Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Banul ca pasiune si ca reprezentare
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

l3n2nj
1. Inelul lipsa
2. Lumea obiectelor si lumea valorilor
3. Sacrificiul la originea schimbului si a banilor
4. Noul miracol
5. Banul este patria apatrizilor

Banul ca pasiune si ca reprezentare
1. Inelul lipsa
Dintotdeauna au izbucnit pasiuni incarnate de bani. Inaintea obsesiei profitului, proprie capitalismului, umanitatea a cunoscut febra aurului si a tezaurizarii sale in timpul Renasterii, certitudinea puterilor sale magice, impartasita de majoritatea popoarelor arhaice, dar si de numeroase alte popoare. Cu toate acestea, banul este marele absent din stiintele umane. Cum se face ca acest factor, atit de prezent si de puternic in timpurile moderne, preocupa atit de putin cercetarea, in vreme ce il minuim zilnic si risipim atita energie pentru a-l cistiga?
De ce anume limbajul, pe care il invatam din cea mai frageda pruncie si care ne jaloneaza relatiile, este cenzurat? De ce nu-i intereseaza pe cei care studiaza cu asiduitate moralitatea grupurilor si rationalitatea indivizilor? Mi se va raspunde ca un asemenea studiu este de resortul economiei. Fara indoiala, insa se cuvine sa ne amintim ca vorbim, de fapt, despre o notiune, despre o institutie, despre o credinta .
Da, banii evoca imaginile puternice ale bogatiei si ale cifrelor fara sfirsit, dar insusi caracterul infinit care estompeaza valoarea cifrelor releva puterea amprentei sale care face din noi sau greieri, sau furnici, care suscita cupiditati si avaritii.
In legatura cu acest fapt, in zadar se stie ca numarul bancilor il depaseste pe cel al librariilor si al muzeelor, ca viciul coruptiei este o inclinatie larg raspindita, in zadar ne indignam de saracia unora si de opulenta altora, cercetarea se incapatineaza sa ignore aceste fapte. Vorbim, printr-un straniu paradox, despre comunicare, despre preferintele consumatorilor, despre clase si roluri sociale, despre sentimentele de dragoste sau ura, intre persoane, ca si cum am trai intr-o societate care n-a inventat banul sau creditul. Nu servesc ele oare drept fundal numeroaselor relatii intre indivizi, nu rezuma aspiratiile



umane de la un moment dat? Ne-am putea indoi de acest lucru, parcurgind o lucrare celebra consacrata acestor relatii , precum si o alta, care traseaza cel mai amanuntit tablou al societatii franceze de astazi , in care se vorbeste despre orice, emotii, motivatii, datorii, putere, obisnuinte gastronomice, ingrijiri corporale, absolut orice, cu exceptia banilor? Ca si cum nimeni nu ar urmari sa se imbogateasca, nimeni nu i-ar judeca pe ceilalti in functie de contul din banca, nimeni nu ar cumpara sentimente sau convingeri.
Banii dumneavoastra nu ne intereseaza , par sa spuna stiintele umane celor pe care ii studiaza. Si aceasta, in timp ce este suficient sa le pronunti numele in fata multimilor pentru a vedea, de indata, cum privirile devin admirative, iar fruntile se inclina. Ei le desteapta dorinta de a se bucura de ei, oricit ar fi de diferite modurile de a satisface aceasta dorinta.
Semn al placerii si puterii, banii fac sa straluceasca ideea nenumaratelor posibilitati pe care le cuprinde posedarea lor. Sinteza a tuturor apetiturilor umane, banul exercita asupra spiritului indivual si colectiv un fel de fascinatie care face din el singurul element in acelasi timp demonic si divin al civilizatiei noastre seculare, in care le domina pe toate celelalte. El este, in acelasi timp, respectat si temut, considerat monstruos si miraculos.
Ne comportam ca si cum ar fi interzis sa-l posedam, ba chiar si sa-l atingem. Il ascundem ca pe un lucru care nu trebuie vazut si despre care nu trebuie sa vorbim niciodata. Invidiind, in acelasi timp, prestigiul stigmatului sau, ca si cum ar fi superior numelui, meritului, reputatiei, onorurilor si le-ar rezuma pe toate acestea.
A fost necesara marea revolutie intelectuala si sociala a secolului al
XIX-lea, pentru ca rolul sau sa fie recunoscut si valorizat. Astfel, el este impodobit cu o incarcatura afectiva si metafizica necunoscuta inainte. Impe rativul placerii vei cistiga bani il inlocuieste pe cel al efortului: Iti vei cistiga piinea cu sudoarea fruntii . Avem chiar impresia de a vedea aceasta febra a circulatiei banilor, a biletelor si monezilor care trec dintr-o mina in alta, resimtita odinioara ca o contaminare impura, in acea zugravire, de catre
Tocqueville, a societatilor in care nimic nu este fix, fiecare se simte neincetat biciuit de frica de a decadea si de ardoarea de a urca, si cum banul, odata devenit principala marca care claseaza si distinge oamenii intre ei, a capatat o mobilitate deosebita, trecind neincetat din mina in mina, transformind conditia indivizilor, inaltind sau injosind familiile, nu exista aproape nimeni care sa nu fie obligat sa faca un efort disperat si continuu de a-l pastra sau de a-l dobindi.

Dorinta de imbogatire cu orice pret, gustul pentru afaceri, cautarea bunastarii si a satisfactiilor materiale sint pasiunile cele mai comune in acest cadru .
Aceste teme dominante in romanele clasice. Banul, pasiune declarata si reprezentant al vietii moderne, este cel care tese intriga. Purtator de iluzii si sperante, motivatiile si argumentele se rotesc in jurul lui, la fel de bine la un
Trollope ca si la un Balzac. El serveste de pivot caracterelor personajelor, le furnizeaza motivele de actiune. Pe unii ii scoate in evidenta, ii duce pe culmile societatii unde isi fac un nume datorita averii, pe altii ii arunca in noroi si obscuritate. Balzac descrie in Melmoth reconcilié atotputernicia Bancii:
Exista un loc in care se coteaza valoarea regilor, se evalueaza popoarele, se judeca sistemele (...), in care ideile, credintele, sint cifrate (...), in care insusi Dumnezeu imprumuta si da in garantie veniturile sale de suflete, caci papa are aici un cont curent. Si daca pot gasi undeva un suflet de negociat, acesta nu este oare aici?
In intreaga sa opera, el exalta marea carte de conturi, ca fiind singura carte a secolului.
Zola evoca puterea magica a acestor doua scurte silabe in virtejul specu latiilor care bintuie prin noile temple, Bursele. Manevrele sordide capata aparentele unei epoci homerice sau ale unei comedii umane ale carei senzatii si peripetii ii sint impartasite cititorului. Pina in momentul in care noii eroi pasesc pragul banului, conducindu-i spre fericire si opulenta. Aceasta, in cazul in care infringerea nu-i arunca in cele mai groaznice destrabalari si in cele mai cumplite violente, nu-i zvirle in strafundurile societatii.
Ca si stiinta, romanul contemporan se dezintereseaza de bani. El nu mai citeaza, printre motivele care fac sa palpite personajele, rentele si veniturile, visele cu ochii deschisi pe care le provoaca averea. Bogatia nu mai serveste la seducerea femeilor sau a barbatilor, la dominarea impulsurilor si la evitarea unei iubiri sau a unei casnicii in favoarea alteia, la indepartarea de fostii prieteni. Dimpotriva, a devenit normal sa se evalueze si sa se claseze cartile, dincolo de meritele lor intrinseci, dupa numarul de exemplare vindute magie a bestseller-ului, dupa avansul incasat de autor si sa se speculeze pe baza a ceea ce produc drepturile sale de autor.
In culisele comerciale se pune intrebarea daca este mai rentabil sa-ti incredintezi destinul cutarui editor virtuos in domeniul publicitatii, abil in a promova prin procedee proprii o opera pe care vrea sa o impuna, mai curind decit altuia care ofera insemnele calitatii, dar foloseste mijloace mai putin zgomotoase. Doar presa de senzatie si foiletoanele televizate care flateaza

gustul public mai au drept diabolus ex machina banul ispititor, distrugator sau salvator. Aceasta, desigur nu a disparut, caci, asa cum scria Péguy:
Atunci cind nu se da un nume, el este cel numit. Atunci cind nu este prezentat, el este cel prezentat. Cind nu ne gindim, ne gindim de fapt la el .
Aceasta conversiune insa, a literaturii, a discursului neintrerupt despre ban intr-o tacere totala, este simptomul alunecarii de la constiinta unei descoperiri la banalitatea inconstientului impartasit de catre toata lumea. Nu mai este nimic de spus despre ceea ce este subiectul de discutie al tuturor. Iata-l izgonit in sfera economiei; rare sint lucrarile care abordeaza subiectul in alte stiinte.
S-ar spune ca fiecare stie prea multe despre acest lucru, pentru a risca sa-l mai discute, ca acest ban care reprezinta , dupa expresia lui Ernst Jünger, unul dintre cele mai mari mistere ale lumii , inchide in sine prea multe secrete ale societatii noastre pentru ca ele sa fie scoase la lumina.
Cu atit mai mare este indrazneala lui Simmel atunci cind prezinta, in , o comunicare intitulata La psychologie de l argent . Ea a fost urmata de mai multe articole, dovada ca subiectul il preocupa intens. La rascrucea secolului, isi face aparitia obligatia de a explica lumea in devenire. Ce anume o carac terizeaza si ce ii da originalitate? Care este situatia care s-a creat pentru ca o noua cultura si o noua inteligenta sa fie atit de necesare? Dupa conceptia lui
Simmel, banul se eliberase de legaturile care il stopau pina in acel moment.
Prin intermediul sau epoca reusise nu sa se descopere pe sine insasi, dupa expresia consacrata, ci sa manifeste o energie virtuala, cu facultati nebanuite.
Nu numai importanta economiei era ceea ce facea sa triumfe o energie atit de puternica, nu, era vorba mai ales despre o viziune noua si tulburatoare, care conducea omenirea prin hatisurile istoriei, pe cai neexplorate. Este de-a dreptul de neinteles greseala majoritatii celor care isi inchipuie ca banul este forma lucrurilor insesi, a capitalului si a pietei, fara nimic altceva. Ceea ce ei uita, este particularitatea banului, faptul ca are legile sale proprii si ca nu este dominat decit de el insusi. In aceasta consta motivatia atractiei si puterii sale.
Ca cineva incearca sa-l posede, pur si simplu pentru a-l poseda, fie avar sau risipitor, in vreme ce el scapa oricarei posesii, punind in actiune inteli gentele cele mai originale, desi constituie lucrul cel mai dispretuit, iata tot atitea fapte stupefiante.

O astfel de stupoare marcheaza, fara indoiala, intreaga epoca. Simmel cauta aici cheia modernitatii, in articolele la care am facut aluzie, pentru a gasi in Filozofia banului, lucrare publicata in . Sir intreg de grilaje, voaleaza o realitate, resimtita, de aceea, ca indepartata. Intorcind spatele economiei, inainte de a se intoarce iarasi la ea, Simmel afirma ca tot ceea ce priveste banul are legatura cu aspectele cele mai intime ale culturii si ale vietii in general:
Fenomenul istoric al banului, scrie el, ale carui ideie si structura voi incerca sa le dezvolt plecind de la sentimentul valorii, de la praxis in raport cu lucrurile si relatiile reciproce dintre oameni acestea fiind presupozitiile sale face obiectul celei de-a doua parti a acestei carti. Il voi studia in efectele sale asupra lumii interioare- asupra vitalitatii indivizilor, a inlantuirii destinelor lor si a culturii in general .
Banul inseamna mai mult decit banii, iata unul din sensurile acestei declaratii liminare. Care este deci marea problema pe care o pune el oame nilor? Vechea enigma a valorilor lucrurilor si a schimburilor dintre ei, pe scurt, crearea unei legaturi care sa le fie specifica. O problema cu atit mai de temut cu cit banul a devenit, pentru multa lume, adevarata legatura pe care societatea noastra o pune in actiune, si modelul culturii noastre. Cu alte cuvinte, daca banii joaca de multa vreme un rol in privinta schimbului, al productiei si al dominarii, niciodata ei nu au fost atit de determinati ca astazi.
De aceea, economia moderna, inainte de a fi capitalista sau industriala, este monetara. Ea slefuieste relatiile dintre indivizi, sentimentele si modul lor de a gindi, tocmai in acest spirit. Formula noului tip uman care ii corespunde trebuie cautata in moneda.
Simmel prelungeste aceasta perspectiva. Ea trebuie impartasita de cei care doresc sa inteleaga societatea in care traim si cauzele pentru care nimic din ceea ce este inuman nu-i este strain. Sociologul german are totusi o con vingere: daca economia face din ban punctul focal, cheia modurilor noastre de actiune si a relatiilor noastre, aceeasi economie nu este si punctul focal si cheia existentei noastre sociale. Trebuie sa cautam in profunzime, sa desco perim radacinile interne si inconstiente ale tipului uman homo economicus al carui indice vizibil este. Acesta este unul dintre scopurile cartii sale si unul dintre putinele merite care i-au fost imediat recunoscute . De ce insa, daca pot sa ma exprim astfel, sa ne tot invirtim in jurul cozii? Pentru Simmel

enigma banului nu rezida in economie, ci in propria noastra psihologie.
Trebuie deci sa depasim nivelul la care lasase lucrurile Marx: Din punct de vedere metodologic, scrie el in prefata, putem exprima aceasta intuitie fundamentala in felul urmator: este o tentativa de construi un nou etaj, sub materialismul istoric, in asa fel incit valoarea explicativa a incorporarii vietii economice printre cauzele culturii sa fie prezervata. Pe de alta parte, formele economice ele insele sint recunoscute ca fiind rezultatul unor evaluari sau al unor preconditii psihologice, chiar metafizice .
Sa ne oprim o clipa asupra acestor fraze prea aluzive. Ele contin o precizare interesanta despre conditiile de explicare in sociologie si despre diferenta de metoda dintre Simmel si Marx. Sa vedem, mai intii, conditiile. A explica, in sociologie, creaza obligatia de a merge in doua directii. Pe de o parte, catre faptele de biologie si chiar de fizica, care influenteaza constitutia omului, care formeaza mediul acestuia. Putem astfel sa intram in contact cu necesitatile obiective si cu legile universale. Ori, stiintele sociale, pentru a se intilni cu stiintele naturii si, deci, a-si fundamenta in general caracterul obiectiv, trebuie sa treaca prin psihologie. Cum ar putea sa o evite, cind aceasta este, pentru a spune asa, ultimul inel al celor dintii, cel mai apropiat de natura si primul al celor din urma, cel mai apropiat de societate, in lantul ideal care le reuneste?
Fara ea, un hiatus de netrecut separa cele doua universuri ale realitatii.
Pe de alta parte, in sociologie explicatia tinde catre metafizica si filosofie.
Nu in cadrul acestora oare se reunesc marile probleme care se pun intr-o anume cultura? Gama de solutii pe care ea le inventeaza se afla intre speculatia sublimata si propunerile concrete, avind valoare aici si acum, in aceasta situatie politica anume, in legatura cu aceasta criza intelectuala datata in aceste zguduiri economice si morale. Atunci cind filosofia patrunde in do meniul public cel mai vast, ea dezvaluie solutiile care privesc majoritatea oamenilor. In pofida optiunii de a ramine pozitiva, orice tentativa a unei stiinte de a da seama de fenomenele care preocupa o societate anume, risca sa degenereze intr-o distractie si in nesemnificativ daca pierde contactul cu aceste solutii. Filosofia ii aduce coeficientul de seriozitate si dimensiunea unei conceptii asupra lumii. Nu trebuie sa ne facem ca nu auzim ce cere aici
Simmel, faptele de care vorbeste si scopul cu care o face. Daca le uitam, misiunea sociologiei, care trebuie sa fie, in acelasi timp, de a cauta, cit mai profund posibil, o explicatie stiintifica si un adevar plin de sens, se frag menteaza si se debusoleaza.
In privinta metodei? Simmel cere ca interpretarea faptelor sociale in termeni economici sa fie imbogatita de o interpretare in termeni psihologici.

Acesta, la rindul ei, trebuie iarasi interpretata, plecind de la o structura economica si asa mai departe, la infinit. Desigur, numai ca acest lucru echivaleaza cu a spune ca un nivel al realitatii care, sub un unghi dat. tine de cauze economice, poate, sub un altul, sa tina de cauze psihice. Ce aduce deosebit, asadar, Simmel, asupra acestui punct? El afirma limpede ca nu exista diferenta absoluta intre ceea ce Marx numeste structura si infrastructura, fundamente obiective ale societatii si cultura a acesteia. Astfel, el erijeaza in principiu, ceea ce altii erijeaza in practica, adesea chiar fara nici un principiu.
Singurul lucru care poate fi recunoscut este succesiunea nivelurilor realitatii pentru a da seama de un fenomen anume fara a ajunge vreodata la vreo oarecare ultima realitate.
Este de necrezut ca acelasi lucru care face forta teoriei lui Simmel face si fragilitatea ei. Urmarind refractiile banului, se trece de la o explicatie psiho logica la una economica si din nou la cea psihologica printr-un fel de progresie care nu vedem cum ar putea fi oprita. Ca si cum am citi un roman al carui autor nu opteaza intre diferitele finaluri posibile. O asemenea incertitudine a alimentat multe neintelegeri si a daunat difuzarii sale. Si totusi, ea clarifica o parte importanta a culturii noastre, complementara celei descoperite de catre
Marx. Pentru a ilustra aceasta complementaritate, voi cita pe inca unul dintre contemporanii sai, pe germanul Goldscheid, a carui exprimare este foarte apropiata si mai precisa:
Marx ar fi putut spune foarte bine ca nici un rind din cercetarea sa nu vizeaza ca aceasta sa fie psihologica. Si, de fapt, anumite pasaje din Filozofia banului se citesc ca o traducere a discutiei economice a lui Marx in limbajul psihologiei. Dar am fi absolut nedrepti fata de cartea lui Simmel daca am trata-o pur si simplu ca pe o atare traducere. Asa cum Filozofia banului n-ar fi putut, desigur, sa fie scrisa daca n-ar fi fost precedata de Capitalul lui



Marx, este important sa subliniem despre cartea lui Simmel ca ea contine un complement la opera esentiala a lui Marx care nu exista mai inainte in stiinta sociala, nici chiar in tentativele care s-au facut pentru completarea ei .
Aceste fraze care sint ecoul a numeroase pasaje din scrierile lui Simmel nu se rezuma doar la o constatare. Ele enunta un principiu: banul este altceva decit o entitate istorica, precum capitalul, sau un mijloc economic. El repre zinta firul Ariadnei, servind la explorarea circumvolutiilor societatii noastre si, dincolo de ea, a subiectivitatii umane, in general. Nu pot exprima in termeni mai simpli premisele acestei teorii si ambitia filosofica care o aureoleaza.

. Lumea obiectelor si lumea valorilor
Banul a devenit pentru noi un adevarat Socrate. Platon spunea despre inteleptul sau maestru: Ce-ar fi gindit Socrate despre cutare problema, ori despre cutare alta problema? . La fel noi, de indata ce vedem un obiect sau auzim vorbindu-se despre el, intrebam: cit costa? , iar uneori, ceea ce nu este acelasi lucru, cit valoreaza? . Cantitatea de bani nu are importanta aici.
Sintem frapati de ceva mult mai elementar: faptul de a intreba care este valoarea sau pretul unui obiect ne separa de el, creeaza o distanta intre persoana noastra si lumea careia ii apartine acest obiect. Nu la cartea pe care dorim sa o citim, nu la haina de care ne simtim atrasi ne gindim, ci la acestea prin comparatie cu alte carti sau haine. La un semn care le pune in raport si le compara.
Astfel, oricare ar fi raspunsurile date la intrebari legate de pret si de valoare, ele vor fi inregistrarea precisa, gravata intr-o moneda seismografica, a nenumarate comparatii, cumparari si vinzari ale obiectului pe care il obtinem sau il cedam. Pentru a inregistra aceasta avem doua operatii: oprire incre menita intr-un lucru si miscare fluida a semnului care il leaga de o multitudine de alte lucruri. Acesta este, in definitiv, paradoxul dintre o discontinuitate a optiunilor si o continuitate a actelor, dintre o preferinta subiectiva a cuiva si masura obiectiva a ceva. Intre una si cealalta, banul ar fi ca o ideograma materiala, proiectind in lumea exterioara cele mai diverse miscari din lumea noastra interioara.
Ce inseamna in acest ansamblu a te indrepta catre psihologie si a-i face un loc, daca ma pot exprima astfel, dedesubtul economiei? Inseamna a urma modalitatea prin care se exteriorizeaza aceste miscari care au loc in intimitatea indivizilor si prin care se desfasoara puterea lor intelectuala si afectiva. Si pentru ca viata noastra economica depinde, in mare parte, de aceste puteri, ea isi trage din ele un mare numar din trasaturile psihice. Las de o parte ponderea metafizica a problemei careia ii acorda atita importanta Simmel. Nu ca nu ar fi interesanta, putem spune chiar, intr-o anumita masura, captivanta, dar nici aici, nici in alta parte, nu pretind ca ii reproduc exact cuvintele. Vocabularul ei este invechit, iar el nu stie sa-i determine folosirea. Ceea ce conteaza este ca, pentru ca sa existe o valoare, precum si banii care sa o obiectiveze, trebuie ca oamenii sa aiba facultatea de a pune o distanta intre ei si lucruri. O asemenea actiune de separare, de indepartare fata de ceea ce ne inconjoara, debuteaza si este vizibila inca din copilarie. In chiar momentul in care copilul invata sa-si distinga corpul de cel al mamei sale, incepe o miscare care se continua, intr-un anume sens, toata viata. Inainte de aceasta actiune si de

constientizarea sa, totul pare nediferentiat. Nimic nu permite sa putem face intre ceea ce vine din sine, din propriul corp, si ceea ce apartine lucrurilor care se apropie si se indeparteaza, lumii exterioare. Individul poseda numai continuturi mentale legate de forme, culori, deplasari si alte calitati ale lucrurilor sau ale persoanelor. El observa ca exista ceva bleu, ca acest ceva se misca, ca este mare, suride si nimic mai mult. Fara indoiala, poata sa le relationeze si sa reactioneze. Nu insa sa decida daca exista in realitate sau el este cel care se iluzioneaza, daca aceste ceva-uri sint bleu si mari sau el este cel care le vede astfel. Ramine caracterul prioritar al facultatii de reprezentare caci ea este cea care permite sa se sesizeze acest gen de continut ca independent de actul de a gindi sau de a percepe. Toate continuturile , fie ale lucrurilor, fie ale persoanelor, tinind sau netinind de viata noastra interioara, fie ele reale sau imaginare, au propria lor viata. O percepem totusi si o luam in considerare atunci cind eul unui subiect se detaseaza de obiect:
Subiectul si obiectul, scrie Simmel, iau nastere din acelasi act: din punct de vedere logic, prezentind mai intii continutul conceptual ca pe un continut al reprezentarii si apoi ca pe un continut al realitatii obiective; din punct de vedere psihologic, atunci cind reprezentarea inca lipsita de ego, in care persoana si obiectul sint nediferentiate, se divizeaza si da nastere unei distante intre sine si obiectul acestuia, distanta prin care fiecare devine o entitate separata .
Cele de mai sus se inteleg de la sine. Sa ne ocupam de consecinte: sintem in masura sa ne reprezentam doua categorii de fenomene distincte si opuse. Pe de o parte, ceea ce exista , ordinea care prevaleaza in lume. In acest fel, putem descrie miscarea planetelor sau cea a atomilor, comportarea animalelor sau geografia unei tari, ca si orice alt element din realitate.
In cazul dat, faptele sint inerte si nu ne privesc. Mai exact, ele sint uniforme si egale fata de legile naturale si ramin indiferente fata de dorintele, de ezitarile si de sacrificiile si judecatile noastre. Importanta de a fi , care le este proprie, vine de mai departe decit existenta umana. Pe de alta parte, totusi, omul poate evita sa aranjeze elementele realitatii intr-un mod diferit, in asa fel incit ele sa raspunda dorintei sale sau sa-i serveasca scopul. Astfel, el introduce in ele o parte din fiinta sa, aceea pe care Shakespeare o numeste
The thing I am lucrul care sint. Aceasta il distinge si il individualizeaza, fie ca persoana, fie sub forma unei fiinte imaginare, zeu de exemplu.
Prin acest fapt, egalitatea si uniformitatea obiectelor sint anulate. Ca si cum ar fi transportate intr-o lume in care scala nu mai este aceeasi, se constata o ierarhie in functie de care unul devine superior altuia, mai bun decit altul

din punctul de vedere al dorintei sau al scopului, caruia ii serveste drept mijloc. Similaritatii monotone a naturii i se substituie o diferenta, o inegalitate chiar, definind calitatea fiecaruia. Montaigne exprima acest contrast: Asema narea nu face unitatea in aceeasi masura in care diferenta face alteritatea
(Essais III, ). Vedem astfel obiectul dedublindu-se. El este, simultan, aceasta, piinea pe care o maninc, masa la care sint asezat si aceea, piinea pe care o prefer carnii, masa pe care o pretuiesc pentru ca imi provine dintr-o mostenire. Nu este oare aici un mod de a constata ca obiectul exista si ca are valoare? Putem afirma, in general, ca aceasta din urma introduce intre lucruri o ordine care nu depinde de cea pe care o au in realitate si nici de modul in care sint reprezentate. Evident, a plasa in partea de sus a scalelor noastre de valori un arbore sau un animal nu are nici o legatura cu echipamentul lor genetic si cu locul in evolutia speciilor. Ce inseamna un cal sau un palmier in aceasta evolutie, raportate la rolul pe care il joaca in imaginatia umana sau la sacrificiile facute pentru a le obtine?
Pe scurt, lumea realitatii si cea a valorii au fiecare un mod propriu de existenta. Conjunctia si nu are aici sensul copulativ pe care i-l asigneaza gramatica. Dimpotriva, ea divizeaza si opune reprezentarea unei lumi celei a celeilalte lumi. Prima ramine exterioara individului, in vreme ce a doua se desprinde de interior, din sinele sau. Ultima tinde sa predomine pe masura ce se realizeaza:
Evaluarea, enunta Simmel, in calitate de eveniment psihologic adevarat, este o parte a lumii naturale, nu o parte, ci mai curind intreaga lume con siderata dintr-un anume punct de vedere. Ne dam rareori seama de faptul ca, din punctul de vedere al constiintei, intreaga noastra viata consta in a incerca si a judeca valorile. Iar acestea nu capata sens si importanta decit pentru ca elementele din realitate, care se dezvaluie in mod mecanic, depasesc substanta lor obiectiva. In fiecare clipa, in care spiritul nostru nu este numai o oglinda pasiva a realitatii, ceea ce poate ca nu se intimpla niciodata din cauza ca insasi perceptia obiectiva nu se poate naste decit din evaluare traim intr-o lume de valori care dispune continutul realitatii conform cu o ordine autonoma .
Luindu-si nenumarate precautii, Simmel ne autorizeaza sa ne gindim ca realitatea ea insesi poate fi modelata de catre valoare. In ce fel? Recreind ordinea lucrurilor in functie de un punct de vedere special, cel al subiectului care si le reprezinta in functie de propriile sale categorii. Care este cauza valorii, daca o consideram separat? Simmel raspunde, contrar multor gin ditori, ca o asemenea intrebare nu comporta mai multe raspunsuri decit: ce este fiinta? Noi o cream, tot noi ne folosim de ea in mod constant; prin

optiunile, dorintele, judecatile noastre, extragem neincetat valoarea din cele mai intime lucruri. Este imposibil sa depasim acest nivel. Dar este suficient pentru ca sa fie clar subliniat ceea ce a fost dat initial, anume ca subiectivitatea este cea dintii ratiune a valorii:
Trasatura caracteristica a valorii, indica Simmel asa cum apare ea in contrast cu realitatea, este, in general, numita subiectivitatea sa. Pe de o parte, acelasi obiect poate avea cel mai ridicat grad de valoare pentru o anume fiinta si cel mai scazut pentru o alta si viceversa. Pe de alta, diferentele cele mai extinse si extreme intre obiecte sint compatibile cu egalitatea valorilor. Se pare deci ca nu ramine, ca baza de evaluare, decit subiectul cu starile si reactiile sale obisnuite sau exceptionale, permanente sau variabile .
Pentru Simmel, subiectivitatea este cu totul altceva decit reactia spontana a unui individ care opineaza in functie de starile sale de spirit si care in fata unui obiect spune imi place sau nu-mi place dupa propriul capriciu sau propriile gusturi. Ea este fructul unei maturizari afective si mentale in cursul careia el se detaseaza si se posteaza in fata realitatii. Se formeaza un sine capabil sa stabileasca o scala de preferinte, aratind ce anume apreciaza sau detesta si exprimindu-si autonomia fata de elementele din mediul inconjurator.
Nu scrie el oare ca valoarea unui obiect nu depinde de cererea fata de el, ci de o alta, care nu mai este pur instinctiva ? Adevarata subiectivitate se afirma in acea conditie sociala si istorica in care omul devine constient de faptul de a trai in doua lumi si pe care le stapineste tot asa cum, prin propriul lui efort, stapineste absurditatea indescifrabila a vietii.
Sa retinem, totusi, ca notiunea de valoare nu este usor de fundamentat si nici, de altfel, de determinat. Ea se aseamana in aceasta privinta cu faimoasa gaura neagra a astronomilor, despre care este mai usor de spus ce nu este decit ce este. In sens literal, ar desemna un loc in care nu exista materie. De fapt, notiunea inseamna exact contrariul. Provine din argou. In engleza, o gaura neagra este o inchisoare, ca in expresia gaura neagra din Calcutta .
In acest sens, o gaura neagra este o inchisoare in care se afla inchisa materia.
Simmel pare a spune ca notiunea de valoare exprima dorinta sau nevoia de ceva, separata de continutul ei efectiv. A stiut, cu toate acestea, sa mearga mai departe si sa recunoasca puterea filosofica a unei subiectivitati care judeca, ordoneaza si masoara. Ea inchide lumea realitatilor intr-o lume a evaluarilor unei mase de indivizi care isi compara preferintele si isi armonizeaza dife rentele. Acest fapt, observat pe oricare piata in care se cumpara si se vinde, se produc si se consuma bunuri, nu este descoperirea lui Simmel. Noutatea este

ca l-a extins la intreaga societate. Si, la modul general, ca l-a transformat din economie in sociologie, fara nici un fel de suprasarcina morala si religioasa.
Faptul nu este mult mai important decit luminile incerte pe care le proiecteaza asupra notiunii de valoare, ale carei mistere sint inca departe de a fi descifrate.
Este momentul sa punem intrebarea principala: cum apare banul in lumea valorilor? Ce stranie este aceasta inventie a oamenilor! Fara sa-si dea desigur seama, caci nu si-au iertat-o niciodata si, sub o forma de-abia mascata, au marturisit chiar de la inceput sa ar vrea sa o anuleze. Daca trecem sumar in revista istoria umanitatii, ne dam seama ca, in toate stadiile culturii, se promite distrugerea ei in favoarea recrearii unei relatii autentice, debarasata de artificii. Scriitorul englez D.H. Lawrence exprima in Apocalipsul aceasta promisiune arhaica, formulata de catre crestinism si reluata de catre socialism:
Ceea ce se impune este suprimarea falselor raporturi neorganice, mai ales a celor care sint legate de bani, si restabilirea raporturilor vii si organice cu cosmosul, cu soarele si pamintul, cu umanitatea si natiunea, cu familia .
Or, aceasta nevoie stringenta de restabilire a unitatii dintre realitate si valoare pare mereu a se izbi de bani care, cu o mina le separa iar cu cealalta netezesc trecerea de la realitate la valoare. De aceea trebuie sa incepem prin a intelege aceasta trecere care este, in orice caz, un salto mortale pentru orice teorie.
Banii sint exemplul cel mai clar de transformare a unei forme in materie, a unei imagini mentale intr-un lucru. Ei se dovedesc a fi mijlocul de repre zentare a unei relatii invizibile printr-un obiect vizibil, moneda palpabila, biletul de banca sau cecul care trece dintr-o mina in alta si face sa circule bunurile dintr-un loc intr-altul. Mai mult, ei asigura, in special in lumea moderna, preponderenta sistemului de reprezentare, deci a conventiei si a simbolului asupra ansamblului de obiecte si de raporturi efective. Astfel, ei imprima asupra substantei o figura a gindirii scrisoare de credit, moneda zecimala etc. care o distinge de alte substante si permite recunoasterea ei.
Lucrul se intelege de la sine. A se substitui lucrurilor, a servi in procesul de schimb, prin calitati sau greutate, a se preta la masura si transport, este ceva ce apartine naturii sale fizice. Ca si in ceea ce priveste natura sa intelectuala, de a valora pentru, de a asocia semnele si de a permite calculul. In acelasi timp idee si lucru, banul isi indeplineste misiunea de reprezentare a unei mase de bogatii si nevoi omenesti. Totodata, insa, reprezentarea sociala, asemeni miturilor religiilor si oricarui alt sistem de semne colective. Aceasta este perspectiva prioritara din care ii recunoastem dominatia pe care o exercita asupra noastra, ca si ratiunea de a fi. Pentru simplificarea studiului, presupun asadar ca geneza sa se conformeaza proceselor prin care o societate isi stilizeaza astfel de reprezentari si al caror caracter general l-am stabilit cu alta ocazie.

Pe de alta parte obiectivarea, prin intermediul careia continuturile mentale ale indivizilor, judecatile si ideile lor sint izolate si capata un caracter exterior.
Ele apar ca o substanta sau o forma autonoma care populeaza lumea in care traim si actionam. Starile mentale, observa Meyerson, nu ramin stari, ele se proiecteaza, capata o infatisare, tind sa se consolideze, sa devina obiecte .




Aceasta inseamna a dota abstractiile si imaginile noastre cu un caracter material, a metamorfoza cuvintele in lucruri, a da fiecarui gind un corp.
Concepute mai intii de catre inteligenta, o notiune sau o calitate abstracta sfirsesc prin a aparea ca fizice si vizibile. Verbul se face corp: in fiecare clipa punem in actiune aceasta parabola, crezind ca unui cuvint trebuie sa-i cores punda o realitate. Astfel, notiunea de carisma, vaga si imprecisa, ni se pare incarnata in persoana lui Gandhi, subjugind cu fragila sa silueta o maree umana sau in gestul papei Ioan-Paul al II-lea binecuvintind multimile. Spunem atunci despre ei sau despre alte persoane ca poseda carisma, ca si cum am percepe o calitate fizica, talie, timbru al vocii. Iar sfirsitul lumii, imaginea raspindita si mitica, se materializeaza in ochii nostri sub forma ciupercii atomice. Apare ca un paradox faptul ca realitatea comuna se naste atit de des tocmai din ceea ce ii lipseste, dintr-o transformare a mentalului in fizic. Oricit ar fi de frecventa, aceasta trasatura a gindirii si a limbajului ramine foarte misterioasa; ea da forta concretului creatiilor sale imaginare.
Celalalt proces, ancorarea poate fi recunoscuta datorita penetrarii unei reprezentari printre cele care exista deja in societate, conferindu-i sens si utilitate. Ea devine, astfel, pentru fiecare, un mijloc de interpretare a compor tamentelor, de clasare a lucrurilor si a persoanelor pe o scara de valori si, lucru care nu este lipsit de importanta, de numire a lor. Tot ceea ce le face sa actioneze, sa indeplineasca o functie si le pune in relatie, se supune unei reprezentari dominante. Aceasta nu le concepe ca vazute printr-un spirit detasat si atotvazator, ci prin filtrul constiintei unui individ sau a unui grup in cadrul propriului sau mediu. Ramine inevitabil acest punct de vedere: nu putem sa ne reprezentam ceva decit ca pe o reprezentare despre cineva.
Reflectati la exemplul urmator: este suficient ca mediana stiintifica sa se difuzeze intr-un grup pentru ca sa vedem categoriile sale descriind oamenii sanatosi si bolnavi, detectind simptomele unei boli si explicind anumite stari patologice din viata obisnuita. Membrii acestui grup tind sa considere majori tatea afectiunilor ca avind o cauza organica si acorda exclusiv medicamentelor puterea de vindecare. Ei nu mai acorda nici o atentie cauzelor fizice si cu atit mai putin celor supranaturale, blestemelor, pe care medicina traditionala le lua in considerare. Medicina, in schimb, devine o sursa de autoritate si dicteaza

regulile relative la ceea ce trebuie sa credem sau nu, sa facem sau sa nu facem in materie de sexualitate, somn si veghe, ceea ce trebuie mincat si de la ce trebuie sa ne abtinem, ce persoane trebuie evitate pentru a nu ne contamina si asa mai departe. Ea este cea care prescrie valorile cu privire la modul de comportare, de asociere si de lucru intru salvarea fizica a tuturor. Repetate de un numar suficient de ori, aceste prescriptii creeaza obisnuinte care sint respectate ca si cum ar fi vorba de vreo datorie morala. Vom indrazni oare sa ne abatem? Si, presupunind ca am dori sa o facem, am putea oare? Ar insemna sa ne autocondamnam la boala si moarte. Singurii care pot sa o faca sint grupurile care accepta o alta medicina, supunindu-se altor conventii si impartasind notiuni diferite.
Or, un astfel de exemplu nu este unic. La fel procedeaza si economia atunci cind ne recomanda sa evitam inflatia, sa acceptam reducerile de salarii, sa subscriem la somaj si asa mai departe. Oricare ar fi continutul unei repre zentari, ea devine sociala cu conditia sa satisfaca, prin propria ei ancorare intr-o portiune din mediul ambiant, cerintele pe care i le formuleaza societatea, sa devina instrumentul lor . In asa fel incit problemele sociale, permanent amenintatoare, sa para a-si gasi o solutie noua si general acceptata.
Sa notam, in treacat, ca cel mai neinsemnat fapt, cea mai banala legatura intre persoane, contine, in chiar platitudinea sa, un concentrat al acestor procese, un tezaur de reprezentari, asemeni unei monezi care prezinta un rezumat de istorie si de economie. Odinioara banul era imaginat sub aparentele unei pungi pline cu monezi de aur, apoi ca niste lingouri depuse intr-un seif, fara a mai pomeni ciorapul de lina, preferat de tarani, viziune a agoniselii private. Actualmente a luat infatisarea cecurilor, a biletelor de banca si a cartilor magnetice. De fiecare data, societatea se reprezinta si se rezuma pe sine in forma pe care o da materiei monetare si in modul in care uzeaza de aceasta pentru a face sa-si indeplineasca spontan functiile.
Nu este nicidecum o exagerare sa spunem ca la Simmel teoria banului se bazeaza pe un proces de obiectivare.
Banul, scrie el, apartine unei categorii de functii sociale reifiate. Functia de schimb, in calitate de interactiune directa intre indivizi, se cristalizeaza sub forma banului ca structura independenta .
Gorgona a carei privire il pietrifica pe cel care o priveste in fata, banul este totusi o gorgona artista care selecteaza din proprietatea vie elementele pe care le ucide pentru a le imortaliza in opera. Vom constata insa ca, in mod necesar si implicit, ancorarea este celalalt fundament al sau, cel care ii subliniaza originalitatea in economia moderna.

De ce anume, va veti intreba, se apropie obiectivarea de inima valorii, sub ce aspect ajuta ea la intelegerea enigmei acesteia? Dindu-i crezare sociologului german, o lege a distantarii se manifesta in viata intelectuala, personala si sociala. Fie ea metafizica sau psihologica, situatia este aceeasi: indepartarea obiectului fata de subiect, multiplicarea obstacolelor si a intermediarilor, aminarea reunirii lor, crearea unei diferente intre ele. Si totul ne impinge la a o depasi, fie direct, fie prin subterfugii care sporesc pentru noi valoarea obiectului. Exemplul pe care ni-l furnizeaza viata economica tinde sa ne indice faptul ca distanta si valoarea sint notiuni sociale. Am constatat, de altfel, ca inca de la nastere, unitatea nediferentiata dintre noi, intre mediu si persoane, intre nevoia elementara de hrana si ceea ce o satisface, este zdrobita.
Atita vreme cit ea subzista, lucrurile care ne inconjoara, de exemplu, apa de izvor, aerul pe care il respiram, laptele mamei pentru noul nascut, sint confundate cu corpul nostru si cu anturajul imediat. Iar aceste lucruri, care sint totul... nu au valoare. Este ceea ce, in mod gresit, numim gratuitatea lor.
Trebuie totusi sa renuntam la aceasta stare de fericita uniune, sa reziliem unitatea nedistincta si spontana. In cadrul acestei miscari se creeaza distanta intre ceea ce ne este propriu si ceea ce nu, intre ceea ce cedeaza fara efort in fata dorintelor noastre si ceea ce le rezista. In acelasi fel ca si intarcarea, care este o incercare de forta intre mama si copil, este o incercare cu care ne confruntam neincetat. Ne depasim pe noi insine, daca se poate spune asa, in sensul ca se largeste cimpul constiintei pina la a putea mentine o distanta intre propriile noastre impulsuri si ceea ce le corespunde in exterior. Din dublul punct de vedere, fizic si psihic, valoarea dezvaluie distanta intre acestea doua.
Stabilind-o, evenimentele subiective ale impulsului si ale satisfactiei se obiectiveaza in valoare; adica se dezvolta plecind de la conditii obiective, obstacole, privatiuni, exigenta asupra unui pret de un fel sau altul, prin intermediul carora cauza sau continutul impulsului si al satisfactiei este mai intii separat de noi si apoi devine, prin chiar acest act, un obiect si o valoare .
Pentru ca faptul sa fie posibil, totusi, miscarea de obiectivare trebuie sa se desfasoare in timp. Presupunind ca reusim sa o izolam, ea comporta patru momente in cursul carora ego-ul se separa de lucruri. Ele pot fi rezumate precis.
In primul rind, dorinta care declanseaza o anumita tensiune si tulbura satisfactia imediata provocata de un obiect, in care uitam de noi, asa cum ni se intimpla in dragoste sau in admirarea unui peisaj. Aceasta, intrucit este evident ca dorim uneori ceea ce incepe sa ni se refuze si ceea ce, dintr-un motiv sau altul, ne este interzis sa posedam. Dorinta ni se accentueaza pe masura ce obiectul ne copleseste sau, dimpotriva, ni se sustrage si ramine absent: carte,

tablou, muzica sau fiinta umana. Numai distanta exacerbeaza intensitatea dorintei pe care o resimtim si ne incita sa-i cautam substitute pentru a amina deznodamintul. In asa fel, incit avem, se pare, o ciudata tendinta de a-l abandona in favoarea unor copii si surogate posibile. Dorinta de dorinta, singura care conteaza, alimenteaza spaima de a satisface de a termina cartea, de a vedea revenind aceeasi tema muzicala si ne distanteaza de adevaratul obiect. Conduce la supraestimarea sau subestimarea sa, asa cum foarte bine descrie faptul Proust, care, dupa ce a visat ani intregi la Venetia, este dezgustat de realitate. Iata ce anume voiam, cu aceeasi dorinta care odinioara, in copilarie, in plina febra a plecarii, zdrobise in mine puterea de a pleca, de a ma afla fata in fata cu inchipuirile mele venetiene . O mare manevra practicata consecvent de catre dorinta care ne indeparteaza de ceea ce ne este dat si de prezent pentru a ne atrage catre ceea ce ne este refuzat, de care ne-am bucurat in trecut sau speram sa ne bucuram in viitor. Sintem inclinati, in acel moment, sa schimbam de buna voie ceea ce avem cu o iluzie, realitatea cu reprezentarea acesteia. Totul pina la un punct insa caci, asa cum ne aminteste
Molière, omul traieste cu supa si nu cu cuvinte frumoase .
Intr-adevar, dorinta de un anume obiect il face sa se deosebeasca de toate celelalte. Ii acorda un coeficient de diferenta care il predestineaza sa fie mai mult sau mai putin ceea ce ne asteptam sa fie. Daca oferim dorintei o masina sau o casa de vacanta, satisfactia nu se limiteaza la serviciile scontate, deplasari sau petrecere a timpului liber. Ea comporta un fel de plus valoare, prin faptul ca trebuie satisfacuta dorinta particulara care a crescut intre timp, adau gindu-i-se intreaga perioada de privatiune:
Aceasta tensiune, scrie Simmel, care rupe unitatea practica, naiva a subiectului si a obiectului si ne face sa devenim constienti de fiecare dintre ele in relatie cu celalalt este suscitata initial prin simplul fapt de a dori. Dorind ceva ce inca nu posedam sau de care nu ne bucuram, plasam continutul dorintei in afara de noi insine. Sint de acord ca, in viata empirica, obiectul definit se afla sub ochii nostri. Numai atunci il dorim, fie si pentru ca numerosi alti factori intelectuali si afectivi contribuie, pe linga propria noastra vointa, la obiectivarea continuturilor mentale. Obiectul astfel format, carac terizat prin separarea de subiectul care il constituie si cauta, simultan, sa-l invinga prin dorinta, este o valoare. Insasi clipa de satisfactie in care opozitia dintre subiect si obiect se estompeaza consuma o valoare .
Or, noi obiectivam ceea ce se metine la distanta de dorinta noastra, contrariul a ceea ce ne este dat in realitatea concreta. Ii atribuim o valoare cu

atit mai ridicata cu cit placerea anticipata ne scapa si risca sa ne deceptioneaza la cel mai mic contact. Simmel noteaza, in mod foarte potrivit:
Poate ca, il ultima instanta, realitatea nu preseaza asupra constiintei prin intermediul rezistentei pe care o opun fenomenele. Dar inregistram repre zentarile cu care sint asociate sentimentele de rezistenta si de inhibitie ca fiind in mod obiectiv reale, independente de noi. Obiectele nu sint greu de obtinut pentru ca au o valoare, ci noi sintem cei care dam o valoare obiectelor care rezista dorintei noastre de a le poseda .
Ce semnifica o astfel de axioma improvizata? Pur si simplu ca valoarea unei persoane sau a unui lucru este datorata satisfactiei si utilitatii la care se renunta si nu celei care se obtine.
In al doilea rind, evaluarea care plaseaza obiectele pe o scala de dezira bilitate sau de aversiune. Unul si acelasi aliment, pregatit din broaste, din testoase sau din sopirle, este apreciat de unii, ii dezgusta pe altii si lasa indiferente o multime de persoane. Evaluarea traduce o anumita experienta privilegiata pe care dorinta noastra a capatat-o in legatura cu un obiect si rezulta din compararea cu altele. Pina la ce punct putem renunta la el sau il putem inlocui printr-un substitut care are aparente asemanatoare ori pare extrem de indepartat, chiar strain? Este vorba, inainte de orice, de o com petenta a dorintei, a valorilor pe care le atribuie ea mijloacelor de a satisface, analoga competentei relative la emotii, independenta de faptul ca la un moment dat le incercam sau nu. Tocmai de aceea sintem capabili de a simula minia, bucuria, deceptia etc. si de a le recunoaste la altii. Or, aceasta pricepere ne permite sa o tinem la distanta, sa o observam si sa o judecam, precum savantul care studiaza o cultura sau romancierul care cerceteaza si se cerceteaza pe sine prin intermediul unui personaj. Separate de subiect prin acest procedeu, valorile sint luate in consideratie cu detasare ca si cum ar apartine unui domeniu formal si apreciate ca atare, tot asa cum ni se intimpla sa apreciem linia unui automobil sau croiala unei haine, fara dorinta personala de a le poseda. Finalmente li se atribuie un acelasi caracter ideal si o aceeasi obiec tivitate intelectuala ca cele care sint atribuite unui patrat sau triunghi. Ceea ce inseamna ca valorile au permanenta unei figuri geometrice care ramine tot ceea ce este chiar daca nu o priveste nimeni si nici nu o materializeaza pe hirtie sau in lemn.
A califica, apoi, un obiect ca frumos sau urit, o persoana ca cinstita sau necinstita, constituie o judecata a carei validitate nu depinde de autorul ei.
Valoarea pozitiva sau negativa apare, de acum inainte, ca o proprietate a acestui obiect sau ca o dispozitie a persoanei. Credem, pe scurt, ca judecata

este determinata de ele si nu de noi. Si ca daca toata lumea le-ar judeca in acelasi fel, ar dori in aceeasi masura si acel lucru, si acel barbat, si acea femeie.
Situatia se extinde, spune Simmel, de jos in sus pe scala, la valoarea economica pe care o atribuim unui oarecare obiect de schimb, chiar daca nimeni nu este dispus sa plateasca pretul si chiar daca obiectul nu este supus nici unei cereri si ramine nevandabil. Si in aceasta privinta, capacitatea funciara a spiritului este pusa in evidenta. Anume, el se separa de ideile pe care le concepe si reprezinta idei ca si cum ele ar fi independente de propria sa reprezentare. Este adevarat ca orice valoare pe care o punem la incercare traduce acest sentiment. Totusi, ceea ce intelegem prin acest sentiment este un continut semnificativ care este realizat psihologic prin sentiment, dar care nu se identifica cu el si nici nu se epuizeaza in cadrul lui .
Se epuizeaza cu atit mai putin cu cit, dupa ce a suferit o asemenea elaborare, fiecare il accepta printr-o simpla constatare impersonala. O consta tare care nu este nici a mea, nici a voastra, intrucit este, in principiu, a tuturor si se rezuma printr-o fraza scurta: valoreaza atit . Astfel spus, valoarea devine o norma de judecata aplicata asupra persoanelor si a lucrurilor pe care nimeni nu o contesta pentru ca nimeni nu trebuie sa discute despre ea.
In al treilea rind: cererea. Este, intr-un sens, o optiune intre mai multe nevoi si dorinte, care se exprima la un moment dat. In alt sens, este relatia intre valoarea pe care o are obiectul din punctul de vedere al dorintei noastre si cea care rezulta din evaluarea sa, devenita o calitate a acestui obiect. Dorim sa-l obtinem, in acelasi timp pentru ca asteptam de la el o satisfactie si pentru ca el se plaseaza intr-un anume punct al scalei de comparatii cu alte obiecte.



Cumparatorul unei case sau al unei masini nu spera de la ele numai placerea caminului sau betia vitezei. Doreste, in afara de asta, o locuinta intr-un anumit stil, un vehicul de o marca anume, incarcata de prestigiu. In felul acesta, are certitudinea ca optiunea ii va fi ratificata si ca achizitia, considerata utila si frumoasa, ii va conferi un anume statut social.
Mai mult decit valoarea, norma de evaluare este in acest caz interiorizata, dar noi obtinem tot atita satisfactie din faptul de a dobindi ceea ce urmarim cit si din acela ca ceea ce urmarim corespunde criteriilor care ii confera anumite proprietati precise, de exemplu, pretul, raritatea, originalitatea. Ati retinut ca cererea se constituie ca tert intre subiect si obiect, nedepinzind in intregime nici de unul, nici de altul. Astfel, ea poate avea un caracter obligatoriu si, sa spunem, moral.
Cind sinteti incitati sa cuparati marfa frantuzeasca, sinteti solicitat sa consumati bordeaux sau sampanie, sa achizitionati anumite haine sau aparate,

in functie de o necesitate si de o evaluare superioara a calitatii lor. Dar cererea de produse frantuzesti devine o necesitate, iar consumarea lor o datorie.
Placerea dumneavoastra provine in acest caz atit din lucrul in sine, cit si din plusvaloarea pe care i-o adauga patriotismul.
Importanta pentru societate, cererea este la fel si pentru individ. Ea trebuie sa devina o parte specifica a constiintei noastre pentru ca ea sa se poata exprima in calitate de exigenta fata de real. Datorita acestui fapt, ea exista, afirma Simmel, Numai in noi insine, subiectii, in calitate de experienta traita. Dar pentru ca o acceptam, simtim ca nu ne multumim cu satisfacerea unei revendicari pe care ne-o impunem noi insine si, de asemenea, facem mai mult decit sa recunoastem pur si simplu, o calitate a obiectului... Am observat ca valoarea obiectelor face parte din acele continuturi mentale pe care, desi noi le concepem, le resimtim ca fiind ceva independent in interiorul reprezen tarii noastre, detasat de functia prin care exista ele in noi. Aceasta reprezentare, atunci cind continutul este o valoare, apare la un examen minutios ca o impresie ca se formuleaza o revendicare. Functia este o cerere care nu exista ca atare in afara noastra, ci ia nastere intr-un regat ideal care nu se afla in noi .
Astfel de rationamente sint, mai curind, criptice. In economie exista doua feluri de teorii: cele care determina valoarea prin cantitatea de bunuri oferite si cele care insista asupra cantitatii de bunuri cerute. Pe de o parte, aceasta depinde de timpul de munca si de resursele investite in productie, iar, pe de alta, de posibilitatile si preferintele consumatorilor. Aceste rationamente inseamna ca, spune Simmel, spre deosebire de Marx, valoarea este functie mai putin de oferta decit de cerere. Ceea ce revine la a sustine ca, din toate punctele de vedere, in toate privintele, subiectivitatile sint in mod necesar decisive, ca ele sint raspunzatoare de un factor la fel de obiectiv ca si pretul atasat unui lucru. Trebuie sa revenim in mod constant la aceasta si sa tinem seama de el. Intr-un anume fel, publicitatea consta in a inversa realitatea si a face chiar oferta sa treaca drept cerere. Ea face sa treaca, drept raspuns la o nevoie formulata de public, rezultatul, de fapt, al unei posibilitati tehnice de a produce discurile compacte, calculatoarele personale, televizoarele por tative etc. de la un moment dat si in cantitati suficiente. Pe scurt, s-a reusit sa se transforme nevoia de a vinde in nevoie de a cumpara, ceea ce rezolva numeroasele probleme ale economiei. Reduc aceste propozitii la expresia lor cea mai familiara.
Oricum s-ar pune problema, orice valoare a unui bun creste pe masura ce se accentueaza diferenta intre cererea ce urmeaza a fi satisfacuta si posibilitatea lasata indivizilor de a realiza acest lucru. Ceea ce este inca un mod de a

obiectiva insasi placerea. Asadar, conchide Simmel: deosebirea intre eva luari, care trebuie impartite in subiective si obiective, isi are originea intr-o astfel de variatie de distanta. Ea nu se masoara in functie de satisfactie, in care distanta dispare, ci in functie de dorinta generata de distanta si urmareste sa o aboleasca. Cel putin in cazul obiectelor a caror evaluare formeaza baza economiei, valoarea este corelativul cererii. Exact cum lumea fiintei este propria mea reprezentare, lumea valorii este propria mea cerere .
Dar mai inregistram, in acelasi timp, un anumit mod de a exista care este reanimat de cerere. Aceasta impiedica nevoia, dorinta de a se stinge prin indiferenta sau satietate. Ne amintim reflectia impertinenta a lui Oscar Wilde:
In aceasta lume nu sint decit doua feluri de tragedii. Prima este sa nu obtii ceea ce doresti, a doua, sa obtii. Iar adevarata tragedie este aceasta din urma .
Sintem sfisiati de o dilema. Cererea este o stare de incertitudine si de tensiune pe care incercam sa o depasim. Totusi, a o satisface inseamna a descuraja individul de a sta tot timpul la pinda asupra nevoilor sale intime si de a cauta constant noi obiecte, inseamna a-l lasa sa cada in miinile rutinei. Acesta este, asadar, unul din sensurile exclamatiei: Lumea valorii este cererea mea !
Atita timp cit aceasta subzista si se manifesta, lumea valorilor isi pastreaza vitalitatea si ramine distincta. Ea nu risca sa cada in unitatea indivizibila a naturii. Exclamatia are si un alt sens, pe care deja l-am notat. Ea se opune, in putine cuvinte, Capitalului lui Marx, dupa care lumea valorii este oferta mea , in bunuri sau forta de munca. La Simmel, in esenta, economia in ansamblu este vazuta din perspectiva subiectului, accentul este pus pe consum.
In al patrulea rind, schimbul, prin intermediul caruia obiectele pe care le cer apar in acelasi timp ca cerute de alti subiecti. Vrind, nevrind, ne detasam de ele si ele sint distantate de fiecare dintre noi, prin chiar faptul de a exista pentru altii si de a fi astfel puse in circulatie. Ca si cum subiectul individual s-ar retrage pentru a lasa obiectul sa-si traiasca viata, sa se compare cu diferitele obiecte disponibile cu scopul de a-si stabili valoarea. Aceasta schim bare de practica si de relatii, aceasta conversiune in sensul precis al cuvintului, este cea care constituie resortul schimbului, deci:
Cea mai importanta consecinta si cea mai importanta expresie a distantei stabilite intre obiecte si subiect. Atita timp cit obiectele sint apropiate de subiect, cit diferenta dintre cerere, raritate, dificultati si rezistenta la cum parare nu a indepartat inca obiectele la o anumita distanta de subiecte, ele sint, pentru a ne exprima astfel, dorinta si satisfactie si nu obiecte ale dorintei si satisfactiei .

Deosebirea care le separa, de altfel in mare masura fictiva, este ca noi cream obiecte si valori, in vreme ce dorinta si placerea nu pot fi decit recreate.
Oricare ar fi imprejurarile, ele devin supra-individuale, supra-obiective, si pentru a nu ascunde nimic, colective. Se stabileste o relatie in care, pentru a obtine un obiect, sintem obligati sa trecem printr-un altul. Nu numai valoarea celui dintii, fie el masina sau carte, se fixeaza in functie de relatia cu cel de-al doilea. Ci chiar ideea de valoare izolata, in functie de necesitatile individului, nu mai are nici un sens. Obiectivarea ei prin schimb se manifesta prin intermediul substitutiei bunurilor schimbate. Este totusi acceptat ca o anumita cantitate dintr-un bun corespunde unei anumite cantitati dintr-un altul, si ca aceasta proportie este determinata de o regula . Exista, asadar, un raport obiectiv intre cele doua:
Forma luata de valoare in cursul schimbului, observa Simmel, plaseaza valoarea intr-o categorie care depaseste sensul strict al subiectivitatii si al obiectivitatii. In cadrul schimbului, valoarea devine supra-obiectiva, supra -individuala, fara insa a deveni o calitate sau o realitate obiectiva, a lucrurilor insesi. Valoarea apare ca cerere a obiectului, transcedind realitatea sa iminenta de a fi dobindit numai in schimbul unei alte valori corespunzatoare .
Destinat initial dorintelor, obiectul apartine de acum inainte integral lumii valorilor, pentru care este conceput si produs. Aici, el duce o existenta independenta si se compara cu cele ce-i sint asemanatoare. Iar ceea ce el valoreaza, se calculeaza in mod identic pentru toti indivizii atitia saci de griu pentru atitia steri de lemn, atita hrana pentru atitea ore de munca, printr-o comparare cantitativa, deci printr-o masura.
Or, in timp, aceste echivalente se transforma in conventii care sint acceptate fara sa se mai reflecteze asupra lor si fara ca cineva sa-si mai aminteasca ca ar avea ceva de-a face cu sentimentele si dorintele noastre. Daca exactitatea lor este adesea verificata prin observatie si experienta, sfirsim prin a le atribui forta unei legi materiale. Cum este cazul bilantului in cadrul caruia fiecare obiect economic isi transcrie valoarea intr-un altul, il proiecteaza in exterior, il face sa existe in intregime in afara noastra: Caracterul relativ al evaluarii, conchide Simmel, semnifica obiectivarea sa .
Toate aceste conventii si tranzactii sint comune, dupa cum vedeti, mediului in care traim in prezent. Ele au fost desigur accelerate, dar mai ales gene ralizate, de la o clasa de lucruri numite marfuri la toate lucrurile, de la acestea la persoane, iar de la persoane la idei. Odata cu schimbul, intra in joc un nou

factor. De acum inainte, toata lumea, fara nici o exceptie, participa la el, transformind societatea intr-un ocean de piete.
Poate sa ni se para bizar un asemenea ocol pentru a ajunge la ceea ce este luat, in mod obisnuit, ca punct de plecare. Vreau sa spun, schimbul intre indivizi care sint constienti de nevoile si interesele lor cu privire la ceea ce dau si la ceea ce vor sa primeasca. Incontestabil, aceasta este o axioma a economiei si a sociologiei. Fiecare stie insa, ca nu este usor sa te comporti in functie de necesitati si sa-ti cunosti interesele. Reusim numai dupa o lunga evolutie care ne modifica pe dinauntru si care ar putea fi cea pe care tocmai am descris-o. Ma gindesc, desigur, ca este legitim sa privesti aceste momente de la dorinta la schimb succedindu-se in modul reconstituit pe scurt mai sus.
De fapt, continutul schitat de fiecare este mai putin semnificativ decit succesiunea in sine, care ajunge la obiectivarea in comun a valorilor, chiar daca Simmel ezita si se sileste sa o faca de nedescifrat, ca si cum ar suferi la gindul ca toate acestea se supun unei logici simple. O logica dupa care ceea ce incepe printr-o dorinta spontana se muleaza ca o manusa, pe o relatie intre obiecte care se evalueaza si se masoara intre ele. Aceasta presupune o munca a fiecaruia asupra lui insusi pentru a-si limita dorinta, a pune intre paranteze judecati de evaluare si credinte, a-si domina sentimentele personale si a deveni constient de singura valoare a lucrurilor care este valoarea pentru ceilalti.
Nimic in ea nu este obiectiv, cu exceptia muncii efectuate de fiecare individ cu scopul de a o face cit mai independenta posibil de sine.
Daca aceasta miscare, care incepe prin a pune o distanta intre subiecti si obiecte si sfirseste prin a le inversa, facind sa apara obiectele ca subiecti, este sau nu veridica, aceasta este o alta problema. Ea compune o drama cu patru personaje care se desfasoara cu usile inchise, chiar daca are ca decor o societate vasta: individul sau dorinta; lucrul, obiectul dorintei, fie ca este un fruct, un tablou sau o femeie; valoarea care nu are nici o realitate dar care le reprezinta si pe unul si pe celalalt; si in sfirsit, banul, mediatorul sau mijlocul care le leaga si domina restul. Navigam astfel neincetat intre ele, manevrind in asa fel incit antagonismele sa fie constientizate si duse pina la capat.
Intr-adevar, nu sintem inarmati pentru acest du-te-vino al usilor inchise care nu ajunge niciodata la un punct fix. Resimtim uneori torturile acelor nefericiti dintr-o poveste germana, condamnati sa traiasca atirnati de limba unui clopot. Incerc sa incetinesc ritmul si sa deschid un drum printre ideile care se tot invirt cistigind teren, pierzindu-l, recistigindu-l fara a fi siguri de rezultat. Totusi, atmosfera din Filosofia banului este intocmai cea descrisa de un contemporan al autorului care isi sfirseste analiza prin aceste rinduri:
Omul care a scris aceasta carte trebuie sa fie mai mult decit un print marunt dominind peste o mica provincie de stiinta; simtea nevoia sa fie

stapinul absolut al vastului regat al gindirii umane. Si totusi, un accent tragic se face auzit in cartea sa. El ii ingreuneaza fiecare gind cu destinul evreului etern. Autorul trateaza fiecare gind ultim ca si cind ar fi penultim. Nelinistea eterna, aspiratia catre o intuitie si o cunoastere mereu mai profunde, este un destin tragic pentru cel care cauta adevarul. Aceasta trasatura care se dezvaluie de asemenea in limbajul foarte personal al lucrarii, ne lasa un sentiment de neliniste .
Si voi adauga ca acesta nu dispare nici o clipa, pina la ultima pagina care o reintilneste, dupa un lung ocol, pe prima. Iata ce anume explica tacerile si neintelegerile care l-au inconjurat pe autorul acestei lucrari, inainte ca ea sa fie redescoperita si inscrisa, in mod definitiv, in traditia sociologica. Anumiti artisti si ginditori trec astfel de la starea de neintelesi la cea de clasici, fara a fi cunoscut nici incertitudinile gloriei, nici coruptia binefacatoare a succesului.
. Sacrificiul la originea schimbului si a banilor
Mai intii de toate, exista schimb si schimb. Cel pe care il ia in considerare
Simmel se deosebeste de schimbul pur descriptiv , despre care vorbesc, in general, filosofii, antropologii si economistii. Acestia din urma il considera ca pe un raport printre altele, care consta in a da si a primi, a vinde si a cumpara bunuri. Numele sau il defineste exact: un contact stabilit intre noi prin lucrul pe care il oferim in schimbul celui pe care l-am cerut. Pentru a-l reinnoi, trebuie sa pastram echilibrul intre doua operatii, deci reciprocitatea. Revenim fara incetare asupra acestui lucru ca la un izvor nesecat de bunastare si de viata in comun. Simmel merge la extreme, fapt care modifica totul, facind din schimb raportul raporturilor , care apropie ceea ce este distantat, asociaza ceea ce ar risca sa se disocieze. Nu pur si simplu o aditionare a lui a da si a primi, ci un proces nou in care fiecare dintre aceste doua operatii este, in acelasi timp, cauza si efect. Cu alte cuvinte, el creeaza legatura intre indivizi, ii capteaza si ii face sa apartina unui grup, unei societati sau institutii. Ajunge deci la a da, aproape in mod invariabil, ceva in plus fata de ceea ce primim si la a primi ceva in plus fata de ceea ce dam.
In acest sens, schimbul constituie forma primordiala a vietii in societate, ale carei continuturi psihice si biologice le stilizeaza. El reuseste astfel sa creeze o relatie interna intre fiintele umane o societate in locul unei simple colectii de indivizi . Aceasta, chiar daca, in mod paradoxal, nu s-a schimbat

nimic. O viziune pe care o cor






Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite