1.1. De la stiinte sociale la stiinte biologice

p4j9jh
In lucrarea sa “Principles of Psychology” (1890) -; una dintre cartile care au stat la baza psihologiei experimentale - William James vorbeste mult despre instincte. Acest termen l-a fost folosit pentru a se referi la circuite neurale specifice, comune fiecarui membru al unei specii si care sunt produsul evolutiei speciei respective. Luate impreuna, aceste circuite constituie (la specia noastra) ceea ce numim “natura umana”. A fost (si este) obisnuit sa gandim ca alte animale sunt ghidate de “instincte”, in timp ce oamenii si-au pierdut instinctele si se ghideaza dupa “ratiune”, de aceea noi suntem mai flexibili si mai inteligenti decat animalele. William James are o parere contrara. El spune ca noi suntem mai inteligenti si mai flexibili pentru ca avem mai multe instincte decat animalele. Noi avem tendinta de a nu le observa, tocmai pentru ca ele lucreaza atat de bine -; pentru ca ele proceseaza informatia atat de automat si fara efort. James spune ca ele ne structureaza gandirea atat de puternic incat ar fi greu sa ne imaginam cum ar fi fara ele. Ca rezultat, noua ni se par unele comportamente “normale”, “firesti”. Nu realizam ca aceste comportamente “normale” ar trebui cumva explicate. Aceasta “orbire fata de instincte” -; cum o numeste el -; face psihologia atat de greu de studiat. Pentru a depasi aceasta problema, James sugereaza ca noi ar trebui sa facem “normalul sa para straniu”:

“Este nevoie de o minte deschisa necesara procesului de a face normalul sa para straniu, astfel incat sa punem intrebarea de ce la fiecare dintre comportamentele umane. Doar la un metafizician apar intrebari precum: De ce atunci cand suntem veseli zambim si nu ne incruntam? De ce nu putem vorbi la fel de usor unei multimi ca unui prieten? De ce ne indragostim de un anumit tip de fete? Omul simplu ar spune: Desigur ca zambim, desigur ca ne bate inima cand vorbim unei multimi, desigur ca ne indragostim de fata aceea atat de frumoasa!
Si, probabil, la fel simte fiecare animal despre ce ar trebui sa faca in prezenta unor obiecte familiare…Leului i se va parea normal ca leoaica sa fie partenera sa, iar ursului ursoaica. Unei gaini i s-ar parea probabil mostruos sa existe o creatura careia un cuib plin de oua sa nu i se para ceva fascinant de pe care nu trebuie sa te ridici niciodata.
Deci trebuie sa fim siguri ca oricat de misterioase ne par noua unele instincte ale animalelor, instinctele noastre le vor parea la fel de misterioase si lor.”(James, 1890)

Multi psihologi evita studierea competentelor naturale, gandindu-se ca in acest domeniu nu este nimic de explicat. Ca rezultat, psihologii sociali sunt dezamagiti daca nu gasesc un fenomen “care ar surpride-o pe bunica”, iar psihologii cognitivisi petrec mult timp studiind felul in care rezolvam problemele la care nu suntem buni, cum ar fi matematica sau sahul, si nu pe cele pe care le rezolvam foarte usor. Dar competentele noastre naturale -; abilitatile de a vedea, de a vorbi, de a gasi pe cineva ca fiind frumos, de a intoarce un favor, de a ne speria de boli, de a ne indragosti, de a initia un atac, de a ne indigna sau de a explora mediul -; sunt posibile doar pentru ca exista un vast si eterogen mecanism computational care sa le sustina si sa le regleze. Aceasta masinarie lucreaza atat de bine incat nici nu ne dam seama ca exista -; noi toti suferim de “orbire fata de instincte”. Ca rezultat, psihologii au neglijat studierea unora dintre cele mai interesante masinarii ale mintii umane (Cosmides si Tooby, 1997). Einstein a fost cel care a spus ca “teoria este cea care decide ce observam”. De aceea, unii psihologi ai anilor ’90 au lansat curentul evolutionist, care studiaza un sistem biologic de o complexitate fantastica -; mintea umana -; din punctul de vedere al felului cum ea se adapteaza la probleme. “Teoria problemelor adaptative” ghideaza investigarea programelor cognitive care rezolva problemele; cunoscand ce program cognitiv exista, cautam in continuare baza sa neurala dupa schema: Problema adaptativa --- Program cognitiv --- Baza neurofiziologica (si invers).

1.2. Modelul Standard al Stiintelor Sociale

Atat inainte cat si dupa Darwin o idee larg raspandita printre filosofi si oameni de stiinta era aceea ca mintea umana seamana cu o tabla nescrisa, fara nici un continut pe ea pana ce acesta nu este scris de mana experientei. Toma d’Aquino spunea “nu exista in mintea noastra nimic ce nu a trecut mai intai prin simturile noastre”. Lucrand in aceasta paradigma, Empirismul Englez (cum ar fi David Hume) si succesorii lor au elaborat teorii despre cum experienta, refractata prin cateva proceduri mentale inascute, inscrie continuturi informationale pe tabla mintii. De lungul anilor, metafora tehnologica folosita pentru a descrie structura mintii umane a fost in mod constant “up-datata”, de la tabla nescrisa la masina de calcul si apoi computer, dar ideea de baza a Empirismului a ramas aceeasi, regasindu-se ca teoria cea mai ortodoxa in antropologie, sociologie si cele mai multe arii ale psihologiei. Conform cu aceasta teorie “ortodoxa”, tot continutul mintii umane isi are originea in exterior -; in mediu si lumea sociala -; iar arhitectura mintii consta doar, sau predominant, intr-un numar mic de mecanisme cu scop general care nu depind de un continut anume, numite “invatare”, “inteligenta”, “imitare”, “ratiune”, “nevoia de cultura”. Conform acestui punct de vedere, se considera ca aceleasi mecanisme guverneaza achizitia limbajului, recunoasterea expresiilor emotionale, modul in care gandim despre incalcarea unor norme sociale, felul cum dobandim atitudini despre prieteni, intoarcerea unui serviciu -; totul mai putin perceptia. Aceasta pentru ca mecanismele care guverneaza gandirea, invatarea si memoria se considera ca opereaza uniform, dupa principii fixe, indiferent de continutul asupra caruia opereaza -; de aceea se numesc independente de continut. Asemenea mecanisme, prin definitie, nu poseda continuturi pre-existente sadite in procedurile lor, nu sunt proiectate sa opereze mai usor asupra unor informatii decat asupra altora, si nu au trasaturi specializate in procesarea unui anumit tip de informatie. Acesta este Modelul Standard al Stiintelor Sociale -; conform caruia mintea umana reprezinta o constructie sociala, iar stiintele sociale sunt autonome si separate complet de orice fundatie psihobiologica si evolutionista (dupa Cosmides si Tooby, 1997).
Trei decenii de progrese si convergente in psihohologia cognitiva, biologia evolutionista si neurostiinte au aratat ca acest punct de vedere privind mintea umana este radical defectuos. Psihologia evolutionista ne furnizeaza un cadru alternativ care incepe sa-l inlocuiasca pe cel vechi. Din acest punct de vedere, toate creierele umane normale dezvolta o colectie standarizata de circuite de procesare si reglare specializate functional si, in multe cazuri, specifice unui anumit continut informational. Aceste circuite organizeaza modul in care interpretam experientele de viata, “injecteaza” motivatie in viata noastra mentala, si furnizeaza cadre universale ce ne permit sa intelegem actiunile si intentiile altora.
Cum au ajuns psihologii evolutionisti la acest punct de vedere? Atunci cand regandesti un domeniu, uneori este necesar sa mergi inapoi la primele principii, sa pui intrebari de baza precum “Ce este comportamentul?” “Ce intelegem prin <minte>?” “Cum a putut ceva atat de intangibil precum <mintea> sa evolueze, si care este relatia sa cu creierul?”. Raspunsurile la asemenea intrebari furnizeaza cadrul in care opereaza psihologia evolutionista. Iata cateva asemenea exemple de raspunsuri (dupa Cosmides si Tooby,1997):
Psihologia este acea ramura a biologiei care studiaza 1) creierul, 2) cum proceseaza creierul informatia, si 3) cum procesarea informatiei de catre acesta genereaza comportamentul. Odata ce realizam ca psihologia este o ramura a biologiei, rationamentele dezvoltate de biologie -; teoriile sale, principiile si observatiile -; pot fi folosite la a intelege psihologia.

1.3. Creierul este un sistem fizic, similar unui computer

Creierul este un sistem fizic ale carui operatii sunt guvernate de legile fizicii si chimiei. Ce inseamna aceasta? Inseamna ca toate gandurile, sperantele, visele si sentimentele sunt produse de catre reactiile chimice din creier. Functia creierului este de a procesa informatia. Cu alte cuvinte, el este un computer facut din compusi organici (pe baza de carbon) si nu din chip-uri de siliciu. Creierul este alcatuit din celule: neuroni si celulele care ii sustin -; celule gliale. Neuronii sunt celule specializate in transmiterea informatiei, iar reactiile chimice produc descarcarile neuronilor. Receptorii senzoriali sunt celule specializate in strangerea informatiilor din lumea exterioara si din alte parti ale corpului. Ne putem simti stomacul cand se dilata pentru ca avem receptori la nivelul sau, dar nu ne putem simti pancreasul, pentru ca el nu are receptori. Receptorii sunt conectati la neuroni care transmit informatia catre creier. Alti neuroni trimit informatia de la creier la neuronii motori. Neuronii motori sunt conectati la muschi; ei produc miscarile musculare. Aceste miscari sunt ceea ce numim comportament.
Organismele care nu se misca, nu au creier. Copacii nu au creier, tufele nu au creier, florile nu au creier. De fapt, exista unele animale care nu se misca in anumite stadii ale vietii, iar in timpul acestor stadii, ele nu au creier. De exemplu, o specie de nevertebrat marin care in stadiul primar al vietii sale inoata pentru a gasi un loc de care sa se fixeze, odata fixat el nu mai trebuie sa se miste niciodata, asa ca isi resoarbe creierul. De ce sa consume energie un organ care nu mai e necesar?(Cosmides si Tooby, 1997).

1.4. Circuitele neurale sunt proiectate prin selectie naturala sa rezolve problemele cu care s-a confruntat specia in istoria sa evolutiva

A spune ca functia creierului este de a genera comportamentul care este “adecvat” mediului in care traim nu inseamna foarte mult, daca nu definim ce inseamna “adecvat”. Iata un exemplu relevant din biologia evolutionista, inspirat din Cosmides si Tooby (1997).
“Adecvat” poate avea semnificatii diferite pentru organisme diferite. Avem receptori care sunt stimulati de vederea si mirosul excrementelor -; cu alte cuvinte putem vedea si mirosi o balega de vaca. La fel poate si o musca de balegar. Dar in detectarea prezentei excrementelor in mediu, ceea ce este comportament adecvat pentru noi difera de ce este adecvat pentru o musca de balegar. La mirosul balegii, comportamentul adecvat pentru o femela de musca de balegar este sa se indrepte spre balega respectiva, sa aterizeze pe ea, si sa-si depuna ouale. Balega reprezinta mancare pentru larvele mustei -; de aceea, comportamentul adecvat pentru larva respectiva este de a le manca. Si, deoarece femela de musca de balegar isi petrece mult timp in jurul excrementelor, comportamentul masculului este de a zbura in jurul acestor excremente, incercand sa se imperecheze; pentru el o gramada de balegar este un bun loc “de agatat”.
Dar pentru noi, excrementele sunt o sursa de boli contagioase. Pentru noi, ele nu sunt de mancat, nu sunt un loc de crescut copiii si nici un loc bun de dat intalniri. Deoarece o gramada de balegar este o sursa de boli contagioase pentru oameni, comportamentul adecvat este de a ne indeparta de sursa mirosului. Probabil muschii fetei formeaza expresia de dezgust -; universala la toate culturile -; in care nasul se increteste pentru a se proteja si a proteja ochii de substantele volatile daunatoare. Pentru noi o gramada de balegar este “dezgustatoare”. Pentru o femela de musca de balegar, in cautarea unei zone frumoase pentru a-si face o casa si a-si creste copiii, o gramada de balegar reprezinta un vis frumos. Ideea este ca mediul nu specifica prin el insusi un comportament adecvat. Cu alte cuvinte, nu putem spune “Mediul m-a facut sa fac asta!” si gata. In principiu, un computer sau circuit poate fi proiectat sa conecteze orice stimul din mediu, cu orice comportament. Care comportament declansat de un stimul reprezinta o functie a circuitelor neurale ale creierului. Aceasta inseamna ca daca ai fi un proiectant de creiere si ai putea sa faci un creier sa raspunda in ce fel doresti tu, sa lege orice input din mediu cu orice comportament -; atunci ai putea sa faci o persoana sa-si linga buzele si sa-si asterne masa atunci cand miroase o adiere de balegar proaspat.
Dar ce a facut de fapt “proiectantul” creierului, si de ce? De ce gasim fructele ca fiind dulci si balega dezgustatoare? Cu alte cuvinte, cum am obtinut circuitele pe care le avem, si nu pe cele pe care le are musca de balegar?
Atunci cand vorbim despre un computer, raspunsul la aceasta intrebare este simplu: circuitele sale au fost proiectate de un inginer, iar inginerul le-a proiectat in asa fel incat sa rezolve problemele pe care el a dorit sa le rezolve; probleme precum adunarea sau scaderea, sau accesarea unei anumite adrese stocate in memoria computerului. Circuitele noastre au fost proiectate de asemenea pentru a rezolva probleme. Dar ele nu au fost selectate de un inginer ci au fost proiectate prin procese evolutive, iar selectia naturala reprezinta forta cea mai probabila de a creea masinarii cu o organizare complexa. Poate ca initial, unii oameni gaseau excrementele ca fiind apetisante. Dar, persoanele care vor manca excremente se vor imbolnavi si vor muri, sau nu vor mai fi in masura a se reproduce. Ca rezultat, cei ce mananca excremente vor avea mai putini urmasi decat cei ce le vor evita. Cum circuitele neurale ale copiilor tind sa semene cu ale parintilor vor fi mai putini “mancatori de excremente” in generatiile urmatoare, decat de “ne-mancatori”. Procesul continuand, generatie dupa generatie, mancatorii vor dispare din populatie. De de? Ei au mancat excremente si au murit. Au ramas in populatie doar cei ca noi -; descendentii celor care au evitat excrementele. Nu a mai ramas nimeni dintre cei care aveau circuite nervoase ce faceau excrementele delicioase.
Evident, oamenii din zilele noastre sunt capabili sa rezolve probleme pe care nici un om primitiv “vanator-culegator” nu a trebuit sa le rezolve -; putem invata matematica, conduce masini sau folosi computere. Abilitatea noastra de a rezolva asemenea tipuri de probleme reprezinta un “efect secundar” al circuitelor ce au fost proiectate sa rezolve probleme adaptative. De exemplu, atunci cand stramosii nostrii au devenit bipezi -; cand au inceput sa mearga in doua picioare in loc de patru -; ei au trebuit sa-si dezvolte un bun simt al echilibrului. Faptul ca ne pastram bine echilibrul pe doua picioare in timp ce ne miscam inseamna ca putem face si alte lucruri decat a merge -; inseamna ca putem sa mergem pe patine sau sa facem surfing. Faptul ca putem face surfing sau patinaj sunt “efecte secundare” ale adaptarii proiectate pentru echilibru in timpul mersului in doua picioare (Cosmides si Tooby, 1997).

1.5. Constiinta este doar varful icebergului, cea mai mare parte a ce se intampla in minte ne este ascuns

Noi nu suntem, si nu putem deveni, constienti de cea mai mare parte a activitatii creierului nostru. Daca luam in discutie perceptia vizuala: experienta subiectiva ne spune ca a vedea este simplu -; deschidem ochii, lumina ajunge la retina, si -; voila! -; vedem. Este simplu, automat, sigur, rapid, inconstient si nu necesita instructiuni -; nimeni nu trebuie sa mearga la scoala pentru a invata sa vada. Dar aceasta simplitate aparenta este inselatoare. Retina este un cearsaf bidimensional de celule sensibile ce acopera interiorul globului ocular, in partea sa din spate. Ca sa ne dam seama ce obiecte tridimensionale exista in lumea inconjuratoare bazandu-ne doar pe reactiile chimice dependente de lumina ce apar in aceste celule, necesita rezolvarea unor probleme atat de complexe, incat pana acum nici un inginer nu a putut crea un robot care sa vada asa cum vedem noi. Noi vedem cu creierul, nu doar cu ochii, iar creierul contine un repertoriu vast de circuite specifice, fiecare specializat in rezolvarea unei componente diferite a problemei de ansamblu. Avem nevoie de tot felul de circuite pentru a o vedea pe mama mergand prin camera. Avem circuite ce sunt specializate in 1) analizarea formei obiectului, 2) detectarea miscarii, 3) detectarea directiei miscarii, 4) aprecierea distantei, 5) analizarea culorilor, 6) identificarea obiectului ca fiind un om, 7) recunoasterea fetei ca fiind a mamei, si nu a altcuiva. Fiecare circuit individual trimite informatie la un circuit de nivel superior, care verifica datele generate de un circuit comparativ cu datele generate de alte circuite, rezolvand posibilele contradictii (dupa Cosmides si Tooby, 1997).
Intuitia noastra ne poate insela. Experienta noastra constienta a unei activitati “usoare” sau “naturale” ne poate conduce la a subestima grosolan complexitatea circuitelor care fac vederea posibila. Ea este usoara, automata, sigura si rapida tocmai deoarece avem toata aceasta masinarie complicata si specializata.

1.6. Circuite neurale diferite sunt specializate pentru rezolvarea a diferite probleme adaptative

Un principiu ingineresc de baza este acela ca aceeasi masina rareori este capabila a rezolva la fel de bine doua probleme diferite. Corpul nostru este impartit in organe, cum sunt inima si ficatul, din exact acelasi motiv. Pomparea sangelui prin corp si detoxifierea sangelui de otravuri sunt doua probleme diferite. Asa ca, omul are doua masini diferite pentru rezolvarea fiecareia. Designul inimii este specializat pentru pomparea sangelui iar al ficatului este specializat pentru detoxifierea sangelui. Ficatul nu poate functiona precum o pompa, iar inima nu se pricepe la detoxifierea sangelui.
Creierul trebuie sa fie alcatuit dintr-o colectie mare de circuite, fiecare specializat pentru rezolvarea a diferite probleme. Putem vedea fiecare dintre aceste circuite ca pe un mini-computer dedicat rezolvarii unei singure probleme. Asemenea mini-computere specializate sunt numite uneori “module”. Deci, putem vedea creierul ca pe o colectie de mini-computere specializate -; o colectie de module. Desigur trebuie sa existe circuite al caror design sa fie specializat in integrarea output-urilor acestor mini-computere specializate in scopul producerii comportamentelor.
Copiii sub un an, atunci cand observa interactiunea unor obiecte disting evenimentele cauzale de cele non-cauzale care au aceleasi proprietati spatio-temporale. Ei disting obiectele care se misca doar atunci cand se actioneaza asupra lor, de cele care sunt capabile sa se miste singure (distinctia “animat/ne-animat”). Ei fac asumptia ca miscarea obiectelor animate, care se misca singure, este cauzata de stari interne invizibile -; scopuri sau intentii -; a caror prezenta trebuie inferata, din moment ce starile interne nu se vad. Copiii mai mari poseda un sistem de “citire a mintii”, care foloseste directia privirii altei persoane (“joint attention”) si miscarea pentru a infera ce vor altii, ce stiu ei sau ce cred. Cand acest sistem este afectat -; precum la autisti -; copilul nu poate infera ce cred altii. Cand un adult scoate un sunet asemanator unui cuvant in timp ce indica spre un obiect nou copilul face asumptia ca acel cuvant se refera la acel obiect, la tot obiectul nu la o parte din el. Un copil cu autism care are un IQ normal si sisteme perceptive intacte, este insa incapabil sa faca inferente simple despre starile mentale ale altora. Copiii cu Sindrom Williams sunt profund retardati mental si au dificultati in a invata chiar si o sarcina spatiala simpla, dar ei sunt buni la a infera starile mentale ale altor oameni. Unele dintre mecanismele lor de a rationa sunt afectate, dar sistemul lor de a citi mintea oamenilor este intact. Probleme diferite necesita mecanisme diferite. Cunostintele despre intentii, convingeri si dorinte, care ne permit sa facem inferente despre comportamentul oamenilor, nu este adecvat sa-l aplicam la obiecte ne-animate. Aceasta sugereaza ca multe dintre mecanismele computationale sunt specifice unui anumit continut informational, ele pot fi activate in unele situatii dar nu in altele. Exista date privind existenta circuitelor specializate in procesarea obiectelor, cauzalitatii fizice, numerelor, convingerilor si motivatiilor altor persoane, precum si a interactiunilor sociale. Se stie ca mecanismele invatarii care guverneaza achizitia vocabularului sunt diferite de cele ce guverneaza achizitia gramaticii, si ambele sunt diferite de mecanismele ce guverneaza achizitia fobiei de serpi. “Instinctele” sunt vazute deseori ca situandu-se la capatul opus al “gandirii” si “invatarii”. Homo sapiens este considerat un “animal rational”, o specie ale carei instincte au fost sterse de evolutie, fiind inlocuite de cultura. Dar circuitele gandirii si invatarii au urmatoarele proprietati: 1) sunt structurate complex in vederea rezolvarii unui tip anume de probleme, 2) se dezvolta la toti oamenii normali, 3) se dezvolta fara vreun efort constient si in absenta oricarei instructii, 4) se aplica fara ca omul sa constientizeze logica lor functionala. Cu alte cuvinte, ele au toate caracteristicile a ceea ce am putea numi in mod normal “instincte”. De fapt, putem vedea aceste sisteme computationale specifice ca fiind niste instincte de gandire si instincte de invatare.
Cosmides si Tooby (1997) spun ca studentii deseori intreaba daca un comportament este cauzat de “un instinct” sau “este invatat”? O intrebare mai potrivita ar fi “care instinct a determinat invatarea comportamentului respectiv?”

1.7. Craniul nostru modern gazduieste un creier din epoca de piatra

Specia noastra a trait ca “vanatori-culegatori” de 1000 de ori mai mult decat ca fiind altceva. Lumea ce noua ne apare atat de familiara, cu sosele, scoli, magazine, fabrici, ferme si stadioane dateaza doar de foarte putina vreme comparativ cu istoria noastra evolutiva. Era computerelor este doar putin “mai in varsta” decat un student, iar revolutia industriala este veche de aproximativ 200 de ani. Agricultura se pare ca a aparut acum 10 000 de ani, si doar de 5000 de ani oamenii au renuntat la a mai trai ca vanatori si culegatori si au infiintat fermele. Selectia naturala este un proces lent si nu au trecut destule generatii pentru a proiecta circuite adaptate la viata post-industriala. Cu alte cuvinte, craniul omului modern gazduieste un creier din epoca pietrei. Cheia pentru a intelege cum lucreaza mintea omului modern consta in a realiza ca circuitele sale nu au fost proiectate pentru a rezolva problemele cotidiene ale americanului modern -; ele au fost proiectate pentru a rezolva problemele cotidiene ale stramosilor vanatori-culegatori. Prioritatile epocii pietrei au produs un creier mai bun la a rezolva anumite probleme si mai slab la a rezolva altele. De exemplu, este mai usor pentru noi sa ne descurcam cu grupuri mici de oameni decat cu multimi de mii de oameni, este mai usor sa invatam sa ne fie frica de serpi decat de socuri electrice, chiar daca mai multi oameni sunt electrocutati decat muscati de serpi in zilele noastre.

1.8. Innascut si dobandit

Disputa despre “contributia relativa” din timpul dezvoltarii intre “mostenire genetica” si “dobandire prin invatare” este una dintre cele mai aprige din psihologie. Exista cateva aspecte diferite ale relatiei “genetic-dobandit” care sunt de obicei scoase spre dezbatere.
Arhitectura cognitiva, ca de altfel toate aspectele fenotipului, de la dinti pana la circuitele memoriei, este produsul comun al genelor si mediului. Psihologia evolutionista nu considera ca genele joaca un rol mai important in dezvoltare decat joaca mediul, sau ca “factorii innascuti” sunt mai importanti decat “invatarea”. Genetica comportamentala incearca sa raspunda la intrebari de genul: data fiind o populatie ce traieste intr-un mediu specific, in ce masura diferentele dintre acesti oameni sunt determinate de diferentele dintre genele lor? La aceasta intrebare de obicei se raspunde calculand un coeficient de heritabilitate, bazat pe studiile facute pe gemeni identici sau nu. “Ce contribuie mai mult la asemanarea dintre ei, genele sau mediul?” nu are un raspuns fix: “eritabilitatea” unei trasaturi poate varia de la un loc la altul, tocmai datorita faptului ca mediul afecteaza dezvoltarea. Coeficientul de heritabilitate masoara sursa variatiei intr-o populatie ( de exemplu, intr-o padure de stejari, in ce masura diferentele in inaltime coreleaza cu diferentele in expunerea la soare). El nu iti spune nimic despre ce a cauzat dezvoltarea unui individ. Sa spunem ca pentru inaltime, 80% din variatia unei paduri de stejar este cauzata de variatii in genele lor. Aceasta nu inseamna ca inaltimea stejarului din gradina ta este “80 % genetica”. ( Ce ar putea sa insemne aceasta? Genele contribuie mai mult la inaltime decat lumina? Ce procent din inaltime a fost determinat de azotul din sol? Sau de ploaie? Sau de concentratia de CO2?) Aplicate la un individ, aceste procentaje sunt fara sens, deoarece toti acesti factori sunt necesari pentru a face un copac sa creasca. Daca inlaturam unul, inaltimea sa va fi zero. Confundand individul cu populatia unii au definit problema genetic-dobandit in maniera urmatoare: Ce este mai important in determinarea fenotipului unui organism, genele sale sau mediul sau? Orice specialist in biologia evolutionista stie ca aceasta este o intrebare fara sens. Orice aspect al unui organism este produsul comun al genelor sale si al mediului sau. Sa intrebi ce este mai important este ca si cum ai intreba: Ce este mai important in determinarea ariei unui dreptunghi, lungimea sau latimea? Sau ce este mai important ca sa mearga o masina, motorul sau benzina? Genele permit mediului sa influenteze dezvoltarea unui fenotip (Cosmides si Tooby, 1997).
Avand o harta cauzala a mecanismelor de dezvoltare a unui organism, putem schimba fenotipul schimband mediul in care el se dezvolta. Sa ne imaginam ca plantam o samanta de la o planta de balta in apa, iar o samanta genetic identica in pamant uscat. Cea plantata in apa va face frunze largi, iar cea plantata in pamant frunze inguste. Acesta este raspunsul acestui tip de organism la conditiile de mediu, dar nu inseamna ca orice aspect al mediului poate afecta marimea frunzelor plantei respective. Marimea nu va fi afectata daca ii citim plantei poezii. La fel, influentand mediul nu inseamna ca putem face sa creasca frunzele respectivei plante in orice mod, de exemplu sa ia forma unei nave spatiale.

1.9. Prezent la nastere sau nu?

Uneori oamenii cred ca daca un aspect al fenotipului este parte din “arhitectura” organismului nostru, el trebuie sa fie prezent de la nastere. Aceasta inseamna sa confunzi “starea initiala” a organismului cu arhitectura sa constitutiva. Copiii nu au dinti la nastere -; ei apar la o buna perioada dupa nastere. Dar asta inseamna ca ei “invata” sa aiba dinti? Ce sa mai spunem despre sani? Sau barba? Organismele poseda mecanisme care sunt adaptative care sunt adaptate unui stadiu particular al vietii lor. In fond, nou-nascutii au probleme diferite de cele ale adolescentilor. Aceasta greseala conduce frecvent la argumente gresite. De exemplu, oamenii cred ca daca exista in cultura noastra informatii despre comportamentul nostru, atunci acea informatie este cauza acelui comportament. Dupa exemplu lui Cosmides si Tooby (1997), daca vedem la TV ca barbatii sunt vazuti prost cand plang, inseamna ca acest exemplu de conduita ii face pe baieti sa le fie frica sa planga. Dar care este cauza si care este efectul? Faptul ca barbatii nu plang la TV ii invata pe baieti sa nu planga, sau acest lucru reflecta modul in care se dezvolta normal baietii? Fara a intreprinde o investigatie stiintifica, nu avem cum sa stim? Sau, incercati sa va ganditi ce usor ar fi sa argumentezi ca fetele invata sa aiba sani. Luand in consideratie presiunea sociala din timpul adolescentei pentru a avea sani dezvoltati -; exemplul vedetelor TV sau din reviste -; intreaga cultura intareste ideea ca femeile trebuie sa aiba sani, asa ca…adolescentele invata sa-si creasca sanii.
De fapt, un aspect al arhitecturii noastre constitutive poate, in principiu, sa se maturizeze in oricare punct al ciclului vietii, iar acest principiu se aplica si la programele cognitive ale creierului la fel cum se aplica la alte aspecte ale fenotipului.

Ca sa sumarizam, problema nu se pune in termeni “invatat” versus “innascut”, sau “invatare” versus “instinct”. Creierul trebuie sa aiba o anumita structura pentru a putea invata, deci trebuie sa existe mecanisme care sa cauzeze invatarea. Cum invatarea nu apare in absenta mecanismelor care o produc, mecanismul in sine trebuie sa nu fie invatat -; trebuie sa fie “innascut”. De aceea, mecanismele invatarii trebuie sa reprezinte aspecte ale arhitecturii noastre cognitive, care s-au dezvoltat de-a lungul diferitelor schimbari de mediu pe care omenirea le-a intalnit in istoria sa evolutiva. In acest sens, noi trebuie sa gandim daca avem “mecanisme ale invatarii innascute” sau “instincte innascute” ca sa revenim la un aspect prezentat anterior, si daca ele sunt specializate pentru un anumit tip specific de invatare sau sunt generale. La aceste intrebari va incerca sa raspunda materialul din acest curs, axandu-se pe aspectele dezvoltarii cognitive care survin imediat dupa nastere si caracterizeaza primii ani de viata: perceptia si invatarea informatiei despre fete umane, despre starile mentale ale celorlalti, aspecte ale cognitiei sociale, precum si dezvoltarea limbajului si a citirii.