e5l18lj
1. Metodele teoriei cunostintei
2. Procesul de cunoastere in gnoseologie si in stiinte
3. Teoria cunostintei - o stiinta empirica
4. Stiintele neempirice. Matematica

1. Vom vedea in prelegerea de astazi cari sunt metodele acestei noi discipline filosofice de care ne ocupam si cari sunt izvoarele de unde aceasta disciplina isi culege faptele.
Problema metodelor teoriei cunostintei este o problema clarificata in literatura filosofica. Ea este clarificata in intelesul ca teoria cunostintei nu este o cercetare empirica, ci o cercetare normativa; adica, rezultatele studiului nostru asupra cunoasterii din punctul de vedere gnoseologic nu afirma, de fapt, nu incercuiesc fapte, nu definesc realitati, ci stabilesc norme, etaloane, masuri pentru o cunostinta valabila.
Va spusei ca problema este clarificata, pentru ca sa obiectez numaidecat ca aceasta clarificare nu este in cadrul vederilor pe care l-am schitat eu randul trecut; adica, aceasta clarificare poate sa fie buna pentru alta lume, ea nu rezista unui examen cat de sumar. Ca o gnoseologie sa fie o stiinta sau o disciplina a normelor ar insemna ca ea sa ne dea noua, sa ne indice cai de conducere, ar insemna ca ea sa ne spuna daca cunostinta pe care o intrebuintam noi este o cunostinta valabila sau nu si sa ne spuna cam cum trebuie sa lucram, pentru ca aceasta cunostinta a noastra sa fie valabila.
De fapt, pentru ca sa existe in adevar o stiinta normativa in acest inteles, adica o stiinta a retetelor stiintei, trebuie sa presupunem ca exista o alta cercetare a faptelor insesi, care sa fie suportul acestei retete de intrebuintare a cunostintei; si atunci, unde sunt stiintele celelalte, care dubleaza oarecum caracterul acesta normativ al teoriei cunostintei?

2. Unii cred ca stabilirea faptelor care constituie cunostinta, procesul de cunoastere se face in anumite stiinte, pe cari altii le considera numai anexe, adica se face in psihologie, in biologie, in sociologie. Astfel insa, cum am fundat noi randul trecut, existenta teoriei cunoasterii, existenta gnoseologica indica, anume, ca nu este atingere intre psihologie si gnoseologie sau intre logica si gnoseologie, ci ca psihologia, logica, gnoseologia sunt tocmai apunctei de vedere deosebite asupra aceleiasi realitati. Aceasta insemneaza problematica speciala si mai insemneaza, pe de alta parte, independenta in cercetari. Daca, in adevar, psihologia sau logica, sau sociologia ar fi stiinta pe care s-ar grefa teoria cunoasterii numai ca dublare normativa, atunci nici n-ar mai fi, propriu-zis, deosebire intre psihologie si teoria cunostintei; ar fi numai o deosebire de suporturi, n-ar fi o deosebire de puncte de vedere. Problematica n-ar sta alaturi oarecum spatial, ci ar sta alaturi si, ceva mai mult, intr-o legatura de cauzalitate una asupra alteia; adica, considerata in inaltime, nu in latime, pe cata vreme, pentru noi, nu exista legatura de cauzalitate intre faptul psihologic si cel gnoseologic, ci exista pur si simplu esenta deosebita a faptului psihologic si a faptului gnoseologic sau lumina deosebita pe care o arunca asupra aceluiasi fapt de cunoastere.
Lumea spune ca este evident ca, atunci cand noi cercetam cunoasterea, trebuie sa ne dam seama de procesul de cunoastere, de felul cum cunostinta ia nastere in noi, de cazul concret al realizarii cunoasterii. Eu nu spun ca cine cunoaste si acest caz al realizarii cunoasterii o sa fie pus in inferioritate in materie de teoria cunostintei; spun insa ca, daca aceasta poate sa ajute intrucatva, amai intaii, nu este necesar si al doilea, nu este insasi gnoseologia. Procesul de cunoastere - noi am lamurit-o si randul trecut - este altceva decat aspectul gneoseologic al cunoasterii, pentru ca procesul psihologic de cunoastere urmareste realizarea cunostintei intr-un caz concret, pe cata vreme punctul de vedere gnoseologic in stabilirea cunoasterii urmareste altceva, stabileste legatura dintre cunostinta insasi, considerata in abstracto oarecum, asii intentiunea acestei cunostinte.
Vasazica, nu se poate spune ca psihologia ar fi substrat al teoriei cunostintei, ca psihologia ar fi asa-numita stiinta empirica, iar teoria cunostintei ar fi stiinta normativa.
Tot asa trebuie sa se inlature si legaturile cari se cauta intre biologie si sociologie. Cand cineva imi spune ca este evident ca cunostinta este un instrument pe care si-l creeaza viata, acest adevar se poate sa fie exact; dar aceasta nu insemneaza ca noi cunoastem ce este cunoasterea in ea insasi. Noi stim numai cum se naste cunostinta in cadrul larg al vietii, adica noi, in psihologie, urmarim cum se naste cunoasterea nu a vietii spirituale, ci a vietii biologice. Aceasta pot sa ne-o puna la indemana cercetarile biologiei, dar aceasta nu este teoria cunostintei.
Cat despre sociologie, stiti ca, de un timp, exista o scoala sociologica ce are pretentia sa lamureasca toate problemele de teoria cunostintei. Scoala aceasta sociologica a pornit de la Paris cu anumite intentiuni extragnoseologice, de la Durkheim, si are reprezentantii cei mai seriosi in Germania, in profesorii Jerusalem si Max Scheler. Numai ca, pe cata vreme asa-numita scoala franceza, de coloratura romana, intra cu picioarele drept in farfurie si crede ca rezolva problemele de teoria cunoasterii, scoala de la Köln, a lui Jerusalem si Max Scheler, pretinde pur si simplu ca orice data in legatura cu cunostinta poate sa fie un instrument ajutator pentru teoria cunoasterii. Vasazica, exista eine gnoseologische Erkenntnissoziologie, o sociologie a cunoasterii, dar sociologia cunoasterii nu este, propriu-zis, gnoseologie, nu este Erkenntniskritik, nu este teorie a cunoasterii, ci aceasta sociologie a cunoasterii este tocmai cercetarea cunostintei din punctul de vedere sociologic. Prin urmare, teoria cunoasterii nu devine un capitol din sociologie. Stiti ca, in ultimul timp, sociologia transforma toata realitatea spirituala in capitole de sociologie.
Deci, in sensul acesta, al scoalei de la Köln, teoria cunoasterii nu devine un capitol din sociologie, ci exista un anumit capitol al sociologiei in care se studiaza si cunoasterea, dar din punctul de vedere sociologic. Evident ca noi nu putem sa interzicem nimanui sa o faca: orice stiinta poate sa studieze teoria cunoasterii din punctul sau de vedere; stiinta aceea insa nu poate sa se ridice cu pretentia ca ea inglobeaza cu totul teoria cunoasterii.
Vasazica, si punctul de vedere sociologic in explicarea cunostintei este un punct de vedere explicabil al procesului de formatiune; adica, este un punct de vedere analog cu cel psihologic si cu cel biologic, caci cineva a scris odata ca psihologia a facut faliment in cercetarea problemelor cunoasterii. Vine acum insa punctul de vedere sociologic. Principial, punctul de vedere sociologic nu poate sa aduca nimic altceva decat ceea ce a adus psihologia, adica un studiu colateral, oarecum din coasta, al problemelor.
Vasazica, nu exista, propriu-zis, o stiinta asa-numita empirica, adica o stiinta a faptelor, care sa studieze cunoasterea, pe care stiinta a faptelor sa se grefeze, ca stiinta normativa, aceasta teorie a cunoasterii sau gnoseologie; si atunci ramane sa ne intrebam: ce face aceasta teorie a cunostintei, cari sunt metodele ei?

3. Metodele teoriei cunostintei sunt foarte simple, daca ne inchipuim ca ceea ce are de facut o stiinta este sa stabileasca materialul si pe urma sa-l studieze. Daca teoria cunostintei nu poate sa fie psihologie, sociologie sau biologie, daca ea nu poate sa fie logica, insemneaza ca trebuie sa fie ceva de sine statator. Cum studiaza, propriu-zis, psihologia faptele? Se uita la ele si le descrie. Cum studiaza logica faptele? Am lamurit acest lucru anul trecut: tot asa, se uita la ele si le descrie. Ce trebuie sa faca teoria cunostintei? Acelasi lucru, foarte simplu: sa se uite la faptele de cunoastere din punctul ei de vedere si sa le descrie. Vasazica, teoria cunoasterii trebuie sa aiba, si are de fapt, materialul dat; materialul exista inaintea noastra si el este cunostinta insasi. Din momentul in care acest material este dat, el poate sa fie observat si poate sa fie descris. Dar in momentul in care eu am un material dat si asupra lui pornesc sa-l observ si sa-l descriu, am de-a face cu asa-numita stiinta empirica.
Prin urmare, teoria cunostintei este o stiinta empirica - la fel ca oricare stiinta empirica - ce nu-si creeaza ea singura materialul, ci isi gaseste materialul gata dat dinainte.

4. O stiinta care nu este empirica poate sa fie, de exemplu, matematica, pentru ca matematica isi creeaza ea insasi conditiunile realitatilor. Noi am mai vorbit si alta data de aceasta facultate speciala a matematicei, de aa-sii crea materialul. D-voastra ati auzit de foarte dezbatuta chestiune a postulatelor matematice si stiti ce insemneaza, propriu-zis, un postulat. Un postulat nu este o afirmatie evidenta, dar nedemonstrabila, cum se invata in clasa a II-a ade liceui la geometrie, ci un postulat este altceva: este conditionarea realitatilor cu cari vei lucra; adica, un postulat este schema de creatiune a realitatii, a obiectelor cu cari eu voi lucra. Ca postulatul este nedemonstrabil este natural, pentru simplul motiv ca nedemonstrabil este orice fapt. Faptul nu se demonstreaza, faptul exista pur si simplu.
Eu, de pilda, fac o afirmatiune care nu se raporteaza la o realitate, nu fac o afirmatie asupra unei realitati, ci asupra unei constructii. Eu zic, adica: vreau sa fac o casa cu patru etaje. Nimeni nu are dreptul sa ma intrebe pe mine: dovedeste-mi lucrul acesta! - Ce sa dovedesc? - Dovedeste-mi ca vrei sa faci o casa cu patru etaje! - Eu afirm ca vreau sa fac o casa cu patru etaje. Ce vrei sa-ti demonstrez? Aci nu este nimic de demonstrat. Postulatul spune: printr-un punct exterior unei drepte se poate duce o paralela la acea dreapta si numai una singura. Dar zice: demonstreaza ca se duce numai una singura! Ce sa demonstrez, caci asa vreau eu! Dar pot duce si mai multe, daca vreau sa duc mai multe. Ce insemneaza cand zic ca pot sa duc numai o singura paralela, cand am pus acest postulat? Insemneaza ca prin aceasta conditiune am construit spatiul in care voi lucra; adica, spatiul in care voi lucra de aci inainte va fi spatiul acesta in care eu pun conditia ca printr-un punct exterior unei drepte nu pot sa duc la acea dreapta decat o singura paralela. Eu pot insa sa pun si alte conditiuni: ca spatiul in care voi lucra va fi de asa natura, incat prin acest punct exterior unei drepte sa duc mai multe paralele la acea dreapta. Se poate sau nu se poate? Evident ca se poate, pentru ca, in definitiv, nu exista nici o realitate care sa-mi impuna mie, propriu-zis, unul din aceste postulate. Cand fac un postulat, nu exprim un fapt din realitate, ci imi creez conditiunile de lucru in acea realitate, imi creez realitatea insasi, spun unde voi lucra. Cand spun, de pilda, ca ma urc pe scara si intru pe usa din fata scarii, o sa ziceti: dar este usa? Imi fac eu usa, ca sa intru in odaia de acolo si este sigur ca, de cate ori ma voi urca, n-am ce sa fac, voi intra totdeauna pe usa de acolo, pentru ca usa aceea mi-am creat-o ca sa intru aci.
Tot asa si in geometrie. Cand eu pun postulatul acesta, ca printr-un punct exterior unei drepte nu pot sa duc decat o paralela, insemneaza ca eu nu vreau sa duc decat o singura paralela, insemneaza ca spatiul acesta cu care lucrez eu este spatiul in care nu se poate duce decat o paralela.
Apoi, spatiul in sine nu este nici cu o paralela, nici cu mai multe paralele printr-un punct exterior al unei drepte, ci spatiul este asa cum il cream noi.
Eu lucrez cu geometria euclidiana. D-voastra ziceti ca aceasta este geometria care se aplica realitatii. Dar toate geometriile se aplica realitatii. Credeti ca geometria bidimensionala sau unidimensionala nu se aplica realitatii? Sunt anumite domenii in cari nu se poate lucra decat cu geometria unidimensionala si unde cu geometria euclidiana nu se poate face nimic. Vasazica, aceasta matematica nu reprezinta realitatea, acii este o structura a realitatii si un instrument de lucru.
Dar ziceti d-voastra: geometria euclidiana este intuitiva, o intelegem si noi. O intelegeti tot asa de putin cum intelegeti si pe celelalte. Noi traim in mijlocul a o multime de cestiuni cu cari ne-am obicinuit, adari pe care nu le intelegem deloc. Am mai intrebat si alta data: intelegeti d-voastra cum stau oamenii la antipod? Stau cu capul in jos? Nu. Si totusi, toata lumea zice: pamantul este rotund. Daca este rotund, atunci oamenii stau la antipod cu capul in jos. Ati inteles lucrul acesta? Vi l-ati putut reprezenta? A! atunci aci intervin o multime de alte cestiuni: ce insemneaza „sus" si „jos", ce insemneaza „directia gravitatiei" etc. Aceasta insemneaza pe hartie, dar esti in afara de Pamant, in spatiu, si te uiti la Pamant, nu este asa ca cel de la antipod sta cu capul in jos? Ati inteles d-voastra aceasta?

Dar se mai zice: Pamantul se invarteste imprejurul Soarelui din cauza gravitatiei, caacii doua corpuri puse in prezenta se atrag sau se resping etc. Ati inteles lucrul acesta? Vi-l puteti inchipui? Se atrag si se resping, stau in echilibru: Pamantul nu cade in Soare, nici Soarele nu ne cade noua pe cap. Ati inteles? Iarasi n-am inteles nimic.
Vasazica, geometria euclidiana vi se pare ca este de inteles, pentru ca ne-am obicinuit cu spatiul acesta cu trei dimensiuni. Apoi, cum sa nu aiba trei dimensiuni? Orice obiect se poate plasa in trei dimensiuni: lungime, largime, inaltime. Este exact. Ce insemneaza? Spune un filosof german - Dumnezeu sa-l ierte, a murit acum catva timp (a murit cam tarziu, pentru ca a apucat sa scrie diferite carti) -: sunt trei directiuni, trei acte fundamentale in spatiu, cari sunt date de trei perpendiculare, cari se intalnesc intr-un singur punct. Dar ce insemneaza „directiune fundamentala"? De ce trebuie sa fie numai inainte-inapoi, sus-jos, dreapta-stanga? Numai acestea sunt directiuni, axe fundamentale? De ce, adica, alte axe n-ar fi fundamentale? Si atunci intervine un altul si zice: este natural, pentru ca mie imi este suficient sa am trei planuri pentru ca sa pot defini un punct in spatiu. Aceasta este altceva. Este adevarat ca in trei planuri eu definesc un punct in spatiu, dar insemneaza ca sunt trei directiuni fundamentale ale spatiului? Nu. Insemneaza ca este spatiul euclidian, pe care eu l-am creat prin postularea unei singure paralele, insemneaza ca aceste trei directiuni imi sunt mie fundamentale pentru a defini un punct. Ca sa fie directie fundamentala a spatiului, trebuie sa fie ceva care face parte din insasi esenta spatiului. Dar cand te intreb eu asupra esentei spatiului, imi raspunzi aceasta? Imi raspunzi: eu pot sa lucrez in acest spatiu conducandu-ma numai de trei directiuni. Atunci, una este sa poti lucra d-ta in spatiu, folosindu-te numai de trei directiuni, si alta este ca spatiul insusi sa fie cu trei directiuni. Sunt doua lucruri cu totul deosebite.
Eu pot sa ma duc la Ploiesti pe jos, cu trenul, cu automobilul, cu aeroplanul etc.; am mai multe posibilitati. Ce insemneaza aceasta? Ca nu se poate vorbi de feluri fundamentale de a calatori, pentru ca sunt mai multe si fiecare este independent unul de altul, dar exista in realitate si unul si altul; pot sa ma duc si cu unul, si cu celalalt. Ceea ce exista in realitate, pentru mine, nu este definitoriu pentru lucrul insusi. Eu m-am dus pe jos la Ploiesti. Aceasta insemneaza ca lumea este formata din miscarea pe jos? Poate sa fie formata si din miscarea cu trenul. Adica, ceea ce imi da mie posibilitatea de a ma misca in spatiu nu este, propriu-zis, ceva care sa corespunda naturei adevarate a spatiului, ci este un lucru anex. Prin urmare, si aceste trei dimensiuni - care se pun intotdeauna inainte cand este vorba de recunoasterea spatiului euclidian ca spatiu real - nu sunt definitorii, adica nu sunt concludente, argumentul nu este valabil.
Vasazica, vedeti, in adevar, caracterul acestei geometrii euclidiene. Ea nu este geometria in care traim noi realitatea, caci realitatea o traim altfel decat geometric. Dar, prin practica noastra de toate zilele, deocamdata noi ne-am invatat mai bine cu acest spatiu tridimensional decat cu un spatiu unidimensional. Insa acest spatiu al geometriei euclidiene nu este spatiul insusi, ci este o lume creata de noi, adica un sablon pe care noi il aplicam realitatii. Tot asa de bine putem aplica realitatii si sablonul unidimensional sau aceli bidimensional.
Si atunci, toata constructia aceasta a geometriei, pe care noi o punem deasupra lumei, nu este facuta din fapte reale, din fapte de observatie, ci din fapte pe cari noi le cream prin vointa noastra si prin conditiunile pe cari le punem la inceput acestui edificiu al geometriei: un postulat il pune o geometrie, altul il pune alta geometrie, dar sta la libera mea alegere ca sa pun un postulat sau altul.
Inca ceva: postulatele nu sunt nici ele marginite, nu sunt un lucru in realitate. Eu vreau sa vad un lucru intr-o anumita culoare, pun ochelari verzi, rosii, albastri, negri. Exista sticle verzi, rosii, albastre, negre si numai din posibilitatile sau sticlele cari exista in realitate as putea eu sa-mi fac ochelari. Prin urmare, realitatea ma conditioneaza oarecum intr-un fel, in chipul meu de a vedea un lucru. Postulatul insusi nu este conditionat de realitate, ci este pur si simplu o creatiune a mea.
Si mai este inca ceva, o digresiune pe care o fac acum: constructia aceasta, pe care o fac eu, prin afirmarea unuia sau altuia dintre postulate, nu incepe necesar cu un postulat. Eu zic: am un plan, in conceptia obicinuita a geometriei euclidiene. In acest plan iau trei linii, carora le pun o conditiune: sa se intalneasca doua cate doua. Aceasta este singura conditiune pe care o pun eu, ca aceste trei linii sa se intalneasca, sa se intretaie doua cate doua. Va rezulta o figura care este triunghiul. Daca faceti suma unghiurilor interioare ale acestui poligon, atunci o sa fie de un anumit numar de grade, de 180°. Daca din varful unui triunghi coboram o perpendiculara pe baza, daca triunghiul indeplineste anumite conditiuni de rectangulatie, acea perpendiculara joaca un anumit rol intre cele doua segmente.
Habar nu aveam de aceste lucruri cand am pus conditia celor trei laturi ca sa se intretaie doua cate doua! Vedeti cum se creeaza lucrurile si cum se creeaza o realitate pe care nici n-am banuit-o? Am pus prima conditiune, ca liniile sa se intretaie doua cate doua si ele sa fie in acelasi plan; atunci nu se mai poate face nimic impotriva valorii sumei celor trei unghiuri interioare, nici in aceea a proportionalitatii dintre laturi si nici asupra rolului pe care perpendiculara il joaca intre segmente.
Ce insemneaza aceasta? Insemneaza ca o constructie matematica de acest fel poate sa inceapa si cu postulat, dar poate sa inceapa si altfel decat cu postulat; adica, daca eu am luat un plan si in acest plan am pus trei linii care se taie doua cate doua, am afirmat implicit postulatul euclidian. Pentru ce? Pentru ca, atunci cand am luat planul si am luat cele trei drepte, deja am creat o lume sau s-a enuntat o lume creata. Inchipuiti-va ca zic: voi lua un plan in care voi lua trei drepte, cu o conditie, ca suma unghiurilor interioare ale acestui poligon inchis sa exceada 180°. D-ta o sa spui numaidecat: esti in geometria lui Riemann; pentru ca postulatul d-tale sa fie valabil, trebuie ca triunghiul sa aiba laturile curbe, sa fie sferic, caci numai pe o sfera, deci pe geometrie cu doua dimensiuni, cum zice Riemann, dreptele se prezinta curbe. Adica, daca am o sfera inaintea mea si fac sa cada perpendicular pe cercul de diametru al sferei un plan, atunci evident ca intersectia planului cu suprafata este in teoria generala o dreapta, in specie insa, grafic, este o linie curba, orice meridian este o curba. Daca eu insa definesc asa o dreapta: este intersectia a doua planuri, evident, suntem in geometria euclidiana; iar daca rezultatul intersectiunii nu este o linie dreapta, am facut sa cada un plan euclidian pe un plan de o alta natura, pe o sfera, care, teoretic vorbind, este tot un plan, tot o suprafata.
Vasazica, prin insusi faptul ca am pus conditiunea ca in triunghiul meu suma unghiurilor sa exceada 180°, eu am iesit din geometria euclidiana si am trecut in alta geometrie. Prin urmare, orice afirmatie pe care o fac asupra unui univers in matematica implica anumite postulate. Deci, constructia poate sa inceapa de la postulat sau de la obiectul insusi construit si atunci se presupune postulatul. Teoretic, expunerea incepe de la postulat, asa este natural, dar sunt sigur ca s-a facut multa vreme geometrie euclidiana in omenire fara sa se aiba habar de postulatul lui Euclid. Ceva mai mult, postulatul lui Euclid nici nu apare in cartile de geometrie euclidiana la inceput, ci tocmai in clasa a V-a, a VI-a ade liceui, deci numai la un anumit moment intervine postulatul acesta.

Vasazica, vedeti care este deosebirea intre o asa-numita stiinta empirica si o stiinta care nu este empirica: este o stiinta empirica aceea care isi are materialul dat dinainte; este o stiinta neempirica aceea care isi construieste materialul.
Ei bine, teoria cunostintei nu-si construieste materialul, ea are cunostinta inainte si asupra acestui material ea lucreaza. Avand materialul dat, atunci trebuie sa spunem ca este in adevar empirica, dupa cum este empirica si alta stiinta care lucreaza asupra unui material dat, care exista prin el insusi, de sine statator.
Iata ce aveam de spus asupra caracterului empiric al teoriei cunostintei si asupra problemei in genere: empirie si neempirie.

O sa vedem in lectia viitoare o chestiune foarte insemnata, desi ceva mai dificila: care este atitudinea din care privim noi faptul de cunoastere, deci care este caracteristica sau care este pozitia in care punem noi faptul de cunoastere, pentru ca in adevar sa-l putem studia in cadrul teoriei cunostintei.