Pentru a studia eficient dezvoltarea umana exista o serie de proceduri si tehnici de cercetare, reunite in diferite tipuri de design-uri experimentale. Dar pentru a obtine rezultate relevante se recomanda combinarea lor…

Obiective operationale: m1m1mz
Dupa lectura acestui capitol, ar trebui sa reusiti sa:
- caracterizati design-urile de cercetare utilizate in psihologia dezvoltarii
- descrieti si sa comparati procedeele si tehnicile de investigare
- exemplificati metodele de cercetare prezentate
- discutati rezultatele obtinute prin diferite metode

1. Designuri de cercetare

Intrucat scopul principal al cercetarilor care au in focar dezvoltarea este acela de a descoperi si descrie modul in care persoanele se schimba de-a lungul timpului, exista doua tipuri fundamentale de design care urmaresc sa surprinda procesualitatea si ritmul acestei schimbari.

A. Primul tip de design foarte frecvent utilizat in psihologia dezvoltarii este designul longitudinal, care presupune efectuarea unor masuratori repetate pe aceeasi subiecti, pe o perioada de timp mai indelungata. In acest fel, informatiile culese la o anumita varsta a subiectilor pot fi comparate cu cele obtinute la o alta varsta, permitand in acest fel surprinderea dimensiunilor care s-au modificat in timp.
Studiile longitudinale au o eficacitate sporita atunci cand acopera o problema desfasurata pe un interval mai lung de timp, cum ar fi ajustarea copiilor la divort (ale carui efecte negative par sa treneze, mai ales in cazul baietilor), consecintele suferintelor grave aparute la nastere, cazurile de copii exceptionali.

Avantajele acestui tip de design sunt urmatoarele:
• Permite studiul extins al unor stadii sau secvente de dezvoltare;
• Permite studiul relatiilor dinamice dintre diferite domenii de dezvoltare;
• Permite investigarea unor relatii cauza-efect intre experientele timpurii si rezultatele ulterioare.

Haynie si colab. (1991) si-au propus de exemplu sa studieze dezvoltarea timpurie a dimensiunilor expresivitatii emotionale. Pentru aceasta, au fost studiati 60 copii de 7, 10 si 13 luni, in diferite situatii -; prezenta unor papusi, a unor masti, gadilat pe burta, deschiderea brusca a unei umbrele. Expresiile emotionale, in primul rand faciale, ale copiilor au fost inregistrate video si codate. Compararea rezultatelor a permis urmatoarele concluzii: 1) cei ce raspund rapid si intens la un stimul destinat sa trezeasca emotii pozitive raspund identic si la alti stimuli pozitivi; 2) reactiile emotionale declansate de stimuli pozitivi, dar si de catre cei negativi, sunt constante in timp -; pentru un interval de 3 sau 6 luni, cum a fost cel studiat. S-a concluzionat ca reactivitatea emotionala este o trasatura stabila, probabil cu radacini in dimensiunile temperamentale endogene.

Dezavantajele designului longitudinal sunt:
• Dificultatea de a asigura cooperarea subiectilor pe perioade lungi de timp, ceea ce duce la pierderea subiectilor;
• Pierderea sistematica a subiectilor mai ales in cazul familiilor care sunt supuse unui stres mare, ceea ce inseamna ca exista multe sanse ca lotul ramas sa nu fie reprezentativ pentru toti subiectii cu care s-a inceput studiul;
• Testarea repetata poate afecta performanta, fie in sensul imbunatatirii sale, fie in sens negativ, datorita interferentei ;
• Studiile longitudinale sunt foarte costisitoare;
• Cursul lent al dezvoltarii umane poate pune probleme

De exemplu, in cazul studiilor legate de atasament, prima faza se desfatoara la 6 luni, cand apare protestul la separarea de parinte, pentru ca abia la 18-24 luni sa poata fi vorba de situatia experimentala - strange situation - de constientizare a prezentei persoanei straine, cand copilul sa poata tolera o distanta mai mare de figura de atasament, fiind mai predispus la interactiunea cu alte persoane nefamiliare.

B. Celalalt tip de design familiar este cel transversal care presupune testarea unor grupe de copii de varste diferite, mai mult sau mai putin simultan, pentru a vedea daca si in ce masura dimensiunea studiata variaza in functie de varsta copiilor testati.

Avantajele :
• Se pot obtine raspunsuri la intrebarile legate de dezvoltare mai rapid; de exemplu este posibil sa determini daca apare vreo diferenta intre modul in care este constientizata prezenta persoanei nefamiliare la 6 si la18 luni,
• Efectele testarii repetate pot fi evitate - fiecare copil fiind evaluat o singura data;
• Nu se pierd subiecti.

Dezavantajele:
• Nu se pot stabili originile si consecintele diferentelor individuale, si stabilitatea lor in timp (a se vedea de exemplu studiul lui Haynie descris anterior) -; cu alte cuvinte nu sunt transparente procesele care apar in dezvoltare, sau fluctuatiile acesteia;
• Daca rezultatele difera, ele sunt puse exclusiv pe seama varstei, deci a dezvoltarii, pornind de la presupunerea ca nu exista alte diferente intre subiecti.

Rezultatele insa pot reflecta efecte de cohorta, datorate faptului ca subiectii sunt membri ale unei aceleiasi generatii: de exemplu, majoritatea celor de 6 luni sunt in ingrijirea parintilor, mai ales a mamei, pe cand cei de 18 luni sunt ingrjiti de catre persoane straine, acasa sau la cresa, ceea ce poate oferi o alta explicatie diferentelor care apar intre diferitele etape ale atasamentului, fapt ce pune probleme serioase de generalizare a rezultatelor.

C. Exista si un tip de design asa-numit trans-secvential sau design longitudinal accelerat care combina cele doua tipuri clasice, studiind care sunt diferentele ce apar intre momente diferite in timp intre 2 sau mai multe grupe de subiecti de varste diferite.

In general insa se presupune ca ambele tipuri de design duc la rezultate similare. Colombo si Mitchell (1990) au abordat problema ontogenezei habituarii, studiind declinul in cantitatea de atentie acordata de catre copil unui stimul repetitiv (fotografii color ale unor fete umane), precum si capacitatea de reamintire a acestui stimul. Cercetarea lor a presupus pe de-o parte un studiu longitudinal al unui grup de copii, investigati la 3, 4, 7 si 9 luni, iar pe de alta parte studiul a 4 esantioane independente de copii avand 3, 4, 7 si respectiv 9 luni. Compararea timpilor de privire catre stimuli a demonstrat ca intervalul de timp in care apare habituarea este aproximativ acelasi pentru copiii de o aceeasi varsta. De asemenea, s-a putut demonstra ca la copiii mai mari habituarea apare mai rapid, si de asemenea s-a putut dovedi faptul ca declinul cel mai semnificativ apare intre 4 si 7 luni.

O alta problema care vizeaza ambele tipuri de design este cea a masurarii unei structuri sau functii care ia forme diferite la momente diferite din dezvoltare. De exemplu, frica poate sa apara in mod diferit la 6 luni (ca planset) fata de 18 luni (inhibitie comportamentala -;manifestata in reducerea comportamentului de explorare si accentuarea afilierii). In cazul perceptiei adancimii, la 6 luni ea este evidentiata prin utilizarea “fantei vizuale” (Gibson si Walk, 1960): o masa experimentala care are la suprafata un desen tip tabla de sah, acoperita cu sticla, jumatate din masa fiind la nivelul solului, iar cealalta jumatate fiind la nivelul “normal”. Copiii de 6-14 luni traverseaza partea mesei care se afla “la suprafata” fara probleme, dar refuza sa traverseze restul, chiar daca mama se afla la celalalt capat si ii cheama zambitoare. Aceasta inhibitie comportamentala, care indica frica, ne spune ca a avut loc procesarea adancimii. Dar chiar si in cazul copiilor de 2 luni, care nu au inca dobandita capacitatea de locomotie, exista indicii ale faptului ca o prelucrare a adancimii exista, deoarece are loc modificarea ratei lor cardiace la vederea jumatatii “adanci” a mesei.
Un alt punct de interes pentru psihologia dezvoltarii il constituie identificarea contributiei factorilor genetici, respectivi ai celor datorati experientei, la geneza unui stari sau a unui proces. De obicei in aceste scop sunt utilizate experimentele naturale, care presupun comparatii intre copii care nu au fost asignati la intamplare unor grupuri experimentale, ci au suferit tratamente diferite pe parcursul cresterii. De exemplu, institutionalizarea sau subnutritia pot constitui criterii de delimitare a unor asemenea grupuri de comparatie. Lipsa manipularii experimentale face ca sa nu se poata stabili insa cu precizie daca diferentele dintre grupuri nu sunt anterioare tratamentului diferential - de exemplu efecte ale unui fond dezavantajos caruia ii apartin copiii, sau rezultatul interactiunii celor doua tipuri de factori.
Tot experimente naturale sunt si studiile gemelare, care de obicei presupun compararea gemenilor monozigoti, crecuti fie impreuna, fie separat, cu cei dizigoti, crescuti impreuna sau separat. Se considera ca gemenii monozigoti au un patrimoniu genetic comun in proportie de 100%, fata de doar 50% cat este caracteristic gemenilor dizigoti. Daca o structura sau o functie este determinata predominant genetic, atunci similaritatea rezultatelor obtinute de gemenii monozigoti trebuie sa fie semnificativ mai mare decat cea a celor dizigoti. Pe de alta parte, diferentele dintre gemenii crescuti impreuna si cei crescuti separat sunt puse pe seama mediului.
Studiile de adoptie reprezinta o alta importanta sursa de informatii legate de impactul ereditatii, respectiv al mediului, asupra dezvoltarii copiilor. In acest context, copiii sunt comparati cu parintii biologici, cu care impartasesc aceeasi zestre genetica, respectiv cu parintii adoptivi, cu care au in comun doar mediul.

2. Proceduri si tehnici de cercetare

Ca si in cazul altor studii psihologice, problema fundamentala a studiilor legate de dezvoltare este aceea de a infera modul de functionare psihica a unui individ pe baza unor fapte de comportament. Daca acest lucru este relativ mai usor in cazul adultilor sau al adolescentilor, in cazul copiilor de varste foarte mici, care sunt lipsiti de limbaj si de abilitati motrice, inferentele care se pot face pornind de la aceste comportamente imature sunt destul de problematice. Unele inferente de acest tip sunt slabe -; daca un stimul produce un pattern de raspuns bioelectric cerebral caracteristic, nu putem sti ce anume semnifica aceasta reactivitate electrofiziologica; daca doi stimuli distincti produc doua patternuri diferite de reactivitate, nu putem avea certitudinea ca au fost perceputi ambii stimuli / unul singur a fost inregistrat / a fost notata doar diferenta dintre stimuli. Daca insa putem sa il instruim pe copil sa raspunda intr-un fel la un stimul si in alt fel la celalalt, putem argumenta ca in aceasta situatie copilul a perceput diferentiat fiecare dintre cei doi stimuli. Nici in acest caz insa nu avem informatii despre modul in care sunt experientiati acestia. De aceea sugestia cea mai pertinenta este aceea de a combina metodele si tehnicile de cercetare, pentru ca tabloul informational sa fie multivariat.

a) Biografia si studiul de caz
Studierea propriului copil ca “suport” al unei teorii legate de dezvoltare a devenit celebra datorita unor personalitati precum Charles Darwin, care in 1877 publica notele sale pe marginea propriului fiu William Erasmus “Doddy”, si un secol mai tarziu datorita lui Jean Piaget, care si-a construit de fapt intreaga viziune teoretica pornind de la observarea celor trei copii ai sai.

Chiar daca asemenea observatori de exceptie au reusit sa surprinda detalii utile pentru elaborarea teoriilor psihologice ulterioare, studiile lor sunt mai mult sau mai putin biasate, punand probleme de generalizare a rezultatelor la alte situatii sau la alti indivizi.
Studiul de caz este insa utilizat destul de frecvent atunci cand este vorba de cazuri de exceptie (de exemplu, “idioti savanti”) care nu pot fi amalgamate intr-un studiu statistic.

b) Observatia sistematica
Daca observatia naturala poate oferi un tablou extensiv al capacitatilor copilului, ea poate in acelasi timp sa propuna un segment nereprezentativ din viata acestuia. Problema apare si cand este necesar sa se compare diferiti copii aflati in variate situatii, care nu permit neaparat comparatii.
Din acest motiv sunt mai preferate de obicei situatiile standardizate, care selecteaza un singur aspect de comportament ce urmeaza sa fie studiat. De exemplu, Kagan si colaboratorii (1989) au studiat raspunsul copiilor (doar) la stimuli ce provoaca frica, pentru a putea sa ii clasifice in subiecti caracterizati prin inhibitie comportamentala, respectiv subiecti dezinhibati.
Observatia se poate face fie in timp real, fie cu ajutorul inregistrarilor video. In ultima vreme sunt preferate cele din urma, deoarece permit extragerea unei cantitati mai mari de informatie, inclusiv a unor detalii subtile; de asemenea, acestea permit “testarea” acordului interobservatori. In plus, este permisa astfel si derularea mai lenta a evenimentelor, prin care pot fi observate nu numai comportamentele ci si contingenta lor. De exemplu, Metchild si Papoušek (1991) au putut sesiza cu ajutorul acestei tehnici ca exista in relatia mama-copil anumite comportamente materne care apar prea rapid pentru a fi constientizate, ceea ce sugereaza ca ele apartin unor “programe parentale intuitive” ce nu pot fi modificate la cerere.

c) Situatiile test structurate
Pentru o multitudine de probleme nu pot fi obtinute date suficient de informative decat daca se recurge la situatii puternic structurate, pentru care s-au dezvoltat numeroase tehnici comportamentale, bazate, cel putin pentru primii doi ani de viata, pe masurarea privirii, orientarii si suptului.
- O prima categorie de situatii sunt cele care vizeaza manifestarea unor preferinte naturale fata de anumiti stimuli -; vizuali, auditivi, gustativi, olfactivi, etc. Preferintele vizuale pentru fata umana manifestate din primele zile de viata sunt un exemplu relevant in acest sens.
Steiner (1977, 1979) a demonstrat ca la nou-nascuti care nu au “gustat” nici un fel de aliment apar manifestari ale unor preferinte diferentiate pentru gusturile dulce, amar si acru, sau pentru mirosurile de vanilie si de peste crud.

Fig. 1 A) Raspunsurile “gustofaciale” ale nou-nascutilor la dulce (coloana din stanga), acru (mijloc) si amar (coloana din dreapta). B) Raspunsurile “nasofaciale” ale nou-nascutilor la mirosul de vanilie (stanga) si peste crud (dreapta) (dupa Bornstein si Lamb, 1992).

Esecul de a manifesta o anumita preferinta este insa destul de ambiguu si deci dificil de interpretat. De exemplu, un copil poate sa isi priveasca in mod egal mama si pe un strain, ca si cand nu l-ar prefera pe nici unul, dar sa fie in stare sa distinga intre cei doi si chiar sa il prefere pe unul dintre ei in anumite circumstante.

- De aceea o alta strategie de investigare este aceea de a utiliza conditionarea, adica de a-i invata pe copii sa controleze discriminativ anumite comportamente si apoi sa le utilizeze pentru a raspunde la intrebari. Intarirea unor comportamente (de exemplu, intoarcerea capului la auzul unui sunet) prin oferirea unor recompense (activarea unei jucarii mecanice aflate deasupra difuzorului) poate permite ulterior testarea raspunsurilor la stimuli de intensitati si frecvente diferite. Pe baza acestei paradigme Carolyn Rovee-Collier (1980, 1985) a studiat o serie de aspecte ale invatarii si memoriei infantile, utilizand un carusel instalat deasupra patului si legat cu un snur de un picior al copilului; la miscarea piciorului caruselul este pus in miscare producand incantare copilului, care este astfel incurajat sa persevereze in comportamentul sau.

Figura 2. Dispozitivul folosit in situatia de intarire conjugata studiata de Rovee-Collier -; cu cat copilul misca din picior mai tare, cu atat se misca si mobilul mai mult. A fost folosit pentru investigarea memoriei de scurta si de lunga durata in copilaria timpurie (Bornstein & Lamb, 1992).

- Folosirea tehnicilor de conditionare ofera un numar considerabil de date despre capacitatile copiilor, dar ele sunt adesea costisitoare ca timp si resurse. De aceea studiul reactiei la noutatea stimulilor si cel al habituarii ofera informatii complementare. Plasat intr-un mediu eterogen, un copil tinde sa se orienteze catre stimulul cel nou; daca insa acesta ramane in campul sau vizual o perioada mai mare de timp, sau este administrat repetat, atentia copilului se va diminua, cu alte cuvinte va aparea habituarea. Dupa habituare, copilul poate fi testat cu stimulul familiar cuplat cu unul nou. Daca stimulul familiar este neglijat, rezulta ca el este recunoscut de catre copil.

Aceasta strategie de lucru este folosita cu succes in studiul perceptiei si al cognitiei -; detectia stimulilor, discriminarea lor, categorizarea, memorie de recunoastere, abilitatile conceptuale corespunzatoare diferitelor modalitati.

d) Masuratori psihofiziologice
Sunt utilizate pentru a evalua structura si functiile sistemului nervos central, respectiv ale celui autonom.
Sistemul nervos central este evaluat de obicei fie la nivel neuroanatomic, fie la cel al activitatii electrice grosiere. Din punct de vedere bioelectric se studiaza patternurile EEG si ERP (potentialele evocate), acestea din urma fiind reprezentate de modificari mici, dar consistente, ale activitatii cerebrale la prezentarea unui stimul (vizual, auditiv). Cu ajutorul unei astfel de proceduri sensibilitatea auditiva a putut fi testata inca dinainte de nastere, prin implantarea unor electrozi la nivelul scalpului fetal si instalarea unor difuzoare in apropierea urechii fetale (Scibetta & col., 1971).

Figura 3. Cinci inregistrari succesive ale activitatii electrice cerebrale (EEG), respiratiei, miscarilor oculare si respectiv activitatii electromiografice (EMG) pe parcursul primilor doi ani de viata. Daca nou-nascutii prezinta patternuri EEG de voltaj redus, puternic nediferentiat si neregulat, la doi ani amplitudinea este crescuta si apar patternuri regulate (Bornstein & Lamb, 1992).

O alta categorie de indicatori psihofiziologici utilizati in mod curent sunt cei care tin de sistemul nervos autonom. Reflexele de orientare, rata respiratorie si cea cardiaca pot fi masurate chiar si la copiii foarte mici. Mai ales rata cardiaca este folosita pentru a indica in ce constau capacitatile copilului. De exemplu, daca acesta priveste “in gol”, desi e orientat catre un stimul, rata sa cardiaca este stabila. Daca este atent si proceseaza activ stimulul, rata sa cardiaca scade pe parcursul perioadelor de concentrare. Acest indicator este extrem de util, mai ales la cei care nu au inca suficient dezvoltate abilitatile motorii. De asemenea, acest indicator este foarte sensibil, modificari de pana la 25 de batai pe minut survenind chiar si atunci cand nu exista modificari vizibile de ordin comportamental.
Rata cardiaca a fost studiata in contextul dezvoltarii reactiilor afective -; de exemplu, in dezvoltarea reactiei de frica. Bertenthal si Campos (1990) au descoperit ca la 4 luni, atunci cand copiii sunt ridicati in sus, rata inimii scade, reflectand interes. Copiii mai mari, care se pot deplasa independent, atunci cand sunt suspendati in acelasi fel, au o expresie faciala care se “intuneca” treptat, pana la plans. In acelati timp, rata lor cardiaca manifesta o scadere, dupa care creste peste nivelul de echilibru, sugerand si pe aceasta cale prezenta distresului.
Masuratori ale parametrilor endocrini sunt destul de raspandite si in studiul copiilor foarte mici. Un exemplu in acest sens il reprezinta masurarea nivelului cortizolului ca indicator al stresului (Gunnar, 1986). Daca rata cardiaca se modifica instantaneu, secretia crescuta de cortizol la nivel salivar este masurabila la 15 pana la 45 minute dupa ce a actionat stimulul, ceea ce permite culegerea unor informatii considerabile.

- Nu trebuie insa uitat faptul ca nu exista o corespondenta de 1 la 1 intre indexul fiziologic (accelerarea ratei inimii, nivelul de cortizol) si starea psihica (de exemplu, de frica). In plus, o sumedenie de raspunsuri ale corpului sunt automate, fiind deci opace din punctul de vedere al relevantei lor pentru constiinta.