Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
LUCRU SI SUBSTANTA
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

1. Transformarea si persistenta lucrului n5r11rk
2. Caracteristicile lucrului
3. Caracterul de sine statator al lucrului
4. Obiect ideal sau mental
5. Conceptul de substanta in cercetarea stiintifica si in filosofie

1. Am stabilit ca tot ceea ce ni se prezinta noua in trecere, in succesiune sau in simpla prezentare, simpla existenta cade sub anumite regularitati si sub anumite legi.
Prin urmare, aceste regularitati si aceste uniformitati, aceste legi, vasazica, sunt pentru noi un fel de rezumare, am zice, nu a intamplarilor, ci a existentei in general. Cu alte cuvinte, noi stabilim regularitati si legi, nu numai pentru ceea ce curge, pentru ceea ce se succede, ci asii pentru tot ce este. Insusi faptul ca eu numesc obiectul acesta masa si obiectul celalalt masa etc. presupune ca exista o regularitate in prezentarea acestui obiect.
Vasazica, nu trebuie sa credeti ca exista pur si simplu un aspect de culegere a realitatii, care este prins sub lege si sub uniformitate, ci legea si uniformitatea sunt expresiunile rezumate ale existentei in genere, care existenta in genere este, fara indoiala, de transformare, dar este si de persistenta.
Daca noi am urmari simplele transformari ale lucrurilor, adica, daca am urmari evenimentele in univers si daca am stabili inlantuirea regulata, legala, sa zicem, a acestor evenimente, atunci am ajunge la ceea ce se numeste aspectul de cauzatie a existentei; daca insa urmarim felul nu identic, dar, in sfarsit, persistenta reprezentarii lucrurilor in general, a existentei in general, noi ajungem la altceva: ajungem la ceea ce se numeste lucru si la ceea ce se numeste substanta. De cate ori intru in sala aceasta, gasesc anumite obiecte. Aceste obiecte mi se prezinta cam in acelasi fel. Este o uniformitate pe care eu o traiesc, de indata ce eu, inainte de a intra aci, banuiesc ca, foarte probabil, voi gasi aceste obiecte.
Obiectele acestea vor persista, vor fi si de aci inainte cum au fost ieri si alaltaieri si vor persista, vor fi si maine: este o uniformitate.
Obiectele acestea evident ca se schimba; s-ar putea ca unul azi sa fie rosu si maine, negru; s-ar putea foarte bine ca unul azi sa fie aci si maine sa fie ceva mai inspre stanga, adica schimbari pe cari eu le percep dintr-o data. Dar, in afara de schimbarile acestea, este sigur ca, din momentul in care eu am inceput sa vorbesc si pana acum, s-au intamplat anumite schimbari in aceste obiecte.
Lemnele putrezesc. Ce insemneaza aceasta? Inseamna ca in lemn se intampla anumite procese, imperceptibile pe distante scurte de timp, dar procese cari sunt continue, fara indoiala. Vasazica, schimbarea aceasta este neincetata, dar schimbarea - si acesta este caracterul care ne intereseaza pe noi - nu poate sa atace insasi regularitatea de care vorbeam. Cu alte cuvinte, ceea ce mi se prezinta mie, nu in forma de succesiune, ci in forma pur si simplu de repaos, ceea ce mi se prezinta mie in univers are anumite regularitati, cari regularitati constau nu in schimbari, ci in persistente. Aceste persistente nu sunt, fara indoiala, absolute, in intelesul ca nu este ceva care sa ramana absolut imuabil, dar aceste persistente trebuie interpretate in sensul ca toate schimbarile pe cari le prezinta respectivul eveniment sau fenomen nu trec peste anumite cadre, cari sunt definitorii pentru ceea ce numim noi individualitatea unui eveniment, pentru ceea ce numim noi lucru.



2. Cari sunt caracteristicile lucrului? Noi am afirmat adineauri ca acest lucru nu este, propriu-zis, o existenta absoluta, dar un lucru este ceva cu care noi lucram, nu ceva care corespunde numai unui nume. Eu zic un om: Vasile Georgescu. Numai Vasile Georgescu se raporteaza la un anume om. Numele acesta, Vasile Georgescu, poate sa se raporteze la un om in varsta de un an, la omul in varsta de 3, de 5 ani etc. Cand zic Vasile Georgescu, nu intra in calculele mele nici un element temporal: numele este, pur si simplu, semn pentru omul respectiv. Cand vorbesc de lucru propriu-zis, lucrul acesta nu este un semn numai pentru un fenomen, ci este ceva mai mult: este o existenta reala. Existenta reala, iarasi, nu in sens absolut.
In exemplul cu omul de adineauri, ce insemneaza lucrul acesta? Omul, in sapte ani de zile, isi schimba toata substanta din care este el facut, in intelesul ca organismul uman, sau ultimele celule din organismul uman se schimba, se innoiesc in decurs de sapte ani. Nimic din ceea ce numeam eu Vasile Georgescu acum sapte ani nu mai exista azi in Vasile Georgescu, si totusi, legalmente, numele, omul respectiv ramane pentru mine om si ramane - este foarte interesant - acelasi om. Evident, acum sapte ani era mai gras sau mai slab, purta haine albastre, cenusii, dar este acelasi lucru. Adica, persistentele, a caror regularitate ne intereseaza pe noi, nu sunt de orice calitate. Sunt in fiecare lucru anumite persistente, cari intereseaza de-a dreptul existenta lucrului, existenta reala; prin urmare, lucrul si anumite persistente asunt celei cari ne intereseaza.
Ei bine, aci este problema cea amaii dificila pentru filosofi: ce intereseaza si ce nu intereseaza.
Ce este definitoriu, propriu-zis, pentru un lucru? Ce intereseaza si ce nu intereseaza? Eu am un chibrit pe care-l aprind. Acest chibrit, inainte de a-l aprinde, este compus dintr-o bucata de lemn si dintr-o substanta oarecare, care-i formeaza capatul, ce se aprinde. Eu pot sa aprind acest chibrit. Am aprins chibritul, chibritul a ars, eu am iarasi tot un chibrit in mana, dar nu mai am un chibrit nears, am un chibrit ars, ceva s-a schimbat in chibritul acesta. Un om isi schimba toate elementele in decurs de sapte ani si el ramane nu numai tot om, dar ramane acelasi om.
Care este deosebirea intre un caz si celalalt? Este ca un chibrit neaprins reprezinta o anumita stare de echilibru, in care intra anumite substante. D-voastra stiti ce intra, de pilda, in lemn. In lemn trebuie sa intre neaparat oxigen, hidrogen, carbon si azot. Acestea sunt cele patru substante organice fundamentale. In momentul in care am aprins chibritul si a ars, formula de echilibru pe care o reprezinta lemnul nu mai subzista. Am rupt acest echilibru, am introdus alta forma de echilibru: carbunele s-a transformat in bioxid de carbon, forma a devenit alta, oxigenul s-a degajat, hidrogenul nu stiu ce a devenit s. a. m. d.
Vasazica, chibritul n-a mai ramas tot el; omul se schimba si ramane tot el. De ce? Pentru ca formula de echilibru ramane aceeasi: eu am inlocuit celulele mele, dar celulele mele epiteliale sau muschiulare au fost inlocuite cu acelasi fel de celule. Este, propriu-zis, aceeasi structura generala a corpului in cazul omului cu celule primenite si nu mai este aceeasi structura in cazul chibritului pe care l-am ars.
Vasazica, persistentele acestea in lucrul pe care noi il analizam, in cazurile acestea, nu sunt persistente de elemente, ci sunt, cum am zice noi, mai degraba persistente functionale.
Acum, persistentele acestea structurale, functionale nu explica nici ele, propriu-zis, definitiv problema. Sa luam cazul apei. Apa - aproximativ, dupa vechile teorii pe cari le-am invatat si noi cand eram in liceu - este compusa din doua volume de hidrogen si unul de oxigen. Multi zic ca nu mai este asa, dar inainte asa era. Apa aceasta este in stare lichida si ii zicem apa. Supusa unor anumite operatiuni, apa se poate transforma in vapori, dar noi ii zicem tot apa, in stare de vapori. Apa supusa unei alte operatiuni se poate transforma in ceva solid, adica isi schimba starea de agregatie, iar noi ii zicem gheata sau apa solidificata. Ramane, in toate aceste forme, nu pentru mentalitatea primitiva, pentru ca mentalitatea primitiva ii zice gheata, apa si abur, care sunt trei lucruri deosebite, dar, pentru mentalitatea ceva mai logica, ramane apa solida, apa lichida si apa gazoasa sau apa in stare de vapori. Echilibrul de care vorbeam adineauri subzista? De fapt, nu mai subzista, pentru ca una era, de pilda, densitatea intr-un caz, alta era in celelalte cazuri; una era culoarea intr-un caz, alta in celalalt caz etc. De ce totusi noi continuam sa-i zicem apa? De ce lucrul acesta, apa, persista? Subzista, exista, continua sa existe, cu toate transformarile. Adica, unde este linia de persistenta de adineauri? Adineauri persistenta structurala era definitorie pentru lucru; in cazul de fata, aceasta persistenta structurala nu mai este definitorie. Vedeti ca in jurul exemplului acesta aluneca distinctiunea. Evident, noi explicam lucrul si zicem: da, natural, eu pot foarte simplu, prin operatiuni cari imi stau la-ndemana, sa retransform apa, pe care am transformat-o in vapori, pot sa o retransform in stare lichida, si tot asa gheata, care este rezultatul unei anumite operatiuni asupra apei, pot sa o retransform iarasi in stare lichida; deci, zic iarasi apa, apa in diferite forme, cari stau la indemana mea.



aCare este situatia in cazul chibritului?i Eu pot sa aprind un chibrit si sa transform obiectul acela, pe care il numeam chibrit, intr-un alt chibrit, pe care il numesc acum chibrit ars. Sa presupunem ca pot sa fac si operatia inversa si ca pot sa-i redau toate elementele din natura, cari s-au degajat in procesul de ardere si pot sa refac chibritul la loc. Credeti d-voastra ca, daca operatia aceasta ar fi posibila, as numi mai putin chibritul ars, chibrit ars, decat il numesc acum? Nu. Pentru mine, chibritul ars ar fi totusi altceva decat chibritul, contrariul cazului cu apa in stare de vapori. De aceea va spuneam ca aceasta definitie a lucrului ca o existenta structurala nu este, propriu-zis, o definitie completa si nu este totdeauna o definitie convenabila, dar este, in sfarsit, o definitie ajutatoare pentru noi.

3. Mai este insa un alt caracter, care stabileste oarecum identitatea, as zice, a lucrului: un lucru este aproximativ ceva de sine statator. Cum, de sine statator? De pilda, eu am in fata mea aceasta masa. Masa aceasta este facuta din lemn si are culoarea galbena. De la masa aceasta, eu am diferite senzatii, psihologiceste vorbind, cari senzatii se leaga intr-un anumit chip si ne dau noua perceptia totala de masa. Masa este pentru mine un lucru. Dar eu ma intreb: senzatia aceasta de galben, care-mi vine de la aceasta culoare, culoarea aceasta este un lucru? Noi nu numim culorile lucruri, nu pentru ca nu ar avea o existenta reala, pentru ca culoarea aceasta este tot asa de reala ca si lemnul din care este facut obiectul respectiv.
Lucrul in totalitatea lui n-are mai multa realitate decat culoarea, pentru ca, in definitiv, pe ce se sprijina realitatea pe care o acord eu lucrului? Se sprijina, pur si simplu, pe senzatiile pe care eu le primesc de la acest lucru, fie ca senzatiile sunt de tact, muschiulare, de miscare, de culoare, de sunet etc. De indata ce as zice: realitatea lucrului acesta imi este data mie, psihologiceste, prin senzatiile pe care le am de la el, atunci evident ca criteriul nu poate sa fie senzatia; criteriul lucrului sau calitatea de a fi lucru nu poate fi realitatea, pentru ca realitate erau si senzatiile acestea. Atunci, de ce eu zic senzatiilor, senzatii pur si simplu, culoarea de galben, si de ce zic mesei, lucru? Pentru ca - aceasta este o explicatie iarasi foarte timida - culoarea nu subzista in ea insasi; culoarea nu se prezinta niciodata singura, ci culoarea se prezinta intotdeauna ca anexata la ceva. Exista, prin urmare, un suport al senzatiei de culoare, care este intotdeauna necesar pentru ca senzatia de culoare sa existe. Acest suport, propriu-zis, este lucrul, pentru ca el este de sine statator.
Dar, daca analizam mai de aproape afirmatiunea aceasta, ce insemneaza: acest suport este de sine statator? Pentru ca, in definitiv, iarasi psihologiceste, masa aceasta imi este data printr-un complex de senzatii. Senzatiile acestea, nici una nu are precadere fata de cealalta: o senzatie vizuala este tot atat de importanta ca si o senzatie muschiulara; o senzatie auditiva este tot atat de importanta ca si o senzatie de pipait. Atunci, ce formeaza suportul tuturor acestor senzatii? Ce este lucrul, propriu-zis? Ce este de sine statator in complexul acesta de senzatii? Fiecare senzatie in parte am vazut ca nu este; caci fiecare senzatie trebuie sa aiba un suport si atunci insusi suportul acesta nu ne este dat noua decat de complexul de senzatii. Daca noi n-am avea senzatiile, care pe fiecare din noi ne afecteaza intr-un anumit fel, n-ar exista nici un lucru pentru noi. Vedeti, senzatiile se sprijina pe lucru, dar lucrul se fundeaza numai prin senzatii.
Atunci, ce insemneaza lucru si ce insemneaza de sine statator? Vedeti cum scapa realitatea analizei? Propriu-zis, si aci, ca si in cazul dintai, nu este ceva, sau - cum spune Locke - este un nu stiu ce, asa. Nu este nici un nu stiu ce. Complexul de senzatii ne da lucrul numai in virtutea faptului ca este un complex de senzatii. Vasazica, senzatiile, fiecare in parte, nu sunt obiecte, nu sunt lucruri, pentru ca ele au nevoie de un suport. Dar suportul acesta nu este nici el lucrul propriu-zis, pentru ca el nu este decat senzatii. Senzatii, dar cu o anumita conditiune, si anume: senzatii intr-un anumit echilibru, intr-o anumita structura, intr-un anumit complex.
Prin urmare, caracterul acesta de independenta, de sine statator, care se acorda lucrului, nu este nici el un caracter care sa subziste analizei. Adica, noi nu putem sa fundam, plecand de la aceasta teorie a suportului senzatiilor, noi nu putem sa populam universul cu obiecte. Obiectele sunt de sine statatoare in masura in care exista, si obiectele exista in masura in care ne afecteaza pe noi, si ne afecteaza pe noi in masura in care pot sa ne provoace anumite senzatii.
Deci, obiectul este conditionat de senzatii. Sau, calitatea aceasta de a fi de sine statator este conditionata de existenta senzatiilor si senzatiile sunt conditionate, in calitatea lor de a forma obiectul, de suportul obiectului. Adica, ne invartim intr-un simplu cerc vitios, care cerc vitios nu se poate rezolva decat pe cale indirecta si incompleta, afirmand pur si simplu ca obiectul, lucrul este un complex de senzatii. Ce fel de complex de senzatii? Un anumit complex de senzatii; si anume, aci intervin operatii ceva mai complicate. Pentru ca acest complex de senzatii de care vorbim intruna sa constituie in adevar un lucru, el trebuie sa reprezinte o unitate. El trebuie sa reprezinte o unitate, caci raporturile in care diferite senzatii stau sunt persistente; raporturile, nu senzatiile.




Vasazica, tot persistenta, si tot persistenta raporturilor, persistenta structurala este, propriu-zis, si conditia obiectului de sine statator. Unitatea in care ne este dat noua obiectul, aceasta unitate probabil ca exista. Cu alte cuvinte, felul de combinare, felul de raportare a senzatiilor care ne vin de la obiect probabil ca exista in realitate asa cum il percepem noi. Dar, pentru ca un grup de senzatii sa constituie un obiect, este neaparata nevoie ca raporturile dintre aceste senzatii sa fie statornice. Cari raporturi? Pentru ca iarasi, in definitiv, un lucru pe care-l percepem noi ne da o multime de impresiuni senzoriale. In toate aceste impresiuni senzoriale pe care le primim - spune filosofia - sunt unele fundamentale si altele accesorii. Care sunt fundamentale si care sunt accesorii? Si aci logica si teoria cunostintei inceteaza sa mai aiba valabilitate, caci accesorii si eminamente fundamentale sunt ceva pe care noi il stabilim printr-o anumita comparatie. Cand eu zic ca obiectul acesta este masa, eu am afirmat pur si simplu ca intre elementele obiectului acesta persista anumite raporturi, care raporturi sunt la fel cu raporturile pe care le-am stabilit eu pentru un obiect ideal, pe care il numesc masa.

4. Ce este acest obiect ideal? Si acum intelegeti, reluand firul expunerii mele, ce este cu Platon si cu ideile platonice, aintelegetii ca realitatea, propriu-zis, nu se fundeaza prin ea insasi; realitatea, ea insasi se destrama si la un moment-dat orice obiect pe care eu il percep are nevoie de un fel de etalon, de un fel de criteriu de apreciere, de un fel de masuratoare a autenticitatii lui. Aceasta masuratoare a autenticitatii lui nu poate sa mi-o dea lucrul insusi. Ea trebuie, cu alte cuvinte, sa preexiste lucrului din realitatea sensibila. Se preexiste, cum? Evident ca nu in timp si spatiu, nu in experienta psihologica, istoric concreta, dar in experienta mea spirituala. Cum imi formez eu, psihologiceste, acest lucru, acest obiect, care este un fel de masuratoare de lucru? Acesta este un proces psihologic pur si simplu. Din punct de vedere metafizic, logic sa zicem, constat un simplu fapt: ca tot ceea ce cunosc eu din natura si tot ceea ce capata de la mine atributul de lucru nu se fundeaza prin el insusi, ci se fundeaza printr-o comparatie cu un obiect ideal, care este in minte, care preexista logic, nu psihologic, care preexista logiceste lucrului real. Calitatea acestui obiect metafizic - i-as zice: mental, lucru mental - este ca el este imuabil, ca el are totdeauna un minimum de elemente, care sunt necesare si suficiente pentru ca obiectul sa subziste. Sa subziste obiectul? Nici macar atat, pentru ca, daca ar fi aceasta, atunci ar avea Platon dreptate. Dar el nu are dreptate si vedeti d-voastra de ce nu „sa subziste obiectul"; ci aobiectuli are atatea elemente necesare si suficiente ca eu sa identific lucrurile din lumea reala. Aci este deosebirea.
Un triunghi are trei elemente fundamentale: 1) trei laturi; 2) sunt intr-un plan, si 3) laturile se intretaie doua cate doua. Ei bine, nu exista nici un obiect care sa indeplineasca numai aceste trei conditiuni - si de aceea nici nu exista ideea platonica -, dar exista o multime de obiecte care sa indeplineasca si aceste conditiuni.
Prin urmare, obiectul acesta mental cu care eu identific lucrurile nu este, propriu-zis, un obiect, ci este o suma de conditii necesare si suficiente pentru indentificarea realitatii, atat si nimic mai mult. Daca se intelege lucrul, atunci au disparut o multime de discutii inutile din filosofie, caci zice lumea: dar conceptul? Conceptul nu exista?. Cum o sa existe conceptul? Eu, cand spun triunghi, ma gandesc la un triunghi isoscel, scalen, echilateral, dreptunghic etc.; ma gandesc la un triunghi realizat complet. Cand spun cal, ma gandesc la un cal murg, roib, cu coada lunga sau scurta etc. Vasazica, propriu-zis, conceptul nu exista, pentru ca, intotdeauna cand lucrez cu acest concept, el numaidecat se concretizeaza, trece in timp si spatiu, de o parte; iar de cealalta parte, se spune: conceptul exista, caci altfel cum am identifica lucrurile? Dreptate au si unii si altii, pentru ca, propriu-zis, problema este altfel. Obiectul care imi ajuta mie sa identific lucrurile din lumea sensibila nu este obiect, ci este o totalitate de conditii, dupa cum metrul nu este un obiect, ci un instrument, este o anumita distanta. Prin el insusi, el nu este nimic, ci este ceva prin serviciile pe care mi le face mie. Eu imi propun ca distanta aceasta masurata pe pamant sa fie o unitate de masura, dar prin el insusi metrul nu este nimic. Tot asa si conceptul, cu care eu construiesc realitatea aceea pentru mine. Ideea aceasta platonica, lucrul in sine in intelesul kantian, obiectul acesta nu este un obiect, ci este numai o totalitate de conditii, un instrument pentru cunoasterea realitatii concrete.



Iata, prin urmare, ce insemneaza lucru si cum se defineste lucrul prin persistenta si, hai sa zicem, calitatea lui de a fi de sine statator, care, la urma urmelor, se reduce tot la persistenta - nu de elemente materiale, ci persistenta de raporturi formale.
Vasazica, persistenta de raporturi formale este un lucru si totusi lucrul nu poate sa fie obiectul mental, realitatea platonica etc., pentru ca acel obiect mental nu este, propriu-zis, obiect, ci este numai totalitatea de conditii care-mi ajuta sa stabilesc lucruri din realitatea sensibila.

5. Ei bine, inchipuiti-va ca aceste calitati: persistenta acaracteruli de sine statator si independenta le treceti oarecum printr-un proces de trecere la limita, cum se zice in matematici, in absolut, si aveti, in loc de lucru, altceva, aveti substanta. Adica, o persistenta absoluta si o independenta absoluta sunt cele doua note fundamentale ale substantei. Substanta este ceva care nu se distruge niciodata si, nefiind destructibila, nu poate nici sa fie creata prin ea insasi. Asa spune Spinoza, ca substanta este ceea ce se cauzeaza prin ea insasi si a carei esenta este cuprinsa intr-o existenta, adica ea exista in virtutea faptului ca este substanta, nu este cauzata de altceva.
Ce importanta are pentru noi substanta in cercetarea stiintifica? Vorbim deocamdata de cunostinta stiintifica. In stiinta, substanta nu joaca nici un rol. De aceea nu staruim asupra ei, pentru ca, propriu-zis, stiinta nu cunoaste persistenta absoluta. Ceva mai mult, stiinta intrebuinteaza si termenul de substante provizorii. Substanta provizorie, pentru un filosof, este un scandal, pentru ca este o contradictio in adiecto. Substanta, prin natura ei insasi, trebuie sa fie absoluta si definitiva. In chimie se intrebuinteaza termenul de substanta provizorie, in filosofie nu se poate.
Cat despre independenta, aceasta este o problema care pe oamenii de stiinta nici nu-i intereseaza; pe oamenii de stiinta ii intereseaza substanta doar ca un fel de termen ajutator. Elementul ultim al realitatii ar fi, pentru ei, substanta; dar, iarasi, numai in inteles formal, nu material. Pentru ca se zice: daca substanta este suportul realitatii, daca substanta este ultimul element al realitatii si daca acum catava vreme si fizica chimicala si chimia fizicala spuneau ca atomul este ultima realitate, atunci, evident ca substanta era, pentru stiinta, atomul. Dar iata ca, de o bucata de vreme, atomul a inceput sa se disocieze si este inlocuit, in ipotezele stiintifice contimporane, prin electron. Prin urmare, pentru stiinta actuala, substanta ar fi electronul. Ce-mi garanteaza mie insa ca, cu vremea, stiinta nu o sa disocieze si electronul? Si atunci, substanta s-ar schimba. Ce insemneaza aceasta? Insemneaza ceea ce spuneam pur si simplu adineauri, ca, in stiinta, termenul de substanta nu este un termen caruia sa-i corespunda, propriu-zis, ceva material, ci este un termen formal, un termen-limita, prin substanta intelegandu-se ultimele elemente ale realitatii, care Dumnezeu stie care vor fi afiindi.
Vasazica, substanta nu este un lucru, un obiect precis, ci substanta este o functie pentru stiinta. Este altceva ce poate sa fie substanta in metafizica. In metafizica, substanta poate sa fie originea tuturor lucrurilor; in metafizica, substanta poate sa fie esenta ultima a lucrurilor etc. In metafizica, poate sa existe termenul de substanta ca termen ultim si, hai sa zicem, intr-un fel chiar material - material in opozitie cu formal. Pentru ce? Pentru ca, in metafizica, noi lucram cu principiul cauzalitatii, principiul creatiunii, pe cata vreme in stiinta nu cunoastem nici principiul acreatiuniii, nici principiul cauzalitatii propriu-zise.

Dar cu aceasta mi se pare ca intru in lectiunea viitoare.
O sa vedem ce insemneaza cauzalitate in stiinta. Deocamdata stabilim aurmatoarelei: amai intaii, conceptul de substanta in stiinta este construit printr-o trecere la limita, o trecere in absolut a conceptului de lucru; si al doilea, conceptul acesta de substanta este un termen ajutator, care este mereu controlat si controlabil prin experienta; adica, substanta stiintifica este o pseudosubstanta, pentru simplul motiv ca ea trebuie sa existe, dupa preocuparile stiintifice, in cadrul experientei sensibile.
Dar, prin natura ei, substanta trebuie sa iasa din cadrul acestei experiente sensibile. De ce? Pentru ca, ati vazut, prin insusi procesul ei de formatiune, ea este rezultatul unei treceri in absolut.
Vasazica, substanta stiintifica nu este un termen care sa merite sa fie luat in serios, pentru ca are la origine un proces de trecere in absolut a unui obiect concret, a lucrului in genere, pentru aceasta fiind intrebuintata in stiinta in marginile absolutului.
Aceasta contradictie fundamentala care sta la baza conceptului stiintific de substanta arata si imposibilitatea existentei substantei pentru stiinta, si neseriozitatea tuturor consideratiunilor stiintifice sau filosofice, stiintifice pozitiviste, cu un termen mai precis, neseriozitatea tuturor conceptiunilor si teoriilor pozitiviste in legatura cu substanta.






Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite