1. Constatarea regularitatii in intamplarile naturii si in succesiunea starilor de constiinta b9c19ce
2. Conceptul de realitate: prezent, trecut, viitor
3. Presupozitia realitatii transcendente
4. Regularitatea in fenomenele vietii sufletesti
5. Rationamentul prin analogie
6. Rationamentul prin inductie
7. Afirmarea cauzalitatii
8. Care este criteriul regularitatii?

1. Ati vazut cum se largeste campul experientei noastre si cum, mai departe, se largeste insusi conceptul de realitate prin facultatea aceasta pe care o avem, de a ne aduce aminte starile de cunostinta pe cari le-am trait; si anume, de a ni le aduce aminte astfel incat sa le acordam ceea ce numeam in lectiunea trecuta intentiunea temporala.
Largirea aceasta a conceptului de realitate si a experientei noastre sufletesti se face in sensul trecutului. Va spuneam insa ca aceasta largire se face inca intr-un sens, si anume, in acela al viitorului. Cum? Puteti face singuri experienta, cercetandu-va pe d-voastra. O sa constatati desigur ca, in tot ceea ce va aduceti aminte si in tot ceea ce traiti de-a dreptul, imediat - vasazica, in tot cadrul experientei trecute si in tot cadrul experientei actuale - puteti sa constatati anumite reguli in cadrul cunostintei. Puteti sa constatati, de pilda, ca impresiei de lumina, care intovaraseste faptul de realitate apei care noi il numim zi, ii urmeaza o alta impresiune, o alta perceptiune, de intuneric. Aceasta s-a intamplat in trecutul d-voastra, in trecutul experientei d-voastra sufletesti, aceasta se intampla in cursul experientei d-voastre prezente. S-a intamplat de nenumarate ori. Nu ati stabilit nici o legatura necesara, propriu-zis, intre urmarea aceasta a zilei dupa noapte si a noptei dupa zi. Ati stabilit insa ca aceasta urmare a zilei dupa noapte si a noptei dupa zi este un fenomen care se intampla regulat. Constatati deci o regularitate pe care o puteti prinde in intamplarile naturii, pe de o parte; mai exact insa, in succesiunea starilor d-voastra de constiinta, ape de alta partei.
Ei bine, aceasta regularitate pe care d-voastra o stabiliti in cadrul cunostintei d-voastra, repetarea lucrurilor, succesiunea lucrurilor, a starilor de constiinta, aceasta regularitate, in chip normal, in fapt, as zice, se proiecteaza. Cum? Adica, se aplica unei alte categorii de fapte, asupra carora sau in legatura cu cari aceasta regularitate nu a fost observata, propriu-zis. Ati constatat-o in trecut si in prezent si atunci d-voastra afirmati pur si simplu ca aceasta regularitate, in succesiunea starilor de constiinta, se va intampla si in viitor.
Ce inseamna aceasta: se va intampla si in viitor?
Analizata de aproape, aceasta afirmatiune a mea mai ca nu are nici un sens. Pentru ca, ce este viitorul? Viitorul este ceva care o sa se intample, zicem noi; este ceea ce va veni, este succesiunea starilor de constiinta cari nu s-au intamplat inca, dar care probabil acai se vor intampla. Nu se poate defini regularitatea prin viitor. In schimb, se poate construi viitorul prin aceasta regularitate, caci viitorul insusi nu este decat tocmai cadrul pe care-l dati d-voastra, este prelungirea acestei realitati dincolo de limita realitatii.
Ceea ce a fost exista in realitate, cel putin in constiinta noastra, ca aducere-aminte. Ceea ce a fost continua sa existe ca aducere-aminte a noastra, este o urma a acestei realitati. Ceea ce exista acum exista, propriu-zis, ca perceptiune imediata a noastra. Dar ceea ce va fi? Ceea ce va fi nu este nimic, nu este, propriu-zis, o realitate. Ceea ce va fi este numai un cadru al unei activitati posibile. Pe ce se sprijina si care este necesitatea crearii acestui cadru, aceasta provine tocmai din prelungirea acestei regularitati; regularitatea a fost, regularitatea este. Succesiunea se insira pe o singura linie. Aceasta linie inspre trecut nu are nici un capat. Aceasta linie nu poate sa aiba, nu o simtim ca ar putea sa aiba un capat in partea cealalta. Prezentul nu poate sa fie, propriu-zis, un cap de linie, o limita, caci prezentul, el insusi, nu este ceva fix. Prezentul este, as zice, un fel de notiune limita, prezentul este - ca sa zic asa - un fel de pauza intre ceea ce a fost si nu mai este si ceea ce va fi si nu este inca. Cat tine acest prezent? Nu are nici o durata, caci, in momentul in care ai vrea sa-l constati, nu mai exista. Prezentul este un fel de muchie infinitezimala ca dimensiune, pe care aluneca faptele intamplate. Iar toata inlantuirea aceasta, a ceea ce a fost, ceea ce este si ceea ce nu a fost inca, dar va fi, toata aceasta inlantuire nu este, propriu-zis, decat exprimarea intr-o alta forma a unei regularitati pe care noi o constatam.
Exact vorbind, regularitatea aceasta nu poate sa fie exprimata, nu poate sa fie observata decat in trecut. Regularitatea aceasta sau mersul evenimentelor, sau succesiunea starilor mele de constiinta ma fac sa constat regularitatea, cand? Dupa ce s-a intamplat evenimentul. Noi adaugam: in prezent se intampla lucrurile tot asa. Este o iluziune a noastra, o nepreciziune de limbaj, caci in prezent, propriu-zis, nu putem sa constatam nimic, prezentul nefiind decat o notiune-limita.

2. Prin urmare, vedeti cum, din aceasta constatare pe care o facem, a regularitatii starilor mele de constiinta, a starilor noastre de constiinta, integram un alt concept de realitate. Acest concept de realitate inchide intr-insul trecutul, prezentul si ceea ce nu este inca, viitorul. Trecut, prezent asii viitor epuizeaza tot conceptul realitatii. De ce? Pentru ca, o sa ziceti: trecutul nu mai este, prezentul este tocmai un punct de trecere, iar viitorul nu este inca. Epuizeaza tot conceptul realitatii, pentru simplul motiv ca prezent, trecut si viitor nu inseamna, propriu-zis, fapte, ci cadre in cari se petrec faptele. Deci, de la aceasta constatare a regularitatii, a unei regularitati in constituirile mele de cunostinte, de la aceasta regularitate plec eu, propriu-zis, ca sa construiesc acest concept al cadrului realitatii, largind realitatea pe care am cunoscut-o: cu perceptiunea imediata, cu aducerea-aminte si cu viitorul.
Sa nu credeti insa ca aceasta realitate sau ca aceasta regularitate pe care eu o constat in prezent imi serveste numai la construirea viitorului. Ea are inca o functiune, mai precisa. Ganditi-va, va rog, ca regularitatea aceasta pe care o surprindem si o constatam in univers nu este numai un instrument de constructiune pentru ceea ce va fi, ci asii o schema fixa, o schema functionala, as zice mai degraba, pentru ceea ce a fost. Daca d-voastra ati vrea sa reconstituiti tot ceea ce a fost ieri, va veti aminti ca de dimineata v-ati sculat. Aceasta este precis. Mai departe: „Dupa ce m-am sculat, am facut ce am facut, m-am dus apoi la biblioteca - daca este cazul -, am lucrat si pe urma? Pe urma nu-mi mai aduc aminte! M-am dus la cutare prieten, la ora cutare!". Dar, imi zic: „Nu se poate! A mai fost ceva!". „A, masa! De ce? Am mancat la pranz. De ce? Pentru ca este normal ca in fiecare zi sa mananc, pentru ca asa fac intotdeauna". Prin urmare, exista o anumita schema a zilei. Aceasta se compune din dimineata si seara ca puncte extreme si din alte puncte intermediare, cari sunt nelipsite din acest cadru. Mananc in fiecare zi la pranz, aceasta se intampla intotdeauna, deci a trebuit sa se intample si ieri. S-a intamplat ca nu am mancat, atunci imediat trebuie sa ma gandesc la motivul pentru care nu am mancat.
Prin urmare, aceasta regularitate pe care o observ in succesiunea starilor mele de constiinta imi ajuta la reconstruirea trecutului, in aceeasi masura in care-mi ajuta la construirea viitorului. Pentru ca, in acelasi fel in care spun: „Ieri m-am sculat de dimineata, am mancat la pranz si m-am culcat seara", pot spune: „Probabil ca maine ma voi scula de dimineata, voi manca la pranz si ma voi culca seara". Numai ca, este o deosebire: pentru viitor aceasta regularitate este pur schematica, pe cand pentru trecut formeaza cadrul in care se plaseaza anumite fapte, in care eu izbutesc, am posibilitatea sa plasez anumite fapte. Pentru viitor am numai cateva puncte de reper, regularitatea atata imi ofera. Ce intra intre aceste puncte de reper, pentru viitor, nu pot sti. Stiu, de pilda, ca de dimineata pana seara o sa traiesc si stiu, de pilda, ca in acest trai al constiintei mele or sa se insereze o multime de stari de constiinta. Dar ce anume vor fi acele stari de constiinta, aceasta inca nu pot sa o spun. Adica, pe orice voi incerca eu sa construiesc acest viitor, voi avea intotdeauna puncte de reper.
Este insa, in adevar, aci ceva care trebuie explicat; si anume, ca sunt serii de fapte cari, privite in ele insele, sunt numai puncte de reper; dar cari, incrucisandu-se cu altele, nu mai devin puncte de reper, adica nu mai devin forme de activitate, ci aceste incrucisari de fapte sunt chiar fapte pentru ceilalti. De pilda, eu stiu ca ziua are un inceput, un maximum si un sfarsit. Acest inceput, maximum si sfarsit, care formeaza cadrul unei activitati a mea - deci, cum spuneam mai sus, puncte de reper pur si simplu -, fiecare poate sa insemne, la intretaierea cu alte serii de fapte, fapte continute propriu-zis in vreme. Dar, in genere, in termeni generali, pot sa afirm ca regularitatea aceasta, care imi construieste mie viitorul indeplineste si cealalta functiune, de a-mi reconstrui, de a-mi implini trecutul.
Aceasta, in ceea ce priveste succesiunea starilor mele de constiinta.

3. Dar regularitatea pe care o constat in succesiunea starilor de constiinta are inca o importanta: ea inchide inauntrul ei anume posibilitati ca sa paraseasca domeniul acesta imanent sau al faptului imanent de constiinta si sa transceanda constiinta mea propriu-zisa. Cum? In doua feluri sau in doua directiuni opuse.

Ganditi-va ca eu constat, in constiinta mea sau in succesiunea aceasta a starilor mele de constiinta, o anumita regularitate: eu constat ca percep intunericul si dupa aceea lumina. Eu constat ca distanta de timp care imi da perceptiunea de intuneric si aceea de lumina nu este totdeauna aceeasi. Constat, de pilda, ca in luna decembrie senzatiunea sau perceptiunea intunericului dureaza mai mult decat aceea a luminii, dupa cum constat ca in luna mai sau in luna iunie se intampla tocmai procesul invers. Evident, am putut constata ca intotdeauna in luna mai perceptiunea de lumina este mai lunga decat aceea de intuneric. Dar ceea ce constat este numai ca se intampla in constiinta mea anumite fapte, intr-o anumita regularitate, si ca aceasta regularitate nu depinde, propriu-zis, de mine. Eu voi constata intotdeauna, in mod automat, in luna decembrie ca intunericul dureaza mai mult decat lumina si intotdeauna in luna iunie ca lumina dureaza mai mult decat intunericul. Dar ce inseamna decembrie si iunie? Insemneaza anumite puncte in constiinta mea, puncte pe cari eu, dupa o anumita regularitate, am ajuns sa le fixez. Regularitatea aceasta se intampla in constiinta mea, adica in succesiunea faptelor de constiinta ale mele.
Dar regularitatea aceasta nu sta in puterea mea. Nu pot eu sa zic, la acest punct al constiintei mele: vreau astazi sa constat ca lumina dureaza mai mult decat intunericul. Nu pot sa o fac, pur si simplu.
Si atunci, regularitatea aceasta a succesiunii faptelor, pe de-o parte, iar pe de alta parte independenta acestei regularitati fata de constiinta noastra ne duc la o concluziune care este urmarea logica, urmarea imediata; anume, ca noi nu facem, in faptul nostru de constiinta, decat sa constatam ceva care nu este el insusi fapt de constiinta. Adica, acest fapt de constiinta este un reflex conditionat de altceva. Aceasta insemneaza pur si simplu presupozitia realitatii transcendente.
Prin urmare, regularitatea care va aratam ca largeste conceptul realitatii spre viitor, in domeniul experientei imanente, sau completeaza domeniul realitatii imanente inspre trecut, aceasta regularitate mai joaca inca o functiune: ea ne ajuta sa transcendem imanenta, sa admitem ca exista in afara de noi o realitate, cu privire la care noi nu facem decat sa o constatam, pe care faptul nostru de constiinta nu face decat sa o reflecteze.
Aci insa se vede o alta functiune a principiului regularitatii; si anume, o largire a realitatii, nu a principiului, ci a constatarii regularitatii acesteia, a experientei noastre dincolo de cadrul experientei constientiale al realitatii imanente.

4. Pe aceasta cale eu ajung sa construiesc natura. Dar cu aceasta nu am construit inca tot. Eu traiesc alaturi de alti oameni. Acesti oameni sunt, pentru mine, fenomene naturale in acelasi fel in care eu sunt, de asemenea, pentru ceilalti oameni un fenomen natural. Acesti oameni traiesc o viata a lor, sunt obiecte in univers. aIari ca obiecte in univers, sunt pasibili de observarea mea si eu constat in legatura cu ei anumite lucruri. De pilda, constat ca un om poate sa rada, constat ca un om poate sa planga, constat ca, intr-un anumit moment, un om poate sa aiba o expresiune pe figura si intr-alt moment, o alta expresiune. Constat, de pilda, ca, daca il intep, figura lui va avea o anumita expresie si ca, ori de cate ori il voi intepa, expresiunea lui va fi aproximativ cam aceeasi. Constat, prin urmare, aceasta regularitate. Fac insa aceasta experienta si asupra mea si mai constat cu aceasta ocazie inca ceva; si anume, constat nu numai ca, daca m-as privi in oglinda in momentul in care ma intep, as avea o anumita expresie a figurii, dar asii ca aceasta intepatura cu acul se intovaraseste pentru mine cu o anumita stare sufleteasca; hai sa zicem, cu o senzatiune de durere. Si atunci, eu constat la semenul meu aceasta regularitate in legatura dintre intepatura cu acul si o anumita expresiune vizuala a figurii, iar la mine insumi o legatura intre trei fapte diferite: intepatura, expresiunea figurii si senzatiunea de durere pe care o am.
In virtutea acestei regularitati pe care o constat la mine complet, iar la semenul meu numai in doua elemente, eu generalizez aceasta regularitate, o atribui in forme mai largite si celorlalti oameni.

Pe aceasta cale construiesc, propriu-zis, cu ajutorul aceluiasi mecanism al regularitatii, inca ceva: construiesc viata sufleteasca a celorlalti oameni, admit existenta vietii sufletesti a celorlalti oameni. Dar aceasta o admit numai pentru ca asa vreau eu? Nu. O admit fiindca sunt fortat sa o admit. Fortat, de ce? Fortat de regularitatea pe care sunt obligat sa o constat, regularitatea legaturii intre doua anumite fapte.
Vedeti dar care este functiunea acestei regularitati, pe care noi o gasim in fenomenele vietii noastre sufletesti. Ea va da, intai, o intregire a vietii imanente prin prelungirea ei in viitor; o intregire a vietii imanente prin completarea experientei mele trecute, pe de o parte, iar pe de alta parte, ne ajuta sa construim pur si simplu existenta naturii, sa construim realitatea transcendenta constiintei noastre, realitatea fizica, pe de o parte, si realitatea transcendenta psihica, pe de alta parte. Acord o existenta realitatii si mai acord inca o data, tot gratie acestei regularitati, o existenta vietii sufletesti a celorlalti oameni. Iata, prin urmare, ce importanta extraordinara are acest fapt banal al regularitatii sau intamplarii fenomenelor naturii.
5. Ei bine, in afara de acest lucru pe care l-am spus, adica in afara de explicarea functiunei creatoare de realitate, care mai este importanta aregularitatiii?
Inauntrul constiintei noastre se intampla anumite lucruri foarte importante pentru procesul de cunoastere, care sunt conditionate de acelasi proces.
Ce este, propriu-zis, o cunoastere sau un rationament de analogie? Pe ce se sprijina acest rationament de analogie?
Eu am constatat ca exista o anumita legatura intre o expresiune vizuala si o anumita senzatiune si am adaugat acestui proces bipolar inca un moment: viata sufleteasca. Aceasta este analogia. De ce? Fiindca eu construiesc sau pun in omul celalalt ceva din viata mea, ceva care se intampla in mine si care, deci, cred ca trebuie sa se intample in fiecare om. Experienta exacta nu pot sa o am in nici un fel. Experienta exacta, am spus lucrul acesta de atatea ori, este foarte importanta, totusi - de aceea l-am spus de mai multe ori, pentru ca se uita -, foarte adesea este imposibil ca noi sa avem in chip direct experienta vietii sufletesti a celorlalti oameni, a continutului de constiinta al celorlalti oameni. Aceasta experienta nu este posibila decat pe cale de analogie si, dupa cum vedeti, aceasta analogie are la baza tocmai procesul de uniformitate, de regularitate a intamplarilor naturale.
Asupra lucrurilor acestora am mai vorbit eu vreo 10-15 lectiuni acum patru sau cinci ani, cand nu erati d-voastra aci.

6. Inca o functiune de cunoastere, care este in legatura cu aceasta uniformitate a intamplarilor naturii este, as zice, rationamentul de inductiune.
Eu am vazut ca, de cate ori pun apa sa fiarba si masor temperatura, in momentul fierberii, mi se indica 100° C. Asa s-a intamplat de cate ori am facut experienta: apa fierbe la 100° C. Pot sa maresc oricat temperatura, gradul de fierbere al apei va ramane intotdeauna 100° C. Nelogic, pentru ca, daca eu pun un recipient cu apa care are temperatura ambianta de 17°-18° C si pun dedesubt foc, o sa constat cum, din minut in minut, temperatura acelui volum de apa se va ridica. Pana unde? Daca nu ajung niciodata la fenomenul de fierbere? Voi fi nevoit sa conchid, in virtutea aceluiasi principiu al regularitatii, ca temperatura volumului de apa creste mereu. Pana unde? La infinit. Ar trebui sa conchid ca apa are aceasta proprietate de a-si urca temperatura la infinit, pe masura ce este incalzita. Avem astazi aparate, cum este de pilda cuptorul electric al lui Moissan, cu care putem obtine temperaturi de 3500° C si desigur ca se va putea obtine in viitor o temperatura si mai ridicata. Daca nu am ajuns niciodata la temperatura de fierbere a apei, am putea sa deducem - din faptul ca temperatura apei se ridica pe masura ce o incalzim - ca i-am putea-o ridica pana la 3500° C. Asa ar fi logic, in virtutea principiului regularitatii, si totusi, tot in virtutea principiului regularitatii, daca apa fierbe totdeauna la temperatura de 100° C, peste 100° C nu poate sa treaca niciodata apa care fierbe. (O sa vedeti imediat de ce am dat exemplul acesta.) Aceasta este inductiunea.
La baza inductiunii, a generalizarii acesteia pe care o facem, sta tocmai regularitatea intamplarilor din natura.

7. Tot regularitatea intamplarilor din natura sta la baza celeilalte asa-zise forme de cunoastere a noastra, care este afirmarea cauzalitatii.

Noi afirmam astazi pur si simplu ca ceea ce se intampla trebuie sa se intample dintr-o anumita cauza. De ce? In virtutea faptului ca asa s-a mai intamplat, in virtutea regularitatii, a uniformitatii pe care am observat-o constant in toate intamplarile. Un alt criteriu, o alta baza nu avem.

8. Vedeti, prin urmare, care este importanta si in domeniul cunoasterii a acestui principiu sau proces al regularitatii.
Ce este el? Ce insemneaza? De unde vine? Care este fundarea acestui principiu?
Ei bine, deductiv, as zice eu, nu pot sa stabilesc nimic. Deductiv, nu pot sa zic. Eu sunt in domeniul imanentei, al faptului de constiinta. Nu pot, cu ajutorul deductiunii, sa stabilesc ca, in adevar, lucrurile trebuiesc sa se intample asa. Eu am constatat pana acum ca lucrurile se intampla asa, dar nu pot sa spun deloc ca rezulta din conceptul acesta al realitatii pe care l-as avea eu in chip deductiv; cu ajutorul unei metode deductive nu pot sa conchid deloc ca asa trebuie sa se intample si de aci inainte. Nu exista o necesitate logica propriu-zisa pentru dovada acestei afirmatii, a acestei credinte adanci a mea in regularitatea fenomenelor naturii.
Eu am stabilit, de exemplu, ca dupa zi urmeaza noapte si dupa noapte zi si stabilesc ca asa s-a intamplat in toate zilele vietii mele, de cand traiesc eu pana azi. Inseamna de aci ca am eu dreptul sa spun, logiceste, ca, daca acuma s-a inserat, o sa vina iar zi? Desigur ca nu. Nu am nici un drept sa fac aceasta. Generalizarea pe care o fac eu este absolut arbitrara, cu atat mai mult cu cat se poate spune, din punct de vedere logic, ca nici nu se stie daca, cu elementele pe care le ai la dispozitie cand faci aceasta generalizare, poti face aceasta, intrucat elementele pot sa nu fie complete. De pilda, atunci cand masuram temperatura apei, inainte de a atinge punctul critic al fierberei, o sa constatam o crestere. Daca in aceasta experienta nu am ajuns niciodata la punctul de fierbere, o sa conchidem ca temperatura apei poate creste la infinit. Daca am ajuns la acel punct, o sa zicem: iata, de aci inainte apa nu-si mai ridica temperatura. Prin urmare, nu exista nici aoi logica in aceasta inductiune pe care o fac. Nu exista inca si din alt motiv. Nu pot sa spun ca, cu ajutorul unei operatiuni inductive, pot sa fundez procesul regularitatii. De ce? Pentru ca insasi generalizarea sau insusi rationamentul inductiv se sprijina pe posibilitatea regularitatii. Cu alte cuvinte, inductiunea se fundeaza pe regularitate. Si atunci, evident ca nu pot sa fundez regularitatea pe inductiune, pentru ca aceasta ar insemna ca ma invartesc intr-un cerc vitios. Prin urmare, de la inceput trebuie sa inlaturam si aceasta posibilitate de fundare.
Prin urmare, acriteriul regularitatiii deductiv nu poate sa fie, inductiv nu poate sa fie; cum ar mai putea sa fie? Ar putea sa mai fie evidenta. Este evidenta? Nu. Nu este evident pentru mine, care nu am avut decat o succesiune, ca succesiunea aceasta se va intampla totdeauna. Asa, de pilda, eu ies la ora 6 si un sfert de la Universitate si, in momentul cand ies in strada, trece un tramvai. Iata o succesiune de fenomene. Maine se intampla exact acelasi lucru. Am eu dreptul sa deduc de aci - din faptul acesta care este evident, cum ar fi evidenta o perceptiune oarecare, anume cum ar fi masa din fata d-voastra, cum ar fi lampa din fata d-voastra - ca lucrul acesta se va intampla mereu cu aceeasi regularitate? Nu.
Care este criteriul regularitatii? Daca deductiunea nu este, daca inductiunea nu este, daca evidenta nu exista, de unde pot eu sa scot garantia regularitatii - care este criteriul care trebuie sa ne calauzeasca in aceasta materie?
In legatura cu aceasta chestiune mai exista inca ceva: se pretinde, anume, ca principiul acesta al regularitatii se sprijina pe o judecata analitica, se pretinde, anume, ca din conceptul de realitate se poate deduce asa-numitul principiu al regularitatii, se pretinde, anume, ca acest concept inchide intr-insul insasi realitatea.
Aceasta problema mai lunga este legata foarte strans cu asa-numita teorie a conventionalismului, sustinuta de domnul Poincare.