Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?



Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
 
despre:
 
COMUNICARE SI LIMBAJ - COMUNICAREA ORALA
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 


d8j9ju
Exista vorbitori care ne fascineaza. Iar fascinatia nu vine num ai din ceea ce se comunica, ci, mai ales, din felul in care se comunica. In astfel de situatii suntem in prezenta a „doua limbaje”, spune Paul Watzlawick, intr-un eseu care poarta chiar acest titlu. Unul dintre ele poate fi transpus in reguli, i se pot identifica elementele constitutive: este limbajul rational, cuantificabil in fraze, judecati, propozitii, cuvinte, silabe, sunete. Celalalt este m etaforic, figurat, opereaza nu cu semne, ci cu simboluri.
Din punctul de vedere al analizelor de limbaj si comunicare, primul limbaj este atribuit unor fenomene de gandire dirijata, celalalt unor fenomene de gandire nedirijata. Limbajul datorat fenomenelor de gandire dirijata urmeaza legile lingvistice, se supune regulilor gramaticale, ale sintaxei si semanticii. Limbajul datorat fenomenelor de gindire nedirijata constituie o tesatura in care sunt prinse reprezentarile, experientele, gesturile, atitudinile, trasaturile de personalitate,
„farmecul” vorbitorului.
Formele gandirii nedirijate se dovedesc a avea un caracter pronuntat individual si sunt mai putin susceptibile de normare in vederea constituirii unei discipline de studiu. Formele gandirii dirijate, care nu au un specific individual accentuat, ci unul general, au fost asamblate intr-o disciplina, intr-o teorie a limbajului. De aceea doar acestea pot fi studiate cu pertinenta si in mod sistematic. La acest limbaj ne vom referi in continuare.

1. LIMBA -; LIMBAJ: CLARIFICARI CONCEPTUALE

2. OPERATIONALIZAREA LIMBAJULUI

3. LIMBAJ SI ACTIUNE

4. COMUNICAREA LINGVISTICA -; MODELE TEORETICE

5. COMUNICAREA ORALA -; STILURI DE COMUNICARE

6. COMUNICAREA INTERPERSONALA
7. COMUNICAREA VERBALA
1. LIMBA -; LIMBAJ: CLARIFICARI CONCEPTUALE
„Toate popoarele de pe pamant, in ciuda diversitatii idiomurilor, vorbesc unul si acelasi limbaj” sustine Beauzée. Toate limbile au un fundament comun, o ratiune fondatoare comuna, datorita faptului ca servesc aceluiasi scop: semnificarii prin intermediul limbii, transmiterii gandurilor personale unor altor oameni.
Vorbirea este o oglinda, uneori o fereastra, a noastra, a eu-lui, a persoanei. Persoana nu apare numai in hainele care invesmanteaza corpul nostru, ci si in cuvintele care imbraca ceea ce dorim sa comunicam.
Limbaj - desemneaza ceea ce este comun in modul in care toate fiintele omenesti folosesc cuvantul sau scrisul. Este un cuvant folosit mai ales la singular; el reprezinta o aptitudine care este singulara in lumea animala; il putem defini drept orice sistem sau ansamblu de semne care permite exprimarea sau comunicarea; in sens strict, reprezinta o institutie universala si specifica umanitatii, care comporta caracteristici proprii.
Limba -; (sens comun) -; produs social particular al facultatii limbajului, ansamblu de conventii necesare comunicarii, schimbului de informatii, adoptate in mod mai mult sau mai putin conventional de catre vorbitorii unei societati, pentru exercitarea acestei functii prin vorbire.
Daca limbajul este facultatea sau aptitudinea de a construi un sistem de semne, intraductibil sau universal, limba este instrumentul de comunicare propriu unei comunitati umane. Limbile, ca expresii particulare, ca realizari conjuncturale ale limbajului, sunt susceptibile de a fi traduse.
Vorbirea -; actul prin care se exercita functia lingvistica; vorbirea intr-o limba este activitatea de codare, iar ascultarea este activitatea de decodare a comunicarii.
Distinctia dintre limba si vorbire constituie, dupa cum se stie, dihotomia saussuriana primordiala careia i se subordoneaza toate celelalte opozitii evidentiate de lingvistica structurala. Pentru
Saussure, limba constituie un sistem existent in mod virtual in constiinta unei comunitati umane determinate sub forma unui ansamblu de reguli si conventii acceptate tacit de membrii corpului social, care le permite acestora exercitarea facultatilor limbajului.
Actualizarea limbii se realizeaza sub forma vorbirii, ce constituie latura concreta, de manifestare practica a posibilitatilor lingvistice ale indivizilor. Aceeasi distinctie se regaseste sub o terminologie diferita la mai toti lingvistii structuralisti (schema/uzaj la Hjelmsev, competenta /performanta la Chomsky).

Sistem de semne -; unitati conventionale, abstracte, care prin combinare pot forma unitati semantice, cuvinte cu semnificatie, expresii cu sens; sensul intrinsec al lor nu este altul decat referentialitatea lor.
Codul lingvistic -; limba -; este necesar atat emitatorului cat si receptorului, pentru a realiza comunicarea. El consta intr-o multitudine de semne izolate, care se pot asocia pentru a desemna un referent, dintr-un set de reguli dupa care se face asocierea acestor designatori pentru a exprima o imagine mentala, o reprezentare. Organizarea semnelor si combinarea sensurilor lor tin de sintaxa propozitiei sau a frazei. Practicile discursive -; tipuri de organizare ale comunicarii
-; reprezinta utilizarea limbii in vorbire. Actul enuntarii, al vorbirii, presupune recurgerea la semnificant si semnificat, entitati statice ale codului lingvistic.
Pentru a reusi, comunicarea intre indivizi are nevoie de intelegerea codului. Vorbirea este un act individual, pe cand limba este un fenomen social, de grup. „Jocurile de vorbire”
(L. Wittgenstein) consacra sensul folosirii unor expresii in conformitate cu intrebuintarea lor.
Semnificatiile termenilor unei limbi se regasesc in dictionare. Fiecare vorbitor are pentru un termen una sau mai multe semnificatii. Asadar, fiecare vorbitor are un dictionar propriu pentru limba/limbile pe care o/le vorbeste. Sensurile cuvintelor se pot schimba, in functie de interpretarile care apar in cursul comunicarii. Asa se face ca unii vorbitori pot folosi cuvintele cu sensuri gresite, false (adica neconforme cu sensul de dictionar sau cu cel atribuit de grupul social in a carei limba se exprima).
De aceea, N. Chomsky gaseste de cuviinta sa faca distinctia dintre competenta lingvistica si performanta lingvistica.
Competenta lingvistica -; este data de ansamblul posibilitatilor pe care le are un subiect vorbitor al unei limbi in ceea ce priveste capacitatea de a construi si de a recunoaste fraze corecte din punct de vedere gramatical, de a le interpreta pe cele cu sens si de a le identifica pe cele ambigue dintr-o anumita limba.
Performantele lingvistice ale vorbitorului unei limbi nu tin neaparat de competentele lingvistice pe care le poate demonstra, ci de capacitatea de a pune „in joc” zestrea acumulata de termeni (semnificanti) si complexul de reguli pentru a obtine sensuri noi. Performantele lingvistice mai reclama si ansamblul cunostintelor despre lume ale subiectului si o anumita practica in abordarea si gestionarea relatiilor interumane, care pot functiona independent de competenta lingvistica.
O alta distinctie care se face in acest domeniu este cea intre limba si discurs. Aici discursul joaca un rol analog vorbirii, atat doar ca e vorba de o vorbire specializata. Specializarea implicata este datorata relatiei specifice care se stabileste in cadrul discursului intre sens si efect de sens. Daca in cazul vorbirii, termenilor (cuvintelor) li se puteau atribui mai multe sensuri, fiind la latitudinea interlocutorilor sa aleaga sensul care le convine sau cel pe care-l cunosc, in cazul discursului se pleaca de la asumtia ca in pofida infinitatii de valori ale unui termen, unei unitati de semnificatie minimale ii corespunde un sens si numai unul.
Limba si gandire
In lingvistica, o teorie foarte larg acceptata afirma, cu argumente puternice, ca o limba impune gandirii o organizare originala.
Saussure (apud Cristian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea), considera ca, fara limbaj, gandirea ar ramane o nebuloasa dezorganizata: doar el permite gandirii sa se organizeze. Cum nu exista un limbaj in sine, ci doar limbi multiple si diferite, g andirea unui individ ramane intr-o larga masura dependenta de limba pe care a
invatat-o. Formulei celebre a lui Humboldt, potrivit careia o limba este
„o viziune a lumii” (Weltanschauung) ii raspunde, in definitia lui
Martinet, o afirmatie orientata in acelasi sens: limba este calificata drept „instrument de comunicare in functie de care experienta umana se analizeaza, in mod diferit de la o comunitate la alta…” Toate acestea contrazic opinia generala, dar complet falsa, potrivit careia diversitatea limbilor se reduce la o diversitate de etichete, sau de semnale, legate de semnificatii invariabile care ar reflecta direct realitatea.
Limba are anumite functiuni, are o anumita utilizare. Printre aceste functiuni, specialistii considera ca predominanta fie functia de comunicare, fie functia de reprezentare. Aceasta se explica foarte usor: cele doua sunt legate, dupa cum s-a constatat inca din Evul
Mediu. Gandirea devine comunicabila doar pentru ca limba permite sa se afecteze semnale unor elemente de gandire, deci sensului. Si necesitatile comunicarii, in mod reciproc, conduc la obligatia de a se pune ordine in gandire. Aceasta nu se intampla doar in momentul in care ne exprimam. De achizitia unei limbi, fie in primii ani de viata, fie mai tarziu, se leaga cu siguranta o structurare specifica a gandirii care, fara sa o limiteze la tipare rigide si definitive, ii permit sa corespunda gandirii celuilalt, multiplicand in acelasi timp posibilitatile de imbogatire.
Chiar daca in ansamblu lingvistii sunt de acord asupra faptului ca limba influenteaza gandirea, opinia lor variaza asupra profunzimii acestei influente. Pentru unii -; ipoteza afirmata de Humboldt-Sapir Whorf, decupajul semantic astfel indus de o limba este in intregime original, in asa fel incat intre doua decupaje tinand de doua limbi diferite, nu exista multe puncte comune. Pentru altii, universul semantic al umanitatii conserva o anumita unitate, limbile nu sunt in
intregime ireductibile unele fata de celelalte. Daca ar fi altfel, cum ar fi posibile traducerile?
Realizati un eseu avand ca tema relatia limba -; gandire si modul in care aceasta relatie influenteaza raporturile de comunicare intre culturi diferite sau
intre indivizi ce apartin unor culturi diferite. Un posibil punct pe plecare il poate constitui o experienta personala ce exemplifica aceste raporturi.

2. OPERATIONALIZAREA LIMBAJULUI
Intrebari legitime se ridica atunci cand se pune problema achizitionarii de catre fiinta umana a limbajului. Cum se invata sensurile si modurile de combinare ale cuvintelor si expresiilor? Cum se ajunge la performante lingvistice? Acestor intrebari li se poate raspunde parcurgand urmatoarele trei etape ale operationalizarii limbajului:
• analiza indicilor acustici;
• sinteza si elaborarea reprezentarilor lexicale;
• intelegerea.
Analiza indicilor acustici
• perceptia categoriala -; invatarea sunetelor elementare si gruparea lor;
• adaptarea selectiva -; pentru a identifica mai multi termeni e nevoie de o prezentare variata de foneme si de parametri lingvistici;
• combinatii de foneme -; reprezentarea silabica: capacitatea de a uni in silabe mai multe semne.
Sinteza si elaborarea reprezentarilor lexicale
• lexicul intern -; ansamblul de reprezentari corespunzatoare unitatilor semnificative dintr-o limba;
• efectul de frecventa -; lexicul intern creste cu cat cuvintele sunt folosite mai des;
• efectul de amorsare -; lexicul intern scade in conditiile nefolosirii cuvintelor.
Intelegerea nu se reduce la identificarea cuvintelor dintr-un mesaj, unitatea sintactica pe care trebuie sa o poata prelucra vorbitorul pentru a comunica este fraza. Perceptia lingvistica este data de nivelul competentei lingvistice, iar intelegerea este consecinta directa a gradului de performanta lingvistica a subiectului. Aceste doua aspecte ale procesului de operationalizare a limbajului se completeaza reciproc, abia aici, la nivelul intelegerii intalnindu-se competenta si performanta lingvistica care, in afara procesului de operationalizare, functioneaza independent.
3. LIMBAJ SI ACTIUNE
O importanta deosebita pentru intemeierea limbajului este data de relatia acestuia cu actiunea. Daca se considera ca exista o distanta intre „limba” si „vorbire”, cum cred ganditorii neo-pozitivisti, atunci nu trebuie sa se analizeze decat codul lingvistic. Considerand pentru
inceput aceasta supozitie, analizele lingvistice pun in lumina trei tipuri de abordari si de
intemeieri posibile:
-; sintactica;
-; semantica;
-; pragmatica.
Perspectiva sintactica -; consta in determinarea regulilor care permit, prin combinarea simbolurilor elementare, construirea de fraze sau fomule lingvistice corecte.
Perspectiva semantica -; isi propune sa furnizeze mijlocul de interpretare a formelor lingvistice si sa le puna in corespondenta cu altceva, altceva care poate fi realitatea sau formele altei limbi sau ale altui limbaj (non-verbal).
Perspectiva pragmatica -; isi propune sa analizeze formele limbii asa cum le utilizeaza vorbitorii care intentioneaza sa actioneze unii asupra altora prin intermediul limbii.
Scoala de la Oxford
Austin incearca o abordare a limbajului din perspectiva enunturilor. El distinge enunturi constatative si enunturi performative. Enunturile constative descriu un eveniment („Azi e luni.”) fara a avea pretentia de a induce o modificare in relatia emitator-receptor. Enunturile performative incearca sa modifice relatia emitator-receptor, sa produca un efect, cel mai adesea asupra receptorului. Ulterior Austin isi va modifica punctul de vedere, constatand ca orice act de vorbire, fie el constativ sau performativ, poate induce o atitudine in receptor. Astfel, adancind analiza, el constata ca orice tip de act al vorbirii comporta trei aspecte concomitente, insa in grade diferite de intensitate. Aceste trei aspecte sint:
• locutia;
• ilocutia;
• perlocutia.
Locutia -; consta in articularea si combinarea de sunete, in evocarea si combinarea sintactica a notiunilor si sensurilor, in actul de vorbire propriu-zis;
Ilocutia -; enuntul exprimat in fraza reprezinta el insusi un act, o anume transformare a raporturilor dintre interlocutori. De exemplu, cand spun „promit…” inseamna ca ma angajez la o actiune care va modifica asteptarea interlocutorului; la fel cum atunci cand spun „iti interzic…” doresc sa intrerup o actiune a interlocutorului. Printr-un act ilocutoriu al enuntarii angajez o actiune specifica.
Perlocutia -; enuntul are „incapsulata” o teleologie de ordin comunicational. Scopul explicit al enuntarii poate sa nu fie exprimat sau sa nu fie identificabil in enunt, decat in urma unei eventuale cerereri de confirmare sau de explicitare din partea interlocutorului. Actul perlocutionar este inserat in interstitiile unei situatii de fapt. El poate exprima si recursul la un alt tip de cod comunicational sau de situatie, cunoscut de catre unii dintre vorbitori.
Un enunt, in momentul in care este emis, are mai multe obiective care se articuleaza unul pe celalalt: enuntatorul incearca sa faca in asa fel incat acesta sa fie corect constituit (locutie), ca sensul sau sa fie recunoscut (ilocutie), ca acesta sa produca din partea auditorului o anumita reactie (perlocutie).
4. COMUNICAREA LINGVISTICA -; MODELE TEORETICE
Jakobson a fost printre primii care au sugerat o schema a comunicarii lingvistice. Din punctul sau de vedere, in orice act de comunicare verbala intervin urmatorii factori constitutivi:
„Destinatorul trimite un mesaj destinatarului. Pentru a fi operant, mesajul necesita mai
intai un context la care sa faca trimitere (ceea ce, intr-o terminologie oarecum ambigua, este numit „referent”), context sesizabil de catre destinatar si care fie este verbalizat, fie este susceptibil de a fi verbalizat; apoi mesajul necesita un cod comun, in intregime sau cel putin partial, atat destinatorului, cat si destinatarului (sau, in alti termeni, celui care codifica si celui care decodifica mesajul); in fine, mesajul necesita un contact, un canal fizic si o conexiune psihologica intre emitator si destinatar, contact care le permite sa stabileasca si sa mentina comunicarea”. (Jakobson, Closing statements: Linguistics and Poetics, apud Christian Baylon,
Xavier Mignot, Comunicarea)
Astazi, din punctul de vedere al lingvistului, se impun anumite completari si rezerve. De exemplu, situatia in care se desfasoara comunicarea, nu figureaza in aceasta schema: de fapt, prin termenul context, Jakobson a desemnat in bloc trei factori pe care trebuie sa-i diferentiem: a) Situatia comunicatorilor (emitatorul si destinatarul sunt, in momentul producerii mesajului sau al receptiei sale, intr-un anumit loc si intr-un anumit moment si au, unul in raport cu celalalt, functii net diferentiate); b) Contextul, adica mesajele care fac parte din acelasi ansamblu si de la care anumite elemente ale mesajului trebuie sa-si primeasca sensul, fiind adeseori greu de stiut pe cine desemneaza acestea daca nu exista date furnizate in partea precedenta a mesajului; c) Referentul, la ceea ce trimite mesajul, ceea ce incearca acesta sa descrie
(atunci cand descrie).
Jakobson adopta un punct de vedere functional in interpretarea schemei sale, in sensul ca, un sistem cum este limbajul este utilizat in scopuri care trebuie explicitate. Astfel, factorii pe care
Jakobson i-a delimitat in schema sa pot reprezenta obiectul unei analize separate in analizarea limbajului. Dealtfel, in cunoscuta sa „teorie a limbii”, din 1934, Karl Buhler, plecand de la o schema mai simpla, defineste actul comunicarii lingvistice prin analogie cu transmisia radiofonica, ceea ce il determina sa adopte, pentru prima data, termenii de emitator, mesaj si receptor. Buhler constata ca vorbirea poate fi conceputa ca expresie in raport cu emitatorul, ca reprezentare in raport cu mesajul si ca apel in raport cu destinatarul. In consecinta, ele distinge functiile expresiva, reprezentativa si apelativa.
Roman Jakobson opereaza distinctia dintre forma si continutul mesajului, atasand functii distincte acestor doua componente. Se ajunge astfel la o clasificare cuprinzand urmatoarele functii:
1. Functia emotiva a comunicarii consta in evidentierea starilor interne ale emitatorului.
O valoare emotionala foarte mare au interjectiile, unele forme verbale (modul optativ), epitetele si o suma intreaga de mijloace stilistice prin care exprimam reactile noastre sufletesti la contactul cu o realitate oarecare.
2. Functia conativa, persuasiva, sau retorica indreptata catre destinatarul comunicarii de la care se intentioneaza sa se obtina un anume tip de raspuns. Forma verbala conativa prin excelenta este modul imperativ. In calitatea sa de arta a construirii discursurilor persuasive, retorica avea in vedere tocmai valorificarea potentelor conative ale comunicarii interumane.
3. Functia poetica e centrata pe mesaj. Trebuie insa observat ca ea nu are in vedere si referinta, sau fenomenul real pe care il vizeaza comunicarea. Asa se si explica alegerea de catre
Jakobson a denumirii acestei functii. Se stie ca, spre deosebire de limbajul stiintific, pentru care ceea ce conteaza cu precadere este despre ce se vorbeste, limbajul poetic pune accentul pe cum se spune. Daca cel dintai privilegiaza semnificatul, cel de-al doilea -; semnificantul. In spatele cuvintelor dintr-un text stiintific se vad intelesurile pe care ele ni le dezvaluie, pe cand cuvintele unui poem sunt, in mare masura, opace, ele retinand atentia cititorului asupra aspectului lor concret, ceea ce face ca orice incercare de a le inlocui cu sinonime sa distruga poeticitatea textului.
4. Functia referentiala acopera referinta mesajului, dar ea vizeaza, in conceptia lui
Jakobson, si cadrul situational in care are loc transmiterea acestuia. Ideea de a trata impreuna aceste doua aspecte pare sa se fi nascut din dorinta de a separa printr-o cenzura unica aspectele ce tin de sintaxa mesajului de tot ceea ce priveste relatia acestuia cu realitati exterioare, adica de componentele semantica si pragmatica. Desi logica, abordarea aceasta a fost receptata de alti cerectatori drept insuficient de pertinenta, motiv pentru care Derill Hymes a propus scindarea functiei jakobsiene in doua: una propriu-zis referentiala, axata pe subiectul comunicarii si alta contextuala sau situationala, orientata catre cadrul in care se desfasoara procesul de comunicare.
5. Functia metalingvistica se manifesta ori de cate ori in cadrul comunicarii apare necesitatea de a se atrage atentia asupra codului utilizat. Perifrazele explicative care precizeaza acceptiunea in care trebuie inteles un termen, gesturile sau tonul ce indica receptorului cheia in care trebuie decodificat mesajul, apartin toate sferei metalingvisticului.
6. Functia fatica are in vedere caracteristicile mijlocului de comunicare si controlul bunei functionari a acestuia. Nenumarate semnale fatice insotesc comunicarea interpersonala: confirmari verbale sau prin miscari ale capului, dar mai ales jocul privirilor prin care se reconfirma mereu pastrarea contactului.
Potrivit conceptiei lui Jakobson, cele sase functii pe care el le-a definit coexista practic in orice comunicare. Diferita de la caz la caz este numai ierarhia lor de importanta, stratificarea rezultata constituind un criteriu de clasificare a evenimentelor verbale.
Asa cum a fost prezentata, schema comunicarii al carei autor era Jakobson, necesita o profunda reorganizare conforma cu noile cercetari; Catherine Kerbrat-Orecchioni a conceput o schema a comunicarii lingvistice (figura 1) destinata sa o inlocuiasca pe cea a lui Jakobson.
Aceasta schema prezinta diverse avantaje si raspunde in ansamblu cererilor de revizuire.
Competentele
Competentele
Codificare -; MESAJ -; Decodificare ligvistice si ligvistice si canal paraligvistice paraligvistice canal
EMITATOR RECEPTOR
Competentele
Competentele ideologica si ideologica si culturala culturala
Determinari
Determinari
„psy”
„psy”
Constrangeri
Constrangeri impuse de impuse de universul discursiv universul discursiv
Model de
Model de productie interpretare
Figura 1
Sa analizam aceasta schema. Situatia de comunicare, despre a carei absenta aminteam la
Jakobson, nu figureaza aici sub acest nume, deoarece ea este inglobata, impreuna cu
„constringerile tematico-retorice” in cadrul „constringerilor impuse de universul discursului”.
Acestea din urma sunt dedublate. Schema scoate in evidenta in repetate randuri faptul ca statutele emitatorului si receptorului nu sunt identice, ca trebuie sa facem distinctia clara intre modelul de productie si modelul de interpretare. Acesta este si motivul pentru care limba (care, in modelul lui
Jakobson, era situata ca factor autonom in afara comunicatiilor), este, in aceasta schema, integrata acestora. Schema prevede ca anumite esecuri ale comunicarii sunt datorate unei distante exagerat de mari intre limba asa cum o poseda emitatorul, sau crede ca o poseda si limba pe care o poseda receptorul, sau crede ca o poseda. Limba nu mai este considerata o unitate stabila si unica ca la
Jakobson; apare in schimb conceptul de competenta lingvistica, cu o valoare explicativa mare in cadrul acestei scheme.

In comunicarea lingvistica intervin trei elemente care pun probleme de codificare si decodificare:
• variabilitatea enunturilor lingvistice (fiecare individ are modul sau personal de a utiliza limba, cuvintele, sintaxa, intonatia, etc.). Competenta lingvistica presupune cunoasterea codului limbii utilizate, dar si capacitatea de a descifra si intelege enunturi foarte variat compuse;
• Polisemia si sinonimia semnelor lingvistice. A decodifica un mesaj inseamna a alege semnificatia unui ansamblu de semne in functie de contextul lingvistic;
• Existenta mesajelor paralele (verbale, paralingvistice etc.) care pot fi complementare sau contradictorii unele in raport cu altele. Cele paralele pot confirma, nuanta, relativiza si chiar contrazice mesajul lingvistic propriu-zis;
• Codificarea si decodificarea mesajelor implica si procesul de interpretare: sensul pe care receptorul il da mesajului in functie de contextul comunicarii (in care intervin personalitatea, experienta, starea de spirit, sentimentele reciproce, starea interactionala a celor care comunica etc. In genere este acceptat ca prin decodificarea unui mesaj aflam semnificatia mesajului, iar prin interpretare ii atribuim sensul nostru. Semnificatia este oarecum mesajul obiectiv, in timp ce sensul se refera la ceea ce facem noi cu mesajul respectiv (cum reactionam la un mesaj).
Selectati 1, 2 texte de maxim o pagina (de preferinta, texte de tip literar). Realizati o analiza a acestor texte aplicand modelul lui Jakobson si Catherine Kerbrat Orecchioni. In cazul modelului lui Jakobson, va recomandam sa insistati pe identificarea functiilor predominante pe care le realizeaza textul. Realizati o sinteza comparativa a concluziilor desprinse in urma aplicarii celor doua modele pe analiza de text.
5. COMUNICAREA ORALA. STILURI DE COMUNICARE
Comunicarea orala reprezinta, ca si comunicarea scrisa, un sistem propriu de reguli si norme, doar ca sensibil mai bogat si mai complex, datorita factorilor extra si para lingvistici si a influentei decisive a cadrului situational.
O analiza nuantata l-a facut pe cercetatorul Martin Joos (apud Mihai Dinu, Comunicarea) sa distinga un numar de cinci trepte ale comunicarii orale, ce constituie toti atatia pasi ai
indepartarii acesteia de rigorile exprimarii scrise:
• Stilul ce caracterizeaza formele de comunicare necooperativa, in care emitatorul nu isi cunoaste receptorul, iar acesta din urma nu e in masura sa influenteze in vreun fel discursul celui dintai. E cazul unor emisiuni de radio sau televiziune, cu texte atent elaborate tocmai pentru ca se stie ca inexistenta feed-backului face imposibila ajustarea lor pe parcurs.
• Stilul formal corespunde adresarii catre un auditoriu numeros, ale carui reactii sunt, de data aceasta, perceptibile pentru vorbitor. Si in acest caz, discursul prezinta un nivel
inalt de coerenta, frazele fiind construite cu grija dintr-un material lexical cat mai variat. Se evita sistematic repetitiile, recurgerea la expresii argotice sau prea familiare, elipsele si lasarea in suspensie a unor propozitii incepute.
• Stilul consultativ este cel al discutiilor cu caracter profesional, de afaceri, al negocierilor si tratativelor. Participarea interlocutorului la dialog este aici activa. Nu se mai poate vorbi de un plan detaliat al comunicarii, ci numai de informatie de baza,
imbogatita pe parcurs, in conformitate cu solicitarile partenerilor de discutie. Absenta unei preelaborari a discursului determina aparitia unor elemente lexicale parazite, a ezitarilor si a reluarilor, a unor exprimari semigramaticale, ori chiar a dezacordurilor.
• Stilul ocazional e specific conversatiilor libere intre prieteni. De data aceasta a disparut chiar si baza informationala minima pe care trebuia sa se construiasca dialogul. Participantii trec fara restrictii de la un subiect la altul, intr-o maniera neglijenta. In plus, isi fac aparitia expresiile eliptice si folosirea unor termeni in acceptiuni speciale, cunoscute interlocutorilor din interactiuni verbale anterioare.
Apelul la elemente de argou este si el destul de frecvent.
• Stilul intim se caracterizeaza prin recurgerea la un cod personal, care nu mai are drept obiectiv comunicarea unor date exterioare, ci ofera informatii despre starile si trairile intime ale subiectului. Asadar, functia referentiala e cu totul pusa in umbra de functia expresiva, emotiva a comunicarii.
Clasificarea lui Joos are meritul de a semnala faptul ca in imprejurari diferite, vorbim „limbi” diferite, cunoscute tuturor membrilor grupului social, dar alternate dupa necesitati. Ceea ce distinge lingvistica de sociolingvistica este tocmai faptul ca cea dintai se ocupa de studiul unei limbi unice si unitare, in timp ce a doua are in vedere o multitudine de modalitati paralele de comunicare verbala.
Daca lingvistica pune accentul pe unitatea limbii, sociolingvistica insista cu precadere asupra diversitatii, determinate atat de varietatea statutelor locutorilor, cat si de contextul in care se desfasoara comunicarea.
In cadrul unui nivel determinat al piramidei stilurilor, variatiile de exprimare verbala de la un vorbitor la altul sunt reflectate prin intermediul conceptului de idiolect, definit drept „inventarul deprinderilor verbale ale unui individ intr-o anumita perioada a vietii sale (Liliana Ionescu
Ruxandroiu, Sociolingvistica -; orientari actuale).
La nivel de grup, echivalentul idiolectului este sociolectul, definit de Fishman ca o varietate a limbii semnificativa pentru grupul considerat si care integreaza trasaturile comune ale idiolectelor membrilor acestuia. Un al treilea termen din aceeasi serie este dialectul, obiect al geografiei lingvistice.
Stil si comunicare
Comunicarea eficienta si eficace depinde in mare masura de felul in care comunicam, adica de stilul comunicarii. Potrivit unei celebre formulari „stilul este omul insusi”, este evident ca fiecarui individ ii este caracteristic un anumit mod de exprimare, un anumit stil, care poarta pecetea propriei personalitati, a culturii, a temperamentului si a mediului social in care acesta traieste. Stilul nu este o proprietate exclusiva a textelor literare, el este specific oricarui act de comunicare.
Calitatile generale ale stilului:
Indiferent de stilul de comunicare abordat, acesta trebuie sa
indeplineasca, in principal, urmatoarele calitati:
• claritatea -; expunerea sistematizata, concisa si usor de inteles; absenta claritatii impieteaza asupra calitatii comunicarii, conducand la obscuritate, nonsens si la echivoc;
• corectitudinea -; o calitate care pretinde respectarea regulilor gramaticale in ceea ce priveste sintaxa, topica; abaterile de la normele gramaticale sintactice se numesc solecisme si constau, cu precadere, in dezacordul dintre subiect si predicat;
• proprietatea -; se refera la modalitatea folosirii cuvintelor celor mai potrivite pentru a exprima mai exact intentiile autorului;
• puritatea -; are in vedere folosirea numai a cuvintelor admise de vocabularul limbii literare; potrivit cu evolutia limbii putem identifica arhaisme, care reprezinta cuvinte vechi, iesite din uzul curent al limbii, neologisme, cuvinte recent intrate in limba, al caror uz nu a fost inca pe deplin validat si regionalisme, cuvinte a caror
intrebuintare este locala, specifica unei zone. Potrivit cu valoarea de
intrebuintare a cuvintelor, cu sensurile in care acestea sunt folosite de anumite grupuri de vorbitori, putem identifica doua categorii de termeni: argoul, un limbaj folosit doar de anumite grupuri de vorbitori care confera cuvintelor alte sensuri decat cele de baza pentru a-i deruta pe cei care nu cunosc codul si jargonul, care este un limbaj de termeni specifici unor anumite comunitati profesionale, folositi pentru a realiza o comunicare mai rapida;
• precizia -; are drept scop utilizarea numai a acelor cuvinte si expresii necesare pentru intelegerea comunicarii;
• concizia -; urmareste exprimarea concentrata pe subiectul de comunicat, fara divagatii suplimentare si neavenite;
Calitatile particulare ale stilului
• naturaletea -; consta in exprimarea fireasca, fara afectare, fara o cautare fortata a unor cuvinte sau expresii neobisnuite, de dragul de a epata, de a uimi auditoriul;
• demnitatea -; impune utilizarea in exprimarea orala numai a cuvintelor sau a expresiilor care nu aduc atingere moralei sau bunei cuviinte; mai nou este invocata in acest sens si atitudinea politically corectnnes, evitarea referirilor cu caracter rasial, sovin, antisemit, misogin sau androgin.
• armonia -; obtinerea efectului de incantare a auditoriului prin recurgerea la cuvinte si expresii capabile sa provoace auditoriului reprezentari conforme cu intentia vorbitorului; opusul armoniei este cacofonia;
• finetea -; folosirea unor cuvinte sau expresii prin care se exprima intr-un mod indirect ganduri, sentimente, idei.
O tipologie a stilurilor de comunicare
Stilul neutru -; se caracterizeaza prin absenta deliberata a oricarei forme de exprimare a starii sufletesti, pentru ca intre emitator si receptor nu se stabilesc alte relatii decat cele oficiale, de serviciu;
Stilul familiar -; se caracterizeaza printr-o mare libertate in alegerea mijloacelor de expresie, ca urmare a unor intense trairi afective; presupune o exprimare mai putin pretentioasa, mai apropiata, folosita in relatiile cu membrii familiei, prietenii, colegii;
Stilul solemn -; sau protocolar, are ca trasatura specifica cautarea minutioasa a acelor formule, cuvinte sau moduri de adresare, menite a conferi enuntarii o nota evidenta de ceremonie, solicitata de imprejurari deosebite, in vederea exprimarii unor ganduri si sentimente grave, marete, profunde;
Stilul beletristic -; specificitatea acestui stil consta in marea bogatie de sensuri la care apeleaza si pe care le foloseste; este stilul care
incearca sa abordeze dictionarul unei limbi in exhaustivitatea sa;
Stilul stiintific -; se caracterizeaza prin aceea ca in procesul comunicarii se apeleaza la formele de deductie si de inductie rationala ingnorandu-se intr-o oarecare masura, sensibilitatea si imaginatia;
Stilul administrativ -; un stil functional, care are ca element definitoriu prezenta unor formule sintactice cliseu, cu ajutorul carora se efectueaza o comunicare specifica institutiilor;
Stilul publicistic -; abordeaza o mare varietate tematica, fapt ce il apropie de stilul beletristic, dar il deosebeste de acesta faptul ca pune accentul pe informatie mai mult decat pe forma de prezentare, urmarind informarea auditoriului;
Stilul de comunicare manageriala -; stilul in care mesajul managerului cauta sa aiba un impact puternic asupra auditoriului, urmarind sa activeze eficienta si eficacitatea acestuia, angajarea la rezolvarea de probleme, informarea, dirijarea spre anumite scopuri.
Elaborati variante de text cu un continut dintr-un domeniu ce va este familiar, variante care sa reflecte urmatoarele stiluri de comunicare: a) familiar; b) neutru; c) stiintific; d) publicistic; e) administrativ; f) de comunicare manageriala.
Diversitatea situatiilor de comunicare da nastere altor distictii, mai fine, intre modurile de adresare orala. Din aceasta categorie fac parte registrele de exprimare, ce corespund rolurilor pe care vorbitorii le joaca intr-un context dat. Provenit din teatru, conceptul de rol ocupa un loc aparte in sociologia contemporana, el stand la baza unei intregi viziuni asupra comportamentului social, a carei expresie de maxima coerenta a fost dezvoltata de Ervin Goffman in lucrarile sale.

Inscris in traditia teoretica si metodologica a Scolii de la Palo Alto, el combina interactionismul simbolic cu alte abordari -; analiza dramaturgica, de pilda -; pentru a demonstra retorica vietii cotidiene. In 1959, Goffman cunoaste, cu La representation de soi dans la vie quotidienne, un succes rasunator in randul sociologilor si al studentilor: dezvoltand sistematic ideea potrivit careia lumea este un teatru, el prezinta contactele si raporturile dintre indizi ca pe niste ritualuri in care mecanismele de identificare, de obedienta sau de recunoastere asculta de o gramatica implicita. El isi intreprinde minutioasa analiza a ritualurilor pe parcursul mai multor lucrari: acordand o mare importanta conceptului de interactiune, el afirma ca fiecare individ poseda o anumita imagine despre el insusi, pe care incearca sa o impuna la fiecare noua intalnire.
Viata sociala este asemenea unui repertoar plin cu situatii tip, iar interlocutorii cauta inainte de toate sa reprezinte un rol. Nu este vorba sa ne aliniem pasiv la o norma, fiindca fiecare incearca sa se impuna in lumina cea mai avantajoasa pentru el. Conversatiile cele mai banale constituie, de fapt, mici lupte simbolice.
Actionand intr-un cadru cu caracteristici date, indivizii adopta atitudini si comportamente
(imbracaminte, gesturi, discurs) deduse din practica interactiunii sociale, pe care le alterneaza dupa imprejurari. De-a lungul unei singure zile, putem juca, pe rand, rolul de fii, de parinti, de subalterni, sau de sefi, de pacienti, de cumparatori etc. Fara precizarea relatiei de rol intre persoanele care interactioneaza, alegerea varietatii lingvistice adecvate intalnirii, adica a registrului comunicarii, are de suferit. Rolul este deci factorul determinant in stabilirea registrului, pe care il selecteaza din multimea modurilor de exprimare diferite invatate de individ pe parcursul vietii.
Alegeti trei roluri sociale si alcatuiti fise cu asteptarile voastre vis-a-vis de acestea (ce are voie si ce nu are voie sa faca o persoana aflata in acest rol).
Urmariti apoi o persoana care se afla intr-un astfel de rol; verificati-va ipotezele si comentati rezultatele.
Realizati acelasi exercitiu in cazul unor roluri sociale cu impact mediatic
(presedinte de stat, premier, vedeta de televiziune, om de cultura etc.). Cum poate fi folosita o asemenea analiza in schitarea unei strategii de imagine pentru respectiva persoana?
Urmariti cu atentie conversatii ale colegilor vostri care va sunt accesibile;
incercati sa deduceti din comportamentul comunicational care sunt imaginile de sine ale participantilor la comunicare; discutati rezultatele observatiei cu colegii implicati, daca relatiile voastre va permit acest lucru.
6. COMUNICAREA INTERPERSONALA
Prima si probabil cea mai raspandita situatie de comunicare verbala este comunicarea interpersonala.
In aceasta situatie, o persoana (sau un grup) interactioneaza cu alte persoane (sau grup) fara ajutorul unui mijloc mecanic. Sursa si receptorul in aceasta forma de comunicare se afla unul in imediata apropiere fizica a celuilalt. Convorbirea cu o persoana din familie, participarea la o discutie si conversatia sunt toate exemple de comunicare interpersonala. Sursa (emitatorul)
in aceasta situatie de comunicare poate fi unul sau mai multi indivizi; asemenea si receptorul.
Codificarea este de regula un proces care consta intr-o singura etapa, de vreme ce sursa transforma gandurile in discurs si/sau gesturi. Se pot folosi mai multe canale. Receptorul poate vedea, auzi sau atinge sursa. Mesajele sunt relativ greu de intrerupt si sunt produse fara cheltuieli mari. In plus, mesajele interpersonale pot fi private sau publice. Mesajele pot si trebuie sa fie alcatuite in asa fel incat sa corespunda situatiei si partenerului de comunicare. Decodarea este tot un proces intr-o singura etapa folosit de acei receptori care pot percepe mesajul. Feed-back-ul este imediat si se face uz de canale vizuale si auditive. Zgomotul poate fi semantic sau de mediu.
Exista si un alt tip de comunicare interpersonala, cea ajutata de mecanisme. Cea mai importanta caracteristica a comunicarii interpersonale ajutata de masini este faptul ca permite sursei si receptorului sa fie despartiti atat in spatiu, cat si in timp. Ea combina atat caracteristicile comunicarii interpersonale fata-in-fata, cat si cele ale comunicarii de masa.
Cel mai simplu mod de a intelege relatiile de comunicare interpersonala pare sa fie modelul
„fereastra Johari” (figura 2). Datoram cercetatorilor americani Joseph Luft si Harry Ingham
(Joseph Luft, Group Processes: An Introduction to group Dynamics, apud Mihai Dinu,
Comunicarea) ideea de a reprezenta nivelul de cunoastere reciproca a persoanelor angajate intr-o interactiune comunicativa sub forma unui desen, botezat, dupa prenumele aglutinat al celor doi autori, Johari. Este o fereastra cu patru patrate, fiecare patrat reprezentand persoana in relatie cu ceilalti.
Cunoscut mie Necunoscut mie
1
Partea mea publica
2
Partea mea inconstienta
Cunoscut celorlalti
Despre mine si comportarea mea cunoscute atat mie, cat si celorlalti. Nu am probleme cu aceste aspecte.
Date despre mine pe care ceilalti le pot observa, dar pe care eu nu le cunosc.
3
Partea mea privata
4
Partea mea potentiala
Necunoscut celorlalti
Date despre mine pe care le stiu numai eu si sunt necunoscute celorlalti.
Date despre mine care sunt necunoscute atat mie, cat si celorlalti.
Figura 2
Patratul 1 -; arata in ce masura doua sau mai multe persoane pot da si primi in mod liber informatii, pot lucra impreuna, se pot bucura de experiente comune. Cu cat este mai mare acest patrat, cu atat contactul cu realitatea este mai bun si persoana este pregatita sa-si ajute prietenii si pe sine.
Patratul 2 -; este numit si „zona oarba”. Cea mai simpla ilustrare o reprezinta ticurile verbale de care persoana respectiva nu este constienta, dar care sunt evidente pentru ceilalti. De exemplu, tendinta de a vorbi mult in cadrul unui grup poate fi evidenta pentru toata lumea in afara aceluia care o face.
Patratul 3 -; se numeste si „agenda ascunsa”. Mai exact, acestea sunt informatii confidentiale pe care le am despre mine si nu m-am hotarat sa le impart cu ceilalti. Nu este neaparat vorba despre intentii negative.
Patratul 4 -; stim ca aceasta zona exista pentru ca atat individul, cat si ceilalti cu care acesta intra in contact, descopera din cand in cand noi comportamente care existau dintoteauna. Un individ poate fi surprins, de exemplu, de faptul ca preia conducerea grupului intr-un moment critic, sau o alta persoana poate descoperi ca individul respectiv este foarte capabil sa impace factiuni aflate in razboi.

1
2
3
4
Figura 3
Figura 3 ilustreaza care este proportia aproximativa a celor 4 zone cand un individ se afla
intr-un grup nou sau cand intalneste alta persoana necunoscuta. Conventiile sociale pun la dispozitie un tipar pentru a face cunostiinta si se considera gresit sa se reactioneze prea prietenos, prea repede si sa se dezvaluie prea mult de la inceput. Aceiasi figura poate reprezenta si pe cineva care are dificultati de comunicare cu ceilalti.
1
2
3
4
Figura 4
In cazul reprezentat de figura 4, cu cat primul patrat este mai mare, cu atat realitatea personala a individului depinde de acesta, in sensul ca isi poate afirma dorintele folosindu-si abilitatile si interesele, fiind, in acelasi timp, mai util celorlalti. Individul a aflat cu ajutorul feed backului parerea si sentimentele celorlalti relativ la el.
Fie ca este vorba de relatii intre prieteni, colegi, asociati, intre superior si subaltern,
intre parti si organizatie, relatiile de comunicare conform figurii 4 se bazeaza pe mai multa
intelegere, colaborare si libertate in activitati. S-a demonstrat, de asemenea, ca acest comportament stimuleaza creativitatea si da rezultate mai bune, atat din punctul de vedere al individului, cat si al organizatiei.
Relatiile care urmeaza modelul din figura 3 se caracterizeaza prin suspiciune, neincredere, tensiune, frica si atac pe la spate, care au ca rezultat scaderea eficientei muncii si franarea dezvoltarii individului si a organizatiei.
Rugati prietenii, colegii si chiar pe cei cu care nu va aflati in relatii amiabile sa va alcatuiasca o “fereastra Johari” care sa va reprezinte, completand cu trasaturi ale caracterului si comportamentului dumneavoastra ferestrele 1 si 2. Rugati aceste persoane sa va ofere si niste sfaturi pentru imbunatatirea relatiilor si a comunicarii interpersonale. Faceti schimb de asemenea portrete. Care sunt observatiile voastre?
Sunteti de acord cu modelul oferit ?
Difera caracterizarile si sfaturile facute de prieteni, de cele ale unor colegi obisnuiti sau de ale celor cu care nu va aflati in relatii amiabile? Daca da, de ce credeti ca sunt diferite? Ce rol a avut comunicarea in structurarea acestor portrete?
Argumentati.
FORMELE COMUNICARII ORALE
Formele comunicarii orale
Monologul -; forma a comunicarii in care emitentul nu implica receptorul; in aceasta forma a comunicarii exista totusi feed-back, dar nu exista un public anume; in acelasi timp nici nu se poate vorbi de existenta unui monolog absolut.
Conferinta -; conferinta clasica -; presupune o adresare directa, publica, in care cel care sustine conferinta -; conferentiarul -; evita sa enunte propriile judecati de valoare, rezumandu-se sa le prezinte cu fidelitate pe cele ale autorilor despre care conferentiaza; conferinta cu preopinenti -; in cadrul acestei forme de comunicare se prezinta mai multi conferentiari, care prezinta idei opuse pe aceeasi tema; conferinta cu preopinenti poate fi regizata sau spontana.
Expunerea -; este forma de discurs care angajeaza in mod explicit personalitatea, opiniile, sistemul de valori ale celui care vorbeste, care isi transmite opiniile cu privire la un subiect.
Prelegerea -; este situatia comunicativa in care publicul care asista la o prelegere a avut posibilitatea sa sistematizeze informatii, fapte, evenimente anterioare angajarii acestui tip de comunicare; presupune un nivel de abordare mai ridicat, fara o introducere de acomodare cu subiectul pus in discutie.
Relatarea -; o forma de comunicare in care se face o decodificare, o dezvaluire, o prezentare, apeland la un tip sau altul de limbaj, a unei realitati obiective, a unor stari de fapt, a unor actiuni fara implicarea celui care participa, ferita de subiectivism si de implicare personala.
Discursul -; forma cea mai evoluata si cea mai pretentioasa a monologului, care presupune emiterea, argumentarea si sustinerea unor puncte de vedere si a unor idei inedite, care exprima un moment sau o situatie cruciala in evolutia domeniului respectiv.
Toastul -; o rostire angajata cu prilejul unor evenimente deosebite; nu trebuie sa depaseasca 3, 4 minute; trebuie sa fie o comunicare care face apel la emotionalitatea celor prezenti, dar cu masura.
Alocutiunea -; reprezinta o interventie din partea unui vorbitor
intr-un context comunicational, avand drept scop ilustrarea unui punct de vedere; nu trebuie sa depaseasca 10 minute.

Povestirea -; este forma cea mai ampla a comunicarii, in care se folosesc cele mai variate modalitati, care face apel la imaginatie si sentimente, la emotii, la cunostinte anterioare; in mod deosebit ii este specifica angajarea dimensiunii temporale sub forma trecutului; subiectivitatea povestitorului este prezenta din plin, lasandu-si amprenta pe forma si stilul mesajelor transmise.
Pledoaria -; este asemanatoare ca forma si functie discursiva cu alocutiunea, diferentiindu-se de aceasta prin aceea ca prezinta si sustine un punct de vedere propriu.
Predica -; tip de adresare in care posibilitatea de contraargumentare si manifestare critica sunt reduse sau chiar anulate; specifica institutiilor puternic ierarhizate.
Interventia -; situatia in care emitatorul vine in sprijunul unor idei ale unui alt participant la discutie, acesta din urma declarandu-si, fie si tacit, acordul cu mesajul enuntat; prin interventie emitentul adanceste un punct de vedere si il sustine.
Interpelarea -; situatia in care cineva, aflat in postura de distribuitor de informatie, cere unor anumite surse o mai buna precizare in anumite probleme, pe anumite domenii.
Dialogul -; comunicare in cadrul careia mesajele se schimba intre participanti, fiecare fiind pe rand emitator si receptor; participantii la dialog fac un schimb de informatii; toti participantii la dialog se considera egali, isi acorda acelasi statut.
Dezbaterea -; o forma a comunicarii in care nu sunt implicate structuri evaluative; este destinata clarificarii si aprofundarii unor idei; nu are un centru de autoritate vizibil, dar are un moderator.
Seminarul -; forma de comunicare dialogala care implica serioase structuri evaluative; are un centru autorizat de comunicare, care este si centrul de conducere al discutiilor din cadrul seminarului.
Interviul -; forma rigida a dialogului, in care rolurile de emitent si receptor nu se schimba; este folosit ca metoda de obtinere de informatii in presa; de aceea cunoaste o intreaga teorie; formele dialogului: „in palnie”, „liniar”, „tunel”.
Colocviul -; este forma de comunicare in care participantii dezbat in comun o anumita idee, in baza unei discutii, pe un anumit subiect, prin participarea fiecaruia la discutii imbogatindu-se sfera subiectului abordat.
Construiti schite cu un continut ce va este familiar care sa va ajute sa realizati: a) prelegere b) povestire c) pledoarie d) interviu e) expunere f) alocutiune
7. COMUNICAREA VERBALA
In procesul de comunicare pot fi identificati o serie de stimuli care impun acestui act specific uman un caracter individual. Acestia sunt de natura interna sau de natura externa.
Stimulii de natura interna:
• experientele personale, mentale, fizice, psihologice si semantice, „istoria” fiecaruia;
• atitudinile personale datorate educatiei si instructiei fiecaruia, nivelului si pozitiei sociale, profesiei;
• perceptia si conceptia noastra despre lume, despre noi insine, despre interlocutori;
• propriile deprinderi de comunicator si nivelul de comunicare al interlocutorului.
Stimulii de natura externa:
• tendinta de abstractizare -; operatie a gandirii prin care se urmareste desprinderea si retinerea doar a unei insusiri si a unor relatii proprii unui f apt;
• tendinta deductiva -; tendinta de a aseza faptele sau enunturile intr-un rationament care impune concluzii ce rezulta din propuneri si elemente evidente;
• tendinta evaluarii -; tendinta de a face aprecieri prin raportarea la propriul sistem de valori, la alte sisteme, la alte persoane.
Vorbitorul
Situatia „vorbirii”, a trecerii limbii in act presupune o serie de abilitati necesare interlocutorilor pentru a reusi o comunicare eficienta. Daca pana aici am prezentat conditiile teoretice ale comunicarii, e cazul sa ne indreptam atentia spre conditiile cerute de operationalizarea comunicarii. Si vom aborda mai intai conditiile care tin de personalitatea vorbitorului, a comunicatorului:
• claritate -; organizarea continutului de comunicat astfel incat acesta sa poata fi usor de urmarit; folosirea unui vocabular adecvat temei si auditorului; o pronuntare corecta si completa a cuvintelor;
• acuratete -; presupune folosirea unui vocabular bogat pentru a putea expr ima sensurile dorite; cere exploatarea completa a subiectului de comunicat;
• empatie -; vorbitorul trebuie sa fie deschis tuturor interlocutorilor, incercand sa
inteleaga situatia acestora, pozitiile din care adopta anumite puncte de vedere, sa
incerce sa le inteleaga atitudinile, manifestand in acelasi timp amabilitate si prietenie;
• sinceritate -; situatia de evitare a rigiditatii sau a stangaciei, recurgerea si mentinerea
intr-o situatie naturala;
• atitudinea -; evitarea miscarilor bruste in timpul vorbirii, a pozitiilor incordate sau a unora prea relaxate, a modificarilor bruste de pozitie, a scaparilor de sub control a vocii;
• contactul vizual -; este absolut necesar in timpul dialogului; toti participantii la dialog trebuie sa se poata vedea si sa se privesca, contactul direct, vizual, fiind o proba a credibilitatii si a dispozitiei la dialog;
• infatisarea -; reflecta modul in care te privesti pe tine insuti: tinuta, vestimentatia, trebuie sa fie adecvate la locul si la felul discutiei, la statutul social al interlocutorilor;
• postura -; pozitia corpului, a mainilor, a picioarelor, a capului, a spatelui, toate acestea trebuie controlate cu abilitate de catre vorbitor;
• vocea -; urmariti daca sunteti auziti si intelesi de cei care va asculta, reglati-va volumul vocii in functie de sala, de distanta pina la interlocutori, fata de zgomotul de fond;
• viteza de vorbire -; trebuie sa fie adecvata interlocutorilor si situatiei; nici prea mare, pentru a indica urgenta, nici prea inceata, pentru a nu pierde interesul ascultatorilor;
• pauzele de vorbire -; sunt recomandate atunci cand vorbitorul doreste sa pregateasca auditoriul pentru o idee importanta.
Ascultatorul
Pentru a intelege de ce actiunea de a asculta este importanta in comunicare, e necesar sa trecem in revista fazele ascultarii.
• auzirea -; actul automat de receptionare si transmitere la creier a undelor sonore generate de vorbirea emitentului; exprima impactul fiziologic pe care-l produc undele sonore;
• intelegerea -; actul de identificare a continutului informativ comunicat, recompunerea sunetelor auzite in cuvinte, a cuvintelor in propozitii si fraze;
• traducerea in sensuri -; este implicata memoria si experienta lingvistica, culturala, de vorbire a ascultatorului;
• atribuirea de semnificatii informatiei receptate -; in functie de nivelul de operationalizare a limbii, a vocabularului, a performantelor lingvistice;
• evaluarea -; efectuarea de judecati de valoare sau adoptarea de atitudini valorice din partea ascultatorului.
Dupa ce am detaliat fazele ascultarii, intelegem ca o comunicare verbala nu este deplina daca in relatie nu se afla si un receptor; o buna comunicare, o reusita a acesteia, depinde si de atitudinea ascultatorului. Iata, deci, care sunt calitatile unui bun ascultator:
• disponibilitatea pentru ascultare -; incercarea de a patrunde ceea ce se comunica, de a urmari ceea ce se transmite;
• manifestarea interesului -; a asculta astfel incat sa fie evident ca cel care vorbeste este urmarit; celui care vorbeste trebuie sa i se dea semnale in acest sens;
• ascultarea in totalitate -; nu va grabiti sa interveniti intr-o comunicare; lasati interlocutorul sa-si expuna toate ideile, sa epuizeze ceea ce vrea sa spuna;
• urmarirea ideilor principale -; nu va pierdeti in amanunte; daca cereti reveniri asupra unui subiect, incercati sa va referiti la ideile principale din ceea ce a fost spus si nu insistati pe lucruri fara importanta;
• ascultarea critica -; ascultati cu atentie si identificati cu exactitate cui ii apartin ideile care se comunica, interlocutorului sau altcuiva;
• concentrarea atentiei -; concentrati-va pe ceea ce se spune, nu pe ceea ce nu se spune, pe efectele secundare ale comunicarii sau pe cele colaterale, accidentale care pot sa apara
in timpul comunicarii;
• luarea de notite -; ajuta la urmarirea mai exacta a ideilor expuse; permite elaborarea unei schite proprii a ceea ce a fost expus;
• sustinerea vorbitorului -; o atitudine pozitiva si incurajatoare din partea auditoriului pentru a permite emitentului sa izbuteasca in intreprinderea sa.
Realizati in fiecare zi un exercitiu personal de comunicare verbala. Scopul unor astfel de exercitii este cel de a va imbunatati abilitatile de comunicator in asa fel incat sa nu se mai simta nimic construit sau fals in comportamentul dumneavoastra verbal. In acest sens sugeram: a) constientizati modul dumneavoastra de exprimare; verificati-va stilul si
incercati sa respectati cerintele pentru a fi un bun vorbitor si ascultator; b) explicati unui prieten sau membru de familie aceste cerinte si rugati-l apoi sa va urmareasca in timpul dialogurilor si sa va corecteze, atunci cand este cazul; c) urmariti cu atentie modul de vorbire al oamenilor din jurul dumneavoastra si
incercati sa identificati erorile pe care le comit raportat la cerintele realizarii unei bune comunicari verbale.
Care sunt semnificatiile principalelor concepte folosite in studiul limbii si al limbajului?
Limbaj -; orice sistem sau ansamblu de semne care permite exprimarea sau comunicarea; in sens strict, reprezinta o institutie universala si specifica umanitatii, care comporta caracteristici proprii.
Limba (sens comun) -; produs social particular al facultatii limbajului, ansamblu de conventii necesare comunicarii, schimbului de informatii, adoptate in mod mai mult sau mai putin conventional de catre vorbitorii unei societati, pentru exercitarea acestei functii prin vorbire.
Vorbirea -; actul prin care se exercita functia lingvistica; vorbirea intr-o limba este activitatea de codare, iar ascultarea este activitatea de decodare a comunicarii.
Sistem de semne -; unitati conventionale, abstracte, care prin combinare pot forma unitati semantice, cuvinte cu semnificatie, expresii cu sens; sensul intrinsec al lor nu este altul decat referentialitatea lor (adica litera „a”, spre exemplu, nu trimite la altceva decat la litera „a”).
Competenta lingvistica -; este data de ansamblul posibilitatilor pe care le are un subiect vorbitor al unei limbi in ceea ce priveste capacitatea de a construi si de a recunoaste fraze corecte din punct de vedere gramatical, de a le interpreta pe cele cu sens si de a le identifica pe cele ambigue dintr-o anumita limba.
Performantele lingvistice ale vorbitorului unei limbi nu tin neaparat de competentele lingvistice pe care le poate demonstra, ci de capacitatea de a pune "in joc" zestrea acumulata de termeni (semnificanti) si complexul de reguli pentru a obtine sensuri noi. Performantele lingvistice mai reclama si ansamblul cunostintelor despre lume ale subiectului si o anumita practica in abordarea si gestionarea relatiilor interumane, care pot functiona independent de competenta lingvistica.
Care sunt cele trei tipuri de abordari posibile ale limbajului?
Analizele lingvistice pun in lumina trei tipuri de abordari posibile ale limbajului:
• Perspectiva sintactica -; consta in determinarea regulilor care permit, prin combinarea simbolurilor elementare, construirea de fraze sau fomule lingvistice corecte.
• Perspectiva semantica -; isi propune sa furnizeze mijlocul de interpretare a formelor lingvistice si sa le puna in corespondenta cu altceva, altceva care poate fi realitatea sau formele altei limbi sau ale altui limbaj (non-verbal).
• Perspectiva pragmatica -; isi propune sa analizeze formele limbii asa cum le utilizeaza vorbitorii care intentioneaza sa actioneze unii asupra altora prin intermediul limbii.
Care sunt principale concepte pe care le introduce Austin in analiza limbajului?
• Enunturile constative descriu un eveniment fara a avea pretentia de a induce o modificare in relatia emitator-receptor.
• Enunturile performative incearca sa modifice relatia emitator-receptor, sa produca un efect, cel mai adesea asupra receptorului. Ulterior Austin isi va modifica punctul de vedere, constatand ca orice act de vorbire, fie el constativ sau perfor mativ, poate induce o atitudine
in receptor. Astfel, adancind analiza, el constata ca orice tip de act al vorbirii comporta trei aspecte concomitente, insa in grade diferite de intensitate.
Aceste trei aspecte sunt:
Locutia -; consta in articularea si combinarea de sunete, in evocarea si combinarea sintactica a notiunilor si sensurilor, in actul de vorbire propriu-zis;
Ilocutia -; enuntul exprimat in fraza reprezinta el insusi un act, o anume transformare a raporturilor dintre interlocutori. Printr-un act ilocutoriu al enuntarii angajez o actiune specifica.
Perlocutia -; enuntul are "incapsulata" o teleologie de ordin comunicational. Scopul explicit al enuntarii autorului poate sa nu fie exprimat sau sa nu fie identificabil in enunt, decat in urma unei eventuale cerereri de confirmare sau de explicitare din partea interlocutorului.
Actul perlocutionar este inserat in interstitiile unei situatii de fapt. El poate exprima si recursul la un alt tip de cod comunicational sau de situatie cunoscut de catre unii dintre vorbitori.
 
 
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


 
Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2014| Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite