Pentru realizarea unei paralele sunet -; fonem cat mai cuprinzatoare si comprehensibile, se impune cu necesitate recapitularea unor notiuni teoretice cu privire la: h1h14hl
- producerea si receptarea sunetelor limbii, (care se realizeaza de catre aparatul fonoarticulator si cel auditiv)
- proprietatile sunetelor,
- articularea sunetelor,
- acustica sunetelor.

1.a. Aparatul fonoarticulator are ca parti componente esentiale plamanii, laringele, glota, epiglota, faringele, cavitatile supralaringiene, organele articulatorii propriu-zise: limba, valul palatin, palatul dur, zona alveolara, dintii, maxilarul inferior, buzele. b. Aparatul auditiv este format in principal din canalul auditiv extern, membrana timpanica, lantul de oscioare, urechea interna.
Atat aparatul fonator cat si cel auditiv prezinta proiectii corticale care prin mecanisme

neuropsihice complexe asigura codificarea si decodificarea informatiei psiholingvistice.
Din punct de vedere acustic, sunetul este prezentat simplu, ca o unda sonora cu aspect regulat
(reprezentata printr-o linie sinusoida avand oscilatii uniforme), mai precis ca un fascicul de astfel de unde. El se deosebeste de zgomot tocmai prin caracterul sau muzical.

2. Proprietatile sunetului sunt calitati dobandite de sunet
(unda sonora) in urma prelucrarii
(producere, amplificare, modulare) in aparatul fonator. Ele nu au relevanta articulatorie directa, dar pot fi implicate in crearea unor efecte expresive, asociate segmentelor articulate.
1. Inaltimea sunetului e data de frecventa vibratiilor undei sonore (fiind direct proportionala cu aceasta). Rezultatul este un sunet mai acut (inalt) sau mai grav (jos).
2. Intensitatea sunetului este determinata de amplitudinea vibratiilor.
3. Durata sunetului este urmarea directa a timpului de vibratie a coardelor vocale, corelat cu mentinerea organelor articulatorii in pozitia respectiva.
4. Timbrul sunetului constituie o calitate de sinteza, individualizatoare in raport cu emitentul, find rezultatul imbinarii dintre unda fundamentala si undele armonice (sunete aflate la o octava si in diferite raporturi de frecventa cu unda fundamentala).

Calitatile sunetelor nu depind numai de particularitatile de rostire ale vorbitorilor, ci si de pozitiile acestor sunete in complexele sonore ale cuvintelor
(pozitie initiala, mediala, finala, etc) si de pozitiile fata de alte sunete, deci depind si de fenomenul de coarticulatie. Astfel, pozitia initiala este favorabila pastrarii timbrului, sonoritatii, duratei si intensitatii atat a vocalelor, cat si a consoanelor, pe cand pozitia finala este nefavorabila pastrarii nealterate a acestor trasaturi.

3. Articularea sunetelor limbii romane se realizeaza in cavitatea bucala, prin interventia
(in cazul organelor mobile) si participarea (in cazul celor fixe) organelor articulatorii. In functie

de caracterul undei sonore, obtinute ca urmare a impiedicarii sau neimpiedicarii ei in circuitul ei parcurs prin cavitatea bucala, se obtin vocale sau consoane.

Vocalele sunt unde sonore regulate, muzicale, rezltate din trecerea continua, nestanjenita, a curentului de aer prin cavitatea bucala.

CLASIFICARE

a) In functie de apertura (gradul de deschidere al maxilarului) si de apropierea limbii fata de baza:
- Vocale deschise: a
- Vocale semideschise: e, a, o
- Vocale inchise: i, i, u

b) In functie de localizare
(locul unde se creeaza spatiul optim de rezonanta, prin modul de asezare a limbii):
- Vocale anterioare: e, i
- Vocale mediale / centrale: a, a, i
- Vocale posterioare: o, u

c) In functie de labializare
(participarea sau neparticiparea buzelor):
- Vocale labializate: o, u
- Vocale nelabializate: a, e, i,
i

Consoanele sunt unde sonore care isi pierd caracterul regulat, muzical, din cauza interpunerii in calea lor a unor obstacole care inchid (momentan) sau ingusteaza mult canalul fonator bucal si creeaza astfel unde suplimentare nearmonice. Acestea transforma sunetele respective in zgomote. Distinctia dintre diferite unitati consonantice provine din cateva caracteristici ale interventiei organelor articulatorii.

CLASIFICARE

a) In functie de locul de articulare
(locul unde se realizeaza obstacolul momentan sau ingustarea canalului):
- Consoane bilabiale: b, p, m
- Consoane labiodentale: f, v
- Consoane dentale: d, t, z, s, t, n, l, r
- Consoane prepalatale: s, j
- Consoane palatale: c, g
- Consoane velare: c, g
- Consoane laringale: h

b) In functie de modul de articulare (felul in care intervin organele articulatorii):
- Consoane oclusive / explosive: p, b, c, g, t, d
- Consoane constrictive / fricative: s, z, j, s, h
- Consoane semioclusive / africate: t, c, g

c) In functie de sonoritate:
- Consoane surde: p, t, k, s, s
- Consoane sonore: b, d, z, g, j
- Sonante: l, m, n, r

4. Acustica sunetelor limbii romane este mai putin studiata, pentru ca s-a dovedit a avea o relevanta nemijlocita mai putin evidenta. Ea se refera la perceperea auditiva de catre receptor a sunetelor articulate de emitator. Diferentele acustice intre sunete se coreleaza intr-o anumita masura cu diferentele articulatorii prezentate anterior.

Vocalele se disting acustic prin caracterul lor muzical, fara impuritati, de natura zgomotelor. Diferentele intre unitatile vocalice privesc inaltimea si gradul de concentrare / dispersie a formantilor sunetului.
In ceea ce priveste inaltimea, unele vocale dintr-un lant sonor pronuntat constant pot fi percepute ca fiind mai acute (e, i) sau mai grave (o, u) decat celelalte. Privitor la gradul de concentrare / dispersie, unele vocale sunt auzite ca sunete preponderent compacte
(a), altele ca preponderent difuze (i ,i, u), celelalte avand aspect intermediar. Rezulta cateva tendinte de corelare articulatie -; acustica: anterior -; acut, posterior
-; grav, deschis -; compact, inchis -; difuz.

Consoanele se disting acustic prin prezenta, mai mult sau mai putin pronuntata, a zgomotelor in perceperea lor auditiva. Diferentele intre unitatile consonantice se refera la inaltime, la gradul de concentrare / dispersie a formantilor acustici si la gradul de continuitate a fluxului auditiv.
In ceea ce priveste inaltimea, unele consoane sunt mai acute (n, d, t, s, z), altele sunt mai grave (h, k, g, m, p, b, f, v). In functie de gradul de concentrare / dispersie a componentelor acustice, avem consoane preponderent compacte (h, k, g, c, g) si preponderent difuze (m, n, p, b, t, d, t, f, v, s, z). Gradul de continuitate a fluxului auditiv deosebeste consoane: continue (f, v, s, z, h), intrerupte (p, b, m, t, d, k, g) si stridente (t, c, g).
Tendintele de corelare intre articulatie si auditie sunt: articularea in zona centrala a cavitatii bucale (palatala si dentala)
-; acut; articularea la extremele cavitatii bucale (labiala si velara) -; grav; articularea in jumatatea posterioara a cavitatii bucale
(palatul tare si palatul moale) -; compact; articularea in jumatatea anterioara a cavitatii bucale
(dental-alveolara, dentala) -; difuz; fricativ -; continuu; oclusiv -; intrerupt; semiocluziv -; strident.
Din perspectiva functionala a sunetelor limbii romane, sunetele

sunt considerate unitati investite cu functie lingvistica, adica implicate in mecanismul structurarii si functionarii limbii. Functie lingvistica, la nivel fonologic, inseamna relevanta distinctiva si contrasiva in sistem, ca si lantul sonor, ceea ce creaza baza indinspensabila a constituirii nivelului urmator, cel lexical, primul care include semnificatia. Cele doua caracteristici principale mentionate despart unitatile sonore de entitatile functionale, fiziologia si acustica (intr-un cuvant fonetica) de fonologie.

Obiectul foneticii se rezuma la studiul sunetelor articulate. Pana in prezent s-a acumulat o imensitate de definitii ale sunetului din perspectiva acestei discipline, atat din punctul de vedere al emitatorului, dar sunt si definitii in care se tine seama de amble puncte de vedere: atat modul de producere a sunetelor, cat si receptarea lor.
Majoritatea foneticienilor accepta definitia sunetului data de Maurice Grammont in lucrarea
“Traité de phonétique”, prin care acesta reprezinta cea mai scurta fraza omogena perceputa de o ureche normala in lantul acustic al vorbirii. E absolut necesar sa subliniem ca sunetele sunt realitati fiziologice, acustice si psihice, in care se implica fapte de constiinta, organe ale corpului omenesc, vibratia aerului printr-o colaborare

activa intre organele de producere, receptare si centrii motori ai vorbirii de pe scoarta cerebrala.
Sunetele in vorbire se manifesta ca reprezentante ale unor foneme, insa un fonem nu se realizeaza numai printr-un singur sunet. In fonologia actuala domina interpretarea fonemului in calitatea sa de reprezentant al unui grup de sunete, mai mult sau mai putin diferite sub aspectul lor acustic si fiziologic, care indeplinesc aceeasi functie in cadrul unei limbi. Asadar, daca intr-o limba avem un numar de sunete aproape nelimitat, fonemele sunt insa intr-un numar restrans. Totusi, aceasta infinitate de sunete se reda scris prin intermediul literelor alfabetului cu un numar limitat de litere.
Argumentele ce sustin ideea numarului nelimitat al sunetelor dintr-o limba sunt: a) faptul ca fiecare vorbitor al unei limbi are o rostire specifica a sunetelor limbii respective, ceea ce ne ofera posibilitatea de a-l recunoaste dupa vocea sa; b) exista o influenta reciproca intre sunete in vorbire, in functie de vecinatati, prin care acestea capata sau pierd din multitudinea caracteristicilor lor fiziologico- acustice.
Sarcinile fonologiei constau in inventarierea fonemelor dintr-o limba, precizarea functiilor acestora si a combinatiilor lor posibile si prezentarea trasaturilor relevante de

diferentiere a unitatilor fonologice in procesul exprimarii semnificatiilor. Deci, fonemele sunt parti componente ale unor semnificatii, fara a indeplini rolul de semnificanti, pentru ca ele insele nu au sens si devin valori lingvistice atunci cand intra in componenta morfemelor. Functiile fonemelor se reliefeaza in formarea si diferentierea cuvintelor si in formarea si diferentierea morfemelor gramaticale.
Fonemul a facut obiectul a numeroase cercetari si dezbateri. Semnificative sunt considerate conceptiile lui Baudouin de Courtenay si A. S. Trubetzkoy. Primul sustine ca fonemul constituie o abstractie existenta in constiinta vorbitorilor, o esenta a sunetelor prin care acesta se manifesta in vorbire. Cu toate acestea, in fonologia actuala domina conceptia celui de-al doilea cercetator cu privire la fonem ca reprezentant al unui grup de sunete care indeplinesc aceeasi functie intr-o anumita limba.
Extrapoland aceasta conceptie, putem spune ca fonemul se manifesta ca un sunet tip ce nu poate fi divizat in unitati succesive mai mici si prin opozitia sa fata de celelalte sunete contribuie la constituirea si diferentierea sub aspect semantic a complexelor sonore ale cuvintelor.

Dupa aceasta scurta trecere in revista a catorva perspective teoretice si conceptuale asupra fonemului, se impune abordarea unei definitii complexe, unanim acceptate in literatura de specialitate.
In cartea sa “Limba Romana contemporana: fonetica -; fonologie -; lexicologie”, Ion Toma defineste fonemul ca fiind unitatea functionala minima, neanalizabila in unitati inferioare succesive, a limbii, care serveste la formarea si deosebirea intre ele a cuvintelor, prin calitatea de a fi comutabila
(de a determina, prin substituire, schimbari in planul semnificatiei) si contrasiva (de a se opune una alteia sub forma sistematica).
Pentru o mai buna intelegere a definitiei este necesara operationalizarea prin exemple a unor concepte ce reprezinta functiile fonemului: a) functia de diferentiere a doua cuvinte simple: “mare” -;
“mere”, sau a doua cuvinte ce reprezinta forme gramaticale:
“dau” -; “dai” b) functia de substituire: “cal” -;
“bal” c) functia de opozitie: are rolul a scoate in evidenta trasaturile diferentiale dintre doua foneme: consoana d are urmatoarele trasaturi diferentiale:
- este sonora, datorita posibilitatii de a o opune

consoanei surde t (ruda -; ruta)
- este oclusiva prin opunerea constrictivei z (rod -; roz)
- este dentala prin opunerea consoanei labiale b (rod -; rob)
- este nenazala prin opunerea consoanei nazale n (dud -; nud)
Reluand o idee expusa anterior, fonemele exista intr-un numar restrans, avand trasaturi fonice mai mult sau mai putin specifice. Cu toate acestea, fonemele se realizeaza in procesul comunicarii prin diferite variante sau nuante care poarta denumirea de alofone, deci fonemul poate fi definit si ca o totalitate de alofone. Cu scopul de a distinge fonemul de propriile sale alofone, N. S. Trubetzkoy prezinta unele reguli, formulate in lucrarea
“Grundzüge der Phonologie”:
1. Daca doua sunete ale aceleiasi limbi apar exact in acelasi anturaj fonic si ele pot fi substituite unul cu altul fara sa se produca deferente in semnificatie, atunci cele doua sunete sunt variante facultative ale aceluiasi fonem unic.
2. Daca doua sunete apar in exact in aceeasi pozitie fonica si nu pot fi substituite unul cu altul fara a modifica semnificatia cuvantului sau fara ca acest cuvant sa devina de nerecunoscut, atunci cele doua sunete sunt realizari a doua foneme diferite.
3. Daca doua sunete ale unei limbi, asemanatoare intre ele din punct de vedere acustic si articulator, nu se prezinta niciodata in aceeasi vecinatate fonica, ele trebuie considerate variante combinatorii ale aceluiasi fonem.
In functie de particularitatile acustice si articulatorii individuale ale purtatorilor unei limbi, precum si de modificarile pe care le suporta unele foneme in procesul comunicarii, cauzate de pozitiile lor in cuvant si de vecinitatile lor cu alte foneme, alofonele pot fi clasificate astfel:

Alofone 1. Obligatorii a. Fundamentale b. Pozitionale c. Combinatorii
2. Individuale

Desi nu face obiectul direct al acestei lucrari, mentionarea clasificarii alofonelor si a regulilor de diferentiere a lor este necesara deoarece acestea stau la baza principalelor procedee de analiza fonologica, cum ar fi distributia fonemelor si comutarea lor.
Asadar, pentru a trage o linie sub paralela sunet -; fonem pe care am incercat s-o schitam in lucrarea de fata am ales concluzia lui Alexandru Rosetti, care, pe langa valoarea ei metaforica, are si un pronuntat caracter rezumativ:
“Fonemul nu este identic cu sunetul si nici exterior lui, ci necesar prezent in sunet, fiindu-I inerent si suprapus; invariantul in variatii. Asadar, fonemul exista in si prin sunetele concrete emise.”

Bibliografie

1. Anca, M. (2001). Logopedie, Ed. P.U.C., Cluj -; Napoca.
2. Rosetti, A.; Lazaroiu A. (1988). Introducere in fontica, E. D. P, Bucuresti
3. Stan, I. T. (1996). Studii de fonetica si fonologie, Ed. P. U. C., Cluj -; Napoca
4. Toma, I. (2000). Limba romana: fonetica -; fonologie -; lexicologie, E. D. P, Bucuresti