O importanta covarsitoare in viata omului are frica. Acest afect se complica prin faptul ca, pe langa ca este un afect disociant, conduce, ca si tristetea, la o legatura sui-generis cu ceilalti. De exemplu, un copil infricosat se smulge dintr-o situatie, dar alearga in alta, spre a capata protectie. Pe de alta parte, mecanismul fricii nu conduce direct la o demonstratie de superioritate asupra anturajului, ci da in primul rand impresia frapanta a unei infrangeri. Atitudinea este aceea a unei defaimari. De aici incepe partea asocianta a afectului, care include in acelasi timp si setea de superioritate: fricosul fuge spre a se pune la adapostul unei alte situatii si, in acest fel, el incearca sa se fortifice, ca sa fie capabil sa faca fata pericolului si ca sa triumfe. l1o18oq
Avem de-a face, in cazul acestui afect, cu un fenomen profund organic. Ceea ce se reflecta aici este frica originara (Urangst), atavica, proprie tuturor vietuitoarelor. La om, indeosebi, ea emana din insecuritatea generala a acestuia, din slabiciunea sa in fata naturii. Cunoasterea dificultatilor vietii este atat de deficitara incat copilul, de exemplu, nu se poate descurca singur, altii trebuind sa intervina pentru a-i satisface trebuintele. Copilul ia cunostinta intuitiv de aceste dificultati, de indata ce vine pe lume si se afla integrat in conditiile existentei. Date fiind pericolul permanent care il pandeste si riscul esecului stradaniilor sale de a iesi din starea de insecuritate, el poate sa ajunga la o conceptie despre viata pesimista, la dezvoltarea unor trasaturi de caracter care il fac sa se bizuie mai mult pe ajutorul si consideratia celor din jurul sau. Prudenta care rezulta de aici poate fi atat de mare incat sa-1 indeparteze de la indatoririle impuse de viata. Daca asemenea copii sunt totusi obligati sa progreseze, ei poarta in acelasi timp in sine un plan de retragere, gasindu-se mereu pe picior de fuga, unul din afectele lor cele mai frecvente si mai izbitoare fiind frica.

Pana si in expresia fizica a acestui afect, in special in mimica, descoperim inceputul unei contraactiuni, care insa nu este rectilinie, agresiva. Uneori asemenea manifestari evolueaza in sens patologic si in multe cazuri avem posibilitatea sa examinam cu usurinta mecanismele psihice. Avem atunci impresia neta ca anxiosul intinde mainile spre ceilalti, ca sa si-i apropie si ca sa-i tina langa dansul.
Aprofundand cercetarea acestui fenomen, ajungem la aceleasi concluzii pe care le-am desprins din analiza anxietatii ca trasatura de caracter. Avem de-a face cu oameni care cauta sa se sprijine pe cineva in viata; trebuie ca cineva sa le stea totdeauna la dispozitie, in realitate este vorba de incercarea de a stabili un raport de dominatie, ca si cand ceilalti nu ar exista decat ca sa le ofere anxiosilor un suport moral. Daca foram si mai in adancime, constatam ca acesti oameni au pretentia sa ne ocupam in primul rand de ei. in absenta unui contact direct cu viata, ei si-au pierdut in asa masura independenta incat reclama acest privilegiu cu o extraordinara ardoare si vehementa. Dar oricat de staruitor ar cauta ei sa se afle in preajma altora, sentimentul lor de comuniune sociala este slab. Astfel, anxietatea duce la obtinerea pentru sine a unei pozitii privilegiate, la evitarea exigentelor vietii si la punerea celorlalti in serviciul sau. in cele din urma frica se infiltreaza in toate relatiile vietii cotidiene. Ea devine un instrument eficient de dominare a celor din jur.