Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?



Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
 
despre:
 
COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

Obiectivele modulului d1k6kx
Familiarizarea cu conceptele de altruism si agresivitate.
Aprofundarea analizei comportamentului pro si antisocial.
Identificarea determinismului multiplu al agresivitatii si violentei.
Promovarea aplicatiilor de teren.

1. ALTRUISMUL SI COMPORTAMENTUL PROSOCIAL

1.1. Perspective teoretice

Granita dintre ajutorul interesat si ajutorul dezinteresat este foarte greu de stabilit, dar atunci cand beneficiile celui care ajuta nu sunt directe si previzibile, cand actiunile sunt in favoarea celuilalt, comportamentele pot fi consirderate prosociale. In cadrul lor, altruismul adevarat ar fi varianta maximala a dezinteresului, deorece in acest caz, in afara unei satisfactii spirituale pure, lipsita de orice alta compensatie, alte beneficii nu exista.

1.1.1. Socializarea si functionarea normelor sociale.

O serie de studii experimentale au confirmat faptul ca la fel ca si alte genuri de comportamente, cel prosocial este invatat in timpul socializarii primare. Invatarea sociala, atat prin mecanismul direct al recompensei, pedepsei si reintaririi, cat si prin observarea consecintelor comportamentale ale altor persoane ce interprind actiuni prosociale (invatarea directa, prin modele), conduce la insusirea de conduite altruiste la copii. De altfel, s-a dovedit experimental ca reintarirea influenteaza substantial si comportamentele adulte de ajutorare.
Intr-un studiu pe aceasta problema, indivizi de pe strada principala a unui centru urban au fost rugati de catre o femeie sa-i explice cum sa ajunga la un anume magazin. La unii le-a multumit (conditia de recompensa), altora le-a spus ca nu a inteles nimic din explicatiile lor (conditia de pedeapsa). Dupa un scurt timp cei ce au fost rugati sa ajute s-au gasit in fata urmatoarei situatii: o alta femeie si-a pierdut geanta pe strada (femeile erau, in fapt, complice cu experimentatorul). Din cei aflati in conditia de recompensa, 90% au returnat geanta, in timp ce 40% au facut acelasi lucru dintre cei ce au fost “pedepsiti” (Moss, Page, 1972).
De ce comportamentele prosociale sunt incurajate de societate? Comportamentele prosociale, aducand, in general, beneficii grupurilor sociale, sunt, prin urmare, la cote inalte promovate de societate. S-au sedimentat si norme in acest sens, trei aparand mai semnificative:
Norma responsabilitatii sociale pretinde ca oamenii sa-i ajute pe cei ce depind de ei: parintii pe copii, profesorii pe elevi, superiorii pe subordonati. Colectivitatile umane au dezvoltat si instante - formale si informale - care vegheaza la buna functionare a acestei norme, dintre care legile juridice si institutiile corespunzatoare sunt cele mai eficiente. Dar si religia si codul moral al oricarei culturi includ printre prescriptiile fundamentale datoria de a-ti ajuta semenul, si cu atat mai mult pe cei apropiati. Iubirea aproapelui - expresia superioara a prosocialului - este valoarea centrala in crestinism.
Norma reciprocitatii (Gouldner, 1960) cere ca daca ai fost ajutat sa ajuti si tu pe facatorii tai de bine, desi aici accentul se muta de pe asistenta dezinteresata - situandu-ne in paradigma schimbului social - avem de-a face totusi cu acte prosociale, intrucat schimbul nu este direct si imediat, nu se negociaza si in tot cazul, norma trimite la decentrarea de pe egoismul pur. Altfel spus, teoretic ai putea fi ajutat, fara ca, in timp, sa returnezi ajutorul. Si, de fapt, cazurile de acest fel sunt multiple. Norma reciprocitatii pretinde sa-i ajuti pe cei ce te-au ajutat, chiar daca pe viitor nu vei mai avea beneficii din partea lor.
O alta norma ce trimite la conduite prosociale este cea a justitiei sociale, care spune ca trebuie sa existe o distributie cinstita (justa) a resurselor si beneficiilor intre oameni si grupuri de oameni. Intr-o formula mai tehnica ea se regaseste in principiul achitatii, (Adams, 1965) potrivit caruia starea de echitate dintre doi actori sociali se realizeaza atunci cand raportul dintre “ceea ce da” (investeste) si ceea ce “primeste” (castiga) a unuia e egal cu acelasi raport a celuilat. Daca notam cu i “investitiile” si cu c “castigurile”, iar cu A si B cele doua persoane, echitatea este prezenta in formula Ai/Ac = Bi/Bc. Daca relatia dintre cele doua rapoarte este perceputa ca nonegala de catre persoanele implicate, avem o situatie de inechitate si ele incearca restabilirea inechitatii. Acesta se face fie prin ajustari pe plan comportamental (marirea sau micsorarea costurilor sau a beneficiilor proprii sau ale partenerului), fie pe plan pur psihologic (rationalizari si justificari de genul “in fond si el a facut”, “daca ma gandesc mai bine si eu beneficiez mult” etc.). In cazuri extreme, relatia diadica se poate rupe, atunci cand situatia este considerata total inechitabila, iar modificari comportamentale ori perceptive nu sunt acceptate. Asa se intampla de multe ori in cuplul conjugal. Principiul echitatii opereaza, chiar daca intr-o forma mai difuza si in contexte sociale mai putin structurate, in care cei care se compara in raport de “ce dau” si “ce primesc” nu sunt in relatii de activitati directe si stabile. Si e important de subliniat ca daca initiativele pentru rezolvarea inechitatii vin de regula din partea celor dezavantajati (sau care se considera ca atare), studiile experimentale, ca si realitatea cotidiana, ne arata ca si cei supracompensati au tendinta de a redistribui beneficiile in favoarea celor neindreptatiti, neindreptatiti de persoane, de institutii sau pur si simplu de soarta. De aceea, norma si sentimentul justitiei sociale conduc la comportamente prosociale.

1.2. Ajutorarea altuia ca proces decizional stadial

Observatii asupra unor evenimente din derularea vietii de zi cu zi, ca si investigatii expres proiectate, au sugerat ca exista mai multe stadii in luarea hotararii de a interveni sau nu intr-o imprejurare de urgenta, in care calculul costurilor si beneficiilor este doar unul. Inspirati de modelul initial a lui J.Darley si B.Latane (1968), cei mai multi autori considera ca patru mari faze pot fi desprinse in respectivul proces decizional. Ele sunt reprezentate grafic in figura 1. Vom comenta in continuare succint aceste faze.
In legatura cu perceptia nevoii de ajutore, de notat ca unele situatii apar clar ca solicitand asistenta urgenta (un batran ce a cazut si nu se poate ridica, un individ ce este pe punctul de a se ineca, o casa ce ia foc s.a.), in timp ce altele sunt ambigue (un zgomot de cazatura noaptea in apartamentul vecin sau pe scari). Apoi, in aceste cazuri perceptia propriu-zisa este totdeuna insutita de interpretari si definiri ale contextului.
Intr-un experiment (Shotland, Straw, 1976), un lot de studenti au fost rugati sa vina seara la facultatea de psihologie pentru a completa niste chestionare. Lucrand fiecare intr-o camera separata, la un moment dat au auzit cum pe coridor are loc o incaierare intre un barbat si o femeie (erau de fapt studenti de la teatru, complici de-ai experimentatorului). Femeia striga intr-una “lasa-ma in pace, ia mana de pe mine”. Dar intr-o conditie experimentala (de casatoriti), ea adauga:”nici nu stiu de ce m-am maritat cu tine”, pe cand in cealalta conditie (de necunoscuti), replica suplimentara la “lasa-ma in pace…” era “nu te cunosc”. Pentru prima conditie, numai 19% din studentii subiecti au intervenit, in vreme ce pentru cea de-a doua, 65%. Desi situatia era aproape identica in continutul ei fizic, subiectii au perceput ca femeia are mai multa nevoie de ajutor cand a fost vorba de un barbat strain.

NU exista probleme


DA

NU este responsabilitatea mea

DA NU se merita: prea mult risc, prea mult timp etc.


DA
NU pot sa-mi dau seama cum

DA

Figura1. Acordarea ajutorului ca proces decizional stadial (dupa Sears s.a)

Asumarea responsabilitatii personale este in legatura cu internalizarea normei responsabilitatii sociale (vezi 1.1.2.), precum si altor factori ce tin de situatie sau de caracteristicile celui care ar putea da ajutor. Conteaza, bunaoara, in ce proximitate spatiala sau psihologica esti cu cel care are nevoie de ajutor.
De exemplu, pe plaja, de la o mai mare distanta observi cum cineva ii fura lucrurile unei persoane abia intrata in apa. Angajarea in a recupera lucrurile si a I le inapoia individului, care nici macar nu te-a vazut vreodata, este mult mai mica decat atunci cand esti vecin de plaja cu el. Si bineinteles,Responsabilitatea e mai mare daca te-a rugat sa ai grija de lucruri.
De asemenea, te simti in mai mare masura obligat in a interveni intr-o situatie ce necesita ajutorul, daca te consideri competent. Responsibilitatea se accentueaza in cazul in care asistenta acordata presupune cunostinte din profesia pe care o ai. Aici, norma responsabilitatii sociale se specifica in aceea a datoriei profesionale.
Estimarea costurilor si beneficiilor in atari imprejurari se refera nu numai la raportul intre propriile pierderi si castiguri, ci si la raportul dintre acestea si cele ale receptorului de ajutor. Daca costurile implicate in comportamentul prosocial le evaluezi ca fiind mari, iar beneficiile ce urmeaza sa fie asistat, ca mici, ajutorul e putin probabil sa aiba loc. Dimpotriva, cu cat nevoia de ajutor este mai pronuntata, si cu cat oferi mai mult ajutor -; fara riscuri foarte mari -; cu atat interventia este mai plauzibila si satisfactia (beneficiul psihic) este mai substantiala. Si mai e de observat cum costurile sunt prezente nu doar cand ajuti, ci si uneori cand te sustragi de la ajutor. Judecata celorlalti, ca puteai interveni dar nu ai facut-o, duce la discomfort psihologic si o micsorare a stimei de sine.
Ultima faza inainte de actiunea efectiva este decizia pentru o varianta sau alta de ajutorare. In aproape orice imprejurare ce implica ajutor sunt doua modalitati fundamentale de interventie : a actiona direct (aperi pe cineva care este batut) sau a cere asistenta agentilor si a institutiilor specializate (in cazul de mai sus chemi politia). Decizia pentru o forma sau alta de interventie depinde de variabile cum sunt capacitatile si cunostintele celui in cauza, mijloacele materiale pe care le poseda, urgenta situatiei etc.
Dupa cum indica si figura 1, exista mai multe motive datorita carora oamenii nu se angajeaza in conduite prosociale: nu percep situatia ca alarmanta; nu se simt responsabili in a da asistenta, considera costurile implicate prea mari, ar vrea sa ajute, dar nu stiu cum. Desigur, nu in toate stadiile si nu la toti indivizii deciziile sunt clar binare (“da” si “nu”), dar comportamentele ezitante reprezinta, in atari imprejurari, pana la urma, tot alternativa de neajutorare. Pe de alta parte, nu orice eveniment si nu orice persoana parcurge in intregime stadiile mai sus analizate. Cel ce se arunca in foc sa salveze viata unui copil se gandeste mai putin la responsabilitati, pierderi si castiguri si modalitati de actiune. Asemenea acte par a fi, mai degraba, motivate de sentimente si de valori inserate prin socializare in straturi de mare adancime a personalitatii. Sau poate ca sunt genetic programate. In tot cazul, o serie de factori mai specifici -; de personalitate si de context -; decat cei mentionati pana acum, intervin in comportamentul de natura prosociala.

1.3. Interactiunea personalitate -; situatie

1.3.1. Caracteristici ale ofertantului de ajutor

Psihologii sociali si-au pus intrebarea daca exista anumite trasaturi de personalitate care obstacoleaza sau faciliteaza conduitele prosociale. S-a constatat ca nu se poate stabili un profil de personalitate general a celui ce sare in ajutor la nevoie, cat mai degraba o corelatie intre anumite atribute personale, tipul de ajutor acordat si conditiile in care el se desfasoara. S-a confirmat experimental, de pilda, ca adultii cu o mare nevoie de aprobare sociala sunt mult mai caritabili comparativ cu cei ce au astfel de nevoie mai mica, dar numai cand actele lor au fost nemijlocit inregistrate (vazute) de altii (Satow 1975).
Atitudinea si starea emotiva vizavi de un episod ce ar necesita asistenta influenteaza comportamentul prosocial. D. Batson (1981) crede ca in fata cuiva care este in necaz si in suferinta, doua modele atitudinal -; emotive contradictorii functioneaza : 1) preocuparea empatica, adica centrarea pe intelegerea si suferintele celuilalt; 2) preocuparea fata de propriile stari psihice cauzata de o situatie incarcata emotional (in care cineva este agresat sau i se intampla ceva neplacut). Prima reactie duce la ajutorarea celui cu probleme, a doua (centrarea pe sine) poate conduce la asistenta prosociala, dar din motive egoiste, pentru a-si rezolva propriul discomfort emotional. Insa, de regula, oamenii incearca sa se elibereze din tensiunea produsa de episoade si scene dramatice, dar nu implicandu-se, ci parasindu-le. De altfel, Batson si-a bazat constructia sa teoretica pe studii concrete, care arata ca atitudinea empatica angajeaza cu mai mare probabilitate acte de ajutorare.
O multitudine de studii s-a concentrat asupra importantei dispozitiei sufletesti in acordare de ajutor. Starea de buna dispozitie (ai obtinut o nota mare la examen, ai primit o scrisoare de la cel drag etc.) indeamna la conduite prosociale la generozitate. Nu este destul de clar ce mecanisme psihosociale sunt implicate, dar se pare ca norma echitatii ar juca un rol : constatarea contrastuli dintre bucuria ta si necazul altuia te trimite in numele justitiei sociale (vezi 1.1.2. ) la acte care sa se refaca cat de cat echilibrul interuman. Efectele dispozitiilor sufletesti negative sunt mai variate decat cele ale dispozitiilor pozitive. O proasta dispozitie afectiva obstacoleaza interventia prosociala, intrucat persoana in cauza este concentrata asupra necazurilor personale si are, deci, mai putine preocupari empatice, dar in acelasi timp, dezvolta compasiune pentru semenul aflat in dificultate, prin efectul similaritatii. Apoi, o stare de suparare ar putea fi contrabalansata prin multumirea ca ai facut un bine. Trecerea in revista a rezultatelor cercetarilor pe aceasta tema (Sears si altii 1991) arata in mare disens cu privire la rolul dispozitiilor sufletesti negative.

1.3.2. Contextul de interventie prosociala

Contextul concret in care o anumita imprejurare cere ajutor are o importanta cruciala daca el va fi acordat sau nu, si in ce masura. De altfel, contextul este locul de intersectie a atributelor donatorului si primitorului de asistenta si caracteristicilor de ambianta exterioara, actiunea prosociala fiind rezultanta interactiunii dintre factorii de personalitate a subiectilor umani implicati si a unor variabile situationale. Intrucat primii au fost analizati anterior, sa ne oprim acum asupra celor din urma.
O clasa importanta de variabile ce opereazain asistenta prosociala sunt cele ecologice (de mediu fizic si demografic). Dintre acestea, starea generala a vremii conteaza destul de mult. Numeroase studii de teren si laborator au confirmat ideea populara ca o vreme placuta (senin, temperatura comfortabila) incurajeaza actele prosociale. Datele unor asemenea cercetari au aratat si ca un zgomot mai puternic afecteaza acordarea de ajutor. Dar nu atat intensitatea in sine conteaza, cat diferenta ei fata de cea a zgomotului obisnuit al unui context. S-ar parea ca o intensitate mai mare decat cea normala alarmeaza oamenii si ii indeamna, prin urmare, sa neglijeze persoanele aflate la necaz. Marimea localitatii are, de asemenea, importanta in actele prosociale, in sensul ca acestea sunt, proportional, mai frecvente in asezarile mai mici decat in marile orase. Probabil ca explicatia este in legatura cu aprobarea si dezaprobarea celorlalti, contextul d anonomat specific marilor aglomerari urbane micsorand simtul responsabilitatii personale. Faptul daca individul care este pus in situatia de a ajuta este sub presiunea timpului sau nu, are o mare semnificatie in decizia de a actiona prosocial. Factorul de timp este determinant fata de alte variabile, si ele importante.
Intr-un experiment (Darley, Batson 1973), mai multi studenti de la teologie au fost rugati, individual, sa mearga intr-o cladire apropiata pentru a avea o discutie cu un specialist. Unora li s-a spus ca tema convorbirii este cea a Bunului Samaritean din Biblie (cazul altruistului pur), altora ca ea se refera la ce sanse profesionale au ei dupa absolvire (neutra prosocial). Apoi, unora li s-a comunicat ca discutia icepe doar peste cateva minute bune, iar altora ca trebuie sa se grabeasca, deoarece specialistul ii asteapta deja. Pe traseul dintre cele doua cladiri au intalnit un individ cazut jos, saracacios imbracat, ce tusea si gemea. Numai 10% din cei ce se grabeau au oferit ajutor, comparativ cu cei 63%, dintre cei care nu erau sub presiunea timpului. Rezultatul este, desigur, de asteptat. Dar destul de surprinzator este faptul ca natura subiectului discutiei nu a produs diferente in a ajuta sau nu; cei ce mergeau sa discute despre exmplarul altruist nu s-au angajat in mai mare masura in a oferi asistenta. Constrangerea de timp a pus in umbra preocuparea fata de cel aflat la nevoie.
Mai mult decat factorii fizici de mediu, intrventia psihosociala depinde de prezenta altor oameni in context. Prezenta celorlalti poate stimula respectiva interventie, dar o poate si inhiba. O stimuleaza in masura in care a face bine este dezirabil social si, in consecinta, comportamentul tau, va fi aprobat si pretuit de cei din jur.
Mai mult decat factorii fizici de mediu, interventia psihosociala depinde de prezenta altor oameni in context. Prezenta celorlalti poate stimula respectiva intentie, dar o poate si inhiba. O stimuleaza in masura in care a face bine este dezirabil social si, in consecinta, comportamentul tau va fi aprobat si pretuit de cei din jur. O inhiba in mai multe conditii si prin mai multe mecanisme si anume:
• ceilalti influenteaza in masura considerabila definirea situatiei, interpretarea ei ca grava sau nu. Atunci cand imprejurarile apar ambigue, mai putin structurate, daca altii nu intervin, inseamna pentru prezumtivul donator de ajutor ca nu este o situatie critica.
• chiar daca situatia apare evident una care necesita ajutor, din moment ce ceilalti nu se amesteca, ai si tu o retinere cauzata si de grija de a nu-i ofensa pe ceilalti. Te gandesti ca neangajarea celorlalti are la baza evaluarea de catre ei a situatiei ca fiind periculoasa sau una care nu merita interventia. Dorinta de a evita dezaprobarea celor pezenti face putin probabila actiunea de ajutorare.
• cu cat mai multi indivizi asista la o intamplare ce pretinde o interventie de ajutorare, cu atat mai mult are loc o difuzie de responsabilitate. Fiecare din martorii la o atare scena banuiesc ca ceilalti au facut deja ceva (au chemat pollitia, de pilda), sau ca sunt pe punctul de a o face. Daca o singura persoana se gaseste in fata unei situatii de ajutorare, toata responsabilitatea, ca si gratificatia ulterioara, ii revin numai lui, pe cand daca mai multi indivizi sunt prezenti, responsabilitatea, ca si eventualele recompense (de aprobare sociala), se disipeaza, sunt difuze. Asistarea mai multor martori oculari la un eveniment critic induce o stare de neangajare (“bystander effect”, Latane & Darley 1970). Acest efect nu functioneaza atunci cand unul din cei prezenti este perceput ca mai competent in a oferi ajutor. Dimpotriva, responsabilitaea se centreaza pe el si este, prin urmare, cumva obligat sa actioneze.
Acordarea de asistenta celui aflat la nevoie are, in general, consecinte pozitive asupra acestuia. Dar si aici depinde mult contextul de ajutorare. In multe cazuri, cel ajutat, prin faptul ca este pus, mai mult sau mai putin explicit, intr-o situatie de inferioritate si de obligatii fata de binefacatorul sau, traieste un discomfort puternic. Discomfortul dispare sau se reduce simtitor cand ajutorul este reciproc, sau cand el nu vine de la o alta persoana. Acest din urma fapt a fost dovedit experimental (Karabenik & Knapp 1988). Niste studenti aveau de realizat sarcini dificile la computere. La jumatate dintre ei li s-a spus ca pot fi ajutati de un specialist, iar la cealalta jumatate, de catre un computer. Numai 36% din prima categorie au cerut asistenta, in vreme ce, din cea de-a doua, 86%.
Doua remarci generale ar merita retinute referitor la tratarea psihosociala a altruismului si conduitelor prosociale. In primul rand, in manualele si tratatele de specialitate (mai ales cele americane), varietatea actiunilor prosociale este destul de mult redusa la situatiile de inteventie foarte specifica de acordare de ajutor unor persoane necunoscute (bani cersetorilor, asistenta fizica unor persoane in varsta, lovite etc.). Aceasta, pe de o parte, pentru ca in asemenea imprejurari beneficiile directe lipsesc aproape in totalitate -; si suntem astfel mai aproape de altruismul autentic -; iar, pe de alta parte, pentru ca aceste situatii pot fi mai usor proiectate experimental. Cuplarea rezultatelor strict experimentale, ce modeleaza contexte si evenimente mai particulare si mai simple, cu date privitoare la comportamente prosociale mai complexe si la scara de masa -; furnizate de sociologie si de antropologia culturala -; este un deziderat ce incepe sa fie tot mai mult onorat de specialistii in domeniu.
In al doilea rand, datele empirice, cu explicatiile si interpretarile atasate lor, indica cat de variabila si de complexa este motivatia si decizia de a actiona prosocial. Se subliniaza ca actele de acest fel sunt rezultanta tensiunii dintre factorii ce blocheaza actiunea si cei ce trimit inspre ea, si ca, deci, cele mai multe dintre ele sunt departe de a fi total dezinteresate. Aceste preocupari nu trebuie sa umbreasca valoarea comportamentelor prosociale. Dincolo de motivele ce le stau la baza, ele sunt, in contrast cu cele antisociale, benefice si umane.

2. AGRESIVITATEA SI COMPORTAMENTUL ANTISOCIAL

2.1. Natura agresivitatii

2.1.1. Agresivitatea ca trasatura innascuta

Cu deosebire dupa aparitia lucrarii de sinteza a lui Konrad Lorentz cu privire la agresivitate (On Agression, 1966), s-a consolidat si popularizat ideea naturii biologice a acesteia. Instinctul agresivitatii ofera sanse de supravietuire si reproducere mai mari pentru ca asigura, in principiu, un mai mare acces la hrana, atat nemijlocit (la resursele date intr-un areal), cat si prin dispersia indivizilor bataiosi pe un teritoriu mai mare si, deci, posibilitatea de a controla noi resurse. Etologii, considerand ca valoarea adaptativa a agresivitatii interspecii este evidenta, si-au concentrat atentia asupra celei dintre indivizii comuni unei specii (conspecifica). Aici se vede bine cum agresivitatea are functii pozitive nu numai in competitia pentru hrana, ci si in cea sexuala, a imperecherii. Indivizii mai agresivi si mai vigurosi, castigand in competitia pentru femele, transmit o parte din bagajul lor genetic urmasilor si astfel se reproduce inclusiv agresivitatea.
Luptele dintre membrii unei specii, prin faptul ca duc la grave raniri si la moarte, ar avea insa si serioase efecte negative asupra speciei in cauza, micsorand drastic efectivul ei. De aceea, la multe animale instinctul agresivitatii este dublat de unul care inhiba distrugerea totala a adversarului. Tensiunea dintre agresivitate si oprirea ei se rezolva prin comportament agresiv ritualizat, in care atunci cand in desfasurarea luptei (in particular dintre masculi) apare evidenta superioritatea unuia, adversarul invins da semne ca se recunoaste ca atare si paraseste scena, iar castigatorul, desi si-ar putea distruge oponentul, se opreste si el. Nu toate animalele au dezvoltat insa asemenea mecanisme, ci doar acelea unde pericolul de distrugere conspecifica era mare. Etologii cred ca, deoarece inainte de a inventa armele, oamenii nu aveau un echipament natural capabil de frecvente raniri grave sau mortale, ei nu au ajuns nici la mecanisme care sa controleze agresivitatea. Iata de ce, odata cu inventarea armelor - si mai ales acelora ce pot omora la distanta, cand adversarul nu poate induce mila si retinere - la oameni a crescut violenta conspecifica. Desigur, etologii si sociobiologii recunosc ca exista factori sociali si culturali care ingradesc instinctul agresivitatii, dar ei subliniaza ca la om lipseste conditia inhibativa innascuta in a-l tempera.
Principalele argumente care se aduc impotriva teoriei naturii instinctive (innascute) a agresivitatii sunt: Chiar la nivel animalic, cercetarile arata ca, cel putin la mamiferele superioare, nu functioneaza o matrice genetica rigida de agresivitate, comportamentele competitive fiind flexibile si in mare parte, invatate. La om, e problematica existenta unui instinct universal al agresivitatii, analize transculturale si pe scara timpului istoric indicand o foarte mare variabilitate atat ca moduri de manifestare a violentei, cat si ca frecventa si intensitate a ei. Daca agresiunea ar reprezenta o tendinta umana universala direct determinata genetic, asemenea diferente si schimbari cu greu ar fi putut avea loc.
Psihologii sociali si sociologii, respingand ideea ca violenta este explicabila in primul rand prin schema ei instinctual innascuta, nu neaga orice rol al factorilor biologici. Cromozomul y, supranumerar, diferente in structurile neurologice si alti parametrii de natura biologica au importanta in spectrul comportamentului prosocial si antisocial. S-a constatat, de exemplu, ca indivizii arestati pentru crime violente au avut in proportie semnificativ mai mare usoare accidente neurologoce in timpul perioadei prenatale decat cei ce nu au savarsit astfel de crime (Baker, Mednik, 1984). Abordarea psihosociala, recunoscand un fundal biologic al agresivitatii, arata ca rolul invatarii sociale, al factorilor cognitivi in evaluarea costurilor si al beneficiilor, al structurilor sociale formale si informale este preponderent si in domeniul comportamentelor.

2.1.2. Agresivitatea ca trasatura invatata

Ca multe alte comportamente sociale complexe, agresivitatea este dobandita prin invatare sociala. Procesul de socializare inseamna si achizitia de raspunsuri agresive, fie prin invatare directa - acordarea de recompense sau pedepse unor comportamente- fie mai laes prin observarea conduitelor si a consecintelor lor la altii. Experimentele lui A.Bandura (1963) au demonstrat rolul adultului ca model in insusirea comportamentului agresiv la copii. Dupa ce au vazut cum un adult agreseaza o papusa, sau se joaca linistit cu ea, copiii au fost pusi in situatia de a avea ei insisi de-a face cu o serie de jucarii, printre care si papusa respectiva. Cei ce au asistat la un comportament agresiv din partea adultului s-au comportat si ei agresiv. Mai mult, s-a observat ca agresivitatea a crescut atunci cand: modelul a fost recompensat; modelul a fost de acelasi sex ca si copilul; modelul a avut inainte legaturi intense cu copilul (prieten de familie, invatator etc.). Astfel incat, chiar daca copii nu sunt educati expres spre a fi agresivi - in multe culturi si asta se intampla - ei invata din experienta proprie prin reintarire, sau imita persoanele semnificative si/sau autoritare.
Normele sociale elaborate in diferite contexte socio-culturale nu indica insa numai intensitatea si modalitatile si conduitele agresive, ci si circumstantele in care ele trebuiau sa se desfasoare, si anume: care persoane sau grupuri merita sa fie tinta agresivitatii; ce fel de actiuni ale celorlalti justifica sau pretind a raspunde prin violenta; in ce situatii agresivitatea este o modalitate sau nu. Inteleasa intr-un sens larg, perspectiva invatarii sociale leaga astfel actele agresive de o arie mai extinsa de factori, cum ar fi: experienta trecuta a individului, reintaririle prezente asociate acestor acte, evaluarea situatieii si a posibilelor consecinte. Ea apare deci, mult mai complexa decat viziunea biologista, si este si mai convingatoare. Si dupa cum remarca R. Baron si D. Byrne (1991) e si mult mai optimista, fiindca daca agresiunea este in primul rand invatata, ea poate fi mult mai direct si usor controlata, deopotriva la nivel societal si individual.

2.1.3. Agresivitatea instrumentala; costuri si beneficii

Dupa cum vom vedea in 2.2. si 2.3., conduitele agresive sunt induse motivational prin crearea la indivizi a unei stari de manie si furie. Cat din aceasta stare este de origine biologica si cat este invatat este greu de decelat; clar este ca in transpunerea unei porniri agresivve in acte efective intervin o serie de parametri. Teoria invatarii sociale subliniaza ca indivizii invata prin socializare cum si cand transpunerea poate avea loc. Cu toate ca ea face referiri si la cognitiile cognitive prezente, accentul este pe ce s-a invatat in trecut.
Perspectiva cognitiva, in varianta ei mai specifica a costurilor si beneficiilor, sugereaza ca si comportamentele agresive (antisociale) sunt rezultanta unui proces decizional, prin care, pe baza unor informatii, indivizii tind prin actiunile lor sa-si maximizeze castigurile. Decizia de a actiona agresiv si antisocial e functie de raportul dintre costurile si beneficiile anticipate. Gradul de rationalitate in aceste decizii depinde de multe variabile. Am putea vorbi in acest sens de un continuum, ce are la una din extreme reactii de agresivitate spontane, iar la cealalta comportamente antisociale calculate pana in cele mai mici detalii. La acest al doilea pol se grupeaza acele acte agresive care urmaresc lezarea unor persoane sau grupuri in vederea atingerii unor scopuri practice, si ele se subsumeaza conceptului de agresivitate instrumentala. In asemenea cazuri, nu mania provocata de cineva determina reactia de violenta, ci pur si simplu faptul ca prin agrsare se obtine un beneficiu. Diferite sporturi sunt exemple ilustrative, dar si actele propriu-zis antisociale cum sunt furturile, crimele etc.
O forma particulara de agresivitate instrumentala este cea numita de Levine si Campbell (1972) conflict realistic de grup. Aceasta se intampla atunci cand grupuri sociale de mai mica sau mai mare intindere sunt in competitie pentru o resursa de existenta limitata (teritoriu, locuri de munca etc.). experienta istorica ne arata insa ca angajarea in conflicte de masa aduce, in general, mult mai multe pierderi decat castiguri pentru toate partile implicate direct. Cooperarea si intelegerea prin compromisuri constructive sunt preferabile, atat din unghiul de vedere al individului cat si al colectivitatii.

2.1.4. Tipuri de agresivitate si cauzalitate multipla

Oarecum in contrast cu agresivitatea instrumentala este cea numita ostila, a carui scop nu este obtinerea de beneficii concrete de catre agresor, ci doar producerea de suferinta la victima. Suntem aici, probabil, mai aproape de o pornire spontana spre violenta, poate una instinctiva. Literatura de domeniu mai face distinctia intre agresivitatea reactiva -cea prin care se raspunde unei provocari- si cea proactiva, initiata fara provocari prealabile. Importanta este, de asemenea, diferentierea intre agresivitatea verbala si cea fizica, aceasta din urma fiind mult mai grava, deopotriva prin consecintele asupra agresatului, cat si prin probabilitatea mai mare de a declansa un raspuns agresiv si deci, de a duce la o escaladare a violentei.
De retinut este faptul ca nu orice agresivitate este comportament antisocial, dupa cum nu orice act antisocial presupune agresivitatea. (Cele mai multe furturi, de pilda, au loc in lipsa posesorului de bunuri sau fara stirea acestuia). Agresivitatea neintentionata nu este antisociala. In acest caz marea problema este insa ca nu intotdeauna ea se dezvaluie, fara echivoc, ca atare. In numeroase imprejurari, indivizii sau grupurile sociale, in lipsa unor informatii ferme, atribuie intentionalitate sau nu unor comportamente de tip agresiv doar pe baza unor date vagi si prin urmare, determina sau nu replici agresive. Dar si cea mai mare parte a agresivitati instrumentale nu este considerata antisociala ci prosociala. Sanctiunile aplicate de parinti copiilor, prinderea si pedepsirea raufacatorilor, raspunsul armat la provocari din exterior, multe competitii sportive ce presupun si agresivitate fizica sunt incurajate de societate. De fapt, criteriul daca agresivitatea este antisociala sau prosociala este in ce masura ea contravine sau sustine normele sociale. Este adevarat ca nu intotdeauna aceste norme au claritatea prezumata in teoriile din disciplinele socioumane si, mai ales, nu intotdeauna comportamente specifice ce cuprind si secvente de agresivitate sunt transparente in a fi de un gen sau altul (prosociale ssau antisociale).
Avand in vedere diapazonul larg de conduite agresive si raportul lor complex cu standardele sociale ce le definesc antisociale sau nu, apare destul de limpede determinarea lor multipla. Ceea ce inseamna, pe de o parte, ca in aproape orice act de violenta sunt implicati atat factori de natura biologica si psihologica, cat de natura psihosociala, atat trimiteri spontan-emotionale (probabil instinctuale) cat si modele comportamentale achizitionateprin invatare, precum si evaluarea situatiei in termeni de costuri si beneficii. Pe de alta parte, cauzalitatea multipla indica faptul ca in functie de tipurile de agresivitate, prezenta si ponderea respectivilor factori este diferita. Analiza mai concreta a violentei si comportamentelor antisociale reclama luarea un considerare si a unor conditii particulare ale desfasurarii lor.

2.2. Ipoteze si factori specifici privind violenta

2.2.1. Frustrarea si provocarea directa

Atunci cand ceva sau cineva se interpune in actiunea noastra de a realiza un scop, intervine frustrarea. In conceptia clasica (Dollard si altii, 1939), agresiunea este totdeauna efectul frustrarii, iar frustrarea conduce cu necesitate la o forma de agresiune. Desi chiar in aceasta viziune, legatura frustrare-agresivitate nu este simpla (se prezuma si agresivitatea implicita, din gandire), astazi putini psihologi accepta ca frustrarea este singura, sau cea mai importanta cauza a violentei. S-a clarificat faptul ca nu toti indivizii raspund la sentimentul frustrarii prin agresivitate -multi cad in resemnare si melancolie-, dupa cum nu toate actele de violenta au ca substrat frustrarea - personalul militar in razboi si sportivii, de exemplu.
Frustrarea ramane insa si in viziunea contemporana din psihologia sociala un factor important in explicarea violentei si a comportamentelor sociale. El a fost integrat intr-o schema mai generala, cea a motivatiei ce trimete la agresivitate, motivatie in centrul careia se situeaza mania si un nivel de activism neuropsihic (arousal) ridicat. Starea psihica de afectare negativa indusa de evenimente, situatii si persoane adverse, insotita si de modificari fiziologice, este un mobil puternic pentru a actiona violent, dar transpunerea lui in planul actiunii concrete depinde de o serie de factori, printre care factori cognitivi (asocierea cu experiente trecute, evaluarea consecintelor comportamentale etc.) sunt foarte semnificativi. Ipoteza frustrare-agresivitate astfel modificata (Berkowitz, 1989), acopera un teritoriu mai extins din vasta scena a vietii sociale. Totusi, prin asumptia ei ce leaga eveimentele neplacute de starile afective negative si de aici, de agresivitate, ea sugereaza ca, intrucat asemenea evenimente sunt la tot pasul, predispozitia la violenta, daca nu violenta insasi, este o realitate cvasipermanenta (Baron, Byrne, 1991). Ceea ce nu numai ca nu este uman incurajator, dar foarte probabil ca nici adevarat.
Provocarea directa (verbala sau fizica) din partea celorlalti este in cele mai multe cazuri o sursa de manie si determina reactii violente. Nici aici insa relatia, nu este insa mecanica, fiindca depinde de cine este agresorul, in ce situatiei, cum sunt interpretate intentiile sale. Oricum, in general oamenii nu raspund la atacurile altora dupa perceptul biblic al “intoarcerii celuilalt obraz”, ci mai mult dupa principiul mundan -functionand in multe culturi ca o norma de conduita prosociala- al “ochiului pentru ochi”. Dupa mecanismul revansei, la scara sociala mai larga sau in fragmente microsociale, o escaladare a violentei se instaureaza in multe ocazii. Familia este un astfel de context, in care violenta domestica nu inseamna, de regula, un agresor si o victima, cat mai degraba violenta mutuala in sanul cupului marital sau intre parinti si copii (Straus si altii, 1981).
Ar fi naiv in acelasi timp sa ne inchipuim ca raspunsul la violenta are ca si cauza doar inclinatia spre razbunare. Interese prozaice sunt implicate si aici, certurile si violenta in familie se desfasoara in jurul unor motive ca: cine si cum cheltuie banii, repartizarea sarcinilor casnice,, petrecerea timpului liber, neintelegeri erotice s.a. Tensiunile si conflictele interetnice se explica in parte si prin legea talionului, dar mai sunstantial prin avantajele scontate (reale sau imaginare) pe termen scurt, mediu sau mai indepartat. Ceea ce istoria ne invata, ca si realitateacotidiana prezenta, este ca beneficiile sunt mai mult pentru elite, iar costurile, pentru mase.

2.2.2. Alcoolul si drogurile

Faptul ca alcoolul si alte droguri determina o crestere a agresivitatii este o idee acceptata atat la nivelul constiintei comune si a oficialitatilor, cat si al specialistilor ce studiaza expres aceasta problema. Toate studiile experimentale de laborator au aratat diferente semnificative in comportamentul agresiv al celor ce au consumat o cantitate mai mare de alcool si al celor care au consumat foarte putin, deloc sau in conditii de placebo. Ceea ce cercetarile mai noi evidentiaza este ca reactiile agresive sunt mediate si in starea de ebrietate de o serie de alte variabile, dintre care mai importanta este prezenta altor oameni si in special aprobarea sau dezaprobarea lor.
Intr-un experiment, subiectii ce bausera o cantitate insemanta de alcool trimiteau socuri electrice catre un presupus oponent (de fapt acesta nu le primea) sunt asistati la un moment dat de doi observatori. Acestia indemnau subiectii sa mareasca intensitatea socurilor si ii aprobau cand o faceau. Comparandu-se conditia de asistati cu cea de neasistati, s-a observat ca intensitatea este mult sporita in prezenta observatorilor incurajatori (Taylor, Sears, 1988). Constatarea nu este deloc surprinzatoare, dar ea evidentiaza ca nici relatia alcool-violenta nu este una cu totul liniara si ca oamenii in ipostaza de ebrietate nu au o pornire neconditionata inspre conduite agresive si, cu atat mai mult, antisociale. Iar respectiva idee ar putea avea consecinte in reconsiderarea pedepselor mult mai blande care se dau in cazul in care condamnatul era sub influenta vadita a alcoolului (Baron, Byrne, 1991).
Explicatia cresterii agresivitatii datorita alcoolului se refera la efectele dezinhibitorii ale acestuia. Controlul cortexului asupra pornirilor agresive slabeste. (este usor de remarcat ca este presupusa in acest fel natura biologica a agresivitatii). Pe de alta parte, cresterea, prin consumul de alcool, a apetitului sexual poate conduce si ea, dupa imprejurari la scene violente. Dar, dupa cum am subliniat (2.1.3.), dispozitia si chiar urgenta de a actiona agresiv este, in conditii normale, temperata si uneori anulata de evaluarea de catre individul in cauza a consecintelor actelor sale. Or, dupa cum se stie, o cantitate mare de alcool reduce mult luciditaea si realismul percceptiv. Asa incat, consumul exagerat de bauturi alcoolice contribuie la potentarea ei directa, cat si prin neluarea in considerare a caracterisitcilor agresatului (forta lui, daca va reactiona, raul provocat etc.) si a neplacerilor provocatr propriei persoane si celor apropiati.
Desi exista mari diferente intre efectele diferitelor droguri privind violenta si actele antisociale -intre marihuana si cocaina, de pilda -ele determina, in general, o crestere a acestora. Cauzele si mecanismele sunt cele mentionate la alcool, acesta din urma fiind si el, de fapt un drog. Trebuie insa adaugat un fapt esential: mai mult decat in cazul bauturilor alcoolice, dependenta de drogurile propri-zise si, prin urmare, nevoia de a le procura cu orice pret, impinge pe consumatorii lor la conduite antisociale permanente si grave: de la atacuri spontane a unor persoane inocente pana la crime organizate ce afecteaza colectivitati mari de oameni si societatea in ansamblul ei.

2.2.3. Violenta si mass-media

Un subiect mult controversat este daca mijloacele de comunicare in masa -in particular cinematograful si televiziunea- produc sau sporesc violenta. Majoritatea oamenilor, inclusiv dintre specialistii discilinelor socioumane, cred ca da. Experimentele ddde laborator si de teren, atente studii de corelatie bazate pe anchete psihosociale constata si ele o oarecare legatura pozitiva intre volumul expunerii la violenta mass-mediei si comportamentul deschis de tip agresiv. Controversa este insa cat de semnificativa e corelatia, care este sensul cauzal al ei si care sunt mecanismele ce opereaza.
Dorindu-se o replica stiintifica la discutiile aprinse ale publicului si politicienilor din SUA pe marginea impactului TV-ului asupra violentei la copii, o comisie, cee astudiat minutios problema, a dat publicitatii in 1972 un raport sintetic. Concluzia deprim plan a fost ca exista, in mare, o relatie cauzala intre cele doua elemente, dar ca ea este concludenta numai la anumiti copii (cei inclinati spre agresivitate) si devine operanta numai in anumite contexte. Aceasta imagine, ce sugera lipsa unui temei real al ingrijorarii fata de influenta negativa a televiuziunii, a fost destul de aspru criticata, in primul rand pe motivul ca multi din autorii raportului erau angajati in reteaua institutionala TV si, deci, se punea la indoiala obiectivitatea lor. Zece ani mai tarziu, in 1982, un alt comitet, format numai din cercetatori neangajati in reteaua T.V., coincidea ca legatura dintre violenta televizata si comportamentul agresiv este clara si evidenta (dupa Sears si altii, 1991). Studiile de laborator releva doar o influenta mica a expunerii la scene vizuale violente asupra cresterii agresivitatii. Cercetarile in conditii de observatie riguroasa asupra unor tineri delicventi (internati in institutii speciale) din SUA si Belgia nu au ajuns la rezultate univoce; la acelasi timp si continut vizionat, la unele loturi s-a inregistrat o asociere statistica pozitiva intre vizionare si conduita efectiva, la altele, nu (Parke si altii, 1977). Intr-o investigatie multi-culturala (Statele Unite, Finlanda, Polonia si Australia), coeficientulde corelatie intre optiunea pentru filme cu violenta si comportamentul agresiv (evaluat de colegi si cunoscuti de aceeasi varsta) la preadolescenti a fost in medie de 0.21 (Eron, 1982).
In fostele tari comuniste - inclusiv in tara noastra - au crescut impresionant de mult actele de violenta antisociale, cu deoseire in randul minorilor si tinerilor. Constiinta comuna, chiar la nivelul educatorilor si profesorilor, a intelectualilor in general, tinde sa plaseze cauza majora a respectivuluifenomen in liberalizarea mass-mediei, in violenta promovata de aceasta. Nu trebuie omisi sau neglijati insa alti factori mult mai importanti, care sunt prezenti si ei nu numai in aceasta perioada (de tranzitie), dar care sunt oarecum intrinseci societatilor democratice si pluraliste, in centrul carora sta ca valoare fundamentala libertatea individuala. Este vorba, in primul rand de faptul ca fata de regimurile totalitar-comuniste, violenta pare acum mult mai accentuata pentru ca e recunoscuta si facuta public. Desprinderea de statul de tip jandarmeresc a insemnat, apoi, slabirea dintr-o data a controlului social, atat ca si forte specializate (politienesti) cat si ca libertate generala de miscare, intrunire, organizare, trecerea dintr-o tara in alta. (Nu intamplator s-au inmultit mai ales crimele organizate, de grup.) Accesul la mijloace de agresare (arme) este, de asemenea o cauza majora. In fine, imprejurarea ca multi oameni sunt acum purtatori de insemnate sume de bani si bunuri materiale mobile (autoturisme, aparate electronice etc.), sporeste considerabil probabilitatea de acte antisociale violente.
In spatele diminuarii si intensificarii agresiunii fata de situatia din trecut, in caer violenta mediatizata era mult mai redusa, sta un complex cauzal, in cadrul caruia e greu de stabilit contributia exacta a fiecarui factor. Prin comparatie temporala si interculturala putem insa estima importanta diferitelor variabile. Or, sunt sugestii ca influenta mass-media asupra cresterii violentei in perioade de tranzitie este mult mai mica decat cea prezumata in cunoasterea sociala comuna. Astfel, de exemplu, s-a constatat ca in anumite regiuni din SUA unde s-a introdus pntru prima data televiziunea - si unde alti factori au ramas semnificativ neschimbati -; nu s-a inregistrat o crestere a comportamentelor violente antisociale frecvent prezentate de programele TV, cum ar fi furturile de masini, jafuri, talharii (Heningan si altii, 1982).
Majoritatea rezultatelor studiilor concrete ce privesc relatia dintre expunerea la violenta si comportamenul agresiv par sa indreptateasca, asadar, afirmatia lui R. Liebert (1989) anume ca violenta mass-mediala are un mare efect asupra unui mic procentaj de tineri, si un efect mic asupra unui mare procentaj dintre ei. In cazul, fie ca admit o influenta slaba, fie una puternica a mass-mediei asupra comportamenului agresiv efectiv, psihologii sociali se intreaba care sunt mecanismele prin care respectiva influenta opereaza. Raspunsurile nu se ridica mult deasupra “teoriei” simtului comun, anume aceea a imitarii, dar se aduc, totusi, unele clarificari si nuantari. Figura 2 condenseaza impactul mesajelor violentei mass-media. Dupa cum usor se observa, in afara de efectele catharsis, care in anumite conditii functioneaza (vezi 2.4.1) reducand tendinta spre agresivitate (notata in diagrama cu semnul “-“), toate celelalte efecte induse de consumul de violenta mass-mediala conduc la cresterea agresivitatii (notata cu “+”). Pe scurt, iata cum:
*Prin dezinhibitie continutul incarcat de violenta promovat prin mijloacele de comunicare in masa actioneaza in sensul ca desi multe acte agresive sunt prezentate ca reprobabile si autorii lor pedepsiti, cele mai multe apar ca mijloace de satisfacere a unor interese, ca aducatoare de castiguri. Mai mult, asociate cu personajele pozitive, cu eroi si eroine, astfel de comportamente sunt gratificate material si psihosocial de colectivitate, fiind considerate, in final, ca demne de urmat. La multi cititori, spectatori sau telespectatori, un atare continut slabeste constrangerile fata de agresiune -; dobandite prin socializare si educatie.
*Expunerea la violenta prin mass-media inseamna, cu deosebire prin cinematograf si televizor, contactul apropiat cu variate si numeroase tehnici de lupta si mijloace de agresiune. Oameni care altfel niciodata nu ar fi avut acces la astfel de mijloace, le pot acum insusi, iar la prima imprejurare favorabila, vor fi tentati sa le puna in aplicare. La copii si tineri indeosebi, caracterul spectacular al multor scene violente este un element in plus ce trimite la reproducerea lor in viata reala.

Figura 2. Efectele mass-media asupra agresivitatii (adaptare dupa Baron si Byrne)
• Studiile experimentale arata ca vizionarea frecventa de filme si programe TV saturate de agresivitate afecteaza procesele cognitive, responsabile la randul lor pentru actiunile noastre. Incarcate cu continuturi informationale pe tema violentei, gandirea si memoria indivizilor este orientata in sensul violentei. Prin recenta si relevanta lor, itemii si scenele de violenta mobilizeaza cognitia -; constient sau subliminal -; la interpretari si actiuni in termeni de agresivitate. La aceasta se adauga faptul ca expunerea la violenta prin mass-media presupune si insusirea unor scenarii dupa care evenimentele se desfasoara. Intamplari identice sau asemanatoare cu cele din filme vor degaja secvente actionale identice sau asemanatoare in viata reala. In practica se transpun deci nu numai anumite procedee specifice de lupta si agresiune, ci si scenarii mai complexe.
• Dupa cum se va arata in 2.3., initierea in continuarea agresiunii depinde si de evaluarea disconfortului si raului produs victimei. Vizionarea sistematica a unor scene violente , in care se arata nu doar ca oamenii sufera sau mor, dar se insista asupra actelor de cruzime si a detaliilor lor fiziologice, are ca rezultat o desensibilizare emotionala; se stinge sau se reduce atitudinea empatica, de mila fata de cei angajati. Cum se spune mai prozaic, oamenii se obisnuiesc cu asemenea imagini. Desensibilizarea este suplimentata si de faptul ca personajele ce practica violenta sunt infatisate, de regula, ca actionand cu sange rece. Ceea ce se intampla pe ecran -; violenta fara ingradiri emotionale si morale -; are sanse sa se traduca in planul realului cotidian.
Se pare ca desensibilizarea are un efect sporit in impactul mass-medial asupra cresterii violentei sexuale.Pornografia asociata cu violenta, prezentata in atat de multe materiale vizuale, potenteaza pornirile inspre acte propriu-zise de acest fel pentru ca la motivele generale legate de influenta mass-mediei aupra comportamentului agresiv se adauga incitarea libidoului sexual. In cazul promovarii violentei erotice prin mijloace de comunicare in masa avem de-a face, deci cu un cumul ridicat de efect datorat interactiunii, asocierii pozitive dintre sex si agresivitate. Iar desensibilizarea are un accent in plus potrivit urmatorului mecanism: social (poate si genetic) suntem programati ca barbatul sa aiba grija, sa ocroteasca, sa nu foloseasca forta fata de femei; or, expunerea de lunga durata si sistematica la scene de rapiri, batai, violuri din partea barbatilor asupra femeilor conduce la o slabire a inhibitiei si sensibilitatii emotionale si in acest domeniu.

2.3. Interactiunea agresor-victima-context

Comportamentele antisociale agresive concrete sunt rezultanta combinatiei caracteristicilor ce tin de agresor, victima si situatie. Si, bineinteles, e vorba de caracteristici percepute si atribuite. Sa subliniem insa ca aceste perceptii si atribuiri nu sunt pur personale si arbitrare. Daca ar fi asa, nu am putea avea explicatii si predictii. Trebuie sa admitem ca exista un referent real si ca exista intersubiectivitate. Si, pe de alta parte, in ciuda unei mari varietati de posibile configuratii factoriale ce tin de personalitatea agresorului si a celui agresat, precum si de situatie -; si cu atat mai mult de interactiunea dintre cele trei entitati -, se pot desprinde cateva constatari generale. (Pentru buna lor intelegere e nevoie sa retinem observatia fundamentala, anume ca de foarte multe ori violenta nu este o secventa simpla agresor-victima, ci la agresiune se raspunde prin agresiune, in cele mai numeroase cazuri ajungandu-se, pe termen scurt sau lung, la o escaladare a ei). a) Se pare ca dihotomia de tip personalitate (si comportament) stabilita de D.Glass(1977) intre persoane ce pot fi caracterizate ca foarte competitive, totdeauna grabite, iritabile si agresive (tipul A) si cele ce nu detin aceste trasaturi (tipul B), este reala si operanta in descrierea si predictia comportamentului agresiv. Persoanele de tip A nu numai ca reactioneaza cu violenta supradimensionata la acte minore de provocare (intentionata sau nu), dar sunt inclinate in mai mare masura decat cele de tip B sa initieze agresivitate atat instrumentala cat si ostila (vezi 2.1.4.). Totusi, aici se vede cum anumite trasaturi de personalitate se manifesta in functie de situatie si de caracteristicile celui cu care interactioneaza.
Intr-un studiu, R.Baron(1989) a rugat un grup mare de manageri sa indice frecventa conflictelor avute cu subordonatii, cu cei ce aveau aceeasi functie ca ei (egali ca statut) si cu superiorii. Indivizii clasificati ca tip A au mentionat mult mai multe conflicte cu subordonatii si egalii lor decat tipul B, dar nu s-a constatat nici o diferenta intre cele doua tipuri in conflictele cu superiorii. Aceasta asimetrie de comportament dovedeste cat de mult e legata si agresivitatea de statutul social si, in ultima analiza, de putere. b) Cel ce agreseaza tine seama, intr-o anumita masura, de reactiile celui agresat. Daca acesta din urma arata ingrijorare, frica, durere, probabilitatea ca actiunea agresiva sa inceteze e mai mare. Aceasta pentru ca agresorul si-a vazut cumva atins scopul, producand victimei suficient rau, intervenind, totodata, si sentimentul de mila. Relatia nu este liniara nici aici: cand agresiunea este raspunsul la o provocare severa, semnele ca provocatorul sufera nu intrerup si nici nu atenueaza agresiunea. c) In mod obisnuit, potentialul agresor are in vedere, inaintea declansarii actiunii sale, capacitatile de riposta ale agresorului. Studii riguroase de laborator, ca si viata curenta, ne arata ca exista o relatie invers proportionala intre angajarea in acte agresive- si conduite antisociale in general -; si posibilitatile (percepute) de reactie ale celui agresat. E in joc, din nou, estimarea raportului dintre costuri si beneficii. Doar in stari de puternica manie, ebrietate sau sub influenta drogurilor ori hipnoza, atunci cand ratiunea este mult obturata, subiectii devin aproape indiferenti la caracteristicile persoanelor spre care agresiunea lor se indreapta. d) Cel ce se afla intr-o situatie frustranta sau a avut un incident direct cu cineva este foarte sensibil la motivele pentru care se afla intr-o asemenea situatie si la intentiile persoanei in cauza. Daca el atribuie cauzele imprejurarii in care se afla unor factori “obiectivi”, ce nu se inscriu in campul responsabilitatii persoanelor implicate, pornirea lui spre agresivitate va fi mult redusa. Una este, de pilda, daca unui angajat i se spune -; sau deduce el -; ca a fost concediat fiindca sefului nu-i place de el, si alta este daca ajunge la concluzia ca asta se intampla din cauza recesiunii. Atunci cand atacul ori frustrarea provocate de o persoana sunt percepute ca intentionate, mania si virtuala agresivitate sunt mult mai puternice decat in caz contrar. Natura si intensitatea insasi a raului provocat trece pe planul doi in functie de intentie.
Acest lucru a fost demonstrat printr-un experiment efectuat de J.Greenwell si H.Dengerink (1973). Subiectii au fost plasati intr-un context de competivitate cu oponenti fictivi, de la care primeau si catre care trimiteau socuri (electrice). Un grup de subiecti a primit informatii de la presupusul oponent (in fapt de la experimentator) ca acesta intentionat mareste nivelul socurilor, celalalt grup ca, deliberat el mentine nivelul constant, la o cota moderata. Apoi, la jumatate dintre subiectii din fiecare grup socurile primite au fost intr-adevar mai mari, iar la ceilalti au ramas constante. Rezultatele arata ca intentiile oponentilor au contat mai mult in intensitatea socurilor pe care subiectii le-au returnat acestora decat valoarea reala a intensitatii socurilor primite de la ei (de la oponenti). e) Factorii de mediu fizic au influenta asupra declansarii comportamentelor agresive si antisociale. In Statele Unite o comisie special creata pentru a studia cauzele revoltelor si violentelor de strada deosebit de dese si dure in anii ’60 in aceasta tara, a identificat printre alti factori si pe cel al temperaturii ridicate. Cercetari corelationale ulterioare centrate special pe tema respectiva, analizand 102 din tulburarile violente ce au avut loc in perioada mentionata, au gasit o asociere puternic pozitiva intre intensitatea caldurii si frecventa tulburarilor (Carlsmith, Anderson, 1979). Explicatia ar consta in aceea ca temperatura inalta determina o stare de iritare, care, la randul ei sporeste tendinta de agresivitate. Studiile de laborator nu au ajuns la concluzii univoce in privinta relatiei dintre temperatura si comportamentul agresiv, dar ele confirma ideea ca in conditii de stres fizic, daca subiectii nu se pot extrage situatiei, ei sunt inclinati mai mult spre agresivitate decat in conditii normale. Alaturi de temperatura s-a constatat ca avand o influenta semnificativ agravanta asupra agresivitatii (tot prin mecanismul stresului), mirosurile neplacute si fumul de tigara.

2.4.Prevenirea si reducerea violentei

2.4.1.Efectul catharsisului

Ipoteza catharsisului afirma ca pornirea oamenilor -; innascuta, indusa prin socializare sau provocata de evenimente specifice -; de a se comporta agresiv fata de semenii lor, poate fi satisfacuta prin actiuni substitutive care sa nu faca rau nici altora si nici lor insile. Creindu-se posibilitatea ca indivizii sa-si descarce mania si ura prin mijloace inofensive se reduce tensiunea emotionala, si, prin urmare, probabilitatea ca ei sa savarseasca acte antisociale. Se considera ca efectul catharsis opereaza prin trei cai principale: 1) vizionarea de materiale cu multe scene violente, cum ar fi piese de teatru, filme, spectacole sportive etc. (idee teoretizata inca de Aristotel); 2) consumarea tendintei agresive la nivelul imaginarului, al fanteziilor (teorie dezvoltata de Freud); 3) angajarea in actiuni violente efective, dar care nu au consecinte antisociale (practicarea unor sporturi, agresivitate fata de obiecte neinsufletite), idee anticipata deja de Platon. Ce spun studiile experimentale in legatura cu efectul catharsis si cele trei cai de realizare ale lui?
1) Dupa cum am vazut (2.2.4.), majoritatea coplesitoare a cercetarilor indica nu numai ca expunerea la violenta mass-mediala nu reduce violenta efectiva, ci o incurajeaza. Nici vizionarea unor competitii sportive ce presupun agresivitate nu au un efect de catharsis. Mai mult, se pare ca intaresc tendinta spre violenta (Stephan, Stephan, 1985).
2) Privitor la exprimarea pornirilor agresive in planul imaginarului, aici rezultatele investigatiilor concrete sunt contradictorii. Consumarea indirecta a frustrarii, maniei, revoltei, prin scenarii ce rezolva actiuni agresive doar in teritoriul fatneziilor mentale pure sau in cel al povestirilor scrise, al picturii s.a., conduce, probabil, la o micsorare a tendintei de a realiza practic, in viata reala, acte de violenta antisociale (Stephan, Stephan, 1985; Sears si altii, 1991).
3) Realizarea de activitati fizice viguroase, ce implica agresivitate, sau cel putin un mare efort, dar care nu au consecinte umane si sociale negative, cum ar fi diferite sporturi si jocuri, munca grea, reduc doar temporar starea de dispozitie inspre agresivitate fata de persoanele ce formeaza obiectul maniei (Zillmann, 1988). Cercetarile evidentiaza, ca in general, orice forma de comportament agresiv substituant (inclusiv cel verbal) mai degraba sporeste probabilitatea unor acte violente antisociale intentionate de un actor decat sa o micsoreze (Baron, Byrne, 1991; Sears si altii, 1991).
Investigatiile sistematice de specialitate releva, asadar, ca actiunile prezumate in mod obisnuit ca avand un efect catharsic de prevenire si reducere a violentei, au in mai mare masura un efect invers, de ingrosare a ei. Nu trebuie sa avem insa o incredere oarba in rezultatele acestor cercetari. Pentru studiile de laborator, se pune problema ce relevanta au ele vizavi de dinamica si complexitatea vietii real. In cazul celor corelationale poate interveni eroarea variabilelor neluate in calcul, si, de asemenea, se ridica decisiva intrebare cu privire la raportul cauzal in cadrul corelatiei.
S-a constatat, de pilda, o puternica corelatie pozitiva intre violenta verbala si cea fizica la cuplurile maritale, ceea ce infirma viziunea catharsisului, in care prima forma de violenta ar putea fi un substitut pentru a doua, mult mai grava. Este foarte probabil ca violenta verbala, in loc sa o anuleze sau sa o atenueze pe cea fizica, o potenteaza. Dar fara a controla si alte variabile e imprudent a da un verdict final.
In acelasi timp, rezerva noastra trebuie sa fie si mai pronuntata cand e vorba de reprezentarile si explicatiile populare privind raportul catharsis- agresivitate antisociala. Oricat de contrastanta ar fi imaginea asupra catharsisului oferita de psihlogia sociala fata de cea a bunului simt, respectiva imagine merita luata in srios in viata si politica culturala.
Toate culturile si societatile au instituit forme de pedeapsa pentru actiunile agresive ce aduc prejudicii colectivitatii in intregime, sau membrilor lor. Exista un raport de directa proportionalitate intre gravitatea conduitelor antisociale si intensitatea pedepsei, mergandu-se pana la privarea de libertate pe toata viata, sau chiar la suprimarea fizica. Pedeapsa, atat cea din realitatea sociala informala cat mai cu seama cea din sistemul formal (institutional juridic), are rolul nu numai de a-l sanctiona sau izola pe cel in cauza, de a reduce deci mult probabilitatea ca ei sa mai savarseasca acte agresive antisociale, ci si de a servi ca exemplu. Prin invatarea sociala obsrvationala -; a perceptiei consecintelor conduitelor reprobabile -; indivizii isi dau seama la ce se pot astepta. Astfel incat deopotriva pedeapsa ca si amenintarea cu pedeapsa (directa sau inversa), conduc la retinerea de la acte de violenta. Este rational sa admitem ca daca n-ar functiona penalizarile, in diversele lor formule, si constiinta existentei lor, cel putin in actuala faza de dezvoltare a omenirii supravietuirea ei ar fi greu de imaginat.
Efectul pedepsei si al amenintarii cu pedeapsa nu este nici el atat de mare si pozitiv cum e vazut de constiinta comuna. Si, oricum,
 
 
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


 
Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2014| Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite