Invatarea poate fi considerata ca fiind o forma fundamentala de activitate
umana. Ea presupune o relatie a individului cu mediul, un consum de energie
(fizica, nervoasa, psihica) si o functie transformatoare la nivelul mediului
a individului sau a relatiilor dintre acesta si mediu. p3m19mi
Literatura de specialitate abunda in incercari de definire a invatarii.
Coordonatele fundamentale care se regasesc in majoritatea definitiilor
propuse sunt:
- o anumita modificare de conduita
- o modificare profunda, selectiva care se produce sistematic stabil intr-o
directie determinata
- o modificare adaptativa provocata de intalnirea constanta cu una
si aceeasi situatie stimulativa, sau de contactul anterior cu situatia data
O pondere deosebita, chiar absoluta se acorda repetitiei si exercitiului ca
determinanti ai invatarii. Adaptarea senzoriala ca si obisnuintele nu
pot fi excluse din sfera invatarii. Invatarea nu se confunda nici
cu actele innascute, nici cu maturizarea, nici cu oboseala, motivatia,
totusi in conditii naturale aceasta nu poate fi separata de factorii respectivi.
Invatarea se aseaza sub semnul unor actiuni sociale speciale, cum sunt
cele de instruire si educare. Este vorba de strategiile de instruire si educare
care se aplica sau pe care si le aplica cel care invata si de a caror
calitate depind modul de orientare, extensiunea si eficienta formativa a actiunilor
lui de invatare, trecerea conduitei lui sub controlul dominant al invatarii
si ridicare la rang de lege a dezvoltarii psihice prin invatare.
Invatarea scolara reprezinta forma tipica in care se efectueaza
invatarea la om, forma ei completa, deoarece la nivelul ei invatarea
nu decurge pur si simplu de la sine ci este conceputa, anticipata si proiectata
sa decurga intr-un fel anume ca activitate dominanta.
