Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
A HOTARI IN PRIVINTA A CEVA. RAPORTUL CU LUCRUL
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

y2i17if
Din clipa in care hotarasc in privinta a altceva decit in privinta mea, eu pot prelua in proiect fie „ceva“, fie pe „cineva“. Caci atit „ceva“ cit si „cineva“ sint diferiti de mine. Hotarirea in privinta a ceva este deci prima deschidere catre altceva decit sint eu insumi. Dar acest „altceva“ este deopotriva altceva si in raport cu „cineva“, el este un altceva comun mie si cuiva; este un „altceva“ la care si eu, si cineva ne raportam la fel. De aceea hotarirea in privinta a ceva este raportul nostru (al meu si al „celorlalti“) cu lucrul, in care caz „lucru“ inseamna tocmai ceea ce este diferit de mine si de ceilalti. „Lucru“ este deopotriva marea, copacul, animalul, nisipul, pasarea sau riul; „lucru“ este, apoi, scaunul, automobilul, creionul, casa, agrafa. „Lucruri“ sint toate cite sint diferite de mine si de ceilalti, indiferent daca ele au fost facute ori nu de mine sau de ceilalti. Si totusi, felul in care hotarasc in privinta lor este diferit in functie de faptul ca noi sau nu noi le am produs. De aceea prima forma a hotaririi in privinta a ceva presupune raportul cu acel lucru pe care nu eu si nici ceilalti (deci nu „noi“) l am facut.
Raportul cu lucrul pe care nu eu (noi) l am facut. Numirea. Ocrotirea si distrugerea
Hotarirea in privinta a ceva pe care nu noi l am facut ia forma numirii. Numind lucrurile, le am facut sa intre in raza proiectului meu si sa devina elemente oricind utilizabile in acest proiect. Intrucit numirea este o preluare in proiect, ea este o forma a puterii. „Cei puternici sint cei care dau nume.“
A da nume lucrurilor pe care nu noi le am facut nu inseamna, desigur, a le infiinta, ci a le consfinti si recunoaste fiinta ca fiinta distincta. Numele izoleaza lucrul in fiinta lui, il de limiteaza, ii confirma hotarele, dindu i conturul inconfundabil al individualitatii sale. In acest sens, lucrul incepe sa fie de abia din clipa in care este numit. Numele consacra limita lucrului. El este sigla naturii finite, este esenta, exprimata, a finitului. Numele este de finitia prescurtata a lucrului, fiinta lui en raccourci. Iata de ce toate realitatile finite poarta un nume, au numele lor, care demarca partea lor de fiinta si exprima, in vasta jurisdictie a tot ce exista, dreptul lor la fiinta. Numele reprezinta modul nostru de a gospodari, odata incheiata, Creatia, gestul prin care am fost chemati sa impiedicam caderea lucrurilor in indistinctie si in nefiinta „anonimatului“. „Ceva ce nu are nume“ ma domina prin nenumitul lui. El nu poate fi preluat in proiect, caci fiinta lui imi scapa. Nenumita fiind, ea nu poate fi fixata in granitele ei, ea ramine in finita. Preluarea in proiect are nevoie de familiaritatea finitului, pe care doar numirea mi o poate oferi.


Numirea lucrurilor pe care nu noi le am facut reprezinta preluarea lor in grija. Numindu le, ma angajez fata de fiinta lor, pe care o recunosc si o consacru tocmai prin faptul ca o numesc. Numirea este un contract de ocrotire. Eu raspund de fiinta lucrurilor chiar daca nu stiu fata de cine raspund. Si eu raspund chiar prin fiinta mea. Caci fiinta mea depinde de a lor, si astfel de ocrotirea ei. Pentru ca nu ma pot dispensa de fiinta lor si deci de ocrotirea ei, eu, cel puternic, sint totodata slab. Cel puternic depinde de cel slab si este de aceea -; slab. Intrucit nu pot exista fara preluarea in proiect a „ceva“, acest ceva ma obliga la grija si ocrotire fata de el. Eu stapinesc „intreg pamintul“, dar in asa fel incit nu ma pot lipsi de el. Puterea mea este puterea celui dependent, si astfel slabiciune. Puterea celui dependent este ocrotirea.
Puternic in mod absolut nu este decit acela a carui fiinta nu depinde nicicum de fiinta celui stapinit. Puternic in sine nu este decit acela a carui fiinta ramine intacta chiar daca obiectul stapinirii lui dispare. Iar cel puternic in sine poate fi, din aceasta pricina, si singur. La el manifestarea puterii este un capriciu sau risipirea unui moment de plictiseala. Puterea lui poate tot atit de bine sa nu se manifeste. Deoarece fiinta lui nu depinde de nimeni, el poate tot atit de bine sa ramina impasibil, sa ocroteasca sau sa nimiceasca. El poate sa se obiectiveze in cel stapinit sau poate, renuntind la acesta, sa se intoarca la sine. In schimb, atunci cind, hotarind in privinta a ceva, eu hotarasc implicit in privinta mea, puterea mea nu poate sa se manifeste decit ca ocrotire. Puternic in mod absolut nu este, omeneste vorbind, nimeni. Tot ce am numit intra in raza proiectului meu; eu sint acest proiect si realizarea lui depinde de existenta lucrului numit. De aceea ocrotirea face parte din esenta puterii omenesti; ea nu este doar o forma de tandrete, ci constiinta manifesta a slabiciunii mele. Cind, in loc sa ocroteasca, nimiceste, puterea omeneasca nimiceste deopotriva fiinta celui puternic si se pierde pe sine ca putere. Singuratatea celui omeneste puternic reprezinta sfirsitul puterii si nimicirea fiintei lui, ca revers al nimicirii celui stapinit. De aceea prima forma a izolarii celui puternic nu apare in raport cu „cineva“, ci cu lucrul numit care, in loc sa cunoasca ocrotirea, este trecut acum in regimul distrugerii. In distrugerea apei, a pamintului si a cerului eu fac experienta unei izolari esentiale care este totodata condamnarea mea. Cita vreme acelea exista, slabiciunea dependentei ca temei al puterii mele ramine ascunsa. Abia distrugindu le, acest temei ajunge vizibil. Incetind sa ocrotesc, am devenit singur. Dar pentru ca temeiul puterii mele este dependenta, independenta singuratatii imi este refuzata si eu nu pot, asemeni celui puternic in sine, sa ma retrag in ea. Singuratatea in care cad din clipa in care incetez sa ocrotesc nu este putere, ci moartea mea.
Pentru ca proiectul nu cunoaste masura, pentru ca este avansare imperturbabila catre o cuprindere mai vasta (el incepe modest si sfirseste grandios), preluarea ajunge treptat sa se faca in exces. Proiectul este prin natura lui expansiv; el tinde sa preia si sa consume tot ce ii iese in cale. El „arunca inainte“ propriul sau nesat si nevoia de lucrul numit devine atit de apriga, incit imbratisarea care ocroteste se transforma in cuprindere devastatoare. Raportul meu cu fiinta lucrului numit nu mai este sacrificial; in actul preluarii lui in proiect, eu nu mai recunosc eternitatea tiparului care genereaza fara incetare fiinta lucrului consumat; eu nu ma mai intorc catre fondul comun care asigura perpetuarea fiintei lui si care face cu putinta manifestarea puterii mele. In nesatul preluarii, eu ating insusi fondul acestei fiinte si ii distrug tiparul. Uit ca ceea ce nu eu am facut nu poate fi refacut de mine si ca distrugerea lui este astfel ireversibila.
Raportul cu lucrul facut de mine (de noi). Fabricatie si creatie



In lucrul pe care eu l am facut ma recunosc mai lesne decit in ceva nefacut de mine. Cu toate acestea, lucrul pe care nu eu l am facut nu este strain de mine. Si el nu este strain nu numai pentru ca ma folosesc de el si il preiau mereu in proiect. (In masura in care raportul meu cu el s ar rezuma la pura utilizare, el ar putea de fapt sa mi ramina strain.) Dar el nu mi este strain, cu toate ca nu eu l am facut, pentru simplul fapt ca atit eu, cit si el, apartinem aceleiasi ordini: temeiul nostru se afla in alta parte decit in noi, si acest temei este comun. Inrudirea mea cu lucrul pe care nu eu l am facut provine din sursa noastra comuna, indiferent de felul in care ne vom hotari sa o numim: Dumnezeu, Cineva sau nimeni. Sursa este comuna si actul intemeierii noastre ne cuprinde pe toti laolalta. De aceea pot numi „frate“ soarele, vintul si focul sau „sora“ luna, apa si scoarta pamintului. De aceea pot cere iertare copacului taiat si vinatului ucis si pot imbratisa calul biciuit.
Cu toate acestea, ma recunosc mai lesne in lucrul pe care eu l am facut. Si cu cit ma recunosc mai lesne, cu cit spatiul pe care el il ocupa devine mai vast, cu cit este mai mare orgoliul meu in raport cu el ca acela de mine facut -; cu atit ma desprind mai mult de ordinea mea originara, cu atit ma izolez mai mult si ma ridic, cu cealalta ordine a mea, impotriva ordinii din care fac parte laolalta cu soarele, vintul si apa. Ordinea lucrului pe care nu eu l am facut intra in subordinea lucrului facut de mine si este anulata in aceasta subordonare.
Sera imi este mai aproape decit soarele care o face cu putinta, moara de vint mai aproape decit vintul si curentul electric mai aproape decit apa hidrocentralei. Pamintul se estompeaza si „dispare“ in fata autorutei si masinii, si aerul dispare ca aer, confundat cu un dispozitiv de aer conditionat. Mai „puternice“ sint obiectele din jurul meu si casa si strazile si masinile, decit animalele si piatra si plantele. Frigiderul si aparatul de radio imi sint mai familiare decit calul sau copacul din padure. Ma desprind din ordinea mea originara si ma mut, impreuna cu cealalta ordine a mea, in centrul fiintei. Lucrul pe care nu eu l am facut si de care sint legat prin temeiul nostru comun este impins spre periferie si, o data cu el, actul intemeierii noastre comune se muta in provincia fiintei si cade in uitare. Lucrul pe care nu eu l am produs devine „materie prima“ si nu face decit sa alimenteze ordinea centrala a fabricatiei. Prin aceasta desprindere si indepartare eu imi consum temeiul. Ordinea fabricatiei devine tot mai vasta pe spezele ordinii din care eu m am desprins; ea intra in expansiune prin consumarea ei, prin ignorarea ei, prin tulburarea ei. Ordinea lucrului pe care eu l am facut tinde sa uzurpe ordinea creatiei si sa se instituie ca regn al fabricatiei universale. Tind sa fabric lumina si aerul, proteina, embrionul si inteligenta -; tind sa ma fabric pe mine. In aceasta indepartare vertiginoasa si in aceasta uzurpare de proportii se manifesta tendinta unei modificari de temei. Pentru ca ordinea creatiei este inlocuita de cea a fabricatiei, temeiul meu se muta in mine.
Din clipa in care lucrul pe care nu l am facut a fost devorat de cel facut de mine, eu ramin singur. Aceasta singuratate este betia independentei si a puterii mele. Pentru ca mi am mutat temeiul in mine, pentru ca sint inconjurat doar de lucruri pe care eu le am facut, sint puternic. Sint puternic si singur. Dar pentru ca in esenta mea sint dependent, pentru ca in esenta mea nu pot fi singur si nu pot fi puternic in sine, in independenta absoluta ca experienta a izolarii printre lucrurile care depind de mine, eu fac experienta mortii mele. De abia cind imi pierd dependenta ca temei al puterii mele, puterea independentei ca temei al slabiciunii mele devine vizibila. In raportul cu lucrul facut de mine puterea si singuratatea mea se potenteaza reciproc si sfirsesc in nimicirea mea.





Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite