentru securitate . Aceasta legatura, care
plasa drepturile omului pe un loc important in relatiile politice est-vest
nu si-a pierdut insemnatatea odata cu incheierea Razboiului Rece.
Ea a permis OSCE sa joace si in continuare un rol major in Europa
de astazi si sa influenteze politicile privind drepturile omului in multe
dintre tarile membre.
2.4.3.1 Actul Final dc la Helsinki.
Asa cum estc el astazi sistemul privind drepturile omului al OSCE consta dintr-un
catalog de drepturi ale omului si garantii conexe, si de institutii de supraveghere
cu rol multiplu care s-au dezvoltat in timp din AFH. Aceasta evolutie
a fost posibila datorita modului in care a fost elaborat AFH si mecanismul sau
de supraveghere, precum si datorita caracterului sau mai mult de instrument
politic decat de instrument cu putere juridica .
Actul Final de la Helsinki este un document voluminos, cuprinzand patru
capitole sau "cosuri". Cosul I , "Aspecte legate de securitatea
in Europa". contine doua sectuni "Principiile directoare privind
relatiile intre statele participante" si "Masuri de cladire
a increderii si anumite aspecte ale securitatii si dezarmarii").
Cosul II se refera la "Cooperarea in domeniul economiei, stiintei
si tehnologiei si mediilui inconjurator." Subiectul Cosului III este
"Cooperarea in domeniul umanitar si alte domenii." Cosul IV,
ultimul capitol, face precizari referitoare la asa-numitul proces "de urmare"
.
Problemele referitoare la drepturile omului sunt tratate in principal
la capitolul Principii Directoare, Cosul I si intr-o oarecare masura in
Cosul III, desi acesta din urma si-a pierdut din importanta intrucat
subiectele pe care le abordeaza -contactele umane, reunificarea familiei etc.
- nu mai au relevanta pe carc o aveau in plin Razboi Rece. Dintre cele
zece principii directoare ale AFH. doua se refera la drepturile omului. Unul
este Principiul VII ("Respectul pentru drepturile omului si libertatile
fundamentale, inclusiv libertatea de gandire, constiinta, religie sau
credinta") si Principiul VIII ("Drepturi egale si autodeterminarea
popoarelor"). Celelalte principil se refera la suveranitate, folosirea
fortei, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritoriala, solutionarea
pasnica a diferentelor, neamestecul in treburile interne, cooperarea intre
state, si indeplinirea cu buna credinta a obligatiilor juridice internationale.
Principiul VII are opt paragrafe nenumerotate. In primele doua, statele
participante se angajeaza sa "respecte drepturile omului si libertatile
fundamentale" si "sa promoveze si sa incurajeze exercitarea
efectiva a drepturilor si libertatilor civile, politice, economice, sociale,
culturale si de alta natura...". Acest prrincipiu se refera si la libertatea
de religie, drepturile persoanelor apartinand minoritatilor nationale,
si "dreptul persoanei de a cunoaste si de a actiona in conformitate
cu drepturile si indatoririle sale in acest domeniu." Ultimul
paragraf al Principiului VII suna astfel:
„In domeniul drepturilor omului si libertatilor fundamentale, Statele
participante vor actiona in conformitate cu scopurile si prncipiile Cartei
Natiunilor Unite si Declaratiei Universale a drepturilor omului. Ele isi
vor indeplini de asemenea obligatiile ce le revin in virtutea declaratiilor
si acordurilor internationale in acest domeniu la care pot fi partii,
inclusiv, printre altele. Pactele internationale privind drepturile omului”.Importanta
acestui paragraf, la momentul adoptarii sale, se datora faptului ca pana
in acel moment unele dintre statele participante, inclusiv Uniunea Sovietica,
nu recunoscusera niciodata in mod formal obligatia de a se conforma Declaratie
Universale a drepturilor omului. (Uniunea Sovietica s-a abtinut la adoptarea
Declaratiei Universale de catre Adunarea Generala a ONU. Principiul VII fiind
prima recunoastere neechivoca a caracterului "normativ" al acestui
instrument.)
Pricipiul VIII dedica patru paragrafe subiectului "drepturi egale si autodeterminarea
popoarelor." Dupa asumarea angajamentului de a respecta drepturi egale
pentru popoare si dreptul acestora la autodeterminare , statele participante
recunosc "ca popoarele au intotdeauna dreptul de a hotari in
deplina libertate, statutul lor politic intern si extern, cand si cum
doresc, fara amestec din afara...".
A durat destul de mult pana cand Uniunea Sovietica si aliatii sai
au recunoscut pe deplin ca aceste doua principii directoare au inscris
problematica drepturilor omului pe agenda dialogului politic Est-Vest in
curs de desfasurare. Treptat, aceste incercari s-au redus si spre sfarsitul
aniilor '80, abordarea unor incalcari specifice ale drepturilor omului
a devenit o chestiune obisnuita in cadrul reuniunilor CSCE.
Impactul important pe care l-a avut CSCE in sfera drepturilor omului poate
fi in parte atribuit procesului de continuare a demersurilor initiate
de CSCE prevazut in Cosul IV al Actului Final de la Helsinki, cunoscut
ca procesul OSCE.
Existenta acestui proces de negociere a permis completarea, reinterpretarea
si revizuirea extensiva a Actului Final de la Helsinki, cu ocazia conferintelor
ulterioare. Aceste reuniuni au constituit de asemenea un prilej pentru a atrage
atentia opiniei publice asupra unor state care nu erau la inaltimea angajamentelor
asumate privind drepturile omului .
Aceasta actiune normativa este finalizata prin incheierea unui "document
final adoptat prin consens la acestc conferinte .
2.4.3.2 Lipsa obligativitatii juridice a angajamentelor OSCE.
Actul Final de la Helsinki nu este un tratat, nefiind in intentia statelor
participante de a crea obligatii cu putere juridica. A fost conceput ca un instrument
continand declaratii de angajare politica. Prin urmare, nerespectarea
de catre un stat a unuia dintre aceste angajamente va atrage dupa sine consecinte
politice si nu juridice. Altfel spus nerespectarea unui angajament nu va constitui
un motiv pentru tragere la raspundere in baza dreptului international,
dar ar putea avea serioase repercursiuni politice. Nici documentele OSCE incheiate
ulterior nu au urmarit instituirea unei obligatii juridice,
2.4.3.3 Drepturile OSCE
Sunt enuntate drepturilor individuale de baza, si cele ale minoritatilor, asptecte
legate de preeminenta dreptului, valorile democratiei, alegeri, etc.
Putem vedea Europa libera si democratica in care drepturile omului sl
suprematia legii sunt la loc de cinste. OSCE porneste de la premisa ca drepturilc
individuale sunt cel mai bine ocrotite in statele care sunt adepte ale
preeminentei dreptului si valorilor democratiei si care sunt astfel organizate
incat permit inflorirea acestor concepte. Odata cu incheierea
Razboiului Rece, accasta idee a fost acceptata si in alte parti ale lumii
.
Desi documentul final al Conferintei de la Madrid (1983) si cel al Conferintei
de la Viena (1989) au largit intr-o oarecare masura catalogul OSCE al
drepturilor omului, realizarea cea mai importanta a fost adoptarea Documentului
final al Conferintei de la Copenhaga (1990) . Pe langa o sectiune referitoare
la drepturile omului si libertatile fundamentale, acest instrument contine capitole
privitoare la preeminenta dreptului, alegeri libere si valorile democratiei,
care confera noi dimensiuni catalogului OSCE al drepturilor omului. Sunt extinse
angajamentele anterioare din cadrul OSCE relaliv la drepturile minoritatilor.
Documentele OSCE ulterioare, de la Carta de la Paris pentru o noua Europa (1990),
Documentul final de la Moscova (1991). Documentul din 1992 dc la Helsinki ("Sfidarile
schimbarii"), pana la Documentul de la Budapesta din 1994 ("Catre
un Parteneriat autentic intr-o noua era"), au nuantat, au reiterat
si au extins aceste angajamente, astazi fiind incluse si referirile la dreptul
international umanitar si drepturile refugiatilor, lucratorilor migranti si
populatiilor indigene.
„Drepturile omului si libertatile fundamentale, preeminenta dreptului
si institutiile democratice stau la baza pacii si securitatii, constituind o
contributie majora la prevenirea conflictelor. Salvgardarea drepturilor omului,
inclusiv a drepturilor persoanelor apartinand minoritatilor nationale,
este o componenta de baza esentiala a societatii democratice civile” .
De la preocuparea internationala traditionala pentru drepturile omului, OSCE
a trecut la enuntarea cu claritate a acelor principii democratice conslitutionale
de baza si a mijloacelor juridice care sa garanteze exercitarea de catre toate
institutiile statale a autoritatii de stat in conformitate cu legile adoptate
de popor prin intermediul reprezentantilor sai alesi in mod democratic.
2.4.4 Mecanismul prevazut de Conventia Europeana
onventia Europeana pentru salvagardarea drepturilor omului si a libertatilor
fundamentale (adoptata in anul 1950 si intrata in vigoare in
anul 1953) a reprezentat, la vremea respectiva, cea mai eficienta modalitate
de garantare a dreptunlor omului existenta in cadrul comumtatilor intemationale.
Acest mecanism se baza pe constituirea, in baza Conventiei, a doua organisme,
respectiv Comisia Europeana a drepturilor si Curtea europeana a drepturilor
omulului. In functionarea mecanismului mai intervenea si Comimtetul Ministrilor
cu anumite atributii specifice.
Instituirea acestui mecanism compus din doua organe a fost rezultatul unor dispute
si al unor compromisuri.
Mecanismul de control al protectie drepturilor omulului propus dupa cel de-al
doilea razboi mondial a fost mai indraznet decat cel care a fost
stabilit de catre inventia europeana. Astfel, „Miscarea ei din europeana"
care a tinut in mai 1948 Congresul de la Haga a propus crearea unei Curti
de justitie care sa fie acesibila oricarui cetatean in caz de incalcare
a drepturilor sale.
Aceasta propunere a fost insa primita cu reticenta catre state care isi
vedeau amenintata suveranitatea, pe de alta parte nu doreau sa fie antrenate
in actiuni care sa aiba caracter abuziv sau nesemnificativ.
Din aceste considerente s-a instituit Comisia ca organ care sa aiba rolul de
a filtra reclamatiile contra statelor si de a declara admisibile doar pe cele
care releva incalcari evidente ale drepturilor recunoscute de Conventie.
Faptul ca persoana fizica nu putea sesiza direct Curtea drepturilor omului,
iar junsdictia acesteia era facultativa (art. 46), a determinat statuarea interventiei
Comitetului Ministrilor al Consiliului Europei, care urma sa decida in
cazurile care nu au fost inaintate Curtii.
2.4.4.1 Compunerea si functionarea Comisiei europene a drepturilor omului
Conform art. 20 din Conventia europeana a drepturilor omului, comsia era compusa
dintr-un numar de membri egal cu cel al statelor parte la Conventie. Exista
o diferenta intre compozitia Comisiei si cea a Curtii, aceasta din urma
fiind formata dintr-un numar de judecatori egal cu cel al statelor membre ale
Consiliului Europei. Din aceste considerente, numarul membrilor Comisiei era
mai mic decat cel al Curtii, intrucat, de regula, de la primirea
unui stat ca membru al Consiliului Europei este necesara o perioada de timp
pana la ratificarea Conventiei, fapt care permite reprezentarea statului
si in Comisie.
Membri Comisiei erau alesi conform art. 22 de catre Biroul Adunarii Parlamentare
a Consiliului Europei, pe baza propunerilor facute de catre statele parti la
Conventie. Fiecare stat poate propune pana la trei candidati, cel putin
doi trebuind sa aiba cetatenia statului respectiv. Comitetul Minstrilor alege
Comisia prin vot secret, pe baza majoritatii absolute. Nu pot fi alesi doi membri
cu aceeasi cetatenie (art. 20).
Articolul 22 stabilea mandatul comisiei pentru o perioada de sase ani, acesta
putand fi reinnoit. Pentru primele alegeri, mandatul a sapte membri
stabiliti prin tragere la sorti expira dupa trei ani, in scopul reinnoirii
a aproximativ jumatate din membri Comsiei din trei in trei ani a asigurarii
in acelasi timp a continuitatii.
Acest sistem s-a dovedit insa imperfect, conducand in practica
la o serie de situatii dificile, ca urmare a faptului ca noi state ratificau
Conventia si se impunea alegerea membrilor Comisiei propusi de statele respective.
Intrucat mandatul acestora urma sa fie de sase ani de la data alegerii,
nu se mai incadra in perioada alegerilor trienale. Din aceste considerente,
prin Protocolul nr. 5 din 1966 s-a amendat articolul 22 din Conventie, in
sensul ca s-a stabilit ca inaintea alegerii oricarui membru prin alegeri
ocazionale sa se fixeze si termenul mandatului acestuia, care nu va putea fi
mai mare de noua ani, dar nici mai mic de trei ani, in vederea alinierii
acestuia la unul din cele doua grupuri de membrii existente.
Puteau fi propusi candidati pentru comisie, asa cum cerea art 2 din Protocolul
nr. 8, persoane care se bucura de cea mai inalta consideratie morala si
care intrunesc conditiile cerute pentru exercitare de inalte functii
judiciare sau sa fie persoane care sunt recunoscute pentru competenta lor in
domeniul dreptului national sau intemational.
Membrii Comisiei actionau in cadrul acesteia cu titlu individual, asa
cum preciza art. 23 din Conventie. Ca urmare, nu puteau fi alesi in Comisie
functionari guvernamentali si nu puteau primi instructiuni din partea guvernelor
statelor ai caror cetateni erau. De asemenea, prin amendamentul adus de Protocolul
nr. 8, art. 3, se statua ca acestia nu puteau sa-si afirme in timpul mandatului
functii incompatibile cu cerintele de independenta, impartialitate si disponibilitate
care sunt inerente respectivului mandat. La preluarea mandatului ei semnau o
declaratie in acest sens (Regula 2 din regulile de procedura).
In vederea asigurarii independentei, atat membrii, cat si
Comisia beneficiau de indemnizatiile si privilegiile prevazute de cel de-al
doilea Protocol privind Acordul general cu privire la privilegiile si imunitatile
Consiliului Europei.
Comisia isi stabilea regulile de procedura conform art. 36. Comisia isi
alegea presedintele si doi vicepresedmti al caror mandat era de trei ani. Presedintele
prezida lucrarile Comisiei, iar in absenta lui aceasta sarcina revenea
primului vicepresedinte, respectiv celui de-al doilea (art. 6 si 7 din Regulile
de procedura).
Articolul 35 din Conventie prevedea ca reuniunile Comisiei au loc atunci cand
imprejurarile o cer la convocarea Secretariatului General al Consiliului
Europei. Ca urmare insa a cresterii permanente a numarului cazurilor cu
care Comisia a fost sesizata, aceasta tine aproximativ opt reuniuni anuale,
fiecare cu o durata de doua saptamani.
Sesiunile Comisiei se desfasurau cu usile inchise, conform art 33 din
Conventie. Aceasta prevedere a Conventiei a dat nastere unor critici ca urmare
a faptului ca partile implicate in cauza nu sunt autorizate sa faca publice
informatii referitoare la modul de desfasurare a procedurii. Erau avute in
vedere mai ales cazurile cu rezonanta politica care ar impune desfasurarea publica
a lucrarilor acesteia, pentru inlaturarea oricaror suspiciuni, cu atat
mai mult cu cat rolul sau era acela de aparator al drepturilor omului.
Pe de alta parte, avand in vedere rolul pe care il avea de
a realiza o solutionare amiabila a cazului, se aprecia ca aceasta se putea realiza
mai bine in cadru confidential decat in public si permitea
o mai completa egalitate intre persoana fizica si guvemul acuzat de incalcarea
unor drepturi, care mai greu ar accepta o dezbatere publica, sau pentru a proteja
statul de plangeri nejustificate sau rau-intentionate.
Comisia fiind organ cu caracter nepermanent, secretariatul acesteia era asigurat
de catre Secretarul General al Consiliului Europei (art. 37 din Conventie).
In afara de Secretar, acesta mai cuprindea si un numar de juristi proveniti
din statele membre ale Consiliului si functionari administrativi. Pricipalele
sarcini ale Secretariatului constau in asigararea corespondentei cu persoanele
fizice si statele implicate in cazurile cu care era sesizata Comisia,
pregatirea cazurilor in vederea examinarii lor, supunerea de rapoarte
Comisiei cu privire la problemele de legislatie interna a statelor membre sau
a reglementarilor Consiliului Europei, acordarea de asistenta membrilor Comisiei
in vederea redactarii deciziilor si rapoartelor (regula 12).
Membrii Comisiei nu puteau participa la examinarea unui caz in care au
un interes personal sau daca au participat la luarea oncarei decizii legate
de cazul in speta, sau in calitate de consilier al vreuneia din
partile implicate (regula 21, paragr. 1). Comisia decidea in cazurile
in care presedintele acesteia considera ca un membru nu participa la examinarea
unui caz din considerente de asigurare a impartialitatii.
De asemenea, un membru putea decide, pentru alte motive, sa nu participe la
examinarea unui caz, consultandu-se cu presedintele Comisiei. In
caz de dezacord intre acestia, decidea Comisia (regula 21, paragr, 2,
si regula 22).
Comisia putea examina cererile primite in trei compuneri diferite: in
plen, in camere si in comitete.
2.4.4.2 Componenta Comisiei europene
Componenta Comisiei europene a drepturilor omului este analizata in literatura
de specialitate ratione loci, ratione personae, ratione materiae si ratione
temporis.
-Componenta ratione loci
Componenta Comisiei se exercita pe teritoriul statelor parti la Conventia Europeana,
Aceste teritorii cuprind atat teritoriile nationale, cat si cele
la care statele respective asigura relatiile internationale.
Din acest punct de vedere, Conventia europeana are caracterul unui tratat inchis,
nepermitand aderarea statelor care nu sunt membre ale Consiliul Europei.
-Componenta ratione personae
Comisia era competenta in ceea ce priveste sesizarile provenind de la
orice stat parte (art. 24) sau orice persoana fizica, orice organizatie neguvernamentala
sau orice grup de particulari care se pretindeau victime ale unei violari a
drepturilor lor de catre un stat parte la Conventie, in cazul in
care acesta a declarat ca recunoaste competenta Comisei in aceasta materie.
Dreptul de „a sesiza" se refera la dreptul de a initia o procedura
de control prevazuta de Conventie pe baza unei acuzatii de incalcare a
acesteia de catre un stat parte. Se distingeau deci, din art. 24 si 25 ale Conventiei,
doua categorii de sesizari ale Comisiei: prin cerere de sesizare interstatala
si prin cerere individuala de sesizare.
- Cererile interstatale
Sesizarea interstatala se bazeaza pe art. 24 din Conventie. Este recunoscuta
in dreptul intenational procedura cand un stat aduce pe altul in
fata instantei internationale pe motivul ca acesta este presupus autor al unei
violari a obligatiilor internationale asumate printr-un tratat.
In cadrul protectiei diplomatice a cetatenilor sai, un stat poate introduce
o actiune impotriva altui stat pe motiv ca cetatenii sai au fost tratati
intr-un mod contrar normelor dreptului international.
In baza Conventiei europene a drepturilor omului un stat poate introduce
o cerere de sesizare privind violarea de catre alt stat a drepturilor nu doar
fata de cetatenii sai, ci si fata de persoanele care nu au cetatenia statului
reclamant, care sunt fara cetatenie, precum si in cazul cetatenilor statului
acuzat. Se recunoaste dreptul oricarui stat de a reclama nerespectarea drepturilor
omului din Conventie de catre alt stat in cadru legislatiei interne, fara
ca sa se faca referire la persoanele care au fost victime ale acestor situatii,
prin asa numitele „reclamatii abstracte" Aceasta situatie este apreciata
ca instituind un sistem de garantie colectiva a respectarii Conventiei, ceea
ce face ca fiecare stat sa fie responsabil de respectarea drepturilor omului
pe intreg teritoriul pe care Conventia are aplicabilitate, motiv pentru
care s-a apreciat ca dreptul de a introduce o reclamatie in aceasta privinta
dobandeste mai mult caracteml de datorie a oricarui stat parte fata de
comunitatea Consiliului Europei.
Dreptul statului de a introduce o sesizare impotriva altui stat care incalca
drepturile cetatenilor statului sau a persoanelor cu care acesta are anumite
legaturi a fost recunoscut de Comisie prin admisibilitatea reclamatiilor adresate
de Cipru contra Turciei privind incalcarea drepturilor cipriotilor in
timpul ocupani acestei insule sau in cazul Greciei privind acuzatiile aduse
Marii Britanii referitor la tratamentul cipriotilor de origine greaca.
Din analiza cazurilor aduse in fata Comisiei spre examinare, in
urma sesizarii interstatale, se constata ca statele au actionat doar in
acele situatii in care ele au avut un interes, fapt pentru care ipoteza
„garantiei colective" mentionate nu si-a dovedit aplicabilitatea
si eficienta. Aceasta situatie isi poate gasi explicatia in faptul
ca introducerea unei sesizari de catre un stat impotriva altui stat intervine
mai ales in momente de criza politica, iar prin actionarea in fata
Comisiei nu se ajunge de regula la rezolvarea diferendelor de fond. Introducerea
unei sesizari in alte momente decat cele afectate de ratiuni politice
ar fi ea insasi de natura sa creeze tensiuni intre respectivele
state, fapt pentru care in general statele manifesta o retinere in
folosirea acestor proceduri.
Cererile individuale
Introducerea in Conventie a dreptului de sesizare individuala a Comisiei
cu privire la incalcarea drepturilor recunoscute de Conventie nu s-a facut
fara unele dificultati.
In general, statele manifesta reticenta in acordarea dreptului de
plangere al persoanelor fizice impotriva lor. Frecvent intalnita
in plan intemational cu ocazia discutarii diferitelor documente in cadrul
O.N.U., aceasta disputa s-a mamfestat si cu prilejul adoptarii textului Conventiei
europene a drepturilor omului intre Adunarea consultativa si Comitetul
Ministrilor.
Astfel, in timp ce Adunarea prevedea exercitarea dreptului individual
de sesizare in orice situatie, Comitetul Ministrilor sustinea ca acesta
sa fie executat numai cu consimtamantul guvernului in cauza, precum
si recunoasterea unui drept de veto al statului cu privire la examinarea de
catre Comisie a unei sesizari. In final, prin compromis s-a ajuns la prevederea
din Conventie conform careia dreptul Comisiei de a primi sesizari privind incalcarea
unor drepturi este conditionat de recunoasterea acestuia in mod expres
de catre stat (art. 25).
Aceasta prevedere a Conventiei era considerata ca o realizare progresista, intrucat
inlatura principalul motiv pentru care individul nu are drept de petitie
in dreptul intemational. De asemenea, dreptul individual de petitie suplineste
garantarea drepturilor si in cazul in care un stat manifesta retineri
in reclamarea altui stat cu privire la Conventiei.
In cazul in care un stat a recunoscut competenta Comisiei, conform
art. 25, orice persoana care este sub junsdictia statului respectiv (art. 1)
poate sa adreseze o plangere impotriva statului in cauza,
cetatenia persoanei respective neavand nici o relevanta acestia putand
fi cetateni ai altor state parte la Conventie, cetateni ai unor state care nu
au aderat la acestea sau persoane fara cetatenie. Pot adresa o sesizare si organizatiile
neguvemamentale si grupuri de persoane.
Referitor la organizatiile neguvemamentale s-a stabilit de catre Comisie ca
acestea trebuie sa fie organizatii private si nu organizatii admimstrative locale.
Grupurile de persoane trebuie sa fie constituite conform reglementarilor iterne
ale unuia dintre state parti, iar in caz contrar respectiva va trebui
sa fie semnata de catre toate persoanele care alcatuiesc grupul respectiv, asa
cum a stabilit Comisia cu prilejul primei sale reuniuni.
Spre deosebire de art. 24 care permite, in cazul sesizarilor interstatale,
admisibilitatea acestora in orice cazuri de incalcare a dispozitiilor
Conventiei, art. 25 cere ca subiectele care fac plangerea sa pretmda
ca sunt victime ale incalcam dreptwilor recunoscute de Conventie. Nu se
admit deci acuzatii abstracte sau cu privire la cazurile altor persoane fizice.
Comisia a admis totusi unele plangeri individuale care aveau partial caracter
abstract, din considerente de garantare a unor drepturi care depasesc cadrul
individual, devenind de interes public. De asemenea, Comisia a admis extinderea
notiunii de victima si la unele persoane care aveau un interes personal si care
a fost violat.
Pentru admisibilitatea plangerii se cere, pe langa conditia ca persoana
care o adreseaza sa pretinda ca este victima unei violari a unui drept, si ca
acuzatia se refera la un stat parte la Conventie. Nu sunt admise plangerile
care privesc statele care nu sunt parte la Conventie, care au semnat-o dar nu
au ratificat-o sau care nu au recunoscut competenta Comisei, conform art. 25.
Limba oficiala este engleza si franceza, dar simt admise si cereri fommlate
in limbile statelor membre care au facut declaratii de acceptare a dreptului
individual la petitie. In cazuri exceptionale, Comisia poate autoriza
ca cererile sa fie inaintate in alta limba decat in
acestea.
Acelasi text stabileste in sarcina statelor angajamentul recunoscut persoanelor
fizice de a adresa plangeri impotriva acestor state intrucat
in practica astfel de situatii apar mai ales in cazul persoanelor
aflate in detentie, prin prevederile Acordului European privind persoanele
care participa la procedurile in fata Comisiei europene a drepturilor
omului, s-au stabilit unele masuri care sa garanteze acestor persoane dreptul
la libera corespondenta cu Comisia si Curtea, precum si alte masuri care sa
atinga acelasi scop.
-Competenta ratione materiae
Competenta Comisiei se extindea asupra tuturor drepturilor recunoscute de catre
Conventie si de catre protocoalele aditionale ale acesteia. Acestea pot fi drepturi
subiective recunoscute in titlul 1 al Conventiei ca drepturi procedurale,
acestea din urma fiind insa neinvocate pana in prezent.
-Competenta ratione temporis
Competenta Comisiei se intindea asupra tuturor faptelor ulterioare intrarii
sale in vigoare, pentru fiecare parte contractanta.
In ceea ce privesc faptele anterioare intrarii in vigoare a Conventiei,
Comisia a stabilit ca li se aplica prevederile acestora nu mai daca si in
masura in care sunt susceptibile de a produce o violare continua a prevederilor
Conventiei si dupa data intrarii ei in vigoare.
2.4.4.3 Sesizarea Comisie
Comisia era sesizata de catre un stat parte la Conventie, de catre persoana
fizica, organizatia neguvernamentala sau gmpul de persoane printr-o cerere adresata
Secretarului general al Consiliului Europei. Aceasta era transmisa presedintelui
Comisiei, fiind inregistrata de catre secretariatul acesteia. Nu se admiteau
decat cererile scrise.
Cererea trebuia sa contina: numele, varsta, ocupatia si adresa reclamantului,
numele, ocupatia si adresa reprezentantului sau (daca este cazul), nominalizarea
statului impotriva caruia este adresata cererea, obiectul reclamatiei
si prevederile Conventiei care sunt reclamate a fi fost incalcate, prezentarea
faptelor si argumentelor pe care se bazeaza acuzatia, orice alte documente si
elemente care considera ca sunt necesare in sprijinul acesteia.
Dupa sesizare urma examinarea admisibilitatii cererii.
2.4.4.4. Examinarea admisibilitatii cererii
Procedura de admitere era diferita in functie de calitatea reclamantului.
Astfel, exista o procedura specifica reclamatiilor interstatale, una specifica
sesizarilor individuale.
In prezent aceasta procedura nu mai este in vigoare.
2.4.4.5. Incercarea de reglementare amiabila
Articolul 28, paragr. 1 b. din Conventie statua ca daca o cerere este retinuta
de catre Comisie, „ea se poate pune la dispozitia partilor interesate
in vederea unei reglementari amiabile a cazului, care sa se inspire din
respectarea drepturilor omului, asa cum sunt ele cunoscute de catre Conventia
Europeana.
Se constata o atentie importanta acordata de autorii Conventiei rezolvam cauzei
prin conciliere, fapt care se apreciaza ca ar justifica si dezbaterea cu usile
inchise a cererii.
Rezolvarea amiabila a cazului depinde in mare masura de particularitatile
fiecaruia. Se constata ca in practica aceasta depinde destul de mult de
opinia Comisiei privind existenta unei violari a Conventiei. Daca Comisia ajunge
la concluzia existentei unei violari din partea unui stat a drepturilor necunoscute
de Conventie, de regula statul accepta procedura reglementarii amiabile, spre
deosebire de situatia contrara - Comisia propune rezolvarea amiabila partilor
fie separat, fie in cadru comun.
Ajungerea la o reglementare amiabila de catre parti trebuie aprobata de catre
Comisie care vegheaza in acest fel la respectarea dispozitiilor Conventiei
Europene si asigurarea cu privire la faptul ca solutionarea s-a facut fara constrangerea
reclamantului de catre stat.
In situatia rezolvarii amiabile, Comisia proceda la redactarea unui raport
in baza articolului 28, paragr 2, care trebuia sa cuprinda o scurta descriere
a faptelor si solutia la care au ajuns partile implicate. Raportul era trimis
partilor, Comitetului Ministrilor al Consiliului Europei si Secretarului General
al Consiliului Europei care dispunea publicarea acestuia.
2.4.4.6. Redactarea raportului in caz de nesolutionare amiabila
In caz de nereglementare a cazului pe cale amiabila, conform art, 31,
Comisia redacta un raport in care „constata faptele si formuleaza
un aviz pentru a determina daca faptele constatate evidentiaza, din partea statului
interesat, o violare a obligatiilor care ii revin conform prevederilor
Conventiei. Raportul putea sa cuprinda, daca era cazul, opiniile separate ale
membrilor Comisiei si putea formula propunerile corespunzatoare ale Comisiei.
Raportul era transmis Comitetului Ministrilor si comunicat statelor interesate
care nu aveau facultatea de a-i publica, conform art 31, paragr 2. Prin redactarea
acestui raport se incheia prima faza a procedurii de control a Conventiei
europene a drepturilor omului.
In ceea ce priveste raportul Comisiei, se apreciaza in literatura
de specialitate ca acesta nu are forta obligatorie, desi prezinta toate caracteristicile
unui act junsdictional. I se poate totusi contesta lipsa de publicitate care
are ca justificare considerente de alta natura, asa cum au fost prezentate.
Consideram ca aceasta afirmatie nu este pe deplin justificata, avand in
vedere faptul ca prin acest raport nu se solutioneaza cazul.
Importanta acordata acestor rapoarte continand avize ale Comisiei asupra
interpretarii unor prevederi ale Conventiei a dus la crearea unei jurisprudente
a Comisiei care constituie un punct important de reper in activitatea
statelor de aplicare a prevederilor conventionale.
Prin redactarea acestui raport se incheia prima faza a procedurii de control
a aplicarii Conventiei europene a drepturilor omului.
In continuare urma faza supunerii cazului fie unei proceduri jurisdictionale,
fie de natura politica, dupa cum cauza era inaintata Curtii drepturilor
omului de catre partile componente intr-un interval de trei luni, iar
in caz contrar, dupa expirarea acestui termen, Comitetul Ministrilor lua
o decizie defimtiva, de natura politica in conformitate cu art. 32, prin
care se statua asupra existentei sau inexistentei unei violarii a prevederilor
Conventiei.
Prin Protocolul nr. 9 s-a prevazut in art. 5, paragr. I, lit. e dreptul
persoanei fizice, al unei orgamzatii neguvernamentale sau a unui grup de particulari
care au sesizat Comisia de a sesiza si ele Curtea drepturilor omului, extinzandu-se,
in felul acesta, competenta sesizarii Curtii la toate partile implicate
in cauza in fata Comisiei europene a drepturilor omului eliminandu-se
prin aceasta o inegalitate ce exista intre parti din acest punct de vedere.
2.4.4.7. Aprecieri critice asupra activitatii Comisiei
Inainte de 1982, numarul cererilor adresate Comisiei era de aproximativ
500 anual, pentru ca, de atunci, numarul acestora sa creasca simtitor, ajungand
in 1988 la 1657 cazuri, fapt pentru care partea Comisia s-a vazut in
situatia de a nu putea rezolva cererile respective in timp rezonabil.
Cu toate ca numarul membrilor Comisiei a crescut, in ritm cu cresterea
numarului statelor parti la Conventie, a fost necesara adoptarea unor modificari
ale Conventiei si Regulamentului interior al Comsiei (intrat in vigoare
la 1 octombnc 1990) pentru a se adopta o stmctura adecvata conditiilor existente
(infiintarea camerelor si a comitetelor).
Faptul ca raportul Comisiei era inaintat Comitetului Ministrilor, care
lua o decizie politica, era de natura sa creeze unele obiectii fata de acest
mecanism. Desi in cele mai multe cazuri se tinea seama de faptele stabilite
de Comisie si de aprecierile sale, totusi, decizia Comisiei nu avea forta juridica
obligatorie.
Din aceste considerente, ca si din altele care urmaresc fie elimmarea dublei
analizari a unui caz de catre Comisie si Curte, fara ca acestea sa reprezinte
un dublu grad de jurisdictie, s-a avut in vedere reforma mecamsmului Conventiei
europene de garantare a drepturilor omului prevazut in Protocolul nr.
1.
2.5 ðNoua Curte Europeana a Drepturilor Omului reglementata prin Protocolul
Nr. 11
2.5.1. Constituirea si statutul judecatorilor
onform art. 19 din Conventia europeana, modificata prin Protocolul nr. 11,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) se infiinteaza in
scopul asigurarii respectarii angajamentelor care decurg pentru inaltele
parti contractante din Conventia europeana si din protocoalele sale. Ea va functiona
permanent.
Curtea se compune dintr-un numar de judecatori egal cu cel al statelor care
au ratificat Conventia europeana a drepturilor omului, deosebindu-se de Curtea
anterioara cand numarul judecatorilor era egal cu cel al statelor membre
ale Consiliului Europei. Aceasta presupune faptul ca un stat care devine membru
al Consiliului Europei nu va putea sa aiba un judecator la Curte daca nu a ratificat
si Conventia europeana a drepturilor omului.
Conform art. 21, Judecatorii trebuie sa se bucure de cea mai inalta reputatie
morala si sa intruneasca conditiile cerute pentru exercitarea unor inalte
functii judiciare sau sa fie juristi de o competenta recunoscuta.
Judecatorii isi exercita mandatul cu titlu individual, ceea ce presupune
ca dupa alegerea lor ei nu mai sunt legati de statul ai caror cetateni sunt,
fapt prevazut si in alin. 2 al art. 1, care le impune acestora sa nu exercite
mci o alta activitate incompatibila cu cerintele de independenta, impartialitate
sau de disponibilitate, orice problema ridicata din acest punct de vedere urmand
a fi solutionata de catre Curte.
Alegerea judecatorilor este facuta de catre Adunarea Parlamentara pentru fiecare
stat parte la Conventie de pe lista de trei candidati propusi de catre stat,
pe baza votului majoritar al membrilor Adunarii Parlamentare. Fara a constitui
o exceptie de la aceasta cerinta, EIvetia are doi judecatori, dar unul reprezinta
Lichtcnstein-ul, ca si Italia, unul reprezentand San Marino.
Mandatul judecatonlor a fost redus de la 9 la 6 ani, ei putand fi realesi.
In scopul asigurarii reinoirii Curtii la fiecare 3 ani, la prima
alegere s-a stabilit ca prima tragere la sorti efectuata de catre Secretarul
general al Consiliului Europei dupa alegerea lor, mandatul a jumatate din judecatori
sa se incheie trei ani.
Judecatorii isi incheie mandatul la varsta de 70 ani, dar
ei continua sa se ocupe de cauzele cu care au fost deja sesizati.
Este prevazuta si posibilitatea revocarii unui judecator prin votul a doua treimi
din numarul total al judecatorilor Curtii, atunci cand se apreciaza ca
el nu mai corespunde conditiilor necesare.
2.5.2. Organizarea Curtii
urtea poate sa functioneze in plen, in Comitete, in Camere
si in Marea Camera. De asemenea, ea dispune de o grefiera ale carei sarcini
si organizare sunt stabilite prin regulamentul Curtii si este asistata de secretari
juridici.
2.5.2.1 - Adunarea plenara a Curtii
Conform art, 26 din Conventie, Curtea se reuneste in plen in urmatoarele
situatii: a)cand alege pentru o perioada de 3 ani presedmtele si unul sau doi vicepresedinti
care sunt neeligibili; b)cand sunt constituite Camerele pentru o perioada determinata; c)cand sunt alesi presedintii Camerelor, care pot fi realesi; d)cand se adopta regulamentul Curtii; e)cand sunt alesi grefierul Curtii si unul sau mai multi grefieri adjuncti.
2.5.2.2 -Comitetele
Comitetele sunt compuse din trei judecatori. Ele sunt constituite de camere
pentru o perioada determinata (art. 27paragr. 1).
Rolul Comitetului este de a declara prin vot unanim, neadmisibilitatea sau scoaterea
de pe rol a unei cereri individuale, introdusa in baza art. 34 din Conventie,
atunci cand o astfel de decizie poate fi luata fara o examinare complementara,
decizia respectiva fiind definitiva.
Se observa din prevederile art. 28 din Conventie ca acest Comitet de 3 judecatori
are un rol de filtrare al cererilor individuale, asa cum pana la intrarea
in vigoare a Protocolului nr. 11 acest rol il avea Comisia europeana
a drepturilor omului.
2.5.2.3-Camerele
Camerele sunt compuse din 7 judecatori.
In compunerea unei Camere este membru de drept judecatorul statalui -
parte la litigiu.
In cazul absentei acestuia sau in situatiile cand el nu-si
poate desfasura activitatea, statul - parte va desemna o persoana in calitate
de judecator.
Camerele sunt competente sa se prommte in cazurile in care nu a
fost luata nici o decizie de catre Comitet, conform art. 28, situatie in
care se va pronunta asupra admisibilitatii si a fondului cererilor individuale
introduse conform art. 34 din Conventie, sau in cauzele interstatale,
conform art. 33.
Art. 30 din Conventie prevede si posibilitatea desesizarii unei Camere in
favoarea Marii Camere. Astfel, in cazul in care cauza adusa in
fata unei Camere ridica o problema grava privind interpretarea Conventiei sau
Protocoalelor sale, sau daca solutionarea cauzei poate conduce la o contradictie
cu o hotarare anterioara a Curtii, camera poate, inainte de a se
pronunta, sa se desesizeze in favoarea Marii Camere, in afara cazului
cand una dintre parti se opune la aceasta.
2.5.2.4 - Marea Camera
Marea Camera este formata din 17 judecatori. Ea este formata din presedintele
Curtii, vicepresedinti, presedintii Camerelor si alti judecatori desemnati conform
regulamentului Curtii. Din Marea Camera face parte de drept, conform art. 27
paragr 2 si judecatorul ales al statului-parte in litigiul solutionat
de catre aceasta sau, in lipsa acestuia, persoana desemnata de catre respectivul
stat ca judecator.
In situatia in care Marea Camera judeca o cauza care i-a fost oferita
in baza art. 43 din Conventie (retrimiterea in fata Marii Camene),
nu poate face parte dm Marea Camera nici un judecator care a facut parte din
camera care a omis hotararea, cu exceptia presedintelui Camerei si a judecatorului
care reprezinta statul-parte interesat. Marea Camera are urmatoarele atributii: a)se pronunta asupra cererilor introduse in baza art. 33 (cauze interstatale)
sau art. 34 (cauze individuale) atunci cand cauza i-a fost deferita de
camera in baza art. 30 (desesizarea in favoarea Marii Camere) sau
cand cauza i-a fost deferita in baza art. 43 (retrimiterea in
fata Marii Camere).
Potrivit art. 43 din Conventie, Marea Camera exercita si atributiile unui dublu
grad de jurisdictie in acest sistem european de protectie a drepturilor
omului.
Orice parte in cauza poate in termen de trei luni de la data luarii
unei hotarari de catre o Camera sa ceara in cazuri exceptionale
retrimiterea cauzei in fata Marii Camere.
Aceasta cerere va fi examinata de catre un colegiu format din 5 judecatori ai
Marii Camere si in cazul in care aceasta ridica o problema grava
referitoare la aplicarea Conventiei sau a protocoalelor sale