Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
METODA SI SPECIFICUL TEORIEI CUNOSTINTEI
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

1. Stiinte empirice - stiinte descriptive. Structura obiectelor lor i8h19hu
2. Lumea inconjuratoare - preexistenta cunostintei
3. Structura realitatii. Obiect si valoare
4. Obiect dependent si obiect independent de cunostinta
5. Considerarea logica a cunostintei
6. Specificul teoriei cunostintei

1. V-am vorbit de multe ori despre asa-numitul punct de vedere logic in considerarea problemelor si despre asa-numita realitate logica a obiectelor. Indicatiunile pe cari vi le-am dat n-au fost, propriu-zis, explicatiuni si nici o cercetare mai amanuntita a problemei, ci erau mai mult indicatiuni cari v-ar ajuta pe d-voastra sa va asezati in punctele de vedere din cari ati putea privi la fel cu mine aceste obiecte. Eu am afirmat intotdeauna ca exista un punct de vedere logic, unul psihologic, unul material si unul formal, dar nu v-am spus niciodata mai in amanunte ce insemneaza acestea. Am evitat sa vorbesc deasprei lucrurile acestea, fiindca, in adevar, chestiunea este foarte subtila si dificila; simt insa ca astazi n-ar fi nepotrivit sa atac si cestiunea aceasta.
Am spus ca problema este foarte dificila. Eu nu pot sa va dau decat cateva argumente, insa nadajduiesc ca o sa aducem destula lumina.
In prelegerea trecuta v-am vorbit despre stiintele empirice si stiintele - le-am zice cu un termen foarte vag - speculative; adica, stiintele cari isi gasesc materialul complet ca fiind dat in realitate si stiintele cari isi creeaza acest material. V-am vorbit, prin urmare, de stiintele, hai sa le zicem, descriptive si celelalte, cari ar intra in grupa stiintelor matematice, formal-matematice, nu doar ca metoda matematicei ar fi alta decat cea descriptiva, adica nu doar ca matematica ar intrebuinta explicatia cauzala sau ar explica siruri de rationamente. Cine a lucrat cu obiectele acestea matematice isi da seama ca tot o cercetare descriptiva a materialului este si in matematica. Si nu ma raportez numai la geometria propriu-zisa, pe care o invatam in liceu, la geometria euclidiana, in care, in adevar, obiectele au caracterul acesta intuitiv, ci ma raportez in genere la cestiunile de matematica ceva mai subtile; in afara de geometrie, ma raportez la teoria functiunilor.
Cand se studiaza o functiune oarecare, in definitiv, ce facem decat tot privim functiunea aceea asa cum este ea, experimental? Cand constatam variatia unui termen, urmarim ce se intampla cu celalalt. Dar deosebirea este, intre o categorie de stiinte si cealalta, in structura insasi a materialului, aini structura obiectelor. Si tocmai aceasta am incercat eu sa stabilesc randul trecut, ca exista un material independent de noi insine si independent de vointa noastra, si exista un material care nu devine independent de noi insine si de vointa noastra decat dupa ce noi am creat acest material. Vasazica, exista un material independent de noi si exista un alt material, prin noi.



2. Deosebirea aceasta se poate face intre obiectele cu cari lucram noi in cunoasterea noastra, cari isi au locul lor in procesul cunoasterii. Deosebirea se poate face inca si din alt punct de vedere. Sa pornim pe calea cea mai simpla. Eu traiesc, stau, sunt aci, in odaie. In odaia aceasta eu vad oameni, banci, lampi, ziduri, ferestre, aud tramvaiul care trece pe strada, masina care trece in momentul acesta. Imi inchipui cum merge masina aceasta pe strada, eu fiind tot in incaperea mea, imi inchipui zapada care este pe tramvai, ma transpun in ceea ce se intampla dincolo de ferestre, jos in strada, simt frigul care este afara, am senzatia de neplacere sau placere - aceasta depinde de temperament - etc. Eu sunt inconjurat peste tot de obiecte, de lucruri si de intamplari. Lucrurile acestea sunt ceea ce se numeste lumea mea, lumea mea inconjuratoare. Aceasta lume a mea inconjuratoare nu traieste, propriu-zis, prin existenta mea, nu este in functiune de mine insumi, ea exista asa cum exista ea. In jurul acestei lumi eu trag un orizont, adica lumea aceasta exista pentru mine pana la anumite limite. Dincolo de aceste limite se intinde, as zice, un fel de penumbra, dar penumbra aceasta are proprietatea ca se lasa a fi cercetata: eu, cu mintea mea, cu mijloacele mele de cercetare, pot sa patrund penumbra, pot sa imping mai departe orizontul acesta al lumii mele si singura conditie pe care o pun, ca in adevar sa pot patrunde mai departe, este sa am numai idee de formarea acestei lumi, adica sa stiu ca exista o lume. In momentul in care stiu ca aceasta lume exista, nu pot sa mai pun limite cari sa incercuiasca aceasta lume. Si nu pot sa pun limite, pentru ca eu pot sa patrund teoretic in aceasta lume, oricat de adanc as voi. Aceasta, in spatiu si in timp, la fel.
Eu traiesc in momentul de fata. Acest moment de fata este mai mult o stare pe care eu o traiesc, pe care fiecare din noi o traim. Momentul ar fi oarecum corespondentul lumii mele spatiale inauntrul orizontului de care vorbeam adineauri. Lumea aceasta insa, a mea, din timp, pe care eu o traiesc intotdeauna, si in prezent, are si ea un orizont, adica poate sa mearga in trecut pana la un oarecare punct si poate sa mearga si in viitor. Eu pot sa anticipez existentele cari vor veni si pot sa le anticipez cu dorintele mele, cu prevederile mele. Evident ca posibilitatea de a patrunde in timp, inainte si inapoi, este conditionata de fapte, de anumite imprejurari, dar, principial, posibilitatea mea de a patrunde, de a trece in lumea aceasta este nemarginita. Si, chiar daca n-ar fi nemarginita, pentru problema filosofica asa cum se pune pentru noi, o singura posibilitate sau directiune de a inainta in aceasta lume a timpului se infatiseaza; si o singura posibilitate, daca exista, si inca pentru noi este suficient pentru ca problema sa fie in adevar pusa si rezolvata.
Vasazica, lumea aceasta a mea exista, exista ca ceva real, independent de mine, real in timp si in spatiu. Independent de mine in sensul ca, indiferent daca eu iau cunostinta de ea, indiferent daca eu o valorific sau nu, ea exista. Eu pot sa iau cunostinta de ea atunci cand sunt pus in conditiunea de a lua cunostinta. Dar, daca nu iau cunostinta de ea, daca, prin urmare, nu sunt orientat in directiunea acestei lumi, lumea continua inca sa existe. Eu vin in contact cu ea in momentul in care ma indrept spre ea. Vin in contact cu ea, zic, in momentul in care ma indrept spre ea, dar venirea mea in contact cu aceasta lume n-are nimic de-a face cu existenta lumii insesi. Eu nu conditionez lumea mea, lumea naturala, as zice, in care traiesc.
Ati auzit, in alta ordine de idei - este o problema pe care o vom discuta la timpul ei -, ca sunt filosofi care spun ca lumea nu exista decat intru atat intrucat o cunosc eu. Este un punct de vedere filosofic si nu putem interzice filosofilor de a spune nazbatii, cand nazbatii se incearca si in alte activitati mai serioase decat filosofia. Dar, in sfarsit, este foarte ciudat sa afirmam ca lumea nu exista decat in momentul in care o cunosc eu. Exemple stau la indemana oricui. America a existat si inainte sa o descopere oamenii si sunt atatea lucruri in univers cari exista fara ca oamenii sa aiba habar de ele. Chiar insusi faptul ca oamenii le descopera nu este decat o dovada ca toata lumea este preexistenta cunostintei mele. Nu pun problema cum este lumea in ea insasi si cum este in cunostinta mea, ca cunostinta mea ar fi un produs nou, care nu este posibil decat cu interventia mea. Eu vorbesc de existenta ca atare, de existenta in sine a realitatii acesteia.

3. Vasazica, nu pot sa conditionez cu nici un pret existenta lumii spatiale, temporale. Lumea in care traiesc eu nu o pot conditiona de mine insumi. Acesta este un prim rezultat pozitiv.
Din ce consta aceasta lume? Ei bine, aceasta lume consta intai din obiecte, adica sunt o masa, un ceasornic, o lampa, o tabla, sunt niste banci, sunt un copac, o casa care formeaza lumea mea.



Dar nu este numai atat. In aceeasi lume a mea simt cum pun si anumite valori, adica este o casa frumoasa si este o casa urata. O casa frumoasa si una urata, o sa spuna un filosof, pentru ca eu o vad frumoasa si eu o vad urata. Aceasta este socoteala de nuanta in procesul meu de cunoastere, dar pentru cunoasterea mea nereflectata, pentru mine, care iau contact cu realitatea insasi, casa frumoasa si cea urata insasi exista, frumoasa si urata, in afara de constiinta mea.
Dar, in al doilea rand, mai exista si alt fel de lume. Exista un ceasornic pentru uzul meu, exista o masa pentru uzul meu, exista o palarie tot pentru uzul meu. Pentru ca, ce insemneaza ceasornic? Ceasornic insemneaza un aparat care masoara timpul. Ce este o masa? Este un obiect de forma cutare, pe care il am ca sa scriu. Ce este palaria? Este un obiect cu care-mi acopar eu capul. Vasazica, exista o valorificare a obiectelor; si este o valorificare practica - in afara de valorificarea de adineauri, care era o valorificare, hai sa zicem, estetica -, o valorificare practica: obiectul exista pentru trebuinta mea, obiectul este la dispozitia mea. Aceasta calitate a obiectului, de a fi pentru trebuinta mea si de a sta la dispozitia mea, pentru constiinta neprevenita, este tot o calitate a lucrului. Este natural ca orice fabricat inchide in el o valorificare, adica inchide posibilitatea de a fi intrebuintat de mine si pentru mine.
Vasazica, nu exista in lumea aceasta exterioara numai obiecte, ci, alaturi de obiecte, in lumea aceasta reala exista pentru omul neprevenit valori cari sunt valori practice, cum spuneam adineauri, valori cari pot sa fie estetice, morale, religioase. Universul acesta, lumea mea, ceea ce numesc eu lumea aceasta a mea este un complex de obiecte si de valori si toate au caracterul acesta bine determinat, ca exista independent de mine si in afara de vointa mea. O palarie va fi intotdeauna un obiect cu o valoare practica, indiferent de faptul daca o port sau nu, daca stiu de existenta ei sau nu.

4. Asupra acestui intreg complex de obiecte si de valori se exercita constiinta mea. Adica, eu vad, eu simt, mie-mi place sau imi displace, eu judec intr-un fel, gandesc in altul, valorific in raport cu mine insumi, fac o multime de operatii. Toata constiinta mea se raporta, prin urmare, la existentele acestea naturale ale lumii; este ceea ce am putea numi, cu un termen cartezian - complexul acesta de fapte al cunostintei mele, toate raportate la lumea din afara de mine -, cu un termen generic, cogito. Ce insemneaza cogito in intelesul cartezian? Insemneaza ca fac o judecata? Nu. Insemneaza ceva mai mult; cogito insemneaza: eu imi indrept constiinta asupra intregii existente si iau in constiinta mea intreaga existenta, dublez in constiinta mea intreaga existenta naturala. Cogito, prin urmare, este o operatie colectiva si un termen colectiv pentru tot continutul constiintei mele.
Acum, orice om traieste aceasta stare a lui cogito cartezian, adica orice om ia in constiinta lui realitatea, orice om prinde realitatea, orice om traieste aceasta realitate. Trairea realitatii se face tocmai prin aceste operatii pe care le indeplineste constiinta mea. La unii insa acest cogito este expres, iar la altii este implicit; la unii cogito este operatie reflexiva, la altii, operatie pur si simplu pasiva. Adica, eu am ceasornicul inaintea mea, ma uit la el, cogito este in functiune. Dar pot sa spun inca altceva, pot sa traiesc starea in care am ceasornicul in fata mea. Vasazica, cogito este in functiune, dar, in acelasi timp, imi dau seama, cogito fiind in functiune, ca am ceasornicul in fata mea. Adica, asupra lui cogito se plaseaza un al doilea cogito, asupra complexului, asupra vietii constiintei mele se grefeaza o a doua constiinta, se grefeaza constiinta faptului de constiinta. Adica, asupra cunostintei unui lucru, as zice, mai exact pe romaneste, asupra cunoasterii unui lucru, se reflecteaza constiinta cunoasterii lucrului. Acest al doilea cogito, cum i-am zice, formeaza, la randul lui, o lume pentru sine: ceea ce era inainte lumea noastra reala, lumea noastra naturala, avem aacumi pe un plan mai ridicat, aproape ca analog, aceasta viata a constiintei.
In aceasta viata a constiintei obiectele si valorificarile sunt, grosso modo sau la prima vedere, la fel cu obiectele si valorificarile din primul univers, din universul nostru sensibil, din universul nostru real. Ce am eu din universul real? Starile de constiinta, cunoasterea acestui univers real. Ce am eu din acest al doilea cogito suprapus? Tot cunostinte, valori. Vasazica, pentru mine, pentru constiinta omeneasca ce gandeste nu exista deosebiri principiale intre o cunostinta si cealalta. Este o cunostinta care se exercita o data asupra unor obiecte, alta data asupra altor obiecte, numai ca este o deosebire intre aceste obiecte.




Spuneam adineauri, sunt orientat, imi indrept eu atentiunea asupra lumii naturale, asupra lumii reale, sau nu mi-o indrept, lumea aceasta exista si continua sa existe. Tot asa se intampla si in ordinea de-a doua? In unele cazuri da, in altele insa, nu. Va inchipuiti d-voastra ca constiinta mea creeaza, din considerarea lumii naturale, numarul? Numarul este un obiect, o existenta de sine statatoare. In momentul in care l-am creat, numarul acesta poate sa fie observat, studiat, descris, cercetat etc. Numai ca, in momentul in care eu nu-l mai consider, numarul nu mai exista. Aritmetica este un corp de doctrina, dar ea nu are existenta decat in masura in care imi indrept interesul, ma orientez asupra ei. Dincolo, in asa-numita orientare naturala, acolo lumea exista; dincoace, in aritmetica, in lumea aceasta a numerelor, numarul nu exista decat prin existenta unei constiinte, adica a constiintei omenesti in genere, nu a mea, a ta si a celuilalt, acii a constiintei omenesti in genere.
Vedeti dar care este deosebirea; este o lume cu o existenta de sine statatoare si este o lume cu o existenta conditionata de orientarea noastra. Lumea are orientare aritmetica, deci constiinta omeneasca in genere are orientare aritmetica? Exista aritmetica. N-are aceasta orientare, aritmetica inceteaza sa existe. Dincolo, pot sa am sau sa nu am acea orientare naturala, lumea va continua sa existe si, mai curand sau mai tarziu, eu sau constiinta omeneasca in genere va fi fortata sa ia cunostinta de ea. Aceasta este deosebirea fundamentala intre lumea reala si cealalta lume, careia i-am zice lumea ideala sau, mai bine, intre lumea naturala si lumea ideala, pentru ca termenul de „real" este ceva neclar. Aceste doua grupe mari epuizeaza, propriu-zis, intreaga existenta, epuizeaza materialul nostru de gandire, materialul de cunostinta si, in afara de aceste obiecte, nu mai exista nimic care sa fie obiect pentru constiinta noastra si material care sa intre in cunoasterea noastra.
Vedeti insa, caracteristic pentru ambele grupe de fapte este ca ele sunt cunoasteri care se raporteaza la obiecte din afara de ele, adica ele au - cum am spus si alta data - acest caracter intentional. Orice lume, adica orice cunostinta a noastra, orice cuvant pe care noi il pronuntam ca semn al unui concept al nostru, sa zicem, nu se inchide in el insusi, ci intotdeauna iese in afara de el si indica semnul unui obiect din realitate, fie din lumea naturala, fie din lumea ideala. Comun, prin urmare, ambelor grupe de obiecte de cari vorbeam adineauri este ca, atunci cand ele ajung la cunoasterea noastra, aceasta cunoastere a noastra tinde sa se intoarca inspre obiect. Vasazica, este ceva in el care ne scoate aini afara de cunoastere, in afara de constiinta noastra. Sa iau un exemplu; cand zic: „sufar", am exprimat pur si simplu o stare a mea sentimentala. Aceasta stare a mea sentimentala este obiectul ideal, este obiect pentru cel de-al doilea cogito, un obiect, in aceeasi masura in care lampa este obiect pentru cel dintai cogito. Nu este nici o deosebire din punctul de vedere logic intre unul si celalalt. Este o deosebire structurala, din punct de vedere ontologic, as zice, pe care v-am aratat-o adineauri. Dar, din punct de vedere logic, nu este absolut nici o deosebire; adica, functiunea se indeplineste exact in acelasi fel, fie ca cunoastem primul cogito: un obiect din lumea reala, fie ca cunoastem cel de-al doilea cogito: un obiect din lumea ideala, functiunea este aceeasi si, deci, si termenii sunt echivalenti in functiune. Aceasta este o considerare reala a lumii. De indata ce fiecare lume pastreaza caracterul acesta intentional, atunci orice cunostinta a mea nu poate sa fie considerata decat in stransa legatura cu ceea ce arata, cu obiectul pe care-l indica. Aceasta este o pozitie reala in filosofie, dar o pozitie care nu este totdeauna cea mai folositoare.
Acum ajungem la problema pe care o anuntam la inceput.

5. Noi avem nevoie de asa-numita considerare logica. Ce insemneaza considerare logica?
Exista inaintea mea lumea in generalitatea ei, lumea naturala, lumea reala, lumea ideala. Aceasta lume este pentru mine obiect de cercetare. Eu afirm existenta unui lucru, dar, in acelasi timp, pot sa fac o operatie analoaga, analoaga numai, cu asa-numita indoiala metodica a lui Descartes: voi incerca sa ma indoiesc de existenta lumii acesteia. De pilda, am afirmat existenta obiectului A si pe urma incep sa incerc numai a ma indoi de existenta acestui obiect A. Asupra felului de existenta, evident ca nu este nici o discutiune. Incerc, vasazica, aceasta operatiune pe care vreau s-o fac, sa ma indoiesc. Ce se intampla? Eu nu spun: obiectul A nu exista, pentru ca aceasta ar insemna ca eu neg obiectul A. Indoiala mea nu este negarea realitatii. Dar zic: eu sunt in indoiala fata de adevarul afirmatiei "A exista". Aceasta afirmatie: A exista continua sa subziste, eu n-am dat-o peste cap. Eu nu spun: Afirmatia "A exista" este falsa, nu zic: A nu exista, ci zic: eu pun oarecum la carantina, tin sub banuiala aceasta afirmatie "A exista". Ce se intampla cu ea? Aci vine partea cea mai grea, pe care v-o anuntam de la inceput. Ce se intampla cu aceasta afirmatie "A exista", cand o pun la indoiala? Un lucru foarte simplu: ii suspend eficacitatea; nu afirm ca "A nu exista", ci zic: "A exista" s-o lasam deoparte, nu prejudecam asupra cestiunii, o lasam la o parte. Ramane afirmatia "A exista", dar isi pierde sensul, adica isi pierde eficacitatea aplicabilitatii.



Cred ca este aproape clar. Cand eu zic „ceasornic", un concept oarecare, ceasornic-conceptul indica obiectul ceasornic, intentioneaza un obiect care este insusi obiectul real, natural. Cum ar fi daca as suspenda functiunea conceptului? Conceptul „ceasornic" exista, dar caracterul intentional, adica indicarea obiectului prin concept, aceasta este suprimata.
Aceasta este, propriu-zis, considerarea logica, aceasta este perspectiva logica, punctul de vedere logic si existenta logica. Existenta logica, punctul de vedere logic, perspectiva logica etc. nu schimba intru nimic natura unei cunostinte, dar taie legatura dintre o cunostinta si functiunea ei naturala. Functiunea naturala a oricarei cunostinte este tocmai indicarea obiectiva de care vorbeam adineauri. In momentul in care tai aceasta indicare obiectiva, nu ramane decat partea de cunostinta fara functiunea ei naturala si aceasta cunostinta fara functiunea ei naturala este cunostinta in existenta ei logica.
Spuneam ca, in adevar, nu schimba natura, structura cunostintei, pentru ca ea este numai suspendata in activitatea ei; spuneam ca este o deosebire intre negare si suspensiune. Vedeti, punctul de vedere logic sau postularea, pozitia logica a cunostintei in general nu este, propriu-zis, scepticismul, pentru ca eu nu ma indoiesc asupra valorii, asupra posibilitatii cunostintei mele de a reprezenta, de a indica realitatea. Scepticul zice: adevarat, eu am cunostinta, am afirmatia "A exista", dar Dumnezeu stie daca in adevar afirmatia mea "A exista" are vreun sens. Suspensiunea aceasta, i-as zice fenomenologica, este, propriu-zis, refuzul de a face orice considerare asupra functiunii cunoasterii, asupra functiunii inductive a cunostintei. Prin urmare, punctul de vedere logic este punct de vedere sceptic si, pe de alta parte, nu este punct de vedere negativ. Punctul de vedere negativ este pur si simplu: afirmatia "A exista" este neadevarata. Afirmatia "A exista" este neadevarata este tot asa de putin logica precum afirmatia "A exista", pentru ca nu face decat sa nege continutul unei cunostinte. Ei bine, acest continut al cunostintei este complet dat la o parte in aceasta considerare logica. Ce face, prin urmare, considerarea logica? O operatie foarte simpla, care poate ca inca nu va este asa de clara: ea interzice cercetatorului de a face orice afirmatie asupra valabilitatii cunostintei si interzice cercetatorului de a face orice afirmatie asupra functiunii cunostintei.

6. Dar pozitia aceasta logica o sa spuneti d-voastra ca poate sa fie buna in alta parte, dar nu in teoria cunostintei, pentru ca teoria cunostintei doar aceasta face: la un moment-dat ea trebuie sa studieze, dupa cum v-am anuntat, tocmai legatura dintre cunostinta si obiectul pe care-l indica cunostinta. Da, este adevarat, dar tocmai pentru ca sa studieze legatura dintre cunoastere si realitatea insasi, se cere ca cei doi termeni ai cunoasterii sa fie separati, bine delimitati. Deci, cunostinta care intra in cercetarea gnoseologica este in adevar cunoasterea privita din punctul de vedere logic. Punctul de vedere logic este - dupa cum ati inteles d-voastra - o metoda ceva mai larga decat domeniul teoriei cunostintei; adica, este o metoda care isi are locul si in logica, tot asa de bine ca si in teoria cunostintei.
Prin urmare, ca sa legam cu ceea ce am spus alta data, deosebirea dintre teoria cunostintei si logica nu sta in metodele acestor doua discipline, ci in problemele speciale pe cari fiecare le are, si anume: logica cerceteaza cunostinta sub specie logicae, inauntrul ei insesi; teoria cunostintei studiaza cunostinta in raport cu termenul celalalt al procesului, adica in raport cu obiectul pe care o cunostinta il indica.

Iata cateva cuvinte, foarte putine, foarte insuficiente, dar totusi indicatoare, in linii mari, asupra metodei teoriei cunostintei si asupra obiectelor cu cari teoria cunostintei are intr-adevar sa lucreze.






Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite